Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

Reîncarnarea în faţa Bibliei

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Reîncarnarea în faţa Bibliei

Pentru Creştinii adevăraţi Biblia este un reper absolut. De ce?
Pentru că este pecetluită de Fiul lui Dumnezeu, Iisus Christos, Cel care a spus: „Vă rătăciţi neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu!” (Matei 22.29).
Este pecetluită de Duhul Sfânt, Cel ce a spus „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit, bine pregătit pentru orice lucru bun.” (I Timotei 3.16-17).
Deci, chiar dacă pretinde că este Creştin, chiar dacă îşi zice Creştin, nu este Creştin acela care nu respectă Biblia.
Căci Creştin înseamnă ucenicul lui Christos. Şi nu poate să fie cineva ucenicul lui Christos dacă nu îi urmează învăţătura.

Această mică introducere este trebuincioasă pentru că sunt mulţi cei care pretind că sunt Creştini, însă nu urmează Scripturile. Fie alegând din ele doar ce le place, fie şi răstălmăcind ceea ce au ales în fel şi chip.
Aşa este şi cu reîncarnarea.

Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat, S-a răstignit, a murit şi a înviat pentru a noastră mântuire. Este un lucru pe care Evangheliile – şi tot Noul Testament – îl arată limpede şi repetat.
Pentru oricine vrea să gândească (logic) este evident că dacă ar fi existat reîncarnare nu mai era nevoie de Întruparea lui Iisus Christos! (Pentru că, după mitologia reîncarnării, aceasta ar aduce o formă sau alta de „eliberare”/mântuire.)
Acesta este un fapt foarte clar – subliniat de părinţi vechi şi noi, de la cei din primele veacuri creştine la, de pildă, Părintele Arsenie Boca (în Cărarea Împărăţiei).

Sunt, însă, unii care vor cu tot dinadinsul să pună reîncarnarea în Sfintele Scripturi. Ca urmare, ajung la răstălmăciri greu de crezut. Greu de crezut… pentru cine cunoaşte Scripturile! Evident, cei care nu le cunosc se lasă păcăliţi.

Un exemplu este următorul text:

„Şi pe drum întreba pe ucenicii Săi, zicându-le: Cine zic oamenii că sunt? Ei au răspuns Lui, zicând: Unii spun că eşti Ioan Botezătorul, alţii că eşti Ilie, iar alţii că eşti unul din prooroci.” (Marcu 8.27-28)

Acesta este dat – cu ridicolă încântare – drept „dovadă” a „credinţei în reîncarnare” în Biblie. O prostie dublă:

1. În Biblie sunt prezentate multe credinţe mincinoase, multe înşelări. Faptul că o anume credinţă este menţionată în Biblie nu dovedeşte că este şi bună. Trebuie cunoscut, bine, contextul.

2. Ioan Botezătorul a murit la peste 30 (treizeci) de ani de la Naşterea Mântuitorului. Deci este delicat spus ilogic să pretinzi că o confuzie între Iisus Christos şi Ioan Botezătorul înseamnă că se credea în reîncarnare. Mai mult, Ilie nu a murit încă, el fiind răpit la Ceruri viu (IV Regi 2.1-12). Ca urmare, este cel puţin ilogic să pretinzi că părerea că Iisus ar fi (fost) Ilie înseamnă credinţă în reîncarnare. De asemenea, ridicarea oamenilor lui Dumnezeu din moarte, ca semn al Împărăţiei Cerurilor, apare în Vechiul Testament. Ca, de pildă, la Ieremia 37.1-14. Prin urmare, Evreii aşteptau învierea oamenilor lui Dumnezeu ca semn al împlinirii vremii. Şi aveau să învie mulţi dintre sfinţi, într-adevăr, după Învierea Domnului (Matei 27.52-53). Iarăşi, este cel puţin ilogic să confunzi învierea celor adormiţi cu trupul în care au trăit o singură dată cu o credinţă în reîncarnare.

Din fericire (pentru iubitorii de adevăr), după cum am mai arătat, Duhul Sfânt mărturiseşte limpede că

„Este rânduit oamenilor ca o dată să moară, apoi urmează judecata.” (Evrei 9.27)!

Şi, la fel, Dumnezeu arată că bogatul cel nemilostiv nu a avut parte de reîncarnare, ci de Iad. Şi, iarăşi, că săracul Lazăr, cel blând şi răbdător, nu a avut parte de reîncarnare sau iluminare, ci de Sânul lui Avraam, adică de Rai (Luca 16.22-23). De altfel, întreaga istorie a bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr arată clar şi repetat că oamenii o singură dată mor, după care urmează judecata (Luca 16.19-31).

La fel, Sfântul Apostol Pavel arată că pentru el – şi pentru toţi cei ce cred în Iisus – moartea este un câştig, fiind intrarea în Împărăţia lui Christos (Filipeni 1.20-25).
Şi, pe rând, Însuşi Duhul Sfânt, Dumnezeu Tatăl şi Iisus Mântuitorul ne arată, repetat, că Fiul lui Dumnezeu a venit ca să ne aducă la Viaţa Veşnică (Ioan 3.16; 5.40; FA 4.8-12; 13.47; 28.28; Romani 1.16; II Timotei 2.10; Evrei 5.8-9; I Petru 1.2-5; I Ioan 5.13 etc., etc.).
În Vechiul Testament de asemenea de multe ori se arată că cei care mor se duc în lumea de dincolo, nu în vreun ciclu de reîncarnare.

Pe scurt, Biblia arată limpede faptul că omul trăieşte o singură dată, fiind apoi judecat după ceea ce a ales: iubirea sau ura, dragostea sau egoismul, bunătatea sau răutatea. Iar reîncarnare nu există.

(Teologic este evident că reîncarnarea este o dublă înşelăciune. Pe de-o parte, îl îndepărtează pe om de Mântuitorul său. Pe de alta, îl face să amâne îndreptarea, pocăinţa pentru rele şi întoarcerea la Bine, cu iluzia că „în altă viaţă o să fiu mai bun”; şi astfel se aşează în rău şi în rău moare.)

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Reîncarnarea ca tristă ilogică

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Reîncarnarea ca tristă ilogică

Reîncarnarea este pentru mine una dintre cele mai cumplite şi mai ilogice idei.
Deşi îmi place melodia la Rugă pentru părinţi (versuri de Adrian Păunescu), textul nu îmi place. Înţeleg sentimentele de dincolo de ele, dar care e logica cererii „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost”? Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”?!?
Este aceasta o dorinţă de bine, sau un blestem?

Străbunica – Măiţa de la Roşiori – avea peste o sută de ani când, ieşind într-o dimineaţă în grădină, a văzut că nu mai poate lucra. Avea reumatism poliarticular şi discurile deveniseră atât de mari încât nu mai putea apuca buruienile să le smulgă (aceasta devenise, de ani de zile, principala ei muncă la grădină). A venit în casă, şi-a chemat nepotul şi i-a spus să adune, duminică, „copiii” (adică nepoţi, strănepoţi, nurori, gineri, răspândiţi prin toată Ţara, pe unde îi duseseră studiile, locul de muncă etc.). Uimit, acesta a întrebat „De ce?”. „Plec!”, i-a răspuns Măiţa, simplu şi hotărât. „Unde pleci?” s-a mirat el, cu strângere de inimă. Măiţa a arătat spre tavan. Asta însemna „în Cer”. „De ce să pleci?” a stăruit el. I-a arătat mâinile „Nu mai pot să muncesc.”. „Nu-i nimic, Măiţă! Atunci te odihneşti!”. Ea la privit cu ochii ei bătrâni de înţelepciune şi i-a răspuns blând, însă tot hotărât: „Aici munceşti, dincolo te odihneşti!” (şi la dincolo a arătat iarăşi spre Cer). S-a spovedit, iarăşi, s-a împărtăşit, din nou. Duminică la prânz erau adunaţi toţi: din Ardeal, din Oltenia, din Muntenia ş.a.m.d. O familie risipită de Comunism în patru vânturi şi reunită de acea blândă şi nesfârşită putere a moşilor. Apoi ne-a binecuvântat pe toţi. Şi am plecat. Luni toţi maturii erau la muncă. După ce am plecat, Măiţa s-a pus în pat, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi a trecut în Odihna Veşnică. Adică a murit, cum se zice.

Linia aceasta, creştină, este minunată! Aici te osteneşti, lupţi să scapi de ispita răului şi să urmezi binele. Şi prin moarte intri în odihnă, în bucurie, în lumină, în fericire. Pentru totdeauna.
Dar ce presupune reîncarnarea?
Chiar dacă ai fost bun, dar nu ai ajuns la nu ştiu ce standard – în mod ilogic absolut şi fără autor în acelaşi timp – dacă nu ai ajuns la acel standard trebuie să te chinuieşti iarăşi, să te osteneşti şi să lupţi iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi.

Chiar şi în privinţa răilor este minunată linia creştină.
Aici ai ales răul, ai ales corupţia, perversiunea, plăcerile dezlănţuite, egoismul, împietrirea şi alte asemenea răutăţi. Prin moarte, ajungi în locul în care nu mai poţi face rău nimănui – şi eşti chinuit de poftele tale demente. Pentru totdeauna. Iar lumea a scăpat de tine! Pentru totdeauna!

Dar ce presupune reîncarnarea?
Că tocmai pentru că ai fost rău – nu ai atins acel straniu şi ilogic standard – trăieşti iar şi iar, chinuind şi făcând rău iar şi iar. Eventual toată eternitatea!

Deci, pe de-o parte, după reîncarnare, chiar dacă ai fost bun, dacă nu ai fost „destul de bun” (standardul cel straniu), o iei de la capăt cu ostenelile. Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”!
Pe de altă parte, după reîncarnare, dacă ai fost rău şi ai făcut rău o să mai faci rău câte vieţi ai chef! Idealul ticăloşilor, adică!

Ce bine este că Duhul Sfânt ne asigură: „Este rânduit oamenilor ca o dată să moară, apoi urmează judecata.” (Evrei 9.27)!
Astfel că pot alege binele liniştit, acum, ştiind că ostenelile mele, chiar dacă nu îndeplinesc nu ştiu ce standard, vor fi primite de Dumnezeu. Şi voi putea intra în odihna Sa.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Doina, de Mihai Eminescu

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Doina

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa Creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta!
Lasă-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Mihai Eminescu

Poezia Doina, de Mihai Eminescu, a apărut pentru prima dată în Revista „Convorbiri literare” din 1 Iulie 1883. Fusese însă citită public mai devreme, la Iaşi, cu puţin înainte de arestare. Doina este o continuare spirituală a poeziei La arme – pe care o veţi vedea în zilele următoare pe acest site. Şi o exprimare a durerii pe care Eminescu o avea faţă de colonizarea cu străini a pământurilor româneşti, în paralel cu persecutarea sistematică – religioasă, culturală, economică, politică, administrativă şi militară – a Românilor. Preluarea conducerii politice, administrative, economice şi militare a României de către străini este încă în vremea lui Eminescu o realitate. Pe care acesta o arată clar, în ciuda încercărilor oficiale de mascare. După cum arată şi roadele otrăvite ale acestui fenomen. Poezia Doina marchează clipa din care eliminarea politică a lui Mihai Eminescu devine iminentă. Va fi arestat abuziv şi internat forţat, fără niciun temei legal sau medical, într-un ospiciu psihiatric destinat dizidenţilor. Se va încerca – şi se încearcă – denigrarea sa, de asemenea sistematică (precum este şi denigrarea Românilor ca neam, cultură, credinţă etc.). Cea mai blândă formă a denigrării este închiderea lui Eminescu în sintagme precum poet sau poet nebun sau geniu nebun. Prin care toată opera sa ştiinţifică – în primul rând istorică, etnologică şi politică – este aruncată la gunoi.

Merită să observăm că după 136 de ani de la apariţia poeziei Doina situaţia pare să fie exact aceeaşi – deosebirile fiind strict tehnologice.
Şi astăzi Eroii şi Sfinţii ne sunt batjocoriţi public. Şi astăzi extrema-stângă (pe atunci Partidul Liberal, astăzi într-o gamă largă de la PSD la USR) îi denigrează, în cel mai bun caz îi foloseşte electoral, îi declară vinovaţi pentru suferinţele îndurate din partea clasei politice şi trepăduşilor acesteia.
Şi astăzi pământurile româneşti sunt colonizate masiv cu străini. De la Nistru pân’ la Tisa există ţinuturi întregi în care Românii au devenit minoritate. Adeseori o minoritate în pragul dispariţiei (precum în Vestul Crişanei sau Banatului, în Nordul Maramureşului, în Harghita şi Covasna, în Sudul Basarabiei etc.).
Şi astăzi Codrul, frate cu Românul, este ras – ce-i drept, cu drujbele sau utilaje masive, nu cu securea.

Această imagine cumplită a unei persecuţii anti-româneşti sistematice îl cutremura, acum peste un secol, pe Jules Verne. Care prevestea, cu durere şi neputinţă, dispariţia acestei „ramuri a Romanităţii” sub apăsarea genocidară a Ungurilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor etc.
Şi totuşi,
Românul nu piere!
Destinaţi dispariţiei de fanatismul rasist al vecinilor apropiaţi şi îndepărtaţi, rămânem, dăinuim şi ctitorim.
Noi biserici şi mânăstiri, noi poezii, noi cântece, noi opere literare, noi picturi, noi sculpturi, tot ceea ce putem. Şi, cu darul lui Dumnezeu, putem infinit mai mult decât se aşteaptă duşmanul, duşmanii.

Groază de moarte?

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Groază de moarte?

Nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.
O pot înţelege la Hinduşi sau Budişti – reîncarnarea e o idee oribilă (o să revin asupra reîncarnării).
O pot înţelege la Comunişti şi alţi Atei – neantul, nefiinţa sunt un sfârşit total, dispariţia a tot ce te defineşte ca om; ce rămâne după devine egal cu zero, de vreme ce tu oricum nu mai exişti, nu te mai poţi bucura ori supăra de ce se mai întâmplă; e ca şi cum ar muri cu tine absolut tot ceea ce există.
Pot înţelege groaza de moarte la mulţi oameni, din felurite culturi şi religii.
Dar nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.

Pentru Creştin moartea este intrarea în Veşnicie.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul suferinţelor şi începutul Bucuriei Veşnice.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul oricărui rău şi intrarea în Binele Veşnic.
Pentru Creştin viaţa este pregătirea pentru Veşnicie, iar moartea este împlinirea rostului – adică, după cum am mai spus, intrarea în Veşnicie.
Înţeleg tristeţea pentru despărţirea de cei dragi. Îi iubim, ne lipsesc… cel puţin până îi urmăm.
Însă Creştinul nu se întristează de această despărţire „ca cei care nu au nădejde”, ci cu alinarea că cei plecaţi intră în Veşnicia în care va intra şi el când va fi vremea.
Înţeleg teama pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Însă Jertfa lui Christos ne-a eliberat de păcat. Spovedeşte-te sincer, împărtăşeşte-te cu dragoste şi dor de Dumnezeu, lucrează binele pe cât poţi; mai mult nu ni se cere, este de ajuns pentru mântuire.
Şi astfel groaza este înlocuită de bucuria aşteptării întâlnirii cu Mântuitorul sufletelor noastre.
Pot înţelege teama de durere, amărăciunea slăbiciunii sau neputinţei şi celelalte mâhniri pe care boala sau accidentul le aduc.
Însă orice ucenic al Domnului ştie foarte bine că toate trec. Şi că dincolo de răutăţile acestei lumi străluceşte lumina Împărăţiei Veşnice.

Nu vorbesc vorbe.
Am fost de multe ori în faţa morţii. A morţii altora, a morţii mele.
Am fost diagnosticat de două ori cu cancer. Odată în urma unor analize de markeri tumorali ce au dat un verdict foarte clar. A doua oară în urma unor simptome grave, incluzând anumite dureri şi o rapidă scădere în greutate. Şi de fiecare dată m-am bucurat că Dumnezeu mă cheamă la el!
Nu m-am îngrozit. Cu tot regretul pentru cei rămaşi în urmă, simţeam bucuria întâlnirii cu Străbunii, cu Dumnezeu – prin eliberarea adusă de Mântuitorul meu.
Nu a fost să fie! Încă nu am plecat.

Am avut de două ori şoc anafilactic.
Ajungând în faţa morţii de fiecare dată.
Îmi amintesc de uimirea unei doctoriţe venite cu salvarea. Eram umflat, mă sufocam din această pricină, era foarte greu să mă mişc, prin gâtul sugrumat cuvintele ieşeau ca şoapte. Şi glumeam – pe seama mea şi a aspectului pe care îl căpătase, pe seama înmormântării pe care riscam să o ratez dacă injecţia cu hidrocortizon îşi făcea efectul, pe seama celor care se vor bucura de colivă dacă plec şi vor rămâne fără dacă mai trăiesc… şi tot aşa. Eram foarte bine dispus. Doctoriţa, care îmi căuta vena prin gâlmele roşii-vineţii ce-mi acopereau trupul, şocată, m-a întrebat:
– Cum mai puteţi glumi în starea asta?
– Sunt spovedit şi împărtăşit, doamnă. Dacă am intrat în lume plângând – cu voie sau fără de voie –, prin Iisus Christos pot să ies din ea râzând. Sunt Creştin.

A înţeles, oare?
Dar tu, care citeşti, înţelegi?
Ce am simţit eu este firesc pentru oricine este Creştin.
Şi ţine chiar de esenţa Învăţăturii Creştine. (I Cor. 15.1-58)

Să luăm aminte!
Acela care spune că este Creştin, ori crede în Învăţătura lui Iisus, ori minte.
Creştin înseamnă ucenicul lui Christos.
Şi cum ai putea să fi ucenicul cuiva în a cărui învăţătură nu crezi? Este, desigur, imposibil.
De aceea nu pot înţelege groaza de moarte la Creştini.
Pentru Creştini moartea este poarta Împărăţiei Cerurilor.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă