Lacătele din noi se deschid cu multe chei, nu doar cu una… E posibil ca una să se potrivească, dar la întoarcerea în gol, să se frângă și apoi mai încercăm alta și alta, până lacătul cedează și ni se predă. Și atunci ne simțim Liberi. Ne simțim doar? Dar oare suntem cu adevarat? Am început cu o metafora, deși e doar o așezare în scena a vieții.

Sunt fluturi care zboară și cu o singură aripă. Aleg înălțarea din plecăciunea aripii frânte. Și se înalță. (…)

Domnul Octavian Paler, prieten drag , ne-a spus tuturor celor prezenți la o dublă aniversare cu ani în urmă: „Lacătele din noi se deschid cu o lacrima. Țineți minte aceasta, copii! ”. Lăsase aceeași sintagma veșniciei și într-una din cărțile sale. Eu atunci i-am adăugat copilarește: „Sau…cu un zâmbet”. Și a surâs și dumnealui la rândul sau, propunându-mi mie și celor prezenți o…

Ce-ar fi dacă am înceta într-o clipă

Să ne mai căutăm unii pe alții
Pe străzi cioplite, sub dune de colivii ,
În sunetul surd al ierbii;
În cafenele ce mustesc de săruturi muribunde
Și alinări infantile de adio.

Ce-ar fi dacă am găsi în noi
O Tăcere, Cuibar al tuturor cuvintelor nerostite…
Ce-ar fi dacă aș elibera valul să plonjeze în mare,
Să te caut pe Tine în afara mea,
Într-un așternut șifonat și umed de mărturia
Înlănțuirii trupurilor într-un fior de licurici
Ce ne frământă cu zborul lor.

Și ce-ar fi dacă am închina un toast,
Mustul efemerelor secunde,
Pentru a ne îmbăta iremediabil cu noi, de noi.

Da, ce-ar fi oare…ce-ar fi?
Ar fi… ar fi că Eu nu aș mai fi Eu, ci doar Tu,
Ar fi că Tu, pt a te cuibări în Tine,
Va trebui să-ți faci lăcaș în Mine.

Ar fi că… am…