"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Cei care au câțiva ani în spate și au fost cel puțin cu ochii deschiși, au văzut și auzit de Revista Tehnium. Care, pentru cei pasionați de felurite domenii tehnice, a fost o adevărată mângâiere și o adevărată minune. Mulți, foarte mulți, s-au refugiat în vremea Comunismului Sovietic (1944-1989) în lumea culturii, științei, tehnicii. Acolo nu doar că scăpai de „adevărurile” mincinoase ale regimului, nu doar că găseai adevăruri concrete, dar și puteai să faci cu adevărat ceva bun, frumos, folositor. Și să înveți, să crești – în cunoaștere, înțelegere, îndemânare.
Am avut bucuria să găsesc o frumoasă realizare a d-lui Cristian Copcea (pe care nu îl cunosc, dar îl admir pentru munca sa): arhiva Revistei Tehnium (și cu, surpriză pentru cunoscători, numere din Revista Modelism). Dacă vreți să învățați câte ceva despre tehnică, inginerie, științe aplicate, merită să intrați în această arhivă și să răsfoiți (digital) numerele oferite de Cristian Copcea:
Dacă vreți să învățați câte ceva despre electronică și electrotehnică, despre mecanică și transmisii radio, sunete sau depanare auto… Dacă vreți să urmăriți ce a fost și ce este în tehnică,
Unul dintre miturile prezente în istoriografia românească de astăzi este denumirea de sabie pentru spade. Conform vechiului dicționar al limbii române realizat de marele român evreu Lazăr Șăineanu, ca armă spada este „sabie lată cu două tăișuri”. După Dicționarul de Neologisme 1986 (DN 86), spada este
„Armă albă (cu două tăișuri) cu care se poate tăia și împunge”.
Popular (ca să nu spunem mahalagesc) se presupune că spada ar fi o armă alcătuită dintr-o lamă lungă și foarte îngustă – precum rapierul sau floreta. Această greșeală este preluată de realizatorii Micului Dicționar Academic 2010 care, total neștiințific, declară spada drept „veche armă de luptă formată dintr-o lamă de oțel lungă și îngustă, cu profil triunghiular…”; una dintre cele mai triste „definiții” ale spadei pe care le-am întâlnit (căci spada nu este musai îngustă, putând să fie și lată, sau foarte lată, iar ideea că ar avea profil triunghiular este de-a dreptul jalnică).
În realitate, definiția cea mai corectă este cea dată de DN 86, regăsită și în Marele Dicționar de Neologisme din 2000.
Spada este o armă având ca element principal o lamă lungă cu două tăișuri.
Pe de altă parte, sabia este o spadă cu un singur tăiș.
Trecem aici peste alte greșeli ale unor dicționare. Dar ne oprim la confuzia extrem de des întâlnită între spadă și sabie. Căci în foarte multe lucrări literare, dar și în foarte multe lucrări de specialitate, se folosește ultimul termen atunci când este, de fapt, vorba de spadă. De pildă, în loc de spada lui Ștefan cel Mare aflată la Istanbul se vorbește, absurd, despre „sabia lui Ștefan cel Mare”. Ca și cum arma, cu două tăișuri, ar avea unul singur.
Bineînțeles, dacă cei care fac asemenea confuzii ar fi jurnaliști, ar fi doar trist. Trist, pentru că ar arăta cât de proaste sunt școlile de jurnalism urmate (absolvite?) de aceștia. Trist, pentru că ar arăta cât de puțină cultură au, cât de puțin cunosc limba română. Și cum își răspândesc erorile prin materialele publicate. Dar în clipa în care specialiștii fac asemenea confuzii, deja jurnaliștii devin mult mai de înțeles și de iertate. Iar situația devine tragică. Pentru că înseamnă că nici specialiștii nu sunt în stare să consulte și confrunte dicționarele, ca să găsească adevărul! Și să îl dea mai departe, așa cum le este datoria.
Am folosit în titlu expresia „adânciturile spadelor” ca pretext pentru a confrunta mitul despre „sabia cu două tăișuri” (= spadă). Corect ar fi fost „adânciturile lamelor”. Adică acele adâncituri sau șanțuri, de felurite lungimi, care însoțesc pe o parte sau pe amândouă, felurite arme albe: spade, cuțite, săbii.
Aceste adâncituri au fost poreclite „șanțuri de scurgere a sângelui”1. O denumire beletristică pentru adâncitura sau scobitura lamei. O denumire care este o gravă eroare științifică.
Adânciturilenu au, subliniem, nu au rostul de „scurgere a sângelui”. Pretenția că ar avea un asemenea rol este un mit livresc. El a apărut în secolul al al XIX-lea, la scriitori ce aveau prea puțină experiență de război în folosirea armelor albe2. Că este o idee total greșită se poate vedea din patru fapte clare:
armele de împuns3nu folosesc asemenea șanțuri, având secțiune plină (cel mai des rombică – „diamant” – , dar și pătrată, cilindrică etc.); ori dacă ar exista rolul de „scurgere a sângelui” armele de împuns ar fi primele care ar folosi asemenea șanțuri
în nicio împrejurare comună pentru bătălii sau alte confruntări armate luptătorul nu stă cu arma în dușman așteptând scurgerea sângelui acestuia (și nu are timp pentru așa ceva);
pielea și carnea sunt elastice și tind să astupe șanțurile de pe lame
hemoragiile interne sunt mai primejdioase decât cele externe.
Toate aceste fapte sunt sistematic ignorate de către cei care preiau mitul utilității de exsanguinare a șanțurilor de pe lamă. Dureros este și că lipsește reflexul consultării literaturii de specialitate, unde lucrurile sunt foarte clare. Acolo se poate vedea limpede faptul că șanțurile de pe lamă sunt (cel mult) un mijloc de creștere a rezistenței lamei, iar deseori au mai mult rol estetic4.
Cu toate că există credința că adânciturile capătă exclusiv rol estetic la lamele scurte (sub 40 cm), studiile făcute de ingineri au dovedit altceva: orice lamă tratată corespunzător și la care se realizează corect un șanț central devine cu cel puțin 25% mai rezistentă decât este în lipsa acestuia (De Santis, 2017). Ceea ce le face foarte folositoare și la cuțite (chiar dacă sunt mai scurte de 40 de centimetri). De aceea adânciturile au fost practicate masiv inclusiv la arme de tăiere sau retezare, la care mitica „scurgere a sângelui prin șanțul lamei” nu s-ar fi putut produce nicicum. Ceea ce dovedește, de fapt, că existența acestor adâncituri sau șanțuri ține de un nivel superior al procesului de producere a armei, al conceptului din spatele realizării armei. Nivel ce cuprinde atât eficiența cât și aspectul.
Ca ultimă dovadă a absurdității acestui mit amintim că spadele din așa-numitul Tip XVa Oakshott, destinat împungerilor sau străpungerilor, nu au adâncitura lamei (poreclită „canal de scurgerea sângelui”). Dimpotrivă, acest tip de spadă are o secțiune tip romb (numită „diamond” în engleză). În același fel celebra armă misericorde, adică dătătoarea de milă, un jungher folosit de războinicii vest-europeni pentru „lovitura de grație”, nu are adâncitura lamei. Dimpotrivă, de cele mai multe ori are secțiune triunghiulară, romboidală sau pătrată. Cu toate că această armă era destinată înjunghierii. Deci dacă ar fi existat vreo eficiență practică a adânciturilor pentru înjunghiere, aceste arme – aceste junghere!!! – ar fi fost primele care să le aibă.
Aceste mituri tehnice – sau a-tehnice – pot să pară fără însemnătate. Și totuși, existența și răspândirea lor arată o anume lipsă de obiectivitate, o anume lipsă se seriozitate profesională. De care trebuie să ne ferim din răsputeri, căci poate foarte ușor să ducă la subiectivisme și mituri mult mai grave.
Pr. Mihai-Andrei Aldea
1 Termenul și ideea apar, din păcate, și la istorici și arheologi de foarte bună calitate. Și tind să se păstreze în ciuda literaturii de specialitate (scrisă de făuritorii de arme, de ingineri, de practicanți de arte marțiale cu arme albe etc.). Cu felurite pretexte ridicole…
2 O pildă este scriitorul francez Théophile Gautier (1811-1872), care a cunoscut războiul doar ca jurnalist în timpul Revoluției din 1848 din Franța. În romanul său Le Captaine Fracasse („Căpitanul Fracasse”) el folosește imaginea dură a canalelor/șanțurilor „de scurgerea sângelui” ca mijloc literar (pentru a da accente puternice portretului „profesioniștilor spadei”… sau crimei). Imaginea izbitoare a acestei pretinse utilități a canalelor din lamele lungi sau scurte se va răspândi în literatură, iar de aici va fi preluată nejustificat în literatura științifică.
3 Precum sunt rapierele, jungherele și altele asemenea.
Neocomuniștii și Bolșevicii folosesc pentru avort (= acțiunea de ucidere a unui om în stadiul intrauterin) și termenul de healthcare sau health care, care poate fi înțeles, după context, ca: – medicină preventivă (îngrijire medicală; îngrijirea sănătății) – sănătate publică (politicile de sănătate publică). Din amândouă variantele rezultând că avortular fi un drept medical. Este?
Biologic, omul se definește în primul rând prin codul genetic. De pildă, foarte mulți oameni își pierd, în urma unor boli și operații, felurite părți ale trupului: apendicele sau amigdalele, în primul rând, apoi tiroida (parțial sau total), uneori (ferească Dumnezeu!), părți din ficat, din intestine, un rinichi, părți din plămâni, un deget, un picior etc., etc. Toate aceste deosebiri organice între omul dinainte de pierdere și omul de după pierdere nu îi schimbă identitatea și statutul: este același om, pentru că are aceeași identitate, pentru că are același suflet și același cod genetic. Subliniem cod genetic, deoarece biologia nu cunoaște mijloace de identificare (sau cercetare) a sufletului. Ca urmare, codul genetic rămâne indicatorul fundamental al identității.
Atunci când o femeie devine mamă, adică devine însărcinată, starea ei este: a)naturală și b) de purtătoare (de sarcină, de copil, de om în fază intrauterină)
a) Biologic, starea de sarcină a femeii, ca și a altor femele ale mamiferelor, este nu doar o stare naturală, ci este o stare benefică, esențială pentru supraviețuirea speciei. Pentru că dintre cele două linii care asigură supraviețuirea, adaptarea la mediu și înmulțirea, a doua este cea mai importantă. Sunt, adică, specii cu bună adaptare la mediu și fertilitate scăzută, care sunt amenințate cu dispariția sau distruse de schimbările de mediu. În timp ce specii cu adaptare slabă dar fertilitate mare trec peste toate.
b) Ca purtătoare (stare descrisă și prin expresia însărcinată), femeia duce în pântece un alt om. Acest lucru este limpede prin faptul că omul intrauterin (numit și făt sau fetus, care înseamnă copil) are propriul ADN. După cum se vede la punctul anterior, purtarea sarcinii este esențială pentru supraviețuirea speciei. Ca urmare, prin sarcină, femeia îndeplinește un act cel puțin egal cu lupta cu factorii ostili (fiare, calamități, războaie etc.) a bărbatului.
În toate aceste elemente vedem că lipsește cu desăvârșire orice element negativ al sarcinii. Asemenea elemente nu existăbiologic. Propaganda neocomunistă pretinde că „grețurile de sarcină” sau alte asemenea stări ar dovedi negativitatea (parțială sau totală) a sarcinii. Acest sofism este la fel de absurd cu pretenția că oboseala ar dovedi negativitatea muncii sau antrenamentului. Restul pretextelor invocate de propaganda neocomunistă sunt strict ceea ce am spus: pretexte. Ele țin de manipularea emoțională a oamenilor (și mai ales a femeilor) spre a le smulge din rostul lor natural.
Și, da, ține de libertatea omului să facă păcate, adică să facă răul. Inclusiv să pretindă că răul nu s-ar plăti. Deși se va plăti mai mult decât deplin, căci acela care acceptă răul ca stare alege Iadul. Dar din punct de vedere biologic lucrurile sunt limpezi: – starea de sarcină este o stare naturală, benefică, esențială pentru supraviețuirea oamenilor – îngrijirea medicală (medicina preventivă) are datoria să se axeze pe susținerea natalității, în primul rând prin susținerea sănătății viitoarelor mame (medicină preventivă), apoi prin susținerea sănătății femeii însărcinate și a copilului din pântecele ei (îngrijirea sănătății), apoi prin susținerea sănătății după naștere pentru femeie și copil/copii; acestea sunt politicile de sănătate publică științifice, corecte. Dat fiind că orice copil mort înainte de naștere este o scădere a șanselor de supraviețuire a comunității (speciei), avortulnu poate fi încadrat ca „îngrijire medicală”, ci drept crimă. Singura împrejurare în care avortul poate fi tolerat este atunci când avem sarcini neviabile care pun în primejdie mama (ex.: sarcini extrauterine). În rest, chiar dacă sarcina pune în primejdie mama sistemul medical trebuie să găsească soluții pentru a o salva salvând copilul. Ceea ce, la nivelul tehnologiilor actuale, este mai mult decât posibil.
Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea. Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!
O pildă mai veche este aceea a sarmalelor. După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post. Cele de dulce erau în trecut de două feluri:
cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carneade porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de viemurate, brânza și untul. În afară de daciculbrânză, celelalte cuvinte sunt din latină.
Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină (orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care au ajuns pe aici mult după ce s-au născut Românii este cel puțin ilogică).
Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali. La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc. Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme. Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz. Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.
Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească (?). Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi. Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”. Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin! Hai să vedem un exemplu!
De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turceascăherghelie. Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie. Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor. Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică. Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele. Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”. (Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)
Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești. Printre care și cu sarmalele. Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?
brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
curechi umpluți (denumire 100% latinească)
foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
perișoare (cuvânt de origine latină)
perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)
Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente. Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească. O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.
Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce? Pentru că,
1.Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).
2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clarcumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.
3.Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, devin tot mai mult asemenea Românilor,
4.Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce
5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor! Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult). Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,
6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.
Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!). WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.
Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.
Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare? Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față. Desigur, este o ipoteză.
Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți. Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Sarmale din foi de varză murată și carne de porc Foto: Mihai-Andrei Aldea
Despre viața romană sau vechi-românească în Basarabia. De reținut descoperirile arheologice romane din Soroca (la cam 300 sute de kilometri nord de Dunăre).
România Străveche - Ancient Romania 