Am povestit mai demult puţintel despre oameni şi întâmplări minunate din Munţii Buzăului (şi în Revista Egophobia).
Despre Vasile Stemate, un cioban care, împreună cu soţia sa, Ana, a trecut prin zeci de ierni la stâna de dincolo de Terca, din „creierii munţilor”.
Am scris puţin, doar o întâmplare din viaţa lor bogată şi plină de greutăţi, dureri, minuni… cu gândul de a scrie mai multe când voi simţi că sunt în stare, că este clipa cea mai potrivită…

Şi primesc de la fiica lor următorul mesaj:

„Buna ziua, parinte! Nu am cuvinte sau sunt prea sarace sa va spun ce am simtit azi cind am vazut acel articol scris de d-vs cu povestirile si trairile parintilor mei. Va multumim din suflet!
I-am sunat si le-am povestit. Nu le venea sa creada. Erau impresionati si se minunau.
Parinte, e pentru ei ca o rasplata a vieti, o bucurie. Sunteti pentru noi un inger pazitor.
Nu stiu de cind e postat, eu azi l-am vazut.
Va multumim! Va dorim multa sanatate, Dumnezeu sa va ocroteasca!„

Citind aceste rânduri mi-au dat lacrimile, la propriu.
Este aproape imposibil pentru un om actual să înţeleagă despre ce vorbesc. Vasile şi Ana Stemate fac parte dintre Români, nu dintre Românofonii ce domină societatea de astăzi. Ei sunt cei pe care „demitizanţii” îi declară „mituri”, „figuri imaginare”, „vise ale naţionaliştilor”, „oameni care nu au existat niciodată”. Ei sunt oameni care au muncit o viaţă întreagă după Legea Românească de altădată. Ei sunt unii dintre cei prin care s-a făcut şi ţinut România.
Au în spate decenii şi decenii de muncă. Muncă grea. De la cea de sondor la cea de cioban, de la cea de băciţă la cea de mamă. Şi-au crescut copiii, şi-au crescut oile, şi-au crescut legumele, găinile, pomii. Au secerat iarba, au îngrijit copiii de boli, au îngrijit oile de boli, au îngrijit legumele de boli, au îngrijit găinile şi pomii de boli. Au râs şi au plâns, au suferit şi s-au bucurat, au muncit, au trecut peste greutăţi cumplite.
Oameni cu o viaţă eroică, de epopee, dusă ca o haină firească.
Şi care îmi mulţumesc pentru câteva rânduri slabe, nevrednice de statura lor, în care amintesc, pe scurt, pentru o generaţie nepăsătoare, fărâme din această românească, firească şi trans-naturală viaţă…
Ei, care m-au primit, împreună cu cei cu care am venit, cu cea mai mare bucurie.
Vasile Stemate, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a mă lăsa s-o călăresc pe Steluţa în Pădurea cea Mare din Munţii Buzăului, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a-mi împărtăşi, deschizându-şi sufletul, comorile unei vieţi de Român.
Ana Stemate, care cu o modestie atât de frumoasă – şi atât de uluitoare astăzi -, s-a bucurat atât de mult să ne poată ospăta, să ne facă să ne simţim, în creierii munţilor, chiar ca la mama acasă.
Ei, care fără curent electric şi apă curentă, la o stână din pustietatea codrilor de munte, au ştiut să ţină curăţenie, să rânduiască o bună gospodărie, să scoată din piatră şi noroi viaţă, frumuseţe, dragoste de viaţă.
Ei, şi alţii asemenea lor, care mi-au însemnat nu doar copilăria, ci parcă fiecare an al trecerii mele prin lume, în loc să mă dojenească pentru că am redat atât de puţin din bogăţia pe care mi-au dăruit-o cu drag, îmi mulţumesc şi se bucură cu atâta smerenie de rândurile, puţine şi slabe, ce le sunt închinate…

E drept, şi Vasile şi Ana Stemate, şi alţi ciobani şi ţărani ce m-au primit în stânele, casele şi sufletele lor, în toată Românimea, au închinate cărţile mele, toate. Şi în primul rând Drumul spre Vozia, un şir de romane fantasy ca întâmplări şi stil, dar extrem de adevărate prin Românii şi Româncele din ele.
Pentru mulţi cititori duşmanii au biruit; îşi închipuie că nu au existat asemenea oameni. Că unii precum Dan, Mitu şi Surdul, precum Moş Toader, Lixăndrina, Gheorghe şi alţii asemenea sunt născociri. Până şi caracterul acestora, atât de luminos, atât de drept, atât de românesc, li se pare „ireal”.
Ei nu i-au cunoscut pe bătrânii noştri.
Ei nu o cunosc pe Mama Ana din Borca, pe Vasile şi Ana Stemate de la Terca, pe Moş Gheorghe – fierarul – şi atâţia alţii. Ei nu l-au cunoscut pe Moş Gheorghe din Covasna; om care a venit, la peste 80 de ani, să dea cu noi la târnăcop pentru fundaţia bisericii Mânăstirii Sfântul Andrei de la Balaciu; om care nu a făcut şcoală pentru că în vremea hortiştilor şi a comunismului iredentist al Regiunii Autonome Maghiare nu se făcea şcoală decât în maghiară. Şi a ales, copil fiind, să stea cu oile pe munte, privindu-şi satul de departe, şi învăţând singur să citească, de pe cartea de rugăciuni (de la „Tatăl nostru” şi „Crezul”). Şi care, ca urmare, ştia tone de istorie, căci împrumutase de la biblioteci şi citise la oi şi Pârvan, şi Iorga, şi Xenopol, şi Silviu Dragomir… Ei nu l-au cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu, un om torturat cumplit în puşcăriile comuniste, răvăşit de boli, şi care stătea şi douăzeci de ore pe zi să mângâie durerile celor care veneau la el, să le dea sfaturi, ajutor, îndrumare, pace, lumină, dragoste…
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români.
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români „care nu există”…
Eroi şi sfinţi ai unui veac de dincolo de vremuri, pe care lenea şi laşitatea unui veac sterp şi stupid-lăudăros îi vrea „basme”, „legende”,”mituri”.
Din pricina lor am scris mult din ce am scris. Fără ei nu ar fi putut să fie Drumul spre Vozia, nici altele, multe.

Nu ar fi drept să spun că sunt mirat că ei îmi mulţumesc mie, care le datorez atât de mult. Este firesc, pentru oameni ca ei, pentru bunătatea lor, pentru tăria lor, pentru felul atât de firesc de a-şi duce Crucea…
Le mai închin câteva lacrimi, câteva rânduri, câteva rugăciuni…
Măcar de m-aş învrednici de ei în Ziua Judecăţii!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Redau aici fragmentul în care sunt amintiţi Vasile şi Ana Stemate, fragment scos din Sfârşitul care începe, apărut în 31 Octombrie 2015 în Revista Egophobia.

„Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.

Pe scurt, am fost acolo şi am văzut, în iarba poienii, un cerc. Un cerc perfect, pe care nu creştea iarba obişnuită, ci doar un fel de plantă măruntă, cu frunze rotunde. Un cerc ivit într-un loc unde nu fusese mai înainte, fără să existe o explicaţie comună a apariţiei lui. Un cerc de care se ferea aproape cu groază un om trecut prin multe, un om care se luptase corp la corp cu ursul[1], un om care cunoştea şi oraşul şi muntele, care avea televizor – îşi numise iapa preferată Steluţa, după actriţa Stela Popescu… – şi care nu era străin de cele ale lumii contemporane. Cercul acela nu intra pentru el – un om pentru care pădurea era „acasă” din copilărie – în nimic din cele ale lumii civilizate, ale oamenilor, ale animalelor, plantelor sau fenomenelor geologice ori atmosferice. El văzuse, de departe, umbrele luminoase ale Ielelor dansând în locul acela. El văzuse ziua, din marginea pădurii, că luminişul, pe care îl ştia de mic, se schimbase, inclusiv prin cercul Sfintelor. A avut încredere să îmi povestească aceste lucruri pentru că, spre deosebire de orăşenii cu care era obişnuit, nu a găsit la mine vreo umbră de dispreţ sau prejudecată faţă de spusele lui.

I-am ascultat mărturia, alături de multe alte mărturii. Despre trupele germane sau sovietice venite în munţi, despre fetele martir care au dat numele Pietrii Roşii – care s-au aruncat de pe acea stâncă spre a nu fi violate de „eliberatorii” sovietici –, despre prezenţa comunismului – şi anti-comunismului – în Munţii Buzăului, despre extragerea petrolului sau a gazelor naturale, despre petrecerile la care a fost şi întâlnirea sa cu marele cântăreţ Liviu Vasilică…

A dovedit în toate umor şi seriozitate în acelaşi timp. Gluma era glumă, vorba serioasă era vorbă serioasă. Avea mintea limpede şi discernământ. Nu am nici un motiv să cred că nu a văzut ceea ce spune că a văzut. E drept, nu mi-am petrecut nopţile aşteptând apariţia Ielelor, deşi mi-aş fi dorit să pot face asta. Am avut însă – aşa cum am şi acum – alte obligaţii. De aceea nu pot spune sigur „există Iele şi sunt asta”. Dar nici nu pot spune că nu există: am auzit mărturii directe (căci Ana, soţia, a confirmat, independent, spusele lui Vasile Stemate) şi am văzut urme inexplicabile altfel. Desigur, faptul că nu avem o explicaţie nu confirmă existenţa Ielelor. Dar nici nu o infirmă.”