Biblia în limba română, în mai multe versiuni şi cu felurite surse foarte folositoare!
Categorie: Biblia
Oamenii în România Străveche: între rase şi, respectiv, seminţii, neamuri şi familii
„Rasele”, aşa cum le-a născocit Apusul Europei, nu au existat niciodată.
„Semiţii”, „iafetiţii” şi „hamiţii”, adică urmaşii celor trei fii ai lui Noe, s-au amestecat între ei foarte repde; un crug firesc într-o lume în care oamenii erau puţini, un fapt amintit ca atare de Scripturi.
Absurda – şi orbeasca, ilogica – împărţire a oamenilor în „semiţi” (adică „asiatici”), „iafetiţi” (adică „europeni”) şi „hamiţi” (adică „africani”) s-a făcut de către Papalitate în Evul Mediu. A fost un pretext „teologic” pentru a îndreptăţi reînvierea sclaviei, după modelul Islamului. Acesta din urmă avea un sprijin în Coran, în care toţi cei care nu sunt adepţii Islamului sunt ţinte şi victime obligatorii ale militanţilor islamişti. În schimb, dimpotrivă, Scriptura înfăţişează sclavia ca o decădere umană; tolerată în numele dreptului omului de a-şi alege liber direcţia – cu sau fără Dumnezeu -, dar anulată de Christos, Cel Care s-A lăsat ucis pentru eliberarea tuturor. Spre a justifica moda cumpărării şi vânzării de sclavi – fără aspectul particular al prizonierilor de război -, Papalitatea a folosit ca pretext blestemul aşezat asupra lui Ham şi urmaşilor lui. Faptul că Noul Testament lămureşte limpede că urmaşii unui om sunt cei care îi duc învăţătura şi principiile mai departe a fost „uitat”. La fel şi faptul că urmaşii lui Sem, Iafet şi Ham s-au amestecat între ei.
Prosteasca şi ne-creştina împărţire a oamenilor în „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” este uşor de înlăturat pentru cei care au discernământ. Nu este nici biblică, nici creştină şi nici ştiinţifică.
Dar a prins.
Atât de mult, încât ignorând contrazicerea dintre această împărţire halucinantă şi realitate, sunt destui care o folosesc şi astăzi.
Dimpotrivă, în România Străveche – şi în Scripturi – nu există o asemenea împărţire, ci alta: în seminţii, neamuri şi familii. La care, desigur, mai putem adăuga omenirea, o categorie ce există în cultura veche românească din timpuri imemoriale, şi pe care Vestul a început să o asimileze doar de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără a o fi înţeles până acum.
Desigur (trebuie aici o paranteză), există Apuseni care au înţeles multe dintre aceste adevăruri, de la Sfântul Serafim Rose la Francezii ortodocşi de astăzi, de la Sfântul Patrick al Irlandei şi până la Amerindienii ortodocşi din Alaska. Dar această înţelegere este a unor oameni şi comunităţi, şi este acoperită de o altă cultură socială, de un alt ethos, mult deosebit.
Întorcându-ne la firul scrierii, să vedem că şi în Scripturi, ca şi în trăirea şi gândirea vechilor Români, oamenii sunt împărţiţi în seminţii şi neamuri.
Seminţia arată un izvor din care se trag toţi cei care îi aparţin, o sămânţă din care au ieşit toţi. Sămânţa aceasta poate să fie un Străbun sau o moştenire (desigur, în primul rând spirituală).
Atunci când Sfântul Apostol Petru spune „voi sunteţi seminţie aleasă” (I Petru 2.9), nu vorbeşte despre un străbun care să fie, după trup, acelaşi pentru toţi Creştinii cărora le vorbeşte. Pentru că nu este cuvântul său nici despre Adam şi Eva, nici despre Noe şi familia sa. Acolo se vorbeşte despre Credinţa care îi uneşte pe cei până atunci dezbinaţi – care nu erau popor, dar acum sunt (I Petru 2.10). Denumirea de seminţie o primesc, deci, Creştinii, pentru că sămânţa Învăţăturii Domnului a fost primită de ei toţi. Şi prin ea au devenit o seminţie, au devenit moştenitorii aceleiaşi spiritualităţi, au devenit fiii lui Dumnezeu şi astfel, duhovniceşte, fraţi (I Petru 2.1-10).
Desigur, avem în Scripturi mai multe locuri în care seminţia este, de pildă, totuna cu tribul – într-un înţeles larg luat acesta. Arătându-se astfel şi definirea seminţiei printr-un strămoş (ca la Ieşirea 2.1; 31.2 şi 6; Numeri 1.44; 17.3 etc., etc.).
Mult mai larg – deşi poate părea greu de crezut – este înţelesul cuvântului neam.
De pildă, el poate însemna generaţie, atunci când este folosit în ziceri precum „din neam în neam„ (Ieşirea 17.16 ş.a.), dar şi în forme unite cu numerale ordinale (ca „al treilea şi al patrulea neam„ sau „al miilea neam„ la Ieşirea 20.5-6).
Pe de altă parte, neamul poate să însemne şi acelaşi lucru cu seminţia, ca atunci când se vorbeşte despre „neamul lui Dan” – una dintre seminţiile lui Israel, mai precis seminţia lui Dan – (Levitic 24.11, Judecători 18.2).
La Numeri 26.42-43 se spune:
” Fiii lui Dan, după neamurile lor, sunt: din Şuham, neamul Şuhamienilor. Acestea sunt familiile lui Dan, după neamurile lor. Şi neamurile lui Şuham, la numărătoarea lor, au fost de toate şaizeci şi patru de mii patru sute.”
Vedem aici că neamul apare ca structură socială definită prin înrudirea – trupească, dar şi spirituală – dintre oameni, într-o formă limpede mai strânsă decât cea a seminţiei.
Din ultima, într-un fel sau altul, fac parte neamuri felurite, precum din seminţia lui Avraam făceau – fac – parte multe neamuri.
Însemnătatea, am putea spune greutatea, înrudirii pentru neamuri este limpede.
La seminţia Creştinilor avem o înrudire trupească îndepărtată, prin Noe şi familia lui, avem o înrudire duhovnicească, prin aceeaşi Credinţă Creştină, dar avem neamuri felurite, cum se vede şi la Cincizecime, dar şi în alte locuri.
În vreme ce cuvinte precum familie şi neam presupun o unitate mai adâncă, o anume, am putea spune, „centralizare„, la seminţie aceasta nu este, nici pe departe, obligatorie (chiar dacă multe seminţii o au, fiind astfel şi neamuri).
Această viziune, care dă preţ mare unor deosebiri ce pot părea nuanţe neînsemnate, ţine de o înţelegere adâncă a unităţii omenirii, din care seminţiile şi neamurile se desprind şi se alcătuiesc pe asemenea nuanţe.
Din acest punct de vedere, „culoarea pielii”, „criteriul” folosit de papismul medieval spre a deosebi pe „semiţi”, „iafetiţi” şi „hamiţi” pare unul cel mult ridicol – dacă nu ar fi tragic prin consecinţele adoptării sale. Căci, desigur, trecerea de la cea mai albă la cea mai neagră piele, de la cea mai roşie la cea mai galbenă – sau între oricare alte „extreme coloristice” ale pielii umane – se face treptat, prin mii şi zeci de mii de nuanţe. Orice încercare de a trasa graniţe este de un subiectivism feroce şi poate fi combătută foarte uşor.
Dimpotrivă, străvechea împărţire în seminţii, neamuri şi familii ţine atât de fenomenul natural al înrudirii oamenilor, cât şi de alegerea apartenenţei (culturală, spirituală, religioasă, etnică etc.). Este o împărţire făcută nu din raţiuni sistematice – ideologizate sau nu – ci firesc, în temeiul de bun-simţ – şi deplin ştiinţific – al observării realităţii, al observării structurării naturale a omenirii.
Încercând să înfăţişez câte ceva din amintirile despre neamurile (stră)vechi sau seminţiile (stră)vechi, cum numeau cândva Românii, alături de ei înşişi, o serie de popoare devenite astăzi mai mult legendare dacă nu mitice (precum piticii), mi-am dat seama că este nevoie să limpezim, cât de cât, măcar, înţelesuri astăzi deformate.
Şi dacă pentru cuvântul popor avem cam acelaşi înţeles şi în Româna veche, şi în cea de astăzi, în schimb ideea de „rasă umană”, oricât de aberantă este, a prins şi a stricat în Româna modernă înţelesul unor termeni de mare adâncime, precum seminţie, neam şi familie. Recuperarea acestor cuvinte, cu înţelesul lor vechi, este şi o necesitate ştiinţifică – pentru înţelegerea multor realităţi istorice şi etnologice altfel cu totul obscure -, dar şi o necesitate spirituală pentru noi, cei care ne numim Români; pentru că este o regăsire, de fapt, a ceea ce am fost şi suntem.
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Între Pustia Iordanului şi Deşertul Sahara. Sau (iar) despre neştiinţa fudulă
„Datul cu părerea” este o boală cumplită a vremii noastre, mai ales pentru că ţine prea adesea loc şi de gândire, şi de cunoaştere. Sunt nenumărate minciuni, bârfe şi prostii care umblă drept adevăruri ca urmare a acestui „dat cu părerea” plin de convingerea trufaşă a faptului că „trebuie să fie aşa”… Este ceea ce Străbunii numeau „prostie fudulă”, aceea care distruge rău de tot.
Desigur, de când este lumea, lume căzută, au umblat prin ea minciunile, bârfele şi prostiile drept adevăruri. Dar a existat şi căutarea lămuririi, înţelegerii, cunoaşterii, discernerii etc. Astăzi însă, pare să fi încetat, pentru că vezi oameni de cultură, la propriu, care preiau cele mai mari stupidităţi fără nicio şovăire.
Una dintre acestea este presupusa egalitate dintre „Pustia” sau „pustiele” sau „pustiurile” din Palestina şi deşert.
Altfel spus, există oameni care îşi închipuie că în Ţara Canaanului turmele uriaşe de oi ale Vechiului Testament păşteau nisip şi piatră, că ţinuturile Palestinei erau, în vremea Patriarhilor, în felurile în care se prezintă Deşertul Arabiei în Evul Mediu sau, mai aproape de noi, Deşertul Sahara. Îşi închipuie peisaje sahariene – cu nisipuri încinse ori pietrişuri fierbinţi -, lipsite de apă şi vegetaţie, în care corturile şi casele sunt construite pe lângă oaze sau de-a dreptul în mijlocul golului de viaţă al deşertului.
Şi nu doar că au această fantezistă imagine, dar ajung şi să „tragă” pe temeiul ei concluzii „teologice”, „etnologice” etc. asupra Evreilor, Arabilor, Mozaismului, Islamului etc. Declarând, de pildă, „competent” – şi profund stupid – că „monoteismul este rezultatul influenţei deşertului asupra Semiţilor” şi altele asemenea. La fel de mincinoase, aceste „concluzii”, ca şi închipuirea de la care pornesc.
Ştim, desigur, că Românii şi-au uitat limba. Creolo-româna vorbită de mai bine de un secol, întâi o franco-română, azi romgleză, este mult înstrăinată de Limba Română din trecut. Dicţionarele surprind, uneori, definiţii contradictorii ale cuvintelor de altădată. Precum sunt cele dintre înţelesurile mai noi şi cele mai vechi ale termenilor pustiu sau pustie (substantiv sau adjectiv).
Ca urmare, nu este de mirare dacă cei fără pregătire istorică pot fi înşelaţi de o aşa-zisă egalitate între pustiu/pustie şi deşert. Neaşteptat şi trist este să vezi, după cum am spus, oameni care au – sau pretind că au – cunoştinţe istorice şi o perspectivă culturală largă, dar care adoptă fără şovăire asemenea stereotipii false.
Pustia Basarabiei sau Pustia Bărăganului sunt două pilde ale folosirii cuvântului pustie, în vechime, în aproape acelaşi înţeles cu ţelină, dar pentru întinderi mai mari. Altfel spus, pustia era numele dat pentru marile întinderi de iarbă şi tufe.
Pustia Palestinei era o asemenea întindere de iarbă şi tufişuri, întreruptă de crânguri şi păduri „de apă” (adică aflate pe lângă ochiuri sau cursuri de apă), dar şi de păduri propriu-zise.
Una dintre acestea este Pădurea lui Efraim, despre care se spun lucruri minunate, pe care, poate, le vom povesti altădată. Ea era una dintre numeroasele păduri din Gilead, ţinut întins între Câmpia Moabului, de lângă Marea Moartă, şi Râul Iarmuc, dinspre Lacul (Marea) Galileii.
Alte păduri erau cele din părţile muntoase de la vest de Iordan, din sudul Hebronului până departe în Samaria. Şi mai la nord, crânguri şi păduri, fie pe malul Iordanului şi Mării Galileii, fie pe văile pâraielor sau pe unele înălţimi, împestiţau Galileia până la hotarul cu Fenicia (Liban). De aici începeau vestiţii Codrii ai Libanului, atât de iubiţi şi de cântaţi şi de Evrei, nu doar de Fenicieni şi alte neamuri vechi din acele locuri.
Pădurile despre care am amintit erau, desigur, mediteraneene, cu specii felurite, de la cele de stejar la mirţi, roşcovi, smochini sau măslini sălbatici. Trecerea de la tufe la copaci uriaşi se făcea în ele uneori neaşteptat, alteori treptat, după felul pădurii. Deoarece desişurile erau cele care fie se trăgeau din păduri – în care copacii fuseseră tăiaţi -, fie dădeau naştere pădurilor – atunci când unele dintre specii treceau de la faza de tufişuri la aceea de arbuşti sau arbori -, delimitarea dintre ele era greu de făcut.
Fie păduri, fie desişuri, toate erau adăpostul unor fiare primejdioase, precum lupii, urşii sau leii, care ieşeau seara din adâncurile lor în căutarea prăzii.
În câmpiile dinspre mare stăpâneau întinderile de iarbă, ţinuturile iubite de păstori şi colindate de turmele de oi şi capre, de herghelii de cai, măgari şi cămile, spre a nu mai vorbi de cerbi, căpriori şi alte vietăţi sălbatice. Aici tufişurile erau mai rare, la fel şi crângurile sau pădurile, mai curând putând fi găsit câte un stejar singuratic sau alt asemenea arbore.
Pentru a înţelege mai bine înfăţişarea acestui ţinut am putea avea înaintea ochilor Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea) în partea ei de miazănoapte, cu pădurile din Munţii Măcinului şi împrejurimi, tufărişurile şi întinderile de iarbă dinspre lacurile de la ţărmul mării.
Sau, de asemenea, vechile tărâmuri româneşti ale Pindului, Epirului, Tesaliei şi sudului Macedoniei, cu amestecul lor de păduri, crânguri, tufărişuri şi păşuni largi.
Ori, la fel, părţile Crimeii, atât de dragi, cândva, păstorilor Români, cu pădurile din Munţii Crimeii şi păşunile – am putea spune, salmastre – întinse între ţărmurile de apus şi Sărături, pe lângă Puturoasa.
Avem asemenea amestecuri de stepă, silvostepă şi pădure şi înspre Tisa, de la poalele mai blânde ale Apusenilor înspre apus.
Toate aceste ţinuturi vechi româneşti sunt foarte asemănătoare celor din Ţara Sfântă, sunt foarte asemănătoare locurilor în care au trăit vechii Evrei, Patriarhii şi neamurile amintite în Vechiul Testament.
Confuzia între pustie şi deşert, de înţeles între anumite hotare, este uşurată de faptul că astăzi mari părţi din locurile cândva roditoare ale Palestinei sunt tot mai uscate. Ţinuturi în care demult păşteau turme uriaşe sunt astăzi pline de pietre, iar câteva capre cu greu găsesc buruieni din care să trăiască de pe o zi pe alta. Altele sunt cu totul secătuite, piatră goală, seacă, ziua încinsă, noaptea rece, în vreme ce unele au fost înghiţite de nisipurile venite dinspre sud, parcă aduse de Islam odată cu Jihadul.
Cei care încearcă să construiască o legătură (intrinsecă) între religiile monoteiste şi „deşert”, nu o pot face decât ignorând realităţile istorice. Pentru că Mozaismul şi Ortodoxia nu apar într-un ţinut deşertic, ci într-unul în care exista un frumos şi echilibrat amestec de pădure, silvostepă, tufărişuri şi stepă. (La rândul său, Catolicismul apare în Italia, nu în deşert, iar Protestantismul în zonele muntoase din Boemia, Elveţia şi Franţa.)
Merită amintit, pentru cei care, din cine ştie ce pricină, au uitat cum era, de fapt, vechiul Israel, că Ţara Făgăduinţei mai era numită şi „ţara în care curge lapte şi miere” ; era un pământ bogat, cu livezi şi vii, cu păduri şi păşuni. Căci, spune Domnul, pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. pământul la care mergi tu ca să-l stăpâneşti nu este ca pământul Egiptului din care ai ieşit, unde, semănând sămânţa, o udai cu ajutorul picioarelor tale, ca pe o grădină de legume. Ci pământul în care treceţi ca să-l stăpâniţi este o ţară cu munţi şi cu văi şi se adapă cu apă din ploaia cerului. (Deuteronom 11.10-11)
Iar când iscoadele trimise de Moise ca să vadă cum este această ţară au intrat în ea, ajungând la Valea Eşcol (în sudul fierbinte al ţării), „au cercetat-o şi au tăiat de acolo o viţă de vie cu un strugure de poamă şi au dus-o doi pe pârghie. Au mai luat de asemenea rodii şi smochine” (Numeri 13.24).
Acele locuri atât de roditoare – şi dovedite arheologic a fi fost, demult, foarte roditoare – sunt acum pustiite.
Şi în Arabia şi părţile Levantului, şi în Africa, uscăciunea a înaintat mult, cucerind ţinuturi uriaşe. La fel s-au uscat şi multe din vechile păduri şi păşuni ale Meziei, Persiei şi Partiei, din Iranul de astăzi, precum şi alte asemenea ţinuturi din Asia Centrală. Desigur, identitatea de timp dintre această pustiire şi înaintarea Islamului este o simplă coincidenţă. Dar una care a făcut să se identifice, cumva, monoteismul islamic şi nisipurile, pietrişurile, deşertul.
Parte a lumii islamice, inclusiv a Imperiului Otoman, vreme de cca. o mie de ani, Ţara Sfântă a suferit şi ea de pe urma acestei coincidenţe.
Amintirea ţării în care curge lapte şi miere, în care sunt ciorchini de struguri ce au nevoie de doi oameni spre a fi duşi, în care smochinele şi rodiile se culeg din mers, aproape că s-a stins.
Şi sunt unii care îşi închipuie că ţinutul a fost deşertic şi, pe temeiul acestei închipuiri, încearcă să explice religiile monoteisme printr-un ridicol simplist apel la influenţa deşertului. Asta dincolo de faptul că deşerturile din Americi, Africa, Australia sau alte părţi ale lumii nu au născut nici-un fel de monoteism, nici chiar alte deşerturi asiatice în afara Arabiei, fie ele locuite de neamuri semitice sau nu.
Superficialitatea acestor fantasmagorii – de tip „incultură de internet” – este cu atât mai ridicolă cu cât în vremea Patriarhului Avraam ţinuturile Canaanului erau vestite prin fertilitatea şi bogăţia lor, iar „deşertul” începea departe, dincolo de hotarele lor.
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Schimbarea la Faţă (6 August). Cuvântul Sfintelor Scripturi
Pentru că se apropie, repede, sărbătoarea cea mare a Schimbării la Faţă (6 August), vă dăruim din cuvântul Dumnezeieştilor Scripturi despre ceea ce s-a întâmplat atunci, în prima jumătate a secolului I, când Domnul nostru Iisus Christos s-a suit în Muntele Taborului… şi despre înţelesurile acestei luminoase zile
Psalmul 55
12 În mine sunt, Dumnezeule, făgăduinţele pe care le voi aduce laudei Tale,
13 Că ai izbăvit sufletul meu de la moarte, picioarele mele de alunecare, ca bine să plac înaintea lui Dumnezeu, în lumina celor vii.
Isaia, capitolul 33
17 Ochii tăi vor privi pe rege în toată frumuseţea lui şi o ţară îndepărtată vor vedea.
Isaia, capitolul 8
22 Apoi îşi vor întoarce privirea spre pământ şi iată că acolo va fi strâmtorare, întuneric şi scârbă şi nevoie! Dar noaptea va fi alungată!
23 Căci nu va mai fi întuneric pentru ţara care era în nevoie. În vremurile de dedemult el a supus pământul Zabulonului şi ţinutul lui Neftali; în vremurile cele de pe urmă el va acoperi de slavă calea mării, celălalt ţărm al Iordanului, Galileea neamurilor.
Isaia, capitolul 58
6 Nu ştiţi voi postul care Îmi place? – zice Domnul. Rupeţi lanţurile nedreptăţii, dezlegaţi legăturile jugului, daţi drumul celor asupriţi şi sfărâmaţi jugul lor.
7 Împarte pâinea ta cu cel flămând, adăposteşte în casă pe cel sărman, pe cel gol îmbracă-l şi nu te ascunde de cel de un neam cu tine.
8 Atunci lumina ta va răsări ca zorile şi tămăduirea ta se va grăbi. Dreptatea ta va merge înaintea ta, iar în urma ta slava lui Dumnezeu.
9 Atunci vei striga şi Domnul te va auzi; la strigătul tău El va zice: Iată-mă! Dacă tu îndepărtezi din mijlocul tău asuprirea, ameninţarea cu mâna şi cuvântul de cârtire,
10 Dacă dai pâinea ta celui flămând şi tu saturi sufletul amărât, lumina ta va răsări în întuneric şi bezna ta va fi ca miezul zilei.
Evanghelia după Matei, capitolul 4
13 Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare, în hotarele lui Zabulon şi Neftali,
14 Ca să se împlinească ce s-a zis prin Isaia proorocul care zice:
15 „Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor;
16 Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii lumină le-a răsărit”.
Evanghelia după Matei, capitolul 17
1 Şi după şase zile, Iisus a luat cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan, fratele lui, şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte.
2 Şi S-a schimbat la faţă, înaintea lor, şi a strălucit faţa Lui ca soarele, iar veşmintele Lui s-au făcut albe ca lumina.
3 Şi iată, Moise şi Ilie s-au arătat lor, vorbind cu El.
4 Şi, răspunzând, Petru a zis lui Iisus: Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una.
5 Vorbind el încă, iată un nor luminos i-a umbrit pe ei, şi iată glas din nor zicând: „Acesta este Fiul Meu Cel iubit, în Care am binevoit; pe Acesta ascultaţi-L”.
6 Şi, auzind, ucenicii au căzut cu faţa la pământ şi s-au spăimântat foarte.
7 Şi Iisus S-a apropiat de ei, şi, atingându-i, le-a zis: Sculaţi-vă şi nu vă temeţi.
8 Şi, ridicându-şi ochii, nu au văzut pe nimeni, decât numai pe Iisus singur.
9 Şi pe când se coborau din munte, Iisus le-a poruncit, zicând: Nimănui să nu spuneţi ceea ce aţi văzut, până când Fiul Omului Se va scula din morţi.
10 Şi ucenicii L-au întrebat, zicând: Pentru ce dar zic cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
11 Iar El, răspunzând, a zis: Ilie într-adevăr va veni şi va aşeza la loc toate.
12 Eu însă vă spun vouă că Ilie a şi venit, dar ei nu l-au cunoscut, ci au făcut cu el câte au voit; aşa şi Fiul Omului va pătimi de la ei.
13 Atunci au înţeles ucenicii că Iisus le-a vorbit despre Ioan Botezătorul.
Evanghelia după Marcu, capitolul 9
1 Şi le zicea lor: Adevărat grăiesc vouă că sunt unii, din cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu, venind întru putere.
2 Şi după şase zile a luat Iisus cu Sine pe Petru şi pe Iacov şi pe Ioan şi i-a dus într-un munte înalt, de o parte, pe ei singuri, şi S-a schimbat la faţă înaintea lor.
3 Şi veşmintele Lui s-au făcut strălucitoare, albe foarte, ca zăpada, cum nu poate înălbi aşa pe pământ înălbitorul.
4 Şi li s-a arătat Ilie împreună cu Moise şi vorbeau cu Iisus.
5 Şi răspunzând Petru, a zis lui Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici; şi să facem trei colibe: Ţie una şi lui Moise una şi lui Ilie una.
6 Căci nu ştia ce să spună, fiindcă erau înspăimântaţi.
7 Şi s-a făcut un nor care îi umbrea, iar un glas din nor a venit zicând: Acesta este Fiul Meu cel iubit, pe Acesta să-L ascultaţi.
8 Dar, deodată, privind ei împrejur, n-au mai văzut pe nimeni decât pe Iisus, singur cu ei.
9 Şi coborându-se ei din munte, le-a poruncit ca nimănui să nu spună cele ce văzuseră, decât numai când Fiul Omului va învia din morţi.
10 Iar ei au ţinut cuvântul, întrebându-se între ei: Ce înseamnă a învia din morţi?
11 Şi L-au întrebat pe El, zicând: Pentru ce zic fariseii şi cărturarii că trebuie să vină mai întâi Ilie?
12 Iar El le-a răspuns: Ilie, venind întâi, va aşeza iarăşi toate. Şi cum este scris despre Fiul Omului că va să pătimească multe şi să fie defăimat?
13 Dar vă zic vouă că Ilie a şi venit şi i-au făcut toate câte au voit, precum s-a scris despre el.
Evanghelia după Luca, capitolul 9
18 Şi când Se ruga El singur, erau cu El ucenicii, şi i-a întrebat, zicând: Cine zic mulţimile că sunt Eu?
19 Iar ei, răspunzând, au zis: Ioan Botezătorul, iar alţii Ilie, iar alţii că a înviat un prooroc din cei vechi.
20 Şi El le-a zis: Dar voi cine ziceţi că sunt Eu? Iar Petru, răspunzând, a zis: Hristosul lui Dumnezeu.
21 Iar El, certându-i, le-a poruncit să nu spună nimănui aceasta,
22 Zicând că Fiul Omului trebuie să pătimească multe şi să fie defăimat de către bătrâni şi de către arhierei şi de către cărturari şi să fie omorât, iar a treia zi să învieze.
23 Şi zicea către toţi: Dacă voieşte cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea în fiecare zi şi să-Mi urmeze Mie;
24 Căci cine va voi să-şi scape sufletul îl va pierde; iar cine-şi va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va mântui.
25 Că ce foloseşte omului dacă va câştiga lumea toată, iar pe sine se va pierde sau se va păgubi?
26 Căci de cel ce se va ruşina de Mine şi de cuvintele Mele, de acesta şi Fiul Omului se va ruşina, când va veni întru slava Sa şi a Tatălui şi a sfinţilor îngeri.
27 Cu adevărat însă spun vouă: Sunt unii, dintre cei ce stau aici, care nu vor gusta moartea, până ce nu vor vedea împărăţia lui Dumnezeu.
28 Iar după cuvintele acestea, ca la opt zile, luând cu Sine pe Petru şi pe Ioan şi pe Iacov, S-a suit pe munte ca să Se roage.
29 Şi pe când se ruga El, chipul feţei Sale s-a făcut altul şi îmbrăcămintea Lui albă strălucind.
30 Şi iată doi bărbaţi vorbeau cu El, care erau Moise şi Ilie,
31 Şi care, arătându-se întru slavă, vorbeau despre sfârşitul Lui, pe care avea să-l împlinească în Ierusalim.
32 Iar Petru şi cei ce erau cu el erau îngreuiaţi de somn; şi deşteptându-se, au văzut slava Lui şi pe cei doi bărbaţi stând cu El.
33 Şi când s-au despărţit ei de El, Petru a zis către Iisus: Învăţătorule, bine este ca noi să fim aici şi să facem trei colibe: una Ţie, una lui Moise şi una lui Ilie, neştiind ce spune.
34 Şi, pe când vorbea el acestea, s-a făcut un nor şi i-a umbrit; şi ei s-au spăimântat când au intrat în nor.
35 Şi glas s-a făcut din nor, zicând: Acesta este Fiul Meu cel ales, de acesta să ascultaţi!
36 Şi când a trecut glasul, S-a aflat Iisus singur. Şi ei au tăcut şi nimănui n-au spus nimic, în zilele acelea, din cele ce văzuseră.
Evanghelia după Ioan, capitolul 1
14 Şi Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi şi am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl, plin de har şi de adevăr.
Evanghelia după Ioan, capitolul 8
12 Deci iarăşi le-a vorbit Iisus zicând: Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii.
Faptele Apostolilor, capitolul 7
55 Iar Ştefan, fiind plin de Duh Sfânt şi privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu şi pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu.
II Petru, capitolul 1
16 Pentru că noi v-am adus la cunoştinţă puterea Domnului nostru Iisus Hristos şi venirea Lui, nu luându-ne după basme meşteşugite, ci fiindcă am văzut slava Lui cu ochii noştri.
Apocalipsa, capitolul 21
10 Şi m-a dus pe mine, în duh, într-un munte mare şi înalt şi mi-a arătat cetatea cea sfântă, Ierusalimul, pogorându-se din cer, de la Dumnezeu,
11 Având slava lui Dumnezeu. Lumina ei era asemenea cu cea a pietrei de mare preţ, ca piatra de iaspis, limpede cum e cristalul.
23 Şi cetatea nu are trebuinţă de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o şi făclia ei este Mielul.
24 Şi neamurile vor umbla în lumina ei, iar împăraţii pământului vor aduce la ea mărirea lor.
România Străveche - Ancient Romania 