I. Despre rasism, ierarhizare, egalitate şi ură
Desigur, în înţelesul său propriu rasismul desemnează convingerea că o anume rasă este, masiv şi esenţial, superioară celorlalte; de aici rezultând o gândire, vorbire şi purtare în care, la nivel personal, dar şi de grup, cei care aparţin rasei desemnată ca superioară îşi arogă tot felul de privilegii, tratându-i pe cei din celelalte rase cu un dispreţ ce poate uşor să ajungă până la violenţă – inclusiv până la genocid.
Dar termenul de rasă este, în fapt, recent şi neclar.
Pentru secolele VIII-XIV ale Europei de Vest, de pildă, nu rasa avea vreo însemnătate, ci originea personală – nobiliară sau nu – şi religia. Un arab ori persan era interesant prin exotism, dar era respectat dacă avea origine nobilă. Totuşi un egal cu cei de frunte dintre vest-europeni era doar acel nobil care aparţinea Catolicismului. Catolicismul era „rasa superioară” a vremii şi locului.
Doar puţin mai la sud, în lumea Islamului, avem exact aceeaşi gândire, în aceeaşi epocă. Doar că „rasa superioară” este aceea a religiei islamice.
Şi mai la sud, în Africa animismului şi şamanilor, nu religia este factorul de departajare, ci puterea. Puterea militară, în primul rând, însoţită de orice adjuvanţi posibili – de la magie la surse de mâncare, aur, sclavi etc. Aici nu contează de obicei nici originea personală, nici religia, nici cultura, ci doar puterea (şi în primul rând, repetăm, puterea armată, militară). Aceasta „dă dreptul” feluriţilor conducători locali – şefi de trib sau regi – să îi înrobească, jefuiască, ucidă etc. pe cei care nu le sunt folositori, nu li se supun, îi deranjează etc. Cei care nu au putere sunt o „rasă inferioară”, lipsită de drepturi.
Făcând un salt până în Extremul Orient, găsim în Japonia o altă împărţire. Se menţine aici factorul social-genetic – cei născuţi în afara castelor de samurai şi daimyo (nobili) sunt categoric inferiori acestora. Dar în vreme ce opţiunile religioase au, la nivel naţional, o importanţă secundară din punct de vedere ierarhic, există o extremă împărţire la nivel etnic. În vreme ce Japonezii sunt văzuţi ca având origine divină, iar Chinezilor li se recunoaşte o poziţie asemănătoare (uneori egală, uneori superioară, uneori puțin inferioară), Ainu și Coreenii sunt categoric tratați ca „rase de nivel jos”. De altfel Ainu au fost expuși legal exterminării libere până în secolul XX, legislația niponă acceptându-i ca oameni (deși nu chiar ca egali!) foarte târziu.
Vedem astfel, fără a mai înșira nenumăratele exemple ce se pot aduce, că există un fenomen foarte larg de aroganță de grup tipică istoriei umane.
Denumirea de rasism, legată de conceptul, târziu, de „rasă umană”, definește destul de bine acest fenomen dacă acceptăm aplicarea lui la alte categorii decât aceea de „rasă”. (În realitate ideea de „rasă” la oameni este nu doar târzie, ci și destul de neștiințifică. Între albul cel mai alb şi negrul cel mai negru sau galbenul cel mai galben sau roșul cel mai roșul există o paletă gigantică de nuanțe și conformații. Delimitările rasiale pot fi făcute la oameni din fotoliu, dar în teritoriu ele se dovedesc a fi extrem de prezumpțioase. Iar legenda cu „semiți, hamiți și iafetiți”, ridicolă și pe plan teologic, și pe plan biologic, este doar un exemplu ale prezumțiozității amintite.)
În cazul de față voi folosi deci termenul de rasism pentru conceptul de dispreț radical pentru cei care nu aparțin grupului propriu.
Rasismul propriu-zis a fost caracterizat de un dispreț adesea violent față de „rasele” declarate ca inferioare. Se recunoștea acestora existența unor calități, limitate drastic față de cele ale „rasei superioare”. Dar valoarea lor era privită ca nulă dacă nu erau folosite în slujirea „rasei superioare”. Ca urmare, în situația în care nu exista această slujire sau, „mai rău”, exista chiar opoziție față de „rasa superioară”, orice violență – de la cea verbală până la genocid – era îngăduită.
Amintim aici de masacrele Mongolilor asupra ne-mongolilor în vremea lui Genghis-Han, de masacrele Islamicilor asupra ne-islamicilor în vremea expansiunii arabe sau a cuceririi Indoneziei, de masacrele Catolicilor asupra Ortodocșilor din Imperiul Roman la începutul secolului al XIII-lea, de masacrele Catolicilor spanioli și portughezi asupra Africanilor și Amerindienilor în vremea colonizării Americii și Africii, de masacrele Musulmanilor asupra ne-musulmanilor din Irak, Siria, Palestina, Liban, Iordania, Egipt, Etiopia, Țările Române, Armenia, din vremea primelor jihade și până astăzi etc., etc. Toate aceste imagini de iad ne arată demonismul comportamental la care se poate ajunge prin asemenea forme de rasism (chiar dacă, repetăm, nu este unul clasic, legat de conceptul de rasă, ci unul bazat pe altă ierarhizare a omenirii).
Evident, nu orice ierarhizare este negativă, nu orice ierarhizare duce la asemenea fenomene.
Împărţirea în învăţător sau meşter şi ucenic, de pildă, este o ierarhizare străveche şi cel mai adesea pozitivă.
Împărţirea în părinţi şi copii, ca altă pildă, este o ierarhizare ontologică şi, de asemenea, cel mai adesea pozitivă.
Exemplele pot continua şi aici, pentru că egalitatea oamenilor este o minciună totală. Oamenii sunt diferiţi şi complementari, nu egali. („Egal” înseamnă identic, or nici măcar gemenii nu sunt identici!)
În vreme ce rasismul – clasic sau nu – dispreţuieşte şi chiar neagă complementaritatea oamenilor, egalitarianismul dispreţuieşte şi chiar neagă specificul personal şi de grup, valoarea diferenţelor.
Pradoxal la prima vedere, egalitarianismul sau, ca să îi spunem pe şleau, comunismul, ajunge la o altă formă de rasism: dispreţ total şi chiar ură funciară faţă de cei care nu i se supun. În acest caz avem de-a face cu o altă ierarhizare, în care „rasa superioară” o constituie adepţii comunismului, iar „rasele inferioare” sunt cei de alte concepţii. Divizarea merge până la ura totală inclusiv în faţa formelor de comunism declarate „incorecte” (ura între stalinism şi titoism este doar un exemplu).
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 