Întrebare: Pentru ce există omul? De unde vine și încotro merge?

Răspuns: Omul există din și pentru iubire și adevăr. Dumnezeu l-a făcut după chipul Său, și l-a făcut cu dorința asemănării cu Dumnezeu. Pentru ca dragostea să se înmulțească prin cunoașterea adevărului. Omul de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge, dacă nu greșește drumul ca să meargă spre Iad.

Întrebare: Dar cuvântul „de la Dumnezeu a ieșit și la Dumnezeu merge” (Ioan 13.3), oare nu pentru Fiul lui Dumnezeu este?

Răspuns: Este pentru Fiul lui Dumnezeu, care este și Noul Adam (I Corinteni 15.45-49), deci și pentru toți cei care sunt următorii Lui. Aceasta se vede și din cuvântul Mântuitorului dinainte de Răstignire, când le spune „Dacă ați fi din lume, lumea ar iubi ce este al său; dar pentru că nu sunteți din lume, ci Eu v-am ales pe voi din lume, de aceea lumea vă urăște” (Ioan 15.19). Fiecare om de la Dumnezeu a ieșit, căci fiecare suflet este creat de Dumnezeu. Și dacă nu greșește drumul, fiecare om la Dumnezeu se întoarce. Altfel se duce în locul celor fără Dumnezeu, fără dragoste și adevăr, fără lumină și viață.

Întrebare: Dar cum poate omul să țină drumul sau să îl piardă?

Răspuns: Desigur, omul își ține drumul cât ascultă de Dumnezeu, adică de Izvorul Binelui, de Cel ce este dragostea și adevărul. Cum stă scris, „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10.31).

Întrebare: Dar ce înseamnă „spre slava lui Dumnezeu” în cuvântul „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10.31) ?

Răspuns: Slava lui Dumnezeu este tot ce este frumos, bun, adevărat în și din și spre iubire curată. Slava lui Dumnezeu este lumina Sa. Și aici „slava lui Dumnezeu” este oglindire iubirii și adevărului în Creație. Deci prin „toate spre slava lui Dumnezeu să le faceți” (I Corinteni 10.31) se arată că tot ce lucrăm trebuie să fie spre înmulțirea binelui și frumuseții, spre așezarea în adevăr și înmulțirea iubirii curate. Desigur, pentru a putea lucra mereu – sau, ca să zicem așa, „cât mai mereu” – spre slava lui Dumnezeu, omul trebuie să Îl țină pe Dumnezeu pururea în mintea, cugetul și inima lui.

Întrebare: Omul se naște cu drepturi sau datorii? Și care sunt mai importante în viață?

Răspuns: Ce este dreptul și ce este datoria? Omul rătăcit pretinde că are drepturi și se vaită de datorii. Dar nu se gândește vreo clipă la ce înseamnă drepturile și datoriile. Asta pentru că i se pare că știe. Însă există graiul păcatului și graiul viețuirii în Dumnezeu. Iar în cele două limbi multe cuvinte au înțelesuri deosebite, ba chiar opuse. De pildă, în limba păcatului drept este „ceea ce trebuie să mi se dea”, adică „ceva ce mi se cuvine fără merit”. Iar în limba viețuirii în Dumnezeu, drept este ceea ce e în și după adevăr și dragoste. Ca urmare, omul se naște cu datoria de a urma ceea ce este drept: să crească în adevăr și iubire și să le înmulțească. Și nu există drept – în înțelesul de ceva ce ni s-ar cuveni – decât dacă mai întâi se îndeplinește sau îndeplinesc datoria sau datoriile ce nasc acel drept. Cei cu specializare juridică înțeleg ceva mai ușor că nu există drept fără obligații – adică datorii. Ceva mai ușor, adică dacă vor să înțeleagă.
Acum, cât privește importanța, dacă privim spre Veșnicie e limpede: dacă ne împlinim datoriile câștigăm Raiul oricâte drepturi ne-au fost încălcate. Deci datoriile sunt primele. Din ele se nasc drepturile. Iar dacă ne facem datoria, pentru orice drept încălcat aici suntem răsplătiți nesfârșit de mult de Dumnezeu (Matei 5.1-12; Marcu 10.29-30).

Întrebare: De ce scrie în Biblie „va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa…” (Marcu 10.7-9) dar, în același timp, „cinstește pe tatăl tău și pe mama ta” (Efeseni 6.2) ?

Răspuns: Pentru că până la căsătorie omul încă este copil. Adevărata cinstire a părinților vine din clipa în care copilul a devenit părinte. Și cinstirea părinților stă în primul rând în încercarea de a fi un părinte cel puțin la fel de bun – mai bine, și mai bun – decât proprii părinți. Această încercare descoperă copilului cât de greu este să fii om, dar mai ales părinte. Și naște adevăratul respect față de părinți. Căci de ce în adolescență copilul se răzvrătește și își disprețuiește părinții? Pentru că în lipsa răspunderii – adică a datoriilor – copilul se vede mai deștept și mai puternic decât este. Doar în fața greutăților căsniciei copilul își dă seama cât de puțin poate. Și vede că face ceva doar prin încăpățânarea de a lucra puținul cu putință, iar și iar, parcă la nesfârșit. Astfel înțelege greutatea vieții părinților săi și respectă „puținul” făcut de aceștia – de multe ori acest „puțin” fiind foarte mult. Atunci apare adevărata cinstire a părinților.

Întrebare: De ce stă scris că în Christos „nu mai este iudeu, nici elin” (Galateni 3.28), ba nici „scit” (Coloseni 3.11) dar scrie și că neamurile sunt în eternitatea Ierusalimului Ceresc?

Răspuns: Pentru că este o deosebire uriașă între graiul creștin și cel păgân. La Iudei și Greci a fi de alt neam decât ei era văzut ca o osândă. Pentru Iudei cei ce alt neam erau lepădați de (la) Dumnezeu – pentru că se lepădaseră de Dumnezeu. Pentru Greci aceiași de alt neam erau „barbari”, adică sălbatici, înapoiați, proști, de disprețuit – pentru că Grecii se socoteau singurii civilizați, avansați, deștepți, luminați, credeau că doar cultura și limba lor au valoare. Christos Iisus vine și sfărâmă aceste prejudecăți. Intră în Ierusalim pe asină (Matei 21.1-10), care este simbolul goimilor, adică al neamurilor despărțite de Dumnezeu. Este asină și nu măgar, ca să arate că ceea ce era sterp a devenit roditor prin ascultarea față de Cel Trimis, Fiul lui Dumnezeu, Împăratul Sionului. Ca urmare, se sfărâmă hotarul dintre Iudei și neamuri și redevin frați. Cum se vede și în lucrarea Sfântului Apostol Pavel, Iudeu dintre Farisei (Fapte 23.6), ori a celorlalți apostoli. Scitul apare în Epistola către Coloseni pentru că aici avem pe Frigienii grecizați. Și ca foarte mulți dintre cei care și-au schimbat neamul și cultura, Colosenii aveau dispreț față de „barbari”. Scitul fiind pentru ei prototipul „barbarului”, care nu înseamnă altceva decât cei de alt neam, foarte aproape de goimii Iudeilor. Pe scurt, aceste cuvinte de la Galateni 3.28 și Coloseni 3.11, puse în armonie cu Apocalipsa 21.22-27 ne arată că în Christos toți suntem primiți și frați – dacă Îl primim pe El. Ne arată că niciun neam nu este de disprețuit, căci din fiecare pot răsări sfinți și cultură duhovnicească. Desigur, atâta vreme cât oamenii din acel neam Îl caută pe Dumnezeu, împlinindu-și astfel datoriile – față de Dumnezeu, față de neamul lor ș.a.m.d.

Întrebare: Părinte, când se termină datoria noastră față de Țară și camarazi, față de Credință și Neam? La neputință? La moarte?

Răspuns: Datoria noastră față de Țară și camarazi, față de Credință și Neam este veșnică. Suntem Creștini și știm: moartea este trecerea în Veșnicie. De acolo Sfinții Neamului Românesc ne ajută, apără Țara, Credința, Neamul. Deci datoria aceasta ne rămâne și după moarte. Ba rămâne și după Ziua Judecății. Pentru că în Ceruri neamurile și conducătorii neamurilor veșnic aduc lui Dumnezeu cinstea și slava lor (Apocalipsa 21.24-27). Înaintarea în lumina lui Dumnezeu este veșnică. La fel și dragostea între cei mântuiți. Deci veșnică este și unirea dintre camarazii iubitori de Dumnezeu, veșnică devenirea Neamului în Ceruri, veșnică România Cerească.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea