Dumitru Stăniloae este cunoscut mai ales ca „teolog”, în înțelesul de specialist în Teologie. Și, da, are o operă teologică uriașă, atât cantitativ dar mai ales calitativ. Una dintre cele mai scurte cărți scrise de el, Sfânta Treime sau La început a fost iubirea, este o lucrare atât de înaltă, atât de duhovnicească, încât citirea ei ridică mintea, inima și sufletul la înălțimi nebănuite. Și în această operă, și în altele, Părintele Dumitru Teologul folosește seriozitatea ardelenească, împreună cu o cultură vastă, pentru a exprima trăirea adâncă a unirii cu Dumnezeu – o trăire esențială pentru firea românească.

Iar aici atingem hotarul neînțelegerii în felul în care este cunoscut sau văzut Părintele Dumitru Stăniloae. Căci a cuvânta despre trăirea unirii cu Dumnezeu – am spus a cuvânta, iar nu a vorbi sau pălăvrăgi – este cu putință doar celor care trăiesc unirea cu Dumnezeu.

Părintele Dumitru Teologul, dincolo de cultură, dincolo de seriozitatea ardelenească a fiecărei făptuiri, are ca sită a cunoașterii teologice trăirea în ascultare și jertfă. El nu este unul dintre cei care și-au purtat harul hirotonirii ca pe un trofeu și ca pe o îndreptățire. El nu este unul dintre cei care și-au purtat titlurile academice ca pe o înălțare sau pecetluire a valorii. Pentru el toate au fost o adăugire la crucea pe care o avea de dus. Ca urmare, nu a putut să fie clătinat în credința sa nici de furtul acestora! Arestat, bătut, scuipat, înjurat, torturat, aruncat în celule și la izolare, Părintele Dumitru a rămas același om al lui Dumnezeu. La fel și lăudat sau bârfit, la fel în toate înălțările și încercările.

Ca urmare, canonizarea sa este firească, este un semn al sănătății duhovnicești a Bisericii din România. Doar că…
Doar că există aici o lipsă!
O lipsă dureroasă, foarte dureroasă: Maria Stăniloae.

În încercările sale Părintele Dumitru Teologul nu a fost singur. A avut alături mereu un înger în trup: Maria Mihu, devenită prin căsătorie Stăniloae.

Maria nu s-a distins prin studii și scrieri, ci printr-o trăire minunată, vrednică de Maica Domnului și de Sfânta Ana, de Sfânta Elisabeta sau de mama Macabeilor.

Atunci când soțul său a fost înălțat, ea a rămas în umbră, smerită și fericită de reușitele lui. Atunci când soțul ei a fost batjocorit, înlăturat, arestat, ea i-a rămas credincioasă, l-a respectat deplin, i-a cinstit chinurile. Acolo unde alte femei fugeau de greutăți, divorțau sau chiar își vindeau soții autorităților comuniste, Maria Stăniloae a stat neclintită în iubire, demnitate, credință.

Cei doi mucenici, Dumitru și Maria Stăniloae, au trecut prin încercări grele chiar de la începutul căsniciei. La un an după căsnicie, Dumnezeu le-a dăruit doi gemeni, botezați… Maria și Dumitru. Dar tot Dumnezeu a luat la Ceruri, foarte iute, pe Dumitru, iar după vreo patru ani, a luat-o și pe Maria. Pentru alți oameni asemenea lucruri sunt piatră de poticnire și izvor de deznădejde. Însă deși îndurerați de despărțirea de copii, Dumitru și Maria au știut că Dumnezeu cel plin de iubire i-a luat spre binele lor – al copiilor și al părinților, deopotrivă. Și s-au întărit în munca și lupta de a câștiga Raiul, acolo unde puteau să fie iarăși împreună cu toți cei dragi – de la bunii de demult până la copiii abia plecați.

Și dacă s-ar putea pretinde – deși nu ar fi adevărat – că Părintele Dumitru și-ar fi înecat durerea în muncă, ce vom spune despre Preoteasa Maria? Aceasta, casnică, ar fi fost copleșită de încercări dacă nu ar fi fost cu adevărat credincioasă! Și a fost, până dincolo de capăt.

Înălțările soțului ei nu au putut să o ispitească nici către invidie, nici către îngâmfare.

Căderile sociale ale soțului ei, aruncarea lui în temniță și celelalte lovituri ale lumii supusă răului nu au putut să o ispitească nici spre deznădejde, nici spre delăsare, nici spre necredință, nici spre trădare.

Precum Iov la vremea lui, precum Sfântul Ioan de Aur în încercările sale, și Maria Stăniloae a primit toate de la Dumnezeu ca pe trepte către Cer. Toate. Și cele bune, și cele rele.

Și, ca o adevărată icoană a soției și preotesei, i-a fost Părintelui Dumitru ajutor pe măsura sa. Căci însuși acesta mărturisea că fără soția sa, fără sprijinul uriaș pe care i l-a dat, fără modelul care aceasta a fost, nu ar fi putut să scrie ceea ce a scris.

Toți cei care au cunoscut-o mărturisesc smerenia și bunătatea Mariei Stăniloae, lumina ce o însoțea la fiecare pas.

Al treilea copil dăruit de Dumnezeu, Lidia, mărturisea despre mama sa că „era duhul cel bun al casei”. Părintele Dumitru Teologul mărturisea că „soția mea se roagă mai mult decât mine”. Iar Maria îl contrazicea, lucru foarte rar, spunând „Zice Dumitru așa, dar dânsul și când scrie se roagă”, ceea ce era de asemenea adevărat.

Mărturisesc aici o vină a mea față de cei doi, și o minune mângâietoare a lor față de mine.

Atunci când am auzit chemarea lui Dumnezeu cei doi erau în viață. Mai mult, aveam cunoscuți și prieteni cei îi cunoșteau, ba chiar unii se și spovedeau la Părintele Dumitru. Și mai mult, se întâmpla destul de des să trec pe Strada Cernica (azi, Dumitru Stăniloae). Dar, dintr-o ciudată ispită și înșelare, având o anume sfială, îmi tot spuneam „mai încolo”. Adică mă amăgeam că o să-i vizitez „cândva”; când voi fi mai pregătit, când o să simt că este bine…

Am aflat apoi, cu durere, de plecarea la Domnul a Mariei Stăniloae, în primăvara lui 1993. A fost încă o pricină să amân vizita care mi se părea și mai nepotrivită după asemenea încercare. Apoi pe 5 Octombrie același an se răspândește ca focul vestea: Părintele Dumitru Stăniloae a trecut la Domnul!

Doar atunci am înțeles că și cum am fost amăgit de cel rău ca să nu ajung la acești doi sfinți. Și am încercat de atunci să țin legea de a încerca să fac binele atunci când se poate, fără amânări nepotrivite.

După ani și ani de zile, într-o iarnă geroasă, a rânduit Dumnezeu ca, neașteptat, să am timp liber – ceea ce nu mi se întâmpla niciodată. Era o zi de sâmbătă, soția era cu copiii la părinții ei, iar mie mi se anulase o slujbă dintre Liturghie și Spovedanii. Aveam timp cam o oră și jumătate, în care puteam să merg să mănânc și să mă odihnesc puțin. Dar am ales altceva: am „fugit” la Cernica. Simțeam mai mult ca niciodată dorința să ajung la mormântul Părintelui Dumitru Stăniloae, să spun o rugăciune și un mulțumesc. Un mulțumesc pentru toate scrierile sale de care m-am folosit atât de mult! Un mulțumesc pentru pilda vieții sale,

atât de luminoasă! Un mulțumesc pentru a-mi cere iertare că nu am ajuns mai devreme!

Intrat în cimitir, în frigul acela de se lipea pielea de fierul sau de piatra pe care le atingeai, mi-am dat seama că nu știam deloc unde este mormântul! Și, ca de obicei, nu era nimeni în jur! Iar timpul era puțin, căci trebuia să mă întorc la spovedit!

Dar am simțit ca și cum m-ar trage ața către un loc dintre morminte. Am mers drept acolo, căci altceva tot nu puteam face, nu aveam cum să iau tot cimitirul la pas într-o jumătate de oră…
Și am văzut un mormânt ce mi se părea că luminează! Lumina discret, blând, însă limpede.
Ajuns la el, am văzut cutremurat că era mormântul soților Dumitru și Maria Stăniloae. Am îngenunchiat, am sărutat marginea mormântului și am simțit piatra călduță – deși era un ger foarte mare. Și am știut atunci că am fost iertat pentru nepriceperea mea, dar mai ales am știut că Dumitru și Maria Stăniloae sunt împreună, sunt amândoi sfinți.

Întors la ale mele, am căutat să aflu mai multe despre cei doi – pe care îi știam doar prin opera Părintelui Dumitru și câteva povestioare de la cei care îi cunoscuseră. Atunci am aflat cu adevărat despre viața Prezbiterei Maria Stăniloae, și că într-adevăr a fost mucenică și sfântă ca și soțul ei – deși altfel.

Întrebat dacă a cunoscut vreodată un sfânt în viață, Părintele Dumitru Stăniloae a răspuns: „Da, pe soția mea!”.

Și mă întreb, cât de drept și de creștinește, și cât de folositor este să fie canonizat singur Părintele Dumitru, fără sfânta sa soție Maria?

Atunci când tinerii caută model de familie creștină, sunt de obicei trimiși la Sfinții Ioachim și Ana sau Elisabeta și Zaharia, ori la alte asemenea pilde. Și ei spun „aceștia au trăit în alte locuri, în alte vremuri, acum este altfel”. Și mulți nu se folosesc destul.

Dar în fața unei icoane a familiei creștine precum Sfinții Dumitru și Maria Stăniloae, folosul ar fi uriaș. Pentru toți tinerii care vor să știe cum trebuie să fie o familie creștină. Și cu atât mai mult pentru viitorii preoți și viitoarele preotese, părinții duhovnicești ai următoarelor generații.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea