Categorie: Teologie – Theology

Despre gândirea teologică românească veche.
About old Romanian theological thinking.

Reîncarnarea ca tristă ilogică

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Reîncarnarea ca tristă ilogică

Reîncarnarea este pentru mine una dintre cele mai cumplite şi mai ilogice idei.
Deşi îmi place melodia la Rugă pentru părinţi (versuri de Adrian Păunescu), textul nu îmi place. Înţeleg sentimentele de dincolo de ele, dar care e logica cererii „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost”? Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”?!?
Este aceasta o dorinţă de bine, sau un blestem?

Străbunica – Măiţa de la Roşiori – avea peste o sută de ani când, ieşind într-o dimineaţă în grădină, a văzut că nu mai poate lucra. Avea reumatism poliarticular şi discurile deveniseră atât de mari încât nu mai putea apuca buruienile să le smulgă (aceasta devenise, de ani de zile, principala ei muncă la grădină). A venit în casă, şi-a chemat nepotul şi i-a spus să adune, duminică, „copiii” (adică nepoţi, strănepoţi, nurori, gineri, răspândiţi prin toată Ţara, pe unde îi duseseră studiile, locul de muncă etc.). Uimit, acesta a întrebat „De ce?”. „Plec!”, i-a răspuns Măiţa, simplu şi hotărât. „Unde pleci?” s-a mirat el, cu strângere de inimă. Măiţa a arătat spre tavan. Asta însemna „în Cer”. „De ce să pleci?” a stăruit el. I-a arătat mâinile „Nu mai pot să muncesc.”. „Nu-i nimic, Măiţă! Atunci te odihneşti!”. Ea la privit cu ochii ei bătrâni de înţelepciune şi i-a răspuns blând, însă tot hotărât: „Aici munceşti, dincolo te odihneşti!” (şi la dincolo a arătat iarăşi spre Cer). S-a spovedit, iarăşi, s-a împărtăşit, din nou. Duminică la prânz erau adunaţi toţi: din Ardeal, din Oltenia, din Muntenia ş.a.m.d. O familie risipită de Comunism în patru vânturi şi reunită de acea blândă şi nesfârşită putere a moşilor. Apoi ne-a binecuvântat pe toţi. Şi am plecat. Luni toţi maturii erau la muncă. După ce am plecat, Măiţa s-a pus în pat, şi-a încrucişat mâinile pe piept şi a trecut în Odihna Veşnică. Adică a murit, cum se zice.

Linia aceasta, creştină, este minunată! Aici te osteneşti, lupţi să scapi de ispita răului şi să urmezi binele. Şi prin moarte intri în odihnă, în bucurie, în lumină, în fericire. Pentru totdeauna.
Dar ce presupune reîncarnarea?
Chiar dacă ai fost bun, dar nu ai ajuns la nu ştiu ce standard – în mod ilogic absolut şi fără autor în acelaşi timp – dacă nu ai ajuns la acel standard trebuie să te chinuieşti iarăşi, să te osteneşti şi să lupţi iarăşi. Şi iarăşi. Şi iarăşi.

Chiar şi în privinţa răilor este minunată linia creştină.
Aici ai ales răul, ai ales corupţia, perversiunea, plăcerile dezlănţuite, egoismul, împietrirea şi alte asemenea răutăţi. Prin moarte, ajungi în locul în care nu mai poţi face rău nimănui – şi eşti chinuit de poftele tale demente. Pentru totdeauna. Iar lumea a scăpat de tine! Pentru totdeauna!

Dar ce presupune reîncarnarea?
Că tocmai pentru că ai fost rău – nu ai atins acel straniu şi ilogic standard – trăieşti iar şi iar, chinuind şi făcând rău iar şi iar. Eventual toată eternitatea!

Deci, pe de-o parte, după reîncarnare, chiar dacă ai fost bun, dacă nu ai fost „destul de bun” (standardul cel straniu), o iei de la capăt cu ostenelile. Altfel spus, „adă-i, Doamne, înapoi, că şi-aşa au dus-o prost şi fă-i tineri cum au fost, să o ducă iarăşi prost”!
Pe de altă parte, după reîncarnare, dacă ai fost rău şi ai făcut rău o să mai faci rău câte vieţi ai chef! Idealul ticăloşilor, adică!

Ce bine este că Duhul Sfânt ne asigură: „Este rânduit oamenilor ca o dată să moară, apoi urmează judecata.” (Evrei 9.27)!
Astfel că pot alege binele liniştit, acum, ştiind că ostenelile mele, chiar dacă nu îndeplinesc nu ştiu ce standard, vor fi primite de Dumnezeu. Şi voi putea intra în odihna Sa.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Doina, de Mihai Eminescu

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Doina

De la Nistru pân’ la Tisa
Tot Românul plânsu-mi-s-a,
Că nu mai poate străbate
De-atâta străinătate.

Din Hotin şi pân’ la mare
Vin muscalii de-a călare,
De la mare la Hotin
Mereu calea ne-o aţin;
Din Boian la Vatra-Dornii
Au umplut omida cornii,
Şi străinul te tot paşte
De nu te mai poţi cunoaşte.
Sus la munte, jos pe vale
Şi-au făcut duşmanii cale,
Din Sătmar pân’ în Săcele
Numai vaduri ca acele.

Vai de biet Român săracul!
Îndărăt tot dă ca racul,
Nici îi merge, nici se-ndeamnă,
Nici îi este toamna toamnă,
Nici e vară vara lui,
Şi-i străin în ţara lui.
De la Turnu-n Dorohoi
Curg duşmanii în puhoi
Şi s-aşează pe la noi;
Şi cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier,
Zboară păsările toate
De neagra străinătate;
Numai umbra spinului
La uşa Creştinului.

Îşi dezbracă ţara sânul,
Codrul – frate cu Românul –
De secure se tot pleacă
Şi izvoarele îi seacă –
Sărac în ţară săracă!

Cine-au îndrăgit străinii,
Mâncă-i-ar inima câinii,
Mânca-i-ar casa pustia,
Şi neamul nemernicia!

Ştefane, Măria Ta,
Tu la Putna nu mai sta!
Lasă-arhimandritului
Toată grija schitului,
Lasă grija sfinţilor
În sama părinţilor,
Clopotele să le tragă
Ziua-ntreagă, noaptea-ntreagă,
Doar s-a-ndura Dumnezeu,
Ca să-ţi mântui neamul tău!
Tu te-nalţă din mormânt,
Să te-aud din corn sunând
Şi Moldova adunând.
De-i suna din corn o dată,
Ai s-aduni Moldova toată,
De-i suna de două ori,
Îţi vin codri-n ajutor,
De-i suna a treia oară
Toţi duşmanii or să piară
Din hotară în hotară –
Îndrăgi-i-ar ciorile
Şi spânzurătorile!

Mihai Eminescu

Poezia Doina, de Mihai Eminescu, a apărut pentru prima dată în Revista „Convorbiri literare” din 1 Iulie 1883. Fusese însă citită public mai devreme, la Iaşi, cu puţin înainte de arestare. Doina este o continuare spirituală a poeziei La arme – pe care o veţi vedea în zilele următoare pe acest site. Şi o exprimare a durerii pe care Eminescu o avea faţă de colonizarea cu străini a pământurilor româneşti, în paralel cu persecutarea sistematică – religioasă, culturală, economică, politică, administrativă şi militară – a Românilor. Preluarea conducerii politice, administrative, economice şi militare a României de către străini este încă în vremea lui Eminescu o realitate. Pe care acesta o arată clar, în ciuda încercărilor oficiale de mascare. După cum arată şi roadele otrăvite ale acestui fenomen. Poezia Doina marchează clipa din care eliminarea politică a lui Mihai Eminescu devine iminentă. Va fi arestat abuziv şi internat forţat, fără niciun temei legal sau medical, într-un ospiciu psihiatric destinat dizidenţilor. Se va încerca – şi se încearcă – denigrarea sa, de asemenea sistematică (precum este şi denigrarea Românilor ca neam, cultură, credinţă etc.). Cea mai blândă formă a denigrării este închiderea lui Eminescu în sintagme precum poet sau poet nebun sau geniu nebun. Prin care toată opera sa ştiinţifică – în primul rând istorică, etnologică şi politică – este aruncată la gunoi.

Merită să observăm că după 136 de ani de la apariţia poeziei Doina situaţia pare să fie exact aceeaşi – deosebirile fiind strict tehnologice.
Şi astăzi Eroii şi Sfinţii ne sunt batjocoriţi public. Şi astăzi extrema-stângă (pe atunci Partidul Liberal, astăzi într-o gamă largă de la PSD la USR) îi denigrează, în cel mai bun caz îi foloseşte electoral, îi declară vinovaţi pentru suferinţele îndurate din partea clasei politice şi trepăduşilor acesteia.
Şi astăzi pământurile româneşti sunt colonizate masiv cu străini. De la Nistru pân’ la Tisa există ţinuturi întregi în care Românii au devenit minoritate. Adeseori o minoritate în pragul dispariţiei (precum în Vestul Crişanei sau Banatului, în Nordul Maramureşului, în Harghita şi Covasna, în Sudul Basarabiei etc.).
Şi astăzi Codrul, frate cu Românul, este ras – ce-i drept, cu drujbele sau utilaje masive, nu cu securea.

Această imagine cumplită a unei persecuţii anti-româneşti sistematice îl cutremura, acum peste un secol, pe Jules Verne. Care prevestea, cu durere şi neputinţă, dispariţia acestei „ramuri a Romanităţii” sub apăsarea genocidară a Ungurilor, Austriecilor, Ruşilor, Germanilor etc.
Şi totuşi,
Românul nu piere!
Destinaţi dispariţiei de fanatismul rasist al vecinilor apropiaţi şi îndepărtaţi, rămânem, dăinuim şi ctitorim.
Noi biserici şi mânăstiri, noi poezii, noi cântece, noi opere literare, noi picturi, noi sculpturi, tot ceea ce putem. Şi, cu darul lui Dumnezeu, putem infinit mai mult decât se aşteaptă duşmanul, duşmanii.

Groază de moarte?

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Groază de moarte?

Nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.
O pot înţelege la Hinduşi sau Budişti – reîncarnarea e o idee oribilă (o să revin asupra reîncarnării).
O pot înţelege la Comunişti şi alţi Atei – neantul, nefiinţa sunt un sfârşit total, dispariţia a tot ce te defineşte ca om; ce rămâne după devine egal cu zero, de vreme ce tu oricum nu mai exişti, nu te mai poţi bucura ori supăra de ce se mai întâmplă; e ca şi cum ar muri cu tine absolut tot ceea ce există.
Pot înţelege groaza de moarte la mulţi oameni, din felurite culturi şi religii.
Dar nu înţeleg groaza de moarte la Creştini.

Pentru Creştin moartea este intrarea în Veşnicie.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul suferinţelor şi începutul Bucuriei Veşnice.
Pentru Creştin moartea este sfârşitul oricărui rău şi intrarea în Binele Veşnic.
Pentru Creştin viaţa este pregătirea pentru Veşnicie, iar moartea este împlinirea rostului – adică, după cum am mai spus, intrarea în Veşnicie.
Înţeleg tristeţea pentru despărţirea de cei dragi. Îi iubim, ne lipsesc… cel puţin până îi urmăm.
Însă Creştinul nu se întristează de această despărţire „ca cei care nu au nădejde”, ci cu alinarea că cei plecaţi intră în Veşnicia în care va intra şi el când va fi vremea.
Înţeleg teama pentru întâlnirea cu Dumnezeu.
Însă Jertfa lui Christos ne-a eliberat de păcat. Spovedeşte-te sincer, împărtăşeşte-te cu dragoste şi dor de Dumnezeu, lucrează binele pe cât poţi; mai mult nu ni se cere, este de ajuns pentru mântuire.
Şi astfel groaza este înlocuită de bucuria aşteptării întâlnirii cu Mântuitorul sufletelor noastre.
Pot înţelege teama de durere, amărăciunea slăbiciunii sau neputinţei şi celelalte mâhniri pe care boala sau accidentul le aduc.
Însă orice ucenic al Domnului ştie foarte bine că toate trec. Şi că dincolo de răutăţile acestei lumi străluceşte lumina Împărăţiei Veşnice.

Nu vorbesc vorbe.
Am fost de multe ori în faţa morţii. A morţii altora, a morţii mele.
Am fost diagnosticat de două ori cu cancer. Odată în urma unor analize de markeri tumorali ce au dat un verdict foarte clar. A doua oară în urma unor simptome grave, incluzând anumite dureri şi o rapidă scădere în greutate. Şi de fiecare dată m-am bucurat că Dumnezeu mă cheamă la el!
Nu m-am îngrozit. Cu tot regretul pentru cei rămaşi în urmă, simţeam bucuria întâlnirii cu Străbunii, cu Dumnezeu – prin eliberarea adusă de Mântuitorul meu.
Nu a fost să fie! Încă nu am plecat.

Am avut de două ori şoc anafilactic.
Ajungând în faţa morţii de fiecare dată.
Îmi amintesc de uimirea unei doctoriţe venite cu salvarea. Eram umflat, mă sufocam din această pricină, era foarte greu să mă mişc, prin gâtul sugrumat cuvintele ieşeau ca şoapte. Şi glumeam – pe seama mea şi a aspectului pe care îl căpătase, pe seama înmormântării pe care riscam să o ratez dacă injecţia cu hidrocortizon îşi făcea efectul, pe seama celor care se vor bucura de colivă dacă plec şi vor rămâne fără dacă mai trăiesc… şi tot aşa. Eram foarte bine dispus. Doctoriţa, care îmi căuta vena prin gâlmele roşii-vineţii ce-mi acopereau trupul, şocată, m-a întrebat:
– Cum mai puteţi glumi în starea asta?
– Sunt spovedit şi împărtăşit, doamnă. Dacă am intrat în lume plângând – cu voie sau fără de voie –, prin Iisus Christos pot să ies din ea râzând. Sunt Creştin.

A înţeles, oare?
Dar tu, care citeşti, înţelegi?
Ce am simţit eu este firesc pentru oricine este Creştin.
Şi ţine chiar de esenţa Învăţăturii Creştine. (I Cor. 15.1-58)

Să luăm aminte!
Acela care spune că este Creştin, ori crede în Învăţătura lui Iisus, ori minte.
Creştin înseamnă ucenicul lui Christos.
Şi cum ai putea să fi ucenicul cuiva în a cărui învăţătură nu crezi? Este, desigur, imposibil.
De aceea nu pot înţelege groaza de moarte la Creştini.
Pentru Creştini moartea este poarta Împărăţiei Cerurilor.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

O altă zi / Muireann Nic Amhlaoibh – de ascultat

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O melodie populară irlandeză frumoasă și profundă. Duhul Sfânt cheamă pretutindeni…

Puţin despre glume

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

M-a întrebat cineva – care nu prea mă cunoaşte – dacă mai şi glumesc.
„Dacă trebuie, mai şi glumesc.” i-am răspuns. Şi am adăugat „Din păcate, fac glume proaste, că nu le ştiu pe cele bune…”
Firesc ori ba, omul s-a uitat la mine ca la felul 314. Şi chiar nu eram!

*

Altcineva m-a întrebat dacă este creştineşte să glumim.
„De vreme ce Dumnezeu are simţul umorului, este firesc să încercăm, cel puţin, să îl avem şi noi. Cu măsură, se înţelege!”
Din păcate omul în cauză nu prea avea simţul umorului, în schimb avea prejudecăţi: era absolut sigur că hazul ori umorul sunt interzise, cu totul interzise, Creştinilor. Mă întrebase doar ca să confirm ceea ce ştia el, să poată închide mai bine gura unora – prin argumentul competenţei (atât de discutabil…).
Ca urmare, s-a înfuriat vădit:
– Cum adică „Dumnezeu are simţul umorului„?
– De pildă, când îi ia peste picior pe Iov sau Iona. Cu blândeţe, cu dragoste, dar şi cu haz. 
– Nu există aşa ceva! – s-a oţărât interlocutorul.
– Ei, dar dacă ştii atât de bine, de ce m-ai mai întrebat?
– Dumneata, ca preot, trebuie să înveţi lumea adevărul, nu alte lucruri! – a continuat să se răstească.
– Aha, deci eşti episcop! – am exclamat bucuros.
Şi, sărind de pe băncuţă, m-am aplecat zicând:
– Binecuvântaţi, Preasfinţite!
Omul a dat în bâlbâială:
– Nu… Ce… Ce episcop? Nu sunt episcop! Nu dau binecuvântări!
– Cum, nu eşti episcop? Ciudat! Sincer, după autoritatea cuvintelor mă gândeam că eşti chiar vreun Papă din cei infailibili. Ştii, cei care schimbă şi Scripturile când acestea îi contrazic. Sau vreun urmaş al lui Luther, că şi el a făcut asta.
– Ce schimbare a Scripturilor? Nu înţeleg!
– Păi dacă Dumnezeu glumeşte cu Iov şi Iona – cel puţin aşa ne arată Scripturile – dar dumneata spui că nu o face…
– Unde glumeşte Dumnezeu cu Iov şi Iona? – se răsti el, indignat, dar şi cumva clătinat în prejudecăţile lui.
– De pildă, atunci când, vorbindu-i despre Facerea lumii, îi spune lui Iov şi „tu ştii bine, căci erai născut şi numărul zilelor tale este foarte mare” (Iov 38.21). Sau când îl întreabă „tu eşti cel ce aduci pradă leoaicei şi potoleşti foamea puilor de lei„? (Iov 38.39-40). Sau când pune să crească un vrej ca să-l umbrească pe Iona şi apoi îl usucă spre a-l scoate din încrâncenarea lui (Iona 4.1-11).
I-am deschis Scripturile şi i-am arătat.
– Ei, dacă nu este aceasta o blândă ironie, care arată şi dragoste, dar şi umor, ce este?
Omul se uita în Carte, se uita la mine…
Se luptau în el prejudecăţile şi mărturia limpede pe care o citise.
– Cum crezi, l-am întrebat, că Cel care a făcut – şi este – bucuria, ar putea să fie fără haz şi fără zâmbet?

*

În cartierul Covasna din Bucureşti (parte a „Bercenilor”) am slujit vreo 14 ani.
Printre altele, păstrez o dragă amintire unui mic magazin, „Komsi”, desfiinţat, din păcate, printr-o chirie iraţional de mare – ca multe alte magazine şi firme mici din Piaţa Covasna…
Acest magazin era ţinut de o familie frumoasă. Lucrau mai ales soţul, soţia şi o fină, uneori şi fata primilor. Oameni deschişi, luminoşi, cu care era o bucurie să schimbi un cuvânt… sau mai multe.
Într-o zi, oprindu-mă să cumpăr mărunţişurile zilnice – în primul rând pâine, desigur – îi găsesc în lucru: venise marfă. Toţi trei încercau să le facă pe toate deodată: actele pentru mărfuri, căratul mărfii în magazinaş (desigur, domnul avea această misiune!), servitul clienţilor ce intrau.
Ne zâmbim, ne salutăm, schimbăm câteva cuvinte. Sunt întrebat ceva şi răspund. Destul de pe larg încât patronul, cu navetele în braţe, să fie blocat în spatele meu. Pentru că magazinul fiind micuţ, nu avea cum să treacă dacă nu îi făceam loc. Nu ştiu cât a stat – un minut sau cinci – dar în cele din urmă mă întreabă cu haz:
– Iertaţi-mă, părinte, îmi daţi voie să trec?
Mă întorc, înţeleg fulgerător situaţia şi mă feresc, făcând un semn generos cu mâna:
– Treacă de la mine! Poftiţi, vă rog!
Începem să râdem toţi patru.
Patronul, ajungând în sfârşit să lase jos navetele, zice:
– Dar cât de generos sunteţi, părinte!
– Aşa este, recunosc eu. Sunt foarte generos. Este doar una dintre foarte multele mele calităţi. Dar ştiţi care este cea mai mare calitate a mea? Modestia!
Bineînţeles, având umor, au râs toţi. Mai ales după ce am precizat:
– Modestia mea este atât de mare încât m-aş speria de adâncimea ei dacă nu aş fi şi foarte curajos!
Nu m-am mai putut abţine şi am început şi eu să râd.
Este doar o pilă a unor clipe calde pe care le-am trăit în familia mare ce a fost – pentru mine şi mulţi alţii – Parohia Covasna (Sfântul Daniil Sihastrul).

De aşteptat şi trist, micul magazin, afacere de familie, s-a prăbuşit sub presiunea lanţurilor de magazine şi a lăcomiei oarbe a unor autorităţi locale. Care nu au înţeles nevoia de a limita corporatismul comercial – şi nu doar comercial. O nevoie esenţială pentru o societate sănătoasă (şi legiferată categoric şi în SUA şi în alte ţări).
Dar frumuseţea acelor oameni a rămas. Şi rămâne.
Aşa cum rămân şi nevoia de haz, de zâmbet, de bucurie, de câte o glumă. O glumă bună, fără de răutate. Cu măsură.
Până la urmă, un creştin încrâncenat nu-i creştin adevărat…

Cândva Românii aveau toate acestea „în sângele lor”.
Astăzi, după modelul „Halăuinului”, sărbătoarea/bucuria este înecată în sumbru, tragic, murdar. Şi „umorul” a devenit la fel – sumbru, tragic, murdar.
De aceea şi oamenii sunt încrâncenaţi pentru fleacuri. Sunt gata să ucidă pentru nimicuri – de la cele din trafic la oricare altele.
E bine să ne întoarcem la zâmbetul de altădată, în care nu lipsea dragul de celălalt, de ceilalţi. Fraţii noştri măcar prin omenitate, dacă nu prin românitate, măcar prin românitate, dacă nu prin credinţă, măcar prin credinţă, dacă nu prin locuire, măcar prin locuire, dacă nu prin înrudire propriu-zisă. Iată câte pricini să ne iubim unii pe alţii, să ne zâmbim, să ne îngăduim, să ne iertăm!
Să ne aducem aminte de zâmbetul cald al bunicilor de altădată. Şi să încercăm să-l câştigăm, spre a-l dărui mai departe.
Zâmbetul bun este puntea către pacea şi dragostea în care se cuvine să trăim.
Bună să vă fie inima!

Mihai-Andrei Aldea