Categorie: Morală

Puţin despre adevărata mărturisire a Ortodoxiei şi îndreptarea noastră

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii
DSCN0616 Troiţă Borca
   Nesinceritatea multora din cei care spun că luptă pentru Ortodoxie, dar în fapt doar dau cu bâta în oricine nu zice ca ei, se vede din faptul că folosesc orice prilej pentru a vorbi de rău, dar nu vorbesc de bine decât excepţional.
   Atunci când transformi o greşeală – a unui mirean, monah, diacon, preot sau episcop – în pretext pentru a-l înfiera, pentru a-l judeca şi osândi, deja te-ai aşezat în afara Ortodoxiei.
Atunci când pretinzi că ai dreptul să sari în sus cu furie sau indignare pentru greşelile unora din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – dar nu ai bunul simţ de a sări în sus cu bucurie şi laudă pentru binele făcut de unii şi alţii din ierarhie – eventual atribuindu-le întregii ierarhii – te-ai descalificat şi ca ortodox, şi ca judecător. Sau, mai bine zis, te-ai calificat desăvârşit ca judecător nedrept.
   Sunt, la ierarhii noştri, unele gesturi care trec de dragostea pentru cei de altă credinţă în locuri cel puţin cenuşii, dacă nu chiar întunecate. Căci a-l încuraja pe cineva în ceea ce îi face rău nu este dovadă a iubirii, ci a fricii sau lenei sau nepriceperii de a-l ajuta. Dar sunt, la ierarhii noştri, şi nenumărate gesturi de binefacere, de mărturisire, de dragoste adevărată şi credinţă.
Este mai mult decât întristător să-i vezi pe cei care pretind că apără Ortodoxia cum se reped cu o lăcomie băloasă la orice pot folosi pentru a ataca – ei zic, incorect, critica – ierarhia, Biserica. Şi cum trec sub tăcere – sau declară dispreţuitor ca „excepţii” – toate lucrurile bune pe care s-ar cuveni să le laude, să le încurajeze.
   Au trecut ani de zile de când am vorbit despre Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste. Au trecut ani şi nu a existat nicio trezire, nicio lucrare în dragoste şi adevăr – din partea celor care pretind că apără Ortodoxia – pentru canonizarea fie şi a unui singur ierarh martir. Vreme pentru a ataca şi osândi numeroşi clerici – inclusiv ierarhi – au avut din belşug. De fapt cam asta a fost singura lor lucrare. Dar paşii fireşte către canonizarea martirilor din Prigoanele comunist au rămas în spatele aceloraşi câţiva ostenitori. Blamaţi pentru că nu s-au alăturat corului, de câte ori au hotărât unii că trebuie urlat, acuzat, insultat… „duhovniceşte”.
   Ceea ce, dintr-un protestantism ortodoxist, scapă multora, este că cinstirea sfinţilor din Biserica locală de care aparţinem este o datorie sfântă.
„Iar eu am cinstit foarte pe prietenii Tăi, Dumnezeule, şi foarte s-a întărit stăpânirea lor” Psalmii 138.17
   Care este stăpânirea sfinţilor?
   Facerea de bine!
   Cinstirea sfinţilor nu este un lucru de care au nevoie sfinţii, ci este o nevoie a noastră. Nu sfinţii au folos, nu ei câştigă, de pe urma cinstirii noastre, ci noi câştigăm de pe urma cinstirii lor.
   Căci ei ne sunt, dacă îi cinstim, şi călăuze, şi învăţători, şi ajutători, şi apărători.
   Şi dacă toţi sfinţii, de oriunde ar fi, merită cinstiţi, de vreme ce toţi sunt prietenii lui Dumnezeu şi pilde ale ridicării omului către Dumnezeire; firesc este să cinstim în primul rând pe casnicii noştri care sunt vrednici de cinste. Căci ei sunt din neamul nostru, sunt rudele noastre, iar prin înălţarea lor duhovnicească ne devin de două ori părinţi, ca cei ce sunt părinţi duhovniceşti şi sunt şi din neamul nostru.
   Prin sfinţii Bisericilor locale, pe care Dumnezeu nu doar că îi ridică, ci îi şi descoperă după a Sa purtare de grijă, Cel Preaînalt ne călăuzeşte. Ne arată cum se dă lupta cea bună în locul şi în vremurile în care trăim; ne arată că putem şi noi să ne ridicăm, tot mai sus, către Cer; ne arată care sunt încercările specifice locului şi vremii noastre şi felul în care pot fi biruite etc.
  Şi, poate mai presus de toate, prin sfinţii Bisericii locale Dumnezeu zideşte această Biserică, îi dă pietre puternice, stâlpi puternici, prin care să se înalţe mai frumoasă şi mai întărită, să poată cuprinde şi ocroti pe cât mai mulţi.
  Ca urmare, ignorarea sfinţilor locali – o practică tipică etnofobiei româneşti, boală naţională a ultimelor secole – este o cale sigură de a slăbi şi Biserica locală, şi puterea noastră de a creşte către Dumnezeu, şi unitatea creştină.
   Puterea Creştinului stă în binele pe care îl face:
„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri.” (Matei 5.16)
   Iată adevărata mărturisire a Ortodoxiei: faptele bune.
   Fără acestea, aşa-zisa „mărturie creştină” devine, paradoxal la prima vedere, batjocură:
„Nu oricine Îmi zice: Doamne, Doamne, va intra în împărăţia cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu Celui din ceruri. Mulţi Îmi vor zice în ziua aceea: Doamne, Doamne, au nu în numele Tău am proorocit şi nu în numele Tău am scos demoni şi nu în numele Tău minuni multe am făcut? Şi atunci voi mărturisi lor: Niciodată nu v-am cunoscut pe voi. Depărtaţi-vă de la Mine cei ce lucraţi fărădelegea.” (Matei 7.21-23)
    Cum?
   Deci nu doar că proorocind (adică teologhisind, cum se zice astăzi) în numele Domnului, nu au făcut nimic, dar chiar făcând minuni şi aparente izgoniri de demoni au fost şi au rămas străini de Dumnezeu! De ce? Pentru că lucrau fărădelegea! 
   Căci, după cum stă scris,
„Credinţa fără fapte, moartă este!” (Iacob 2.20)
   Şi, iarăşi,
„Fiii mei, să nu iubim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu adevărul.” (I Ioan 3.18)
   Cum ar putea, oare, cineva care neîncetat stă în patimi şi păcate, să fie bun învăţător al curăţirii şi sfinţirii? Oricât de bine ar cunoaşte teoria curăţirii şi sfinţirii, nu ar putea să o înţeleagă cu adevărat. Pentru că nu a lucrat-o.
   Cum ar putea cineva care nu îşi cinsteşte părinţii, deşi sunt buni, să fie cinstitor de Dumnezeu, Părintele ceresc? Oricât de mult ar cunoaşte teoria cinstirii părinţilor, nu ar putea să o pună în lucrare faţă de Dumnezeu, pe care nu Îl vede. Pentru că nu a lucrat-o faţă de părinţii săi, pe care îi vede(a). După cum limpede s-a spus:
„Cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească” (I Ioan 4.20)
   Este nevoie, prin urmare, înainte de orice „sărit în sus” pentru greşelile fraţilor şi părinţilor noştri – fie ei trupeşti sau duhovniceşti – să adunăm întâi multă muncă şi luptă în îndreptarea noastră.
Iar aceasta începe, odată ce am cunoscut Cine este Dumnezeu, de la cinstirea Sfinţilor Săi.
Aceştia, Sfinţii lui Dumnezeu, sunt cei care au străbătut calea grea şi plină de răutăţi pe care noi doar am început să călcăm. Au urcat locurile cele prăpăstioase ce ameţesc pe neîncercaţi, au trecut prin mlaştinile ce încleiază pe cei slabi, au înfrânt fiarele ce pândesc drumeţii. Sunt călăuze şi învăţători, sunt ostaşi puternici, în stare să ne apere şi să ne înveţe lupta – căci vine, vrem sau nu, şi rândul nostru pentru toate încercările.
   Dacă vrem îndreptarea Ţării şi a Neamului, dacă vrem îndreptarea celor care nu sunt bune şi drepte în societate şi în Biserică, de aici începem: de la cinstirea Sfinţilor.
De la cinstirea lor prin cunoaşterea vieţii lor, în primul rând, astfel încât să le putem urma paşii. Doar de la această încercare, de cunoaştere şi urmare a lor, prind putere şi rost rugăciunea, slujbele şi celelalte forme de cinstire.
   Aştept, ca pe un semn al Învierii noastre, ca Biserică locală, ca Neam şi Ţară, mişcarea celor care Îl caută pe Domnul către Sfinţii noştri ierarhi din prigoanele comuniste.
Dumnezeu să ne ajute!
Pr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Calea Sfinţilor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Faţă de cele cinci căi amintite ieri s-a pus întrebarea:
Care este Calea Sfinţilor? 

O întrebare bună.
Dacă cei care muncesc şi luptă pentru îndreptarea locului (lumii) în care trăiesc sunt pe Calea Eroilor, cum ar fi, mai sus de aceasta, o Cale a Sfinţilor?

De fapt, aşa cum spunea un erou al Rezistenţei Anticomuniste,
tăcuţii mucenici cu haiducii’s gemeni.

Deosebirea vine dintr-o neaşteptată nuanţă: Sfinţii muncesc şi luptă nesfârşit de mult pentru îndreptarea a tot ceea ce este rău sau strâmb în ei înşişi. Munca şi lupta lor pentru îndreptarea lumii sunt atât de strâns legate de această primă lucrare şi luptă încât uneori parcă nici nu se văd. Dar izvorâte din îndreptarea proprie, tot mai deplină, au în fapt, dincolo de ceea ce se poate simţi şi cunoaşte de oameni, o putere nesfârşit de mare.
Pentru cei care au trăit în România stalinistă, sub ocupaţia invadatorilor sovietici deveniţi „cetăţeni români” şi a puilor lor, este uşor să dăm o pildă: Sfinţii Prigoanelor Comuniste. Cunoscuţi şi ca Sfinţii Închisorilor. Şi vorbim aici mai ales despre cei care au încercat – în puşcării, lagăre, domicilii forţate sau cuşca societăţii staliniste – să îndrepte lucrurile începând cu adâncurile propriului suflet, propriei minţi, propriei inimi, propriului trup. Toţi au fost, din punctul de vedere al societăţii staliniste, nişte pierduţi, nişte înfrânţi, „o pleavă„, cum îi numeau unii comunişti de frunte. În vreme ce alţii îşi cumpărau cu puncte pe cartelă „rochiţa cu buline” sau alte haine „chic” („şic”), ei stăteau în zdrenţe. În vreme ce oamenii obişnuiţi „se învârteau” de o primă, de „ceva” luat de la locul de muncă, de o avansare, chiar, ei „se învârteau” de încă o bătaie de la gardieni, de încă o reţinere la Securitate, de încă o arestare, de o eliminare din facultate sau de la locul de muncă (pe motiv de „origine nesănătoasă”, „atitudine nesănătoasă” etc.).
Pe scurt, în societatea stalinistă a României acelor decenii aceşti oameni nu se auzeau, nu se vedeau. Chiar şi rudele, adesea, fugeau de ei.
Cu toate acestea ei sunt astăzi cea mai mare mândrie a Neamului Românesc. Ei sunt cei care au luptat împotriva sistemului satanic în ciuda unor forţe mai mult decât copleşitoare. Ei au dat Românimii o Rezistenţă Anticomunistă unică în lume. Care, fără niciun sprijin extern real, a dus vreme de doisprezece ani (1944-1956) un război armat de rezistenţă anti-comunistă; un război teoretic imposibil de dus fie şi un singur an. Ei au dus şi acest război, dar şi nenumărate ale forme de rezistenţă anticomunistă – de la monahismul „de apartament” până la tipărirea de carte creştin-ortodoxă în plin stalinism, de la construirea de biserici în plin regim ateist (care interzisese construirea de noi biserici!) până la frumoasa poezie creştină a închisorilor politice. Şi România cerească a devenit mult, mult mai bogată prin sosirea lor acolo.
Dar, mai mult decât atât, lucrarea lor a avut un răsunet adânc, ce a ajuns mai departe decât ne închipuim. Dacă ar fi să ne amintim de Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, ajuns un mărturisitor atât al realităţilor comuniste, cât şi al duhului ortodox, în Statele Unite (inclusiv la nivelul vârfului acestei federaţii) şi tot ar fi de ajuns. Ori dacă aş aminti – sau le-aş spune celor ce nu ştiu – că atât de mulţi dintre cei care suntem astăzi creştini datorăm atât de mult unor dispreţuiţi ai vremilor staliniste… Căci pentru foarte mulţi dintre cei de astăzi părinţii duhovniceşti, cei care „ne-au născut întru Christos”, după o expresie biblică, sunt cei trecuţi prin moara ucigaşă a prigoanei comuniste.

Şi Sfinţii şi Eroii merg pe aceeaşi cale. Dar Sfinţii merg mai bine, căci lucrează mult mai mult la propria îndreptare. Acest lucru, ce pare să amâne adeseori – şi mult – îndreptările exterioare, îi face nu doar să greşească mai puţin, să se ferească de alunecările de dreapta sau stânga ale eroilor; îi face şi să săvârşească un bine mai deplin, mai adânc, mai desăvârşit. Cucerind uneori chiar pe cei pe care eroii pur şi simplu i-ar înlătura. Şi care, datorită sfinţilor, devin din umblători pe căile răului, trăitori ai binelui şi lumină a lumii.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cele cinci răspunsuri, cele cinci căi

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

În faţa greutăţilor, nedreptăţilor şi necazurilor din jur există cinci răspunsuri mari; la ele se adaugă, desigur, nuanţe, dar acestea pot fi înţelese folosind cele cinci răspunsuri amintite:

– să munceşti şi să lupţi, acolo unde eşti, pentru a le învinge, pentru a îndrepta lucrurile; celor care fac asta li s-a spus în Biblie „Voi sunteţi lumina lumii!”; aceasta este Calea Eroilor.

– să te retragi într-un loc „adăpostit”, astfel încât să câştigi putere pentru a munci şi lupta ca să îndrepţi lucrurile; este Calea Strategilor.

– să fugi unde este mai bine (sau crezi că este mai bine); Antichitatea a definit această atitudine (cu dispreţ) în forme diferite, cea mai celebră ajunsă în contemporaneitate fiind „ubi bene, ibi patria” („unde este bine, acolo (îmi) este patria”); este Calea Profitorilor.

– să pleci capul şi să te supui greutăţilor, nedreptăţilor şi necazurilor, bombănind împotriva „sistemului” dar fără a te împotrivi real (de frică, de lene, din dependenţă etc.); este Calea Sclavilor.

– să te alături celor care lucrează greutăţile, nedreptăţile, necazurile etc., sperând că vei deveni părtaş la câştigul lor; este Calea Ticăloşilor.

Bineînţeles, există (am spus-o şi mai sus) nuanţe.
De pildă, uneori sunt oameni care o iau pe Calea Ticăloşilor pentru a doborî sistemul din interior. Este o cale extrem de grea, din toate punctele de vedere; extrem de puţini o pot urma fără a deveni răi sau a se distruge.
Dar dincolo de nuanţe, este bine să înţelegem principiile, astfel încât să putem vedea pe ce cale suntem şi cum ne putem îndrepta.
Pentru că, oricare ar fi calea sau căile pe care am mers în trecut, totdeauna există loc de îndreptare şi loc de strâmbare, totdeauna putem să ne ridicăm sau putem să cădem. Iar pentru a ne păstra – sau câştiga – discernământul şi puterea interioară avem nevoie să ne reamintim, iar şi iar, principiile.
Să câştigăm Cerurile!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. În urma discuţiei cu unul dintre mulţii Români refugiaţi din faţa regimurilor comuniste (stalinist, ceauşist, iliescian etc.), cred că se cere această lămurire:

Din punctul meu de vedere avem o mulţime de Români care sunt cu adevărat REFUGIAŢI, adică retraşi din faţa unui genocid mult prea puternic. Spre deosebire de imigranţii înfăţişaţi drept refugiaţi, aceşti Români au fugit dintr-o ţară în care regimurile politice, doar teatral diferite, urmăresc sistematic distrugerea totală a Neamului Românesc. Să socoteşti această retragere, această refugiere, drept „Calea Profitorilor” este, delicat spus, ilogic. În cel mai rău caz este „Calea Strategilor”. Dar cel mai corect este să o vedem ca pe o stare excepţională, în care greutăţile, necazurile şi nedreptăţile trec dincolo de orice nivel firesc al acestei lumi. Căci regimurile care îi asupresc pe Români, de trei sute de ani încoace, au căpătat de la Carol al II-lea până în prezent accente paroxistice, care par fără sfârşit. De aici şi situaţia Românilor şi României, cu un număr de refugiaţi mai mare decât al Siriei, practic cel mai mare din Europa ultimului secol (cel puţin!).

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Întoarcerea la bucurie

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Bucuraţi-vă pururea! (I Tesaloniceni 5.16)

Bucuria a fost, de la început, una dintre uimitoarele şi cuceritoarele caracteristici ale ucenicilor lui Iisus Christos.
Într-o lume plină de suferinţe, bântuită de violenţe şi războaie, de boli şi tâlhari, de catastrofe naturale, sclavie, foamete, sărăcie etc., Creştinii îşi păstrau pacea şi bucuria.
Nu desprinşi de realitatea răului din lume, nu străini durerilor acesteia, ci aplecându-se asupra celor căzuţi, răniţi, bolnavi, îngrijindu-i şi încercând să fie de folos tuturor celor care primeau să fie ajutaţi.
Pacea şi bucuria ucenicilor Domnului venea din trăirea Binelui, din trăirea lui şi în Dumnezeu. Această trăire nu şterge realitatea răutăţilor, ci deschizând ochii asupra realităţii duhovniceşti, asupra porţilor deschise ale Împărăţiei Cerurilor, revarsă lumină, dragoste şi nădejde. Este o cunoaştere mai deplină a realităţii, însoţită de aşezarea pe calea cea bună – de aici vin pacea şi bucuria, din conştiinţa aşezării în Bine.

Un american ce a colindat în perioada interbelică aproape întreaga lume, a notat despre Români că:
„Au cea mai mare bucurie de a trăi pe care am văzut-o vreodată, la orice popor!”
Aceasta pentru că aproape 80% dintre Români erau, atunci, încă Ţărani: oamenii Ţării, oameni care mai păstrau ceva din Credinţa Creştină care îi însoţise pe Străbunii lor atâtea veacuri.
Şi, printre altele, păstrau bucuria aceasta, atât de lipsă astăzi.

Pentru că, să o recunoaştem, omul de azi – şi în străinătate, şi aici – este bântuit de tristeţi, temeri, dureri.
Pentru că asupra lor se concentrează, de ele se preocupă.
Mass-media, cea care se hrăneşte din spaimele oamenilor, din îngrijorările şi durerile lor, este şi cea care pare să indice, din vreme în vreme, şi clipele de bucurie: spectacolul X, festivalul Y, campania Q etc., etc.
Doar că, asemenea petrecerilor cu beţie, clipele acestea de bucurie la comandă se sting iute, lăsând în urmă dureri, greaţă, mahmureală.

Între cursele (capcanele) pe care le pune răul societăţii de astăzi se află şi marea atenţie dată bârfelor şi altor răutăţi asemănătoare.
În această privinţă un exemplu rău este acela al unor site-uri pretins creştine, dar dedicate aproape exclusiv răutăţilor. Sub pretextul „combaterii” lor.
Însă, în realitate, singurul lucru pe care îl fac este să promoveze răul, să îl insinueze tot mai adânc în preocupările cititorilor sau privitorilor, să îl transforme în preocuparea lor fundamentală.
De aici, întristarea, îngrijorarea şi chiar deprimarea celor „abonaţi” (ca obicei, sau chiar în sens propriu) la asemenea surse.

În realitate, această închinare a vieţii „combaterii răului”, prin concentrarea asupra lui, este o cursă a celui rău. Care nu se supără de atenţia care i se dă: este scopul lui! Şi este, totodată, un mijloc sigur de pierdere a direcţiei, de rătăcire.
Pentru că pierderea timpului şi energiei în ascultarea fiecărei forme de rău şi în conceperea de replici – sau doar în îngrijorări faţă de acestea – este pur şi simplu autodistrugere, sinucidere.
Sau, atunci când se face pe post de „campanie publică”, „jurnalism” etc., un mijloc sigur de a înmulţi răul în lume, de a-i face propagandă, de a-l insinua adânc în viaţa publicului.

Asta înseamnă că răul nu trebuie cunoscut şi combătut?
Bineînţeles că nu!
Dar calea, pentru ucenicii Fiului lui Dumnezeu, este alta!
Combaterea răului se face prin aşezarea noastră în adevăr şi în bine, printr-o viaţă cât mai deplin creştină.
Nimeni nu poate sili pe altul să fie (mai) bun, dar oricine se poate sili pe sine să fie (mai) bun! Şi prin această lucrare, deja face lumea mai bună!

Stă scris:
„Staţi împotriva diavolului şi el va fugi de la voi!” (Iacob 4.7)
Dar cum se stă împotriva diavolului?
Lucrând binele!

Mulţi îşi închipuie că „staţi împotriva diavolului” înseamnă aşezarea într-un fel de meci de box cu acesta. Idee de care diavolul este foarte mulţumit, căci prin ea este băgat în seamă peste măsură, devine preocuparea principală a celor pe care vrea să îi atragă. Deci îşi atinge scopul!
Dar prima frază din versetul citat (Iacob 4.7), ignorată prea des, este:
„Supuneţi-vă Domnului!”
Acesta este mijlocul prin care stăm, cu adevărat, împotriva diavolului! Făcând Binele, urmând Binele, trăind Binele!
Asta îl lasă pe diavol în singurătatea ce i se cuvine, iar pe noi ne aşează în lumina lui Dumnezeu.

Această trăire a Binelui este sănătate, eliberare, salvare, bucurie.
Este deosebirea dintre a spune şi a face.

În mijlocul năvălirilor unor popoare sălbatice – mereu pretins superioare, dar mereu puse pe jaf – Străbunii făceau binele.
Îngrijeau copiii – şi era o vorbă, „Mulţimea copiilor, bucuria Românului” – fără să se sperie de greutăţi, luându-le una câte una.
Îngrijeau bătrânii – cu respectul fără de care dragostea este doar patimă sau vorbă goală.
Făceau binele cum puteau.
Ajutându-se între ei, certându-se şi împăcându-se.
Dând pomană din tot ce făceau: din lemnele de foc tăiate, din care duceau la cei care nu putuseră ori nu apucaseră să-şi taie; din mâncarea făcută, care nu pria Românului dacă nu o împărţise cu cineva; din pânza ţesută, din care o parte era pentru hainele de zi cu zi ori de sărbători, iar alta era pentru hainele de har – câştigate prin milostenie.
Facerea de bine era Lege.
Legea Românească.
De aici şi bucuria Românilor, de aici puterea lor de a trece peste cele mai cumplite încercări.

Pierderea bucuriei de a trăi duce – vede oricine deschide ochii – la deznădejde, întristare, arţag; la certuri din fleacuri, supărări pentru nimicuri. Într-un cuvânt, la otrăvirea vieţii.

Ieşirea din întristare, deznădejde, certuri, din toată otrava societăţii de zi cu zi este facerea de bine.
Să ne reamintim bunele obiceiuri ale Românilor de altădată!
Întâlnirile dintre prieteni, împreuna lucrare, împărtăşirea micilor realizări de zi cu zi.
Schimbul de reţete, gustarea de plăcinte sau prăjituri făcute în faţă, mesele luate împreună.
Sunt nenumărate facerile de bine care sunt la îndemâna noastră!
Prin care putem aduce o înseninare sau chiar un zâmbet celui de lângă noi.
Prin care facem lumea puţin mai bună (şi asta este o victorie mult mai mare decât ar putea să pară!).
Prin care aducem înseninare şi chiar un zâmbet sufletului nostru.
Poate par lucruri mărunte, dar sunt trepte către Cer şi cheia luminării sufletului!

„Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor încât văzând faptele voastre cele bune să dea slavă lui Dumnezeu!” (Matei 5.16)

Şi bucuria ne va însoţi totdeauna.

20171210_145139 mic

Pr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Ortodoxia şi Erezia „vegetarianismului biblic”

Mihai-Andrei Aldea17 comentarii

Biblia

Există un (neo)protestantism ortodoxist, care s-a infiltrat în Biserica lui Dumnezeu prin multe mijloace: prin filme impregnate de (neo)protestantismul american, britanic, german ori scandinav, prin oameni admirabili în societate, însă despărţiţi de Biserică prin aderenţa faţă de tot felul de secte, prin cărţi, cântece şi alte opere purtătoare de mesaje (neo)protestante etc., etc.
Dincolo de canalele de infiltrare în Biserică, rămâne faptul că de la pietism la veganismul ori vegetarianismul „biblic” sunt foarte multe învăţături străine, rătăcite, care au fost primite de ortodocşi de bună-credinţă din pricina lipsei de discernământ; nu s-au informat, nu au cercetat, nu au pus la încercare cele aflate (ceea ce este, în sine, o călcare a poruncilor Duhului Sfânt – I Ioan 4.1; I Tesaloniceni 5.21; Galateni 1.6-9; Filipeni 3.17-19 şi 4.8-9 etc.).

Împotriva confuziei – ne-ortodoxă – dintre preţuirea faţă de post şi dispreţul sau chiar ura faţă de alimentaţia omnivoră, a apărut de curând un articol scurt dar foarte folositor scris de Părintele Constantin Sturzu, cu titlul „A fost Mântuitorul vegetarian?” (poate fi citit aici).

Poate să pară paradoxal, dar primele împotriviri faţă de acest material, împotriviri chiar violente, cu acuzaţii de „rătăcire”, vin de la ortodocşi care nu îşi cunosc propria Credinţă. Şi care, din păcate (la propriu), nu au înţelepciunea de a învăţa ceea ce nu ştiu, ci încearcă să-i silească pe învăţătorii aşezaţi de Dumnezeu să tacă ori să preia rătăcirea drept adevăr.

Însă adevărul este limpede!

Pe de-o parte, avem porunca lui Dumnezeu de a se mânca şi carne:

„Şi a binecuvântat Dumnezeu pe Noe şi pe fiii lui şi le-a zis: „Naşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l stăpâniţi! Groază şi frică de voi să aibă toate fiarele pământului; toate păsările cerului, tot ce se mişcă pe pământ şi toţi peştii mării; căci toate acestea vi le-am dat la îndemână. Tot ce se mişcă şi ce trăieşte să vă fie de mâncare; toate vi le-am dat, ca şi iarba verde. Numai carne cu sângele ei, în care e viaţa ei, să nu mâncaţi. Căci Eu şi sângele vostru, în care e viaţa voastră, îl voi cere de la orice fiară; şi voi cere viaţa omului şi din mâna omului, din mâna fratelui său. De va vărsa cineva sânge omenesc, sângele aceluia de mână de om se va vărsa, căci Dumnezeu a făcut omul după chipul Său. Voi însă naşteţi şi vă înmulţiţi şi vă răspândiţi pe pământ şi-l stăpâniţi!” „(Facerea, capitolul 9.1-7)

Putem să vedem astfel că la Facerea 9.3 Dumnezeu Însuşi porunceşte omului să aibă o alimentaţie omnivoră, nu una vegană sau vegetariană.

De altfel Însuşi Dumnezeu, atunci când se înfăţişează în chipul Sfintei Treimi la Stejarul Mamvri (Facerea 18.1-33), primeşte de la Avraam şi Sarra pâine (azime), unt, lapte şi mâncare (friptură?) de viţel (Facerea 18.6-8). Nici vorbă de „regim vegetarian”, şi cu atât mai puţin „regim vegan” (sau „raw-vegan”!)!
Că Dumnezeu nu are nevoie de hrană pământeană este limpede. Ca urmare, a mâncat nu pentru sine, ci pentru noi, dându-ne pildă pentru o masă a bucuriei (pentru că nu există bucurie mai mare decât aceea de a fi împreună cu Dumnezeu!). O masă la care au stat alături vegetalele (mai precis, cerealele), lactatele şi carnea. Lecţia este atât de clară, învăţătura acestei întâlniri este atât de limpede în ceea ce priveşte alimentaţia omului, încât nu ar mai fi nevoie de niciun cuvânt în plus.

Cu toate acestea, există voci care, după emoţionale (a.k.a. pietiste) discursuri despre „bietele animale”, încearcă să spună că porunca lui Dumnezeu pentru o alimentaţie omnivoră „încetează” odată cu Noul Testament, cu venirea Domnului nostru Iisus Christos.

Discursul face apel la sensibilitatea exacerbată şi cere înlăturarea raţiunii, astfel încât să se creadă că mâncarea cărnii ar fi „incompatibilă” cu bunătatea în general, cu bunătatea lui Dumnezeu, deci şi a lui Iisus Christos în special, deci şi cu o viaţă creştină adevărată.

Ar merita aici să facem o paranteză ştiinţifică şi să dovedim că suferinţele vegetalelor sunt cel puţin egale cu ale animalelor, şi că dacă aceste suferinţe ar fi un criteriu s-ar impune să mâncăm doar piatră sau, şi mai bine, energie solară. Căci s-a dovedit ştiinţific de aproape un secol faptul că plantele simt, suferă şi reacţionează. Faptul că omul este surd la aceste forme vegetale de simţire şi suferinţă nu înseamnă că ele nu există – azi o aparatură vastă poate observa nenumărate detalii ale simţirii, bucuriilor, suferinţelor şi reacţiilor plantelor.

Există însă primejdia ca în loc de a ajuta să facem rău. Nebunia zilelor de astăzi pare să nu cunoască hotare, şi nu ar fi uimitor să ne trezim cu o asociaţie care să încerce impunerea unei alimentaţii mineral-energetice1 (a cărei logică sentimentală ar fi mai coerentă decât cea vegetarian-vegană, deşi medical şi teologic ar fi şi mai ilogică decât vegetarianismul şi veganismul).

Ca urmare, în loc să cercetăm toate afirmaţiile vegetarian-vegane zis „biblice”, o să observăm pur şi simplu Cuvântul lui Dumnezeu şi ce ne spune el, clar, despre alimentaţia omnivoră în general şi consumul de carne în special. Desigur, în Noul Testament, ca să nu fie loc de îndoieli pe această temă!

„Mâncaţi tot ce se vinde în măcelărie, fără să întrebaţi nimic pentru cugetul vostru„, ne spune Duhul Sfânt prin Apostolul Neamurilor (I Corinteni 10.25). Este oare nevoie să spunem că şi în secolul I d.Chr., ca şi astăzi, în măcelării se vindea carne? Este nevoie oare să amintim că de la muşchi de viţel sau slănină de porc la felurite organe şi păsări, măcelăriile din Romania (Imperiul Roman) vindeau o gamă de produse „carnivore” foarte bogată? Porunca este atât de clară şi categorică încât ar fi de ajuns pentru orice om onest.

„Unul crede să mănânce de toate; cel slab însă mănâncă legume. Cel ce mănâncă să nu dispreţuiască pe cel ce nu mănâncă; iar cel ce nu mănâncă să nu osândească pe cel ce mănâncă, fiindcă Dumnezeu l-a primit.„, ne zice Duhul Sfânt prin acelaşi Apostol Pavel (Romani 8.2-3).

Merită să ne oprim puţin asupra acestui cuvânt, pentru că ne învaţă şi despre rostul postului, dar şi despre alimentaţia creştinului.

Într-adevăr, postul se ţine pentru slăbiciunea sufletească pe care o avem, fiind mijloc de întărire. Dar chiar dacă cineva, ştiindu-se slab sufleteşte, alege calea postirii neîncetate, se află sub dumnezeiască poruncă de a nu osândi pe cel care mănâncă de toate, „fiindcă Dumnezeu l-a primit„!
Atât în cuvântul dinainte, cât şi în cel de faţă, se vede categoric faptul că porunca din Vechiul Testament a alimentaţiei omnivore se păstrează neschimbată în Noul Testament! Faţă de aceste cuvinte aceia care osândesc pe cei care mănâncă şi carne sunt împotrivitori faţă de Dumnezeu, Cel care a rânduit această alimentaţie omului.

Bineînţeles, dacă cei care osândesc alimentaţia omnivoră îşi asumă faptul că nu sunt creştini, discuţia se poate purta în cu totul alt fel şi cu alte argumente. Dar în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Biblie, în clipa în care se pretinde ascultarea faţă de Dumnezeu, vegetarianismul şi veganismul sunt, corect, strict opţiuni personale (ca cele ale călugărilor şi călugăriţelor), iar încercarea de impunere a lor, de transformare a lor în „obligaţie”, o rătăcire puternică.

Acest lucru se vede şi din multe alte cuvinte ale Noului Testament.

La Sinodul Apostolic din Ierusalim – primul sinod din istoria Bisericii – se păstrează din Legea lui Moise doar patru porunci, printre care ferirea de sânge poruncită omenirii prin Noe şi familia lui (Faptele Apostolilor 15.29, respectiv Facerea 9.3-4).

În Prima Epistolă către Timotei, inspirat de Duhul Sfânt, Sfântul Apostol Pavel spune un cuvânt hoarte hotărât şi foarte aspru:

„Duhul grăieşte lămurit că, în vremurile cele de apoi, unii se vor depărta de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare şi la învăţăturile demonilor, prin făţărnicia unor mincinoşi, care sunt înfieraţi în cugetul lor. Aceştia opresc de la căsătorie şi de la unele bucate, pe care Dumnezeu le-a făcut, spre gustare cu mulţumire, pentru cei credincioşi şi pentru cei ce au cunoscut adevărul, pentru că orice făptură a lui Dumnezeu este bună şi nimic nu este de lepădat, dacă se ia cu mulţumire, căci se sfinţeşte prin cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune.

Punându-le înaintea fraţilor acestea, vei fi bun slujitor al lui Hristos Iisus, hrănindu-te cu cuvintele credinţei şi ale bunei învăţături căreia ai urmat; iar de basmele cele lumeşti şi băbeşti, fereşte-te şi deprinde-te cu dreapta credinţă.” (I Timotei 4.1-7)

Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că se porunceşte Creştinilor, în Noul Testament, alimentaţia omnivoră? Oare mai este nevoie de altă lămurire ca să vedem că Duhul Sfânt osândeşte pe faţă şi cu putere pe cei care încearcă să impună oamenilor o alimentaţie vegetariană sau vegană?

Ar fi, poate, clipa cea mai potrivită să subliniem răutatea patimii care conduce către o asemenea purtare. Pentru că ea vine de la oameni îndestulaţi, care îşi permit să compenseze aportul alimentar adus de carne, peşte, lactate şi ouă prin tot felul de vegetale şi diete pe care un om mai sărac nu şi le poate permite. Ei nu sunt oameni care trăiesc mâncând iarbă, ca vacile, caprele, găinile sau alte asemenea vietăţi. De altfel oamenii care pot trăi cu aşa ceva sunt extrem de rari – undeva la unul la zece milioane, sau şi mai rari. Cei care încearcă să impună vegetarianismul şi veganismul sunt în imensa majoritate oameni ce consumă felurite seminţe, legume, fructe etc., fără să îşi dea seama vreo clipă câtă pădure se defrişează pentru culturile lor, câtă păşune este rasă pentru culturile lor, cât este otrăvit pământul pentru culturile lor, cât este secătuit pământul pentru culturile lor. Ar fi amuzant să vieţuiască şi ei măcar un an în ţinuturile Sahelului, în care vitele pasc ierburi ce ar ucide omul care ar încerca să trăiască cu ele; să-i vedem ce ar mânca atunci, nisip sau pietre? Existenţa abuzurilor în producţia şi consumul de carne este o realitate ce nu elimină realitatea abuzurilor din agricultura dedicată consumului de vegetale. Problema reală aici nu este consumul de carne, ci abuzul, indiferent în ce direcţie.

Totodată, ca duhovnic, pot să dau mărturie că sunt foarte multe cazuri în care posturile sunt o povară foarte grea pentru familiile sărace, pentru că sunt prinse între preţurile mult mai mari pentru o mâncare vegană cât de cât consistentă şi limitele financiare şi fizice pe care le au. Ei fac această jertfă, din credinţă, dar să încerci să le impui aşa ceva pe termen nelimitat înseamnă genocid.

Este uşor să adopţi vegetarianismul sau chiar veganismul atunci când îţi permiţi fresh-uri de tot felul de fructe hrănitoare şi energizante şi în mijlocul iernii sau al altor „extra-sezoane”. Dar atunci când costul kilogramului de asemenea fructe îţi găureşte buzunarul, „porunca” veganismului devine doar o exemplificare a vechii zicale româneşti „bogatul nu crede săracului, sătulul nu crede flămândului şi sănătosul nu crede bolnavului”. O tristă mărturie a lipsei de discernământ.

Am cunoscut oameni care posteau uluitor de mult, unii fiind călugări, alţii preoţi de mir, alţii episcopi, alţii mireni… Şi la toţi am găsit deplina înţelegere a faptului că această postire, acest veganism sau raw-veganism spiritual, ortodox, este o alegere personală, pe care niciun adevărat creştin nu o poate socoti „obligatorie pentru toţi creştinii”.

Lăsând această paranteză, mă întorc la textul biblic, apropo de una dintre cele mai absurde idei invocate drept „argument” în privinţa „obligativităţii” veganismului – sau „măcar” vegetarianismului – „creştin”:

„Iisus Christos nu a mâncat niciodată carne!”

Pe de-o parte, această afirmaţie este o minciună, după cum vom dovedi îndată.

Pe de altă parte, chiar dacă ar fi fost adevărată în sine, ea nu ar fi putut servi de argument, de vreme ce Noul Testamen porunceşte repetat Creştinilor o alimentaţie omnivoră, ba chiar şi, textual, consumul de carne.

Şi, pe acelaşi considerent aberant („Christos a făcut sau nu a făcut cutare lucru”) ar însemna că trebuie să fim toţi bărbaţi (Iisus Christos a fost bărbat), că trebuie să fim toţi Evrei (Iisus Christos a fost Evreu), că trebuie să fim toţi rabini (Iisus Christos a fost rabin), că trebuie să fim toţi tâmplari (Iisus Christos a fost tâmplar), că trebuie să mergem toţi la sinagogă (Iisus Christos mergea la sinagogă), că trebuie toţi să vindecăm paraliticii printr-un singur cuvânt şi în general să vindecăm toţi bolnavii care vin la noi (ceea ce Iisus Christos a făcut de mai multe ori), că trebuie toţi să purtăm o cămaşă ţesută dintr-o singură bucată (cum a purtat Iisus Christos), că trebuie să prefacem apa în vin dacă se termină vinul la o nuntă (mulţi s-ar bucura de asta!), că trebuie să ne răstignim, să murim pe cruce şi să înviem (aşa cum a făcut Christos) etc., etc.

Este evident că asemenea pretenţii sunt iraţionale, delicat spus. Şi că ceea ce păstrăm sau nu din ceea ce a făcut Domnul ţine de ceea ce El ne-a spus că trebuie ţinut. De pildă, să mâncăm carne! (Am arătat mai sus cum Duhul Sfânt, trimis de Iisus Christos de la Tatăl, a poruncit aceste lucruri, ceea ce este totuna cu o poruncă dată de Fiul lui Dumnezeu.)

Dincolo de aceste lucruri atât de limpezi, la fel de limpede este şi faptul că Iisus Christos a mâncat carne.
Trebuie subliniat întâi faptul că orice obicei alimentar neobişnuit al proorocilor era semnalat în Biblie (ca la Ioan Botezătorul – Matei 3.4, Marcu 1.6). Ceea ce li s-a părut „neobişnuit” în alimentaţia Domnului nostru Iisus Christos criticilor săi a fost tocmai faptul că nu ţinea regulile alimentare ale nazireilor sau altora asemenea. De aceea a fost numit „mâncăcios” şi „băutor de vin”, om căruia îi place să mănânce „cu păcătoşii”. A pretinde că aceşti păcătoşi mâncau numai de post este mai mult decât aberant; un asemenea regim alimentar al păcătoşilor ar fi fost atât de uluitor încât era imposibil să nu fie consemnat. Dar! Pentru că cei care sunt orbiţi de fanatism sunt gata să nege tot ce nu-i izbeşte în ochi, o să dăm exemplu direct de un caz în care Mântuitorul a mâncat carne împreună cu ucenicii Săi!

Citim în Scripturi:

„În cea dintâi zi a Azimelor, au venit ucenicii la Iisus şi L-au întrebat: Unde voieşti să-Ţi pregătim să mănânci Paştile?

Iar El a zis: Mergeţi în cetate, la cutare şi spuneţi-i: Învăţătorul zice: Timpul Meu este aproape; la tine vreau să fac Paştile cu ucenicii Mei.

Şi ucenicii au făcut precum le-a poruncit Iisus şi au pregătit Paştile.

Iar când s-a făcut seară, a şezut la masă cu cei doisprezece ucenici. Şi pe când mâncau, Iisus a zis: Adevărat grăiesc vouă, că unul dintre voi Mă va vinde.” (Matei 26.17-21; a se vedea şi Luca 22.7-16)

Textul poate să pară de neînţeles pentru cei care nu ştiu ce înseamnă Sărbătoarea Azimelor sau Paştele Evreilor. Este o sărbătoare poruncită în Vechiul Testament, pe care, iată, au ţinut-o şi Domnul nostru Iisus Christos şi ucenicii Săi. Ce rânduială avea această cină din Paştile Evreilor? Cităm din Scripturi:

„În ziua a zecea a lunii acesteia să-şi ia fiecare din capii de familie un miel; câte un miel de familie să luaţi fiecare. Iar dacă vor fi puţini în familie, încât să nu fie deajuns ca să poată mânca mielul, să ia cu sine de la vecinul cel mai aproape de dânsul un număr de suflete: număraţi-vă la un miel atâţia cât pot să-l mănânce. Mielul să vă fie de un an, parte bărbătească şi fără meteahnă, şi să luaţi sau un miel, sau un ied, să-l ţineţi până în ziua a paisprezecea a lunii acesteia şi atunci toată adunarea obştii fiilor lui Israel să-l junghie către seară. Să ia din sângele lui Şi să ungă amândoi uşorii şi pragul cel de sus al uşii casei unde au să-l mănânce. Şi să mănânce în noaptea aceea carnea lui friptă la foc; dar s-o mănânce cu azimă şi cu ierburi amare. Dar să nu-l mâncaţi nefript deajuns sau fiert în apă, ci să mâncaţi totul fript bine pe foc, şi capul cu picioarele şi măruntaiele. Să nu lăsaţi din el pe a doua zi şi oasele lui să nu le zdrobiţi. Ceea ce va rămâne pe a doua zi să ardeţi în foc. Să-l mâncaţi însă aşa: să aveţi coapsele încinse, încălţămintea în picioare şi toiegele în mâinile voastre; şi să-l mâncaţi cu grabă, căci este Paştile Domnului.” (Ieşirea 12.3-11)

După cum se vede, exista un singur fel în care se putea ţine această sărbătoare: mâncând miel sau ied fript!

Iar, după cum a spus El Însuşi, Iisus Christos a mâncat Paştile cu ucenicii Săi, adică a mâncat miel sau ied fript împreună cu ei. Să mai amintim faptul că de-a lungul copilăriei, adolescenţei şi tinereţii sale – petrecută în Nazaret fără evenimente deosebite, după cum arată Evangheliile – Domnul nostru Iisus Christos prăznuise în fiecare an Paştile împreună cu ceilalţi Evrei? Ceea ce, de altfel, va face şi cu ucenicii Săi în cei trei ani de activitate publică.

Este limpede, prin urmare, că după mărturia Bibliei, ucenicii Domnului au mâncat carne împreună cu Acesta şi apoi în călătoriile lor, că Duhul Sfânt a poruncit Creştinilor să mănânce şi carne şi să nu numească „spurcată” această mâncare (Faptele Apostolilor 10.10-16; I Timotei 4.1-7) etc.

Dacă adăugăm la această realitate biblică şi mărturia Sfinţilor Părinţi, a Sinoadelor Ecumenice şi a întregii experienţe a Bisericii lui Dumnezeu, o să vedem că totdeauna Creştinii au privit practicile vegane sau vegetariene ca foarte bune pentru cei care le pot duce. „Impunerile” în această privinţă sunt hotărnicite de Duhul Sfânt la zilele de post (miercuri, vineri, cele patru posturi mari de peste an etc.). În rest, alimentaţia a fost şi este omnivoră pentru cei mai mulţi dintre Creştini.

În încheiere, merită să amintim faptul că o alimentaţie creştină omnivoră nu înseamnă îmbuibare, abuz, exces.

Românii Vechi mâncau carne cu mult mai multă măsură decât s-ar înţelege din „literatura gastronomică” romantică sau post-romantică. Mielul haiducesc era minunat, doar că se mânca o singură dată în an (de obicei de Paşti). Viţelul îngrăşat era o bucurie păstrată de obicei pentru cununiile din sat. Zama de pasăre se făcea Duminica, aceeaşi carne fiind folosită şi pentru friptura de pasăre. Cei care munceau din greu şi uneori copiii în creştere primeau uneori ceea ce astăzi numim mezeluri (cârnat, muşchi afumat, slănină etc.), cu măsură. Baza alimentaţiei româneşti vechi era constituită de ciuperci, peşte, lactate şi rădăcinoase (napi, morcovi, sfeclă, păstârnac etc.), la care se adăugau felurite legume şi zarzavaturi, ouă, fructe şi carne, precum şi, bineînţeles, mierea şi băuturile din fructe (sucuri de fructe, sicheră, mursă, vin etc.) sau alte părţi ale plantelor (socată, ceaiuri). Altfel spus, Românii de demult, cu o sănătate şi o putere de muncă greu de egalat în zilele noastre, mâncau şi carne, însă aceasta era pentru ei doar un aliment secundar; cu rostul şi greutatea sa, dar până la urmă secundar. Şi, trebuie subliniat, posteau cu multă dăruire, adesea la acelaşi nivel cu călugării.

Cred că era nevoie să amintim aceste lucruri, pentru a nu se crede că o alimentaţie omnivoră înseamnă abuz de carne sau alimentaţie carnivoră. Ştiu că nu e logică o asemenea confuzie, dar secolul XXI pare să rămână în istorie drept secolul confuziilor (agresive), astfel încât e nevoie de mai multă precizie…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Eventual pornind de la gluma „Veganule care mănânci o salată, nu uita că prin asta ai lăsat flămând un iepuraş!”, pe care ar fi în stare să o ia ad litteram.

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…