Sticla. Istoria unei minuni (pe scurt). (I) Sticla naturală

Sticla însoţeşte pe om pretutindeni. De la parbrizul maşinilor până la geamurile termopan, de la bibelouri la paharul de vin, sticla este, astăzi, denumirea unei game de materiale ce par să ne fi devenit „obişnuite”. Voi încerca în rândurile ce urmează să înlătur această „obişnuinţă” şi să mă minunez, asemenea curatului suflet de copil, de minunea existenţei sticlei şi de minunile ce au însoţit istoria ei. 

I. Sticla naturală

Cele mai vechi feluri de sticlă sunt cele naturale.
Pe de-o parte, sunt o serie roci vulcanice şi altele asemnea (precum obsidianul şimoldavitul) în care s-a produs ceea ce se numeşte vitrificarea. Adesea şi din afară, dar mai ales în spărtură, aceste roci au o netezime şi un luciu care au fascinat pe om de când le-a văzut.

 

Fragmente de obsidian şi moldavit (moldavitul este verde)

Cristalul sau cleştarul, pe de altă parte, fie că este cristal de stâncă, smarald, rubin, safir sau granat, sau oricare altul (diamantul a fost găsit şi a devenit cunoscut destul de târziu) a dat omului aceeaşi bucurie a netezimii, luciului, apelor interioare, străvezimii…
Chiar şi chihlimarul, răşina pietrificată, are multe dintre aceste calităţi.

Totuşi, acestea toate sunt doar materii ce aveau, natural, unele din proprietăţile pe care le preţuim şi căutăm la sticla produsă de om. Paradoxal, adevărata sticlă naturală arată destul de puţin atrăgător.
Este vorba despre nisip şi „fulgurită„; aceasta din urmă fiind  o materie pe care o produc trăznetele atunci când izbesc nisipul (în anumite condiţii). Termenul provine de la fulgur în latină, devenit fulger astăzi.
Poate să pară uimitor să crezi că nisipul este o sticlă naturală. Şi totuşi, nu doar că el constituie materia primă fundamentală pentru sticlă; dar, cercetate la microscop, grăunţele de nisip se arată adesea ca spărturi sticloase, foarte apropiate de sticla pe care o avem în jur. Doar că sunt foarte, foarte mici!

 

Fragmente de fulgurită (preluare şi prelucrare de pe en.wikipedia)

Aceste fărâmiţe de „sticlă naturală” se pot uni, tot natural, în urma unui trăznet care, în nisipul ud, desenează un fel de linii. Linii în care căldura produsă de uriaşa descărcare electrică lipeşte între ei grăunţii de nisip, producând formaţiunile numite fulgurită.
După cum se poate vedea şi în imagini, fulgurita nu este prea atrăgătoare, nici prea apropiată de sticla pe care o cunoaştem astăzi. Totuşi, nu este foarte departe de primele soiuri de sticlă făurite de om…

Sticla. Începuturile făuririi sticlei. Smalţul>

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Untdelemn şi ulei

În alte pagini am vorbit despre unele din străvechile băuturi ce au însoţit viaţa Românilor încă din timpuri foarte îndepărtate:
mursă ori mied,
vin,
sichera sau vinul de fructe, aici intrând şi cidrul,
oţetul şi alte acrituri (printre care şi moarea).

Astăzi ne oprim puţin asupra lichidelor cunoscute sub numele de untdelemn şi ulei (sau oloi).

 

mic dicţionar lămuritor
Facem întâi o mică paranteză filologică, trebuincioasă pentru a nu confunda cele două cuvinte. Deşi astăzi sunt sinonime, în Româna Veche aveau înţelesul lor, după cum vom vedea:

alun – cuvânt de origine latină denumind arbustul sau lemnul care face alunele.
alună – cuvânt de origine latină (aluina, allevana, abellana); fructul alunului; este sursa unui untdelemn foarte preţios.
– cânepă – cuvânt de origine latină (cannabis ori canapa în latina populară), denumind o plantă erbacee (Cannabis sativa) înaltă, foarte mult cultivată şi folosită de Românii din vechime, ca şi de Străbunii lor Traco-Iliri, Romani şi Celţi (dintre aceştia, ramura Dacilor s-a distins prin cultivarea unui soi de cânepă local, care dădea fire de cea mai bună calitate, rivalizând cu inul); cânepa era folosită ca plantă textilă, furajeră, alimentară şi medicinală; din seminţele de cânepă se extrăgea uleiul (oloiul) de cânepă ce, alături de acela de in, era cel mai folosit la Români.
fag – cuvânt de origine latină (fagus); lemnul sau copacul ce dă jirul (din care se scotea cel mai însemnat untdelemn pentru Românii de demult).
in – cuvânt de origine latină (linum) care denumeşte o plantă ierbacee (Linum flavum) cu flori galbene, având în cultura României Străvechi întrebuinţări textile, medicinale, alimentare şi furajere; din seminţele de in se extrăgea un ulei care, alături de uleiul de cânepă, era printre cele mai folosite de Români; uleiul de in era şi încă este foarte mult folosit în pictura românească, atât în domeniul frescelor şi icoanelor cât şi în culorile folosite în ceramică şi alte meşteşuguri vechi.
jir – cuvânt de origine traco-iliră prin care se înţelege fructul fagului; din jir se scotea de către Românii din vechime cel mai mult şi cel mai folosit untdelemn.
măslin – cuvânt presupus de origine bulgară (de la „maslo„, adică „unsoare, ulei„), care denumeşte lemnul/pomul (Olea europaea) care face măsline (a se vedea şi oliv/e).
măslină – cuvânt presupus de origine bulgară (a se vedea măslin) care denumeşte fructul măslinului sau olivului (Olea europaea), din care se scoate untdelemnul de măsline, al doilea ca răspândire la Românii Vechi după untdelemnul de jir.
migdal – cuvânt provenit din greaca veche (de unde a fost preluat şi de Slavi), denumind un arbore/arbust din familia prunului (Prunus dulcis ori Prunus amygdalis), care dă migdalele.
migdală – cuvânt de origine grecească, denumind atât fructul migdalului, cât mai ales sâmburele acestui fruct, sâmbure din care se extrage undelemnul de migdale, foarte preţuit de Românii din vechime.
– nuc – cuvânt de origine latină, ce denumeşte copacul sau lemnul ce dă nuca.
nuca – cuvânt de origine latină (nux), denumind fructul nucului; din nuci se scotea un untdelemn foarte preţuit de Românii Vechi.
– oliv – nume arhaic, aproape uitat, de origine latină (oliva), pentru lemnul/pomul care face olive, adică măsline (Olea europaea).
– olivă – cuvânt arhaic, aproape uitat, de origine latină (oliva), pentru fructul olivului/măslinului; măslină.
ridiche – cuvânt de origine latină (radicula), numele unei rădăcinoase (Raphanus sativus) ce era folosită în România Străveche drept mâncare (în salate, tocăniţe, ghiveci etc. – fie rădăcina, fie frunzele tinere), condiment (mai ales seminţele), şi sursă de ulei (seminţele de ridiche); acest ulei era folosit de tămăduitori, fiind socotit foarte bun în bolile de ficat şi în combaterea „racului” (cancerului), proprietăţi despre care nu ştiu să fi fost confirmate sau infirmate de studiile medicale sau/şi farmacologice.
ulei – cuvânt de origine latină (oleum), prin care se denumesc grăsimi vegetale puţin consistente; aici intră în primul rând strămoşeştile uleiuri de (seminţe de) in şi (seminţe de) cânepă, dar şi uleiul de (seminţe de) rapiţă, uleiul de (seminţe de) dovleac, uleiul de (seminţe de) ridichi, uleiul de (seminţe de) floarea soarelui, chiar şi uleiul de seminţe de struguri (uneori cuprins la untdelemn în vorbirea populară mai veche).
unt – cuvânt venit din latină (unctum), prin care se înţelegea grăsimea scoasă din lapte, având obişnuit formă solidă, însă uşor de topit la o temperatură doar puţin crescută; acesta, alături de untură, era foarte mult folosit în bucătăria veche românească.
untură – cuvânt venit din latină (unctura), prin care se înţeleg acele grăsimi animale obţinute prin topire sau fierbere de la porc sau mistreţ, mai rar la Români de la alte animale domestice sau sălbatice, precum viezurele, delfinul sau balena, dar şi de la peşti (untură de peşte, în ultimele secole mai ales din ficat de peşte); alături de unt era foarte mult folosită în bucătăria românească veche.
untdelemn – cuvânt compus, prin care se înţelege grăsimea obţinută din „lemn„, adică din fructele unor copaci (denumiţi în Româna Veche şi lemne); este o grăsime consistentă care se încheagă uşor, fiind mai groasă – în starea sa firească, brută – decât uleiul; principalele feluri de untdelemn cunoscute de Românii Vechi au fost untdelemnul de jir (mai numit şi „untdelemn de fag„), untdelemnul de nucă (∼ de nuci), untdelemnul de alune, untdelemnul de migdale şi untdelemnul de măsline.

 

untdelemn şi ulei

După cum se poate vedea şi în micuţul dicţionar pe care l-am înfăţişat, prin untdelemn se înţelegea la Vechii Români grăsimea scoasă din seminţe sau fructe de arbust sau copac (precum olivul sau măslinul, fagul, migdalul, alunul, nucul). Tot la aceştia prin ulei se înţelegea grăsimea scoasă din seminţele unor plante ierbacee, a unor cereale etc. De obicei – deşi nu totdeauna – untdelemnul era mai gros, mai consistent, mai vâscos, iar uleiul (oloiul) mai subţire, mai puţin vâscos.

Am amintit faptul că principalele grăsimi folosite în bucătăria românească veche erau cele animale, primele locuri fiind ocupate de unt şi untură.
Dar atât în posturile uşoare, cât şi în anumite feluri de mâncare, îşi aveau locul lor şi untdelemnurile şi uleiurile. De asemenea, atât untdelemnurile cât şi uleiurile aveau locul lor şi în arta tămăduirii, dar şi în arta îngrijirii părului şi pielii (adică în ceea ce astăzi numim cosmetică).

Punându-se anume plante în untdelemn sau ulei, la rece, cu o anume încălzire ori chiar cu fierbere, se treceau felurite principii active din acestea în untdelemn sau ulei. Capacitatea de preluare a unor asemenea principii active era foarte mare şi se completa cu proprietăţile native ale grăsimii vegetale. Se obţineau astfel untdelemn şi ulei aromatice, folosite în bucătărie sau în îngrijirea părului şi a pielii, dar şi în felurite tratamente medicale.
„Frecţiile” – masajele – cu untdelemn, „trasul” cu ulei, se făceau fie cu acestea în forma lor „brută”, firească, fie cu cele „de plante” (gălbenele, muşeţel, roiniţă, mentă, calomfir, usturoi, busuioc etc., etc.).

Untdelemnul era înlocuitorul untului şi unturii atât în posturile uşoare, după cum am amintit, cât şi în anumite reţete, mai ales în cele pentru cei care sufereau de îngrăşare sau anumite boli ale ficatului. De asemenea era folosit în salate, acolo unde nu se potriveau nici untul, nici untura. Pe scurt, orice reţetă în care se foloseau amintitele grăsimi animale putea fi realizată cu untdelemn. Aici intrând şi felurite dulciuri de post – de la turtă dulce la prăjituri şi plăcintegogoşi etc.
De asemenea, untdelemnul era foarte preţuit pentru îngrijirea părului, simplu sau după ce preluase principii active din teimuşeţel şi alte plante. Erau anumite zile în care părul se ungea cu grijă, de la rădăcină la capătul firelor, fiind apoi înfăşurat într-o maramă din lin (pânză de in bine bătută, aproape impermeabilă) sau alt material, şi lăsat aşa până dimineaţa, când se făcea limpezirea (printr-o spălare cu săpun cu ierburi şi ceai de tei sau/şi de muşeţel).
Sunt, desigur, doar câteva pilde ale folosirii untdelemnului în gospodărie, acesta având şi numeroase întrebuinţări tehnice.
Merită să mai amintim şi faptul că untdelemnul putea fi obţinut din aceleaşi seminţe crude sau respectiv prăjite, proprietăţile sale fiind foarte deosebite în funcţie de procedeul de producţie. Multe dintre aceste procedee au fost pierdute în epoca modernă şi (parţial) redescoperite în zilele noastre.

Uleiul, în afară de folosirea sa în facerea vopselelor sau a anumitor leacuri şi cosmeticale, se întrebuinţa şi pentru salate uşoare, dar mai ales pentru unele amestecuri numite prăjeliprăjituri sau rântaşuri.
Prin prăjeliprăjituri sau rântaşuri de ulei se înţelegea un amestec de verdeţuri, ceapă (verde sau uscată), praf/bucăţi de ciuperci şi făină ce se rumeneau, fierbeau sau prăjeau la foc domol.
Dintr-un astfel de amestec de prăjitură sau rântaş – cu sau fără ceapă, după gust – cu puţină moare sau oţet, usturoi zdrobit, sare şi, eventual, ceva apă, se obţinea un mujdei gros, foarte apreciat în timpul posturilor (şi foarte consistent).
Un amestec de prăjitură sau prăjeală cu vinete tocate (mai apoi şi cu / sau cu roşii zdrobite) şi usturoi, dădea un fel de sos gros ce se folosea la napii fierţi ori părjiţi sau cartofii fierţi ori prăjiţi. Acelaşi sos gros se turna peste un amestec de ciuperciardei şi ridichii – toate proaspete şi tăiate bucăţi -, însoţite de lipie. Iarna sosurile din ulei însoţeau adesea ciupercile murate şi alte „conserve”, cum li se spune astăzi, dar şi peştele afumat sau sărat.

 

câteva pilde

Untdelemnul de alune, aproape uitat astăzi, era mult preţuit în vechime de Români. Atunci când copiii creşteau prea repede, atunci când oamenii făceau munci grele, atunci când bătrânii se plângeau de dureri în capul pieptului (fie de origine gastrică, fie de origine cardiacă), untdelemnul de alune era socotit ca primul recomandat. (Pentru inimă se mai adăugau şi păstrăvul, lostriţa şi alţi peşti… dar nu numai.) Nefiind medic – şi cu atât mai puţin unul de profil – nu pot spune în ce măsură această tradiţie populară are baze reale. Ca folclorist, mai pot aminti însă şi faptul că, asemenea uleiului de dovleac, era folosit şi împotriva „viermilor” (paraziţilor intestinali). Se credea că alunele sau, respectiv, untdelemnul de alune constituie un ajutor foarte eficient în întărirea copiilor bolnăvicioşi, în recăpătarea puterilor pentru cei aflaţi în convalescenţă, dar şi ca ajutor în tratarea bolilor febrile („friguri”, „răceli”).
Fetele foloseau untdelemnul de alune, simplu sau „cu muşeţel”, „cu gălbenele” etc, în îngrijirea pielii – mai ales în combaterea „coşurilor”.
De asemnea se folosea la dulciuri, adăugând aroma sa specifică, la salate, brânzeturi etc.

Untdelemnul de jir este aproape uitat. Se extrăgea, de preferat, din jir prăjit, mijloc prin care se scădeau taninurile aflate din belşug în seminţele de fag. În ciuda acestor taninuri, pentru unii mai greu de primit, untdelemnul de jir este foarte bogat în vitamine şi enzime, rivalizând calitativ cu untdelemnul de măsline. Turtele de jir rămase după presare erau – sunt – o hrană excepţională pentru vite şi păsări. Untdelemnul de jir se folosea în mai toate domeniile, de la unsul balamalelor sau osiilor până la prăjeli, salate, facerea pâinii etc. Întinderea pădurilor de fagi asigura din belşug pe Români cu jirul trebuincios.

Untdelemnul de migdale era folosit în trecut şi pentru anumite cosmetice („laptele de migdale” era o formă intermediară între „pasta de migdale” şi „untdelemnul de migdale„), dar şi pentru dulciuri, mai ales coapte la cuptor (turtă dulce, cozonac, prăjituri etc.). O serie de creme aromate se realizau tot pe baza untdelemnului de migdale.

Untdelemnul de măsline este atât de binecunoscut încât nu credem că mai are nevoie de prezentare. De la întrebuinţările cosmetice la salate şi unele mâncăruri era şi este mult întrebuinţat.

Untdelemnul de nuci are o aromă specifică, foarte frumoasă, având şi o culoare pe măsură. În trecut se folosea mai ales undelemnul obţinut după o uşoară „pârlire” a nucilor – care îndepărta o parte din coajă, prin vânturarea lor după pârlire. Românii se fereau de prăjirea propriu-zisă a nucilor, pe care o practicau doar pentru anumite forme de untdelemn de nuci, folosit pentru anumite prăjituri şi cozonacuri (cu aromă puternică de nucă). Untdelemnul de nucă era socotit un adevărat leac sau medicament, dătător de sănătate şi vigoare. Dulciurile de post cu acest untdelemn marcau sărbătorile care cădeau în aceste perioade mai sobre. Amestecul de brânză, caş, ciuperci, untdelemn de nuci, usturoi, busuioc şi alte condimente era socotit ca „înlocuitor de carne” pentru cei care se abţineau de la consumul acesteia. Salatele şi alte mâncăruri cu untdelemn de nuci – aproape totdeauna crud – erau foarte preţuite pentru aroma lor, dar şi pentru energia pe care o dădeau.

Uleiul de cânepă era folosit mult pentru amintitele prăjelipărjituri sau rântaşuri – mai ales înainte de răspândirea uleiului de floarea soarelui. De asemenea se folosea în salate, în mâncăruri – în loc de untdelemn etc. Multe gospodine preferau ca sosurile cu ulei de cânepă să fie numai „fierte” sau „rumenite”, pentru că acest ulei se arde uşor; altele, dimpotrivă, iubeau gustul prăjelii produsă prin arderea uleiului de cânepă împreună cu celelalte ingrediente.
După ce se puneau în el flori de tei pentru câteva zile, uleiul de cânepă era folosit în hrana copiilor agitaţi, a adulţilor supărăcioşi (iritabili) sau suferind de întristare (depresie).

Uleiul de in era foarte mult folosit în creşterea copiilor în general şi a fetelor în special. Atât ca aliment, cât şi ca mijloc de îngrijire a sănătăţii şi frumuseţii, uleiul de in avea nenumărate întrebuinţări. Cercetările moderne au dovedit adevărate aceste „credinţe populare” – cum erau, cu dispreţ, numite până nu demult. De la echilibrare hormonală până la combaterea cancerului, uleiul de in are un şir de beneficii care pare greu de crezut, mai ales pentru o plantă socotită de astăzi, de cei mai mulţi, în primul rând textilă. Merită amintit aici că adăugarea seminţelor de in în mâncare, ca şi folosirea măcar de 2-3 ori pe săptămână a uleiului de in, s-au dovedit a fi mijloace eficiente de prevenire şi combatere a osteoporozei. Fără a se înţelege de aici că untdelemnul sau seminţele de in ar fi un panaceu, un mijloc de vindecare miraculoasă, rolul lor în prevenirea şi ameliorarea osteoporozei sunt atestate astăzi de medicina modernă.
Alături de untdelemnul de migdale sau cel de măsline, uleiul de in era esenţial în îngrijirea părului. De asemenea era folosit, în lipsa untdelemnului de alune, la combaterea „coşurilor” (acneelor).
Dar, ca orice aliment sau leac puternic, şi uleiul de in are opreliştile sale ori, dacă vreţi, contraindicaţiile sale: consumul de ulei de in (sau seminţe de in!) este cu desăvârşire oprit pentru femeile însărcinate, lăuze, ori care alăptează! Pe de altă parte, este mai mult decât recomandat femeilor aflate la menopauză!

Am trecut aici peste rosturile rituale ale untdelemnului (şi uleiului). Este un fapt ce se poate reproşa, cu dreptate, într-un asemenea context, istorico-etnologic. Dar am socotit că rosturile rituale ale untdelemnului (şi uleiului) sunt prea multe şi complexe, astfel încât o încercare de prezentare fie ar fi încărcat prea mult articolul, fie ar fi fost ceva ciunt – şi implicit falsificator. O să amintim pe scurt de MirungeremiruitSfântul MasluUngerea Domnitorilorsfinţirea caselor (şi altor construcţii sau locuri), precum şi de ungerile şi tragerile făcute la anumite descântece, ca simplă punctare a unei lumi de rosturi sfinţitoare a materiilor cunoscute ca untdelemn sau ulei.

 

Desigur, aceste scurte rânduri nu ţin loc de lucrări de specialitate sau prezentări amănunţite! Prin ele am vrut doar să amintesc de o parte din beneficiile – şi limitele – unor produse cândva mult folosite de Străbuni (şi astăzi, adesea, aproape uitate). Cei care au căpătat dorinţa de a cunoaşte mai multe despre ele vor avea de căutat; şi un sfat foarte bun este acela de a întreba specialiştii (medici, dieteticieni, farmacişti etc.) înainte de orice folosire a untdelemnurilor sau uleiurilor.
Ştiu că îndemnul pare ciudat, mai ales că toţi îşi închipuie că se pricep la gătit, ba chiar şi la medicină. Dar împotriva acestei idei stau atât bogăţia noilor informaţii din scurta mea prezentare, cât – mai trist – starea de sănătate a oamenilor de astăzi. Este mai mult decât necesar ca oamenii să studieze în mod sistematic ce şi cum mănâncă, să înveţe să consulte specialiştii pentru orice „amănunt esenţial” al vieţii lor. Nimeni nu se naşte învăţat, dar „în multa sfătuire stă mântuirea”. Atât cea din neştiinţă, cât şi toate celelalte. 

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Regulile unui dialog demn şi util (Oxford, 1890)

1. În orice polemică ştiinţifică, socială sau politică, discuţia trebuie să se rezume la schimbul de idei şi numai la acele idei care au contingenţă cu problema respectivă.

2. Părţile aflate în polemică folosesc drept argument fie teorii ştiinţifice, fie fapte concrete din realitate care sînt relevante în ceea ce priveşte problema discutată.

3. Părţile nu au dreptul să aducă în discuţie caracterul, temperamentul sau trecutul adversarului, deoarece acestea nici nu infirmă, nici nu confirmă validitatea ideilor pe care le susţine.

4. Părtile nu au dreptul să pună în discuţie motivele care determină atitudinea ideatică a adversarului, deoarece aceasta abate discuţia de la problema în sine.

5. Etichetarea adversarului, prin menţionarea şcolii de gîndire, clasei sociale, organizaţiei profesionale sau partidului politic din care acesta face parte, constituie o încălcare a regulilor polemicii şi dezvăluie slăbiciunea lipsei de argumente. Intr-o polemică civilizată contează numai argumentele invocate de adversar ca individ şi nu ca membru al unei şcoli sau organizaţii. Nu ai dreptate pentru că eşti gînditor materialist, patron sau laburist, ci dacă argumentele tale sînt convingătoare sau nu.

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Pagini de cultură şi istorie românească. Pădurea cea Mare sau Codrul frate cu Românul

Cu toate că Pădurea cea Mare din Drumul spre Vozia pare să fie „doar” o creaţie literară, ea este, în fapt, o oglindire beletristică a unei realităţi concrete, bine atestată istoric, dar astăzi aproape uitată…

Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile ocupau mai mult de jumătate din suprafaţa Apusenilor, Banatului, Transilvaniei, Maramureşului, Pocuţiei, Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei şi altor Ţări Româneşti.

IMG_20171118_141625_976 02.jpg

Nu departe fusese cândva şi Sciţia Mică sau Dobrogea, în care bălţile dunărene şi dunăreano-pontice se amestecau cu fâşii lungi de stepă şi pădurile de pe dealurile şi munţii rotunjiţi. Sfântul Ioan Casian, de fel din aceste locuri, îşi amintea cu dor, din Galia în care se aşezase, de aceste păduri şi păşuni ale dealurilor şi de sihaştrii şi călugării ce căutau aici înălţarea către Ceruri.

Au fost vremuri în care puteai merge de la Dunăre până în Carpaţi fără să ieşi din pădure. La fel era şi dincolo, pe malul înalt dinspre Moesia, unde făşii de pădurea urcau până în Munţii Hemului – numiţi sub Turci Balcani (adică… Munţi). Dar, ce-i drept, chiar şi pădurile din Iliria sau Macedonia, Epir sau Dalmaţia, ba chiar şi din Noricum şi Galia erau deja în secolul I î.Chr. mai rare şi mai străbătute, mai puţin sălbatice decât cele din Dacia.

IMG_20171117_092344_374.jpg

Pentru Români pădurea sau codrul a fost viaţă.
Zicala
Codru-i frate cu Românul
oricât de repetată,
este prea puţin înţeleasă şi prea puţin preţuită. Codrul a dat Românului adăpost pentru viaţa de toate zilele, adăpost în faţa duşmanilor, hrană pentru el şi vitele sale, materie primă pentru pentru toate nevoile sale.

O să amintim aici, pe scurt, doar câteva lucruri…
Întâi de toate, că prin pădure de fag sau pădure de stejar sau pădure de brad, Românul înţelegea o pădure în care fagul, ori stejarul, sau respectiv bradul, ocupă măcar o treime din numărul copacilor.
Pare ciudat?
După gândirea de azi, am crede că o pădure de fag este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt fagi, că o pădure de stejar este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt stejari şi tot aşa.
Doar că această gândire este o urmare a distrugerii pădurii în secolele XVIII-XX, şi a înlocuirii vechilor păduri cu unele noiplantate. Iar plantările se fac, cel mai uşor, cu o singură specie. Ca urmare, apar întinderi – tot mai mari – de ceea ce am putea numi monocultură, păduri în care adesea pe mulţi kilometri întâlneşti o singură specie de arbori

Vechile păduri cuprindeau zeci şi sute de specii pe kilometrul pătrat.
O „pădure de brad” putea avea şi ceva foioase, dar cu siguranţă avea şi brad alb şi brad roşu, brad negru, molid, tisă, larice sau zadă, zâmbru şi alte conifere.
O „pădure de fag” putea avea pe ici pe colo şi câte un molid sau un pâlc de tisă, dar cu siguranţă avea şi mai multe feluri de fag, însă mai ales plop, ulm, paltin, alun şi altele asemenea. Mărturiile lui Dimitrie Cantemir arată că în Moldova începutului de secol al XVIII-lea toate pădurile de foioase erau presărate şi cu pomi – meri, peri, pruni, corcoduşi etc.
O „pădure de stejar” putea să cuprindă şi rătăcite exemplare de conifere (rar, uneori aduse de om), dar sigur avea mai multe feluri de stejar şi feluriţi arbori şi arbuşti de câmpie – de la plop la corn, dud ori soc.
Pădurile „de baltă” puteau fi „de răchită” sau „de salcie„, dar şi ele, de fapt, cuprindeau multe alte soiuri de copaci şi arbuşti.

IMG_20170725_224701_377 mic

În acest amestec stătea şi puterea pădurilor!
Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – intră o boală, ravagiile sunt cumplite. Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – se aprinde focul, ravagiile sunt cumplite.
Amestecul de specii încetineşte orice boală, fie ea adusă de o ciupercă, un gândac sau alt agent patogen, încetineşte răspândirea focului – şi, în caz de incendiu, provoacă mult mai repede ploile care sting focul.
Amestecul de specii creşte numărul de vietăţi ce trăiesc în pădure, îmbogâţind-o din foarte multe puncte de vedere.
De pildă, numărul crescut de animale şi insecte înseamnă o apărare mult mai bună a pădurii în faţa paraziţilor şi altor duşmani; aceştia nu se vor confrunta doar cu sistemele de apărare ale copacului vizat, ci şi cu vânătorii naturali ce trăiesc aici.
Ca urmare, „infestările” sunt limitate într-o pădure de acest fel – cu o varietate mare a speciilor – atât de greutatea de a „sări” de la un exemplar la altul, cât şi de sistemele multiple de protecţie existente – de la păsări insectivore la insecte… insectivore ş.a.a.

Desigur, felurite vietăţi – insecte, păsări, mamifere etc. – înseamnă şi siguranţa răspândirii seminţelor, înseamnă siguranţa păstrării varietăţii pădurii.
Iar pentru om, aceste lucruri înseamnă bogăţie!
Înseamnă felurite plante de leac, înseamnă mai multe soiuri de lemn, înseamnă mai multe feluri de ciuperci, înseamnă fructe de pădure şi alte roade vegetale, înseamnă vânat de mai multe feluri, înseamnă umiditate în sol şi sub bolta pădurii, deci bălţi, smârcuri şi pâraie, deci peşte şi păsări de apă, dar şi alte vietăţi care iubesc bălţile şi mlaştinile, de la cerbi la mistreţi, de la vidre la castori (brebi)…

Amintim aici că poienile pădurilor erau adesea fâneţe pentru vitele Românului, că din lemnul scos Românul îşi făcea şi casă, şi masă, şi gard, şi grajd, şi hambar, şi leagăn pentru prunci, şi doniţe, coveţi ori butoaie, şi linguri şi furculiţe, şi fus, şi furcă, şi pari, şi război de ţesut, şi căruţă ori car…
Din coaja de copaci se făceau foi de scris, sfori şi chiar frânghii, ceaiuri împotriva frigurilor, se scoteau culori, se tăbăceau pieile, se tratau blănurile etc., etc.
Din lemn se scotea cărbunele de lemn, de o mare valoare calorică şi o resursă regenerabilă, dar şi gudronul, folosit pentru vindecarea unor boli de piele – dintre care unele astăzi greu tratabile sau netratabile -, dar şi pentru ungerea osiilor la care şi căruţe, pentru ungerea ţâţânilor la uşi, porţi şi ferestre, pentru tratarea şi întărirea lemnului sau pieilor etc.

IMG_20171111_223533_076.jpg

Jirul fagilor, atât de iubit de toate animalele ierbivore, de la mistreţi sau cerbi la cai sau vaci, era folosit cândva de Români pentru untdelemnUntdelemnul de jir era bun, la fel de bun ca undelemnul de măsline, având ca dezavantaj faptul că era mai taninos, dar conţinând mai multe vitamine.
De altfel şi numele de unt-de-lemn arată că în trecut Românii aveau uleiurile mai ales din fructele copacilor. Exista untdelemn de măsline, de jir, de nuci, de alune sau de migdale, acestea fiind cele cinci fructe de temelie pentru untdelemnul cunoscut şi folosit de Români.

Desigur, cu puţină grijă şi muncă, pădurile cu amestec de fag şi de stejar ar fi devenit uriaşe izvoare de bogăţie pentru România modernă şi contemporană.
Pe de-o parte, ar fi hrănit turme de vite sau de cerbi şi mistreţi, pe de altă parte, ar fi dat untdelemn, fructe de pădure, furaje, lemn de foc, nuiele pentru împletituri, coloranţi, tanini şi alte substanţe pentru industrii ca cea a pielăriei sau blănăritului, ar fi păstrat apa şi astfel şi bogăţia de peşte a Ţării etc., etc.

Ar fi putut…
„Inteligenţa” masonică – atât de criticată de Eminescu în publicistica sa – a impus Românilor să repete greşelile Occidentului în privinţa defrişărilor, industrializării agriculturii şi în alte asemenea domenii.
Rezistenţa românească, tacită sau exprimată, a fost uriaşă.
În Nopţile de Sânziene Mihail Sadoveanu înfăţişează – destul de criptic pentru mulţi dintre cititori – un exemplu al acestei rezistenţe (o face şi în alte scrieri, inclusiv în Dumbrava minunată).
Ca urmare a acestei rezistenţe metrul pătrat de păşune românească are şi 200 (două sute) de specii de plante, faţă de una-două în păşunile obişnuite din Apus.
Ca urmare a acestei rezistenţe România încă are păduri de amestec, aşa cum erau pe vremuri, încă are păduri de fag în care fagul este între 50 şi 60% din fondul forestier, celelalte specii, din fericire, completând restul.
Cât mai are.
Pentru că Românii fug din Ţară, iar cei care rămân, prea mulţi, sunt sfârşiţi, lipsiţi de curajul de a lucra la ridicarea Ţării şi a Neamului, la apărarea pădurilor şi a vieţii şi culturii româneşti.
Chiar şi lucrările de împădurire făcute de voluntari sunt prea adesea în stilul industrial al monoculturii, fără amestecul de specii atât de important, esenţial, pentru sănătatea pădurilor.

Totuşi… sper, visez, la o vreme în care pădurile vor fi iar mai mult de 50% din suprafaţa Ţării, în care untdelemnul nu va mai veni atât din agricultura industrială – fie ea de rapiţă sau floarea-soarelui – ci din codrii de fag, în care fructele de pădure – de la mure şi zmeură la coacăzecoarne şi cătină – vor sta pe masa fiecărui Român, în care ciupercile vor fi iar parte a hranei de zi cu zi, iar peştele – crescut sănătos, natural – va înceta să fie un lux, o raritate, şi va redevni mâncarea obişnuită de altădată…
O vreme în care şi Românul va fi frate cu codrul, iarăşi.
Este un vis care nu doar că este cu putinţă, dar este chiar pragmatic, pentru că poate aduce avantaje economice uriaşe…

Mihai-Andrei Aldea

(copyright foto: Alexandra Aldea)

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Cerbul

1200px-Cervus_elaphus_Luc_Viatour_en_wikipedia__6
Cerbul sau Cervus elaphus; taur de cerb (aka mascul) (foto: Luc Viatour)

Făptură de basm, cerbul (Cervus elaphus), numit şi cerb roşu, a însoţit Românii încă de la începturile lor, dar şi pe Străbuni, încă de la începuturile cele mai îndepărtate.

Chiar înainte să vină Indo-europenii, oamenii şi mai vechi ce trăiau între Mediterana şi Marea Baltică, între Alpi şi Caucaz, ba chiar şi dincolo de aceste hotare, au devzoltat o adevărată civilizaţie a cerbului.
Carnea era, bineînţeles, folosită pentru hrană; de la consumul imediat, prin fierbere, frigere sau coacere, până la forme de conservare (prin uscare), această carne a fost o sursă fundamentală în Epoca Pietrei (Paleolitic).
Pielea era folosită pentru îmbrăcăminte, încălţăminte, învelitori, burdufuri etc., şi, în fâşii de felurite lăţimi, ca legătură (şnur). Tot pentru unele legături s-au folosit în trecut şi vinele de cerb (ca şi cele de bivol şi ale altor animale).
Măruntaiele erau parte a mâncării oamenilor, dar şi a mâncării câinilor, de când aceştia au început să însoţească omul; nici alte vietăţi domestice (precum găina sau porcul), nu s-au ferit de aceste „suplimente” ce le asigurau un surplus de proteine.
Coarnele şi oasele de cerb au fost mult folosite ca unelte, arme şi podoabe.
Se folosea aproape tot!
Atât de mare era importanţa cerbului pentru viaţa omului, încât acesta era figurat nu doar în picturi rupestre, ci şi în fildeş de mamut. Sunt celebre cele două sculpturi găsite în Franţa, la Bruniquel şi datând mult dinaintea venirii Indo-europenilor. (Numite şi Cerbii înotători, aceste sculpturi în fildeş de mamut sunt estimate a avea 13.000 de ani vechime, iar calitatea execuţiei este uimitoare.)

Până în secolul al XVII-lea, cerbul se găsea din pădurile de lângă Delta Dunării până în pădurile cele mai înalte. De asemenea a trăit în trecut şi în Iliria, Macedonia, Munţii Epirului, Munţii Rodopi etc., fiind prezent în mai tot spaţiul atât pre-indoeuropean cât şi indo-european. L-au cunoscut, vânat şi apreciat – ba chiar venerat – şi Traco-Ilirii, şi Romanii, şi Celţii, şi Scito-Sarmaţii. Toţi cei patru Străbuni indo-europeni a căror moştenire a fost adunată, întru Christos, în Neamul Românesc, au avut pentru cerb un loc aparte în cultura şi viaţa lor.
Îl găsim în podoabe, fie ele din aur sau materiale mai puţin nobile, îl găsim la coifurile luptătorilor şi nobililor. Erau legiuni romane ce-l avea ca simbol, erau unităţi celtice care-l avea ca totem, se întâlneşte la Traci cu acelaşi rost. La Scito-Sarmaţi era un animal fundamental, fiind alături de cal cel mai apreciat de către aceşti războinici călători.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că şi în Cultura Veche Românească cerbul a avut un loc deosebit.
El apare în basme, atât ca ţintă a vânătorilor iscusiţi, cât şi ca legătură între omul duhovnicesc şi puterile tainice ale firii (naturii). Cerbii minunaţi – precum cerbii uriaşi, cerbii năzdrăvanicerbii cu stea în frunte etc. – sunt, după împrejurări, cei care testează pe eroi, călăuze ori îndrumători, ajutoare preţioase etc.
În legende şi în doine, în colinde şi cântece de haiducie, în vechiul folclor vânătoresc, în zicători şi multe alte forme ale culturii profunde româneşti de altădată, cerbul are loc de cinste.

Cazurile de ciută sau cerb îmblânziţi sunt foarte multe. Ca urmare, se mai întâmpla să fie folosiţi – de fală mai mult – la sanie sau la trăsură. Unii dintre tauri devin, la maturitate, agresivi faţă de oameni, considerându-i un fel de „rivali” (şi, în asemenea cazuri, fără să facă distincţie între bărbaţi şi femei). Dar, pe de altă parte, sunt multe cazuri în care cerbul (mascul) rămâne prietenos, ba chiar foarte credincios, celor care l-au crescut. În asemenea situaţii, purtarea sa e foarte apropiată de aceea a unor câini de pază semi-sălbatici, manifestând o prudenţă faţă de străini ce poate oricând erupe în acte de violenţă.
Este un lucru de care, în trecutul îndepărtat, s-au folosit unii luptători – şi unele luptătoare – din vremea României Străvechi. Probabil că cel mai celebru caz este acela al lui Mihai Viteazul, care avea doi cerbi, fraţi, care îl însoţeau în luptă. Balthasar Walter, care a stat în iunie-iulie 1597 la Târgovişte, povesteşte despre
„… cei doi cerbi domesticiţi, care au făcut atâtea drumuri împreună cu Domnul [Mihai] şi dormeau adesea lângă cortul stăpânului, luau parte şi la lupte şi expediţii, fără teamă, fie mergând înainte, fie alături de el; nu-i înspăimânta nici vuietul bombardamentelor, nici trăznetul tunurilor, ci, ridicându-se în două picioare, stăteau pe loc…” (cf. Dinu şi Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, II, 1976, p. 335)
Desigur, aceasta se întâmpla în vremurile în care codrul era frate cu Românul, iar Românul nu-şi trăda fratele, sinucigându-se.

Astăzi cerbul este o vietate aproape uitată.
Am putut îngrozi câţiva prieteni, încă în anii ’90, când un răget puternic s-a rostogolit peste pădurile de munte prin care mergeam. Urmat apoi de altul, şi de altul, răgetul i-a făcut să mă întrebe, speriaţi:
– Ce se aude?!!?
– Este un urs furios care vine să ne sfâşie! – am răspuns eu, în glumă.
Dar spaima de pe feţele lor m-a uimit şi potolit. Mi-am dat seama că într-adevăr nu ştiau despre ce este vorba şi că în loc să râdă se înfricoşaseră…
– N-aţi mai auzit niciodată un cerb boncăluind? – i-am întrebat mirat.
– Ce-i aia?
A trebuit să le spun că de pe la mijlocul lunii Septembrie, vreme de vreo trei-patru săptămâni, cerbul are vremea de împerechere (rut). În timpul căreia „cântă” ciutelor, doar că… nu prea are voce. Aşa că scoate nişte răgete cumplite, ce răsună prin văi şi creste, şi care au totuşi o anume ritmicitate, dacă nu melodicitate. Acest cântec al cerbilor poartă numele de boncăluit. Ceea ce auzeam – căci nu se potolise – era un cerb care cânta serenade…
Mi-am dat seama atunci cât s-au înstrăinat oamenii de natură, şi, măcar puţin, câtă recunoştinţă se cuvenea să am pentru părinţii mei. Care, iubitori ai frumuseţilor Patriei, ne-au ajutat să le cunoaştem şi iubim, şi noi.

Ioana Aldea Cerboaice 02.jpg
Cerboaice sau ciute, Parcul Natural Vânători Neamţ (foto: Ioana Aldea)

Înainte de a merge mai departe, trebuie să lămurim o confuzie foarte des întâlnită! Perechea cerbului NU este căprioara! Aceasta din urmă este femela căpriorului! Perechea cerbului se numeşte cerboaică sau ciută. Iar amintitul mascul se numeşte, desigur, cerb dar şi taur sau taur de cerb.
Altă confuzie este aceea între cerb şi cerbul lopătar, precum şi alte specii ale Familiei Cervidae.
În sfârşit, o ultimă confuzie, foarte răspândită, este aceea între numărul de raze sau ramuri ale coarnelor şi vârsta cerbului. Deşi, adesea, cerbii maturi au coarne mai bogate, o proporţie exactă nu există. Coarnele taurilor cad în fiecare primăvară şi până în luna august cresc altele, asemănătoare cu primele, deşi niciodată identice. Sunt exemplare bătrâne ce au coarne sărace, în vreme ce unii tineri se pot mândri cu unele bogat împodobite.

Unul dintre marile animale ale Ţării noastre, cerbul poate ajunge la 350 de kilograme, având o lungime de 2,4-2,5 metri (fără codiţa de numai 12-15 cm). Femela este mult mai mică, având o greutate obişnuită de 60-80 kilograme, rar mai mare (până la 150 kg). La greabăn (la umeri, dacă putem spune aşa; sau, mai bine zis, la omoplaţi) are o înălţime medie de cca. 1,5 metri (la maturitate, desigur).
Deşi excepţional s-au întâlnit şi cerboaice cu coarne (mai mici, mai sărace, dar totuşi coarne), ciutele sunt, de obicei… ciute, adică fără coarne.
Dimpotrivă, deşi extrem de rar se întâmplă să fie câte-un nefericit mascul fără coarne, în chip obişnuit fiecare taur poartă, de la sfârşitul primăverii, peste tot anul, până la începutul primăverii următoare, armele şi trofeele cerbului, coarnele. Acestea au o lungime ce poate să varieze între 60 şi 140 de centimetri, având între 6 şi 10 kg (excepţional mai mult, chiar trecând şi de 14 kg!).
Vârfurile coarnelor – inclusiv ale razelor sau ramurilor – sunt albe şi ascuţiteCervidele care au coarne cu vârfuri rotunjite, eventual îmbrăcate în blăniţă, nu aparţin de cerbul obişnuit (Cervus elaphus), ci de alte specii.
În afară de obişnuita expunere ca trofee, coarnele de cerb au multe alte întrebuinţări.
În Bucovina, Maramureş, munţii Olteniei şi alte zone în care mai sunt Români cunoscători ai naturii, coarnele de cerb sunt culese în fiecare primăvară. Ca urmare, ele se constituie într-o resursă regenerabilăecologică, ce nu afectează fondul de cervide. Şi sunt folosite pentru candelabre – multe biserici de munte sunt împodobite cu astfel de „sisteme de iluminat” impresionante -, pentru cuiere, pentru mânere de cuţit, sculpturi etc.

După cum am amintit, împerecherea (sau rutul) are loc toamna. Este vremea boncăluitului, ceea ce înseamnă că este şi vremea luptelor pentru cetele de ciute. Cei care au răbdarea şi rezistenţa de a urmări aceste animale fără să le tulbure, pot vedea bătăile înfricoşătoare dintre taurii de cerb, sub ochii aparent nepăsători ai cerboaicelor. Acestea par adesea să pască fără să bage în seamă pufniturile, fornăielile, răgetele şi izbiturile cerbilor. Dar în clipa când unul dintre cei doi a fost izgonit, ciutele se alătură fără greş învingătorului. Care, desigur, se împerechează cu ele, pregătind generaţia de primăvară (din luna Mai). Uneori lăturaşi (cerbi tineri, secundari) mai încăpăţânaţi şi, probabil, chipeşi, izbutesc să convingă o ciută să le acorde favoruri; desigur, dacă un asemenea îndrăzneţ este prins de cerbul stăpân, riscă foarte mult. Există, rar, dar clar menţionate, situaţii în care în luptele de împerechere cerbii mai slabi (dar încăpăţânaţi) au fost ucişi. Totuşi, cel mai adesea, lăturaşii se liniştesc îndată ce, după câteva ciocniri de coarne, îşi dau seama de puterea mult mai mare a taurilor.
Vremea boncăluitului se mai numeşte şi vremea nuntitului cerbilor sau vremea nuntitului la cerbi.

Cârdurile sau turmele de cerbi sunt alcătuiri foarte trecătoare. Cele de toamnă se numesc turme sau cârduri de boncăluit, adunând în jurul unui taur între două şi cinci ciute – cu sau fără viţei. După terminarea boncăluituluicerbii masculi se despart de cerboaice, acestea alcătuindu-şi alte cârduri de iernat. Uneori şi taurii însoţitori, sau lăturaşi, se întâmplă să rămână peste iarnă alături de ciute. Dar, cel mai adesea, ei se alătură turmelor de iernat ale cerbilor (masculilor).

La venirea primăverii cerbii se împrăştie, iar ciutele se împart în grupuri mai mici, ori devin şi ele singuratice (păstrându-şi alături doar puii).
Viţeii, după cum am amintit, se nasc în luna Mai. Au o blană pestriţă, care îi ajută să fie aproape invizibili în pădure. De obicei fiecare ciută fată un pui, dar sunt destule şi fătările cu doi pui. Viţeii – nume pe care îl poartă până îşi schimbă culoarea în cea de adult- rămân alături de cerboaice până la peste un an, uneori chiar şi până la doi ani de la fătare.

IMG_20171117_092344_374 micMunţii Stânişoarei; în spate se văd păduri largi, în care se găsesc cerbi, zimbrii, urşi etc.; uneori cerbii vin la păşunat şi în păşunile din pădurile mai rare aflate aprope de sat(ul Petru Vodă) (foto: Mihai-Andrei Aldea)

Iubitori de apă, cerbii era des întâlniţi în trecut pe lângă toate smârcurile şi bălţile din păduri sau din apropierea pădurilor. Pentru că, spre deosebire de căprior, o vietate ce iubeşte mult şi stepacerbul preferă în primul rând pădurea, apoi silvostepa în care pâlcurile de copaci şi păduricile au o densitate mare, şi foarte puţin stepa.
Se pare că în trecut, pe când turmele de zimbri, de saigale, de coluni (măgari sălbatici) şi tarpani (cai sălbatici) încă străbăteau stepele româneşti, se găseau cârduri de cerbi care să călătorească prin câmpii alături de acestea.

Vânarea cerbului se făcea totdeauna cu măsură şi respect. A folosi curse ori capcane pentru a vâna cerbi era cu totul de neconceput pentru Români. Cea mai ferită cale de a răpune cerbul era folosind arcul cu săgeţi. Totuşi mulţi dintre vânători ieşeau cu arcul la vedere în marginea locului de păşunat, încet, cu iscusinţă, încercând să nu sperie cerbul, dar să dea vietăţii o şansă să fugă înainte de a fi lovită.
În chip obişnuit vânarea cerbilor se făcea de către adevăraţii vânători, Români Vechi, folosind lancea; mai rar suliţa (de aruncat). Această vânare se făcea fie prin aţinerea drumului, fie prin chemare. Era socotită necuviincioasă vânarea la adăpat, Românii din trecut privind-o ca pe un păcat: fiecare are nevoie să bea apă şi trebuie să bea în pacedoar fiarele ucid la adăpat. Doar în caz de foamete mare sau altă asemenea împrejurare deosebită se putea folosi acest mijloc de vânare.
Aţinerea drumului era foarte apreciată de viteji. Româncele care iubeau vânătoarea foloseau aproape numai această cale de a vâna cerbii. Era nevoie să cunoşti bine pădurea şi toate drumurile animalelor, dar şi obiceiurile lor. Şi să aştepţi, sub vânt – ca să nu ţi se simtă mirosul – în locurile prin care cerbii treceau în goană. Cel sau cea care vâna ieşea dintr-o dată, cu lancea, încercând să străpungă dintr-o lovitură animalul aflat în fugă. Adeseori acesta scăpa fie printr-un salt iscusit şi disperat, fie pentru că vânătorul ieşea prea repede sau prea târziu.
Chemarea este vânătoarea făcută în vremea boncăluitului, prin imitarea acestui răget al cerbului. Sunetul, dacă era convingător, îi atrăgea fie pe lăturaşi (taurii de cerb mai tineri), fie chiar pe cerbii stăpâni, ba chiar şi pe cerboaicele care încă nu se alipiseră unui cârd. Uneori se imita sunetul ciutelor, ceea ce sigur atrăgea masculii. Deşi cerea multă iscusinţă – pentru a scoate sunetele potrivite, pentru a nu scoate sunete nepotrivite, pentru a înţelege de unde se apropie cerbii şi cum bate vântul etc. – nu era apreciată de femeile care vânau. Acestora li se părea nepotrivit să tulburi astfel vremea nuntitului şi să ameninţi noua generaţie. De altfel acest mijloc de vânătoare era folosit mai rar şi de către bărbaţi, din aceleaşi pricini, cel mai adesea fiind făcut doar „ca să nu se uite”, ca o lecţie a vânătorilor bătrâni pentru cei tineri.
Goana sau vânătoarea cu gonaci era în trecut numai pentru „domni”, pentru cei care, străini de rânduiala obişnuită a pădurii, aveau nevoie de mult ajutor spre a aduce un cerb în faţa armei (lance, arc, sâneaţă, puşcă…).
Rar se folosea şi vânătoarea cu câini, socotită prea gălăgioasă, aducând prea multă tulburare pădurii şi cumva nedreaptă. Omul avea oricum avantajul armelor şi al gândirii, adăugarea câinilor în această întrecere cu nobila vietate făcând să piară demnitatea vânătorii.
Desigur, din secolul al XIX-lea au pătruns metodele străine de vânătoare, iar căile vechi, româneşti, au fost trecute în uitare. Dar mai apoi au fost reînviate şi sunt mulţi vânători de astăzi care ţin de ele. S-ar întoarce şi la arcul cu săgeţilance sau arbaletă, dacă nu ar exista atâtea piedici din partea autorităţilor…

Întorcându-ne la viaţa lui Cervus elaphus, trebuie amintit că una din pricinile strânsei legături dintre cerb şi pădure este existenţa coarnelor. Creşterea acestora necesită multe substanţe – combinaţiile de fosfor, calciu, flor, magneziu etc. constituie 55% din materia coarnelor – şi, deci, o hrană bogată.
Ierburile de multe feluri, dar şi fructele căzute din copaci, frunzele joase, mlădiţele, jirul, ghinda şi ciupercile fac parte din acest necesar de hrană. În lipsa lor, nu este de mirare că se mai întâmplă ca cerbii sau cerboaicele să intre în câmpurile sau grădinile din apropierea pădurilor în care îşi fac veacul. Ca urmare, pădurile de foioase, cu fagi, stejari, aluni, cu fructe de pădure, ciuperci etc. şi, desigur, luminişuri, sunt locurile în care cerbul se simte cel mai bine. Dacă are şi scăldătoare, cel mai bine cu mocirlişte în care să se tăvălească uneori, locul este desăvârşit pentru acest împărat al codrilor. De asemenea şi pădurile de amestec sunt iubite ce cerb. Chiar dacă părţile cu conifere sunt mai sărace în hrană, ele sunt verzi tot timpul anului şi oferă, astfel, răcoare vara şi adăpost de priviri neprietenoase iarna.
În pădurile de conifere cerbul poate fi întâlnit, de asemenea, dacă există luminişuri şi smârcuri, adică locuri de hrană şi de scaldă. Nu sunt locurile sale preferate, dar trăieşte în ele bine.
În întinderile de iarbă – câmpii largi, stepe – cerbul este foarte expus. Cu o înălţime de cca. 2 metri faţă de sol a capului, la care se adaugă cea mai mare parte a anului şi coarnele, ascunderea în iarbă nu este cu putinţă. Iar hrana, adesea, nu este îndeajuns de bogată. De aceea cerbul era şi în vechime rar întâlnit în câmpie, iar astăzi o asemenea apariţie este cu totul excepţională (s-au semnalat asemenea cazuri pe lângă fondurile de vânătoare, mai ales atunci când nu s-a pus la timp mâncare în jgheaburile de hrănire ale fondurilor).

Carnea de cerb este foarte sănătoasă şi, în trecut, luna Noiembrie, după încetarea boncăluitului, era luna de vânătoare la cerb (mai rar Decembrie). Ciutele sterpe – NU cele grele, adică având pui în pântece – se vânau de obicei spre sfârşitul iernii (când se cunoştea bine care-i cerboaică stearpă şi care nu).
După cum se vede, vânarea cerbului se făcea cu măsură şi respect, Românii privindu-l ca pe un adevărat Împărat al Codrului.
Ca duşmani naturali, cerbul are în primul rând carnivorele mari, precum ursullupul şi râsul. Aceştia atacă totuşi mai ales viţeii şi exemplarele rănite, cerboaicele singuratice şi/sau bolnave etc. Asta şi pentru că un cerb mascul, mai ales înarmat cu coarne, este un adversar înspăimântător, putând ucide uşor un râs ori un lup, şi putând produce răni grave chiar şi unui urs. Mai mult, exemplarele sănătoase de cerbi sau ciute sunt agile, iuţi, rezistente şi foarte greu de prins.
Cei mai mari duşmani ai cerbului sunt însă oamenii orăşenizaţi, care nu mai ştiu să iubească şi să respecte natura; fie că sunt braconieri, turişti sau practicanţi de agricultură industrială (cu tone de chimicale toxice şi pentru om, şi pentru animale).
Faptul că braconierii produc ravagii în natură este uşor de înţeles. Mai greu de înţeles, pentru mulţi, este faptul că şi turiştii pot ucide numeroase animale, inclusiv cerbi. Ca simplu exemplu, plasticul pungilor şi altor ambalaje, mai ales purtând urme de alimente, poate fi uşor înghiţit; ierbivorele îl confundă adesea cu ierburile a căror aromă a împrumutat-o. Ajuns în stomac, îngreuiază ori chiar blochează digestia, produce obturări ale tractului digestiv sau „încurcături de maţe” (ocluzii intestinale). Ca urmare, animalele suferă îngrozitor, adesea murind în chinuri.

Renaşterea culturii cerbului, aşa cum exista ea în România Străveche, este în mare parte cu putinţă. Implicarea oamenilor în lucrări de voluntariat pentru curăţirea Ţării de plastice şi alte gunoaie este doar un exemplu. Deja sunt organizaţii şi instituţii – de la Muzeul Grigore Antipa la WWF – care lucrează, din greu, la ocrotirea naturii. Creşterea numărului de voluntari ar da o nouă dimensiune acestei lucrări. Şi dacă rândurile noastre au trezit fie şi într-un singur cititor gânduri bune şi sentimente frumoase faţă de nobilul cerb, înseamnă că osteneala de a le alcătui nu a rămas neroditoare.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă