Peste
Peste argintul serilor
cu soare
peste grăbite
valuri și fecunde
privirea se înalță
peste stele
cu roditoare
ore și secunde.
Tăiat
de noapte
pare cursul zilei
Și rupte amintiri
și încercări.
Urcați pe-aripi
de vise luminate
peste rupturi
și cioburi
ne-nălțăm.
Ci, hai!
Să soarbem
fericirea încercării
a crucilor purtate
în osândă
De trepte
suferința e fecundă
Și poartă
strălucite
roadele răbdării.
Peste-ntuneric
sunt aproape
Zorii.
Mihai-Andrei Aldea
Poezia (post) modernă
Ermetice și seci,
sucite înțelesuri,
Cifrate vorbe
răsunând a gol,
Pretențios
dând rostului ocol,
Afacere de stat
și arogante
Aplaude selecte
– rotocol.
Sau,
Mai plătit,
Pornografie seacă,
Să poată
sclavagimea
să o placă.
Mihai-Andrei Aldea
Pe-al nostru steag e scris unire
Ciprian Porumbescu
Pe-al nostru steag e scris unire,
Unire-n cuget și simțiri
Și sub măreața lui umbrire
Vom înfrunta orice loviri.
Acel ce-n luptă grea se teme
El însuși e rătăcitor,
Iar noi uniți în orice vreme
Am fost, vom fi învingători.
Am înarmat a noastră mână
Ca să păzim un scump pământ,
Dreptatea e a lui stăpână,
Iar Domn e Adevărul sfânt.
Și-n Cartea Veșniciei scrie
Că țări și neamuri vor pieri,
Dar mândra noastră Împărăție (sau ”Dar mândra noastră Românie”)
Etern, etern va înflori.
Învingători, cu laur verde,
Noi fruntea nu ne-o-mpodobim
Nici scumpele grămezi de aur
Drept răsplătire nu dorim
Știind că-n viața trecătoare
Eterne fapte-am împlinit
Și chinu’ morții-ngrozitoare
Bogat, bogat e răsplătit.
Textul poemului Pe-al nostru steag e scris unire, de Ciprian Porumbescu, este înfățișat aici în chipul său original, așa cum a fost păstrat de Timotei Popovici (în Pe-al nostru steag e scris unire, Calendarul ”Amicul poporului”, Sibiu, 1904) și de M. Gr. Poslușnicu (în Istoria Muzicei la Români, ”Cartea Românească”, București, 1928).
M. Gr. Poslușnicu subliniază că pentru Ciprian Porumbescu singura împărăție era Românimea. Aceeași Românime sau Românie înfățișată cu dor de Mircea Vulcănescu, Mihai Eminescu și alți patrioți români. Singura veșnică, pentru că era și este singura sub Dumnezeu (în timp ce toate celelalte neamuri se pun deasupra Acestuia). De aceea la început Ciprian Porumbescu a folosit versurile „Dar mândra noastră Împărăție/ Etern, etern va înflori”. Cenzura austriacă a fost îngrozită de gândul că Românii ar putea vedea ”Imperiul austriac” drept împărăția lor; și cu atât mai mult că ar fi vorba despre învierea Romaniei sau României – de care ținuseră toate țările românești din vechime. Ciprian Porumbescu avea două variante la acel vers urât de cenzură: „Iar scumpa Românie Jună” sau „Dar mândra noastră Românie”. Amândouă au fost socotite primejdioase de către Austrieci. Prima pentru că deși se putea potrivi societății ”România Jună” din care Porumbescu făcea parte, se putea înțelege și ca o nădejde în creșterea Regatului României (România Jună, adică tânără, față de România Veche ce avusese capitala la Constantinopol). Iar a doua variantă era și mai „dușmănoasă” din punctul de vedere al administrației austro-ungare. Ca urmare, s-au folosit primele trei strofe, fiind lăsate deoparte celelalte (pentru ca în timp ultimele două, adică strofele 7 și 8, să se piardă cu totul).
Poemul păstrat redă credința în Dumnezeu a autorului și dorința de a-L sluji pe Acesta și ca persoană, dar și ca națiune.
Am redat aici cele șase strofe păstrate, spre întărirea sufletească a cititorului de astăzi și înarmarea lui în slujirea prin Dumnezeu a Neamului Românesc.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Încă
Se sting cocorii zilelor de mâine
În bălți tăcerile mai des au oglindit
Albastre zări, plăpânde răsărituri:
Sub ceas, coboară noul asfințit.
Învârt vârtejuri vânturile serii
Și tobe urlă ascunzând căderi
Durerile se zbat în întunerici
Tot investind în zilele de ieri.
Prin norii scrâșnind praf și zgură
Prin veșnic venite tăceri
Sub valuri de zgomot și ură
O mână tot scrie mai speri.
Și, iată, privirea se duce
Speranță de nou început
Cu zorii de-acum să apuce
Un drum către rostul pierdut.
Sunt căi mii de mii în pustie
În junglă, în mlaștini și fier:
Ard tălpile arse de zgură
Ard pleoapele fără de cer.
De ce numai una e bună?
Întrebi investind iar în ieri.
Răsturnat tot în lumea nebună
Tragi veșnic venite tăceri.
Trezit după multă uitare
Cenușa din jur pare praf
Ești surd, ești mut, ești durere,
Răsună țipat un taraf.
Dar printre ruine și nouă
Lumini amețind lunecări
Prin valuri de ură și rouă
O mână tot scrie mai speri.
Și iată, privirea se duce,
Rănită spre-un nou început
Cu ziua de-acum să apuce
n drum către rostul pierdut.
Ispite în jur iar tresaltă
Și drumul se duce durut:
Plăcerea se simte înaltă
Dreptatea se simte pierdut.
Ard tălpile arse de cioburi –
De ierburi apuse poteci.
Prin zloată se frânge coloana.
Cu anii, cu visele, treci.
Vârtejuri învârt nebunește
A vieții ispite povești:
Răpit înspre frica pieirii
Nu știi dacă unde mai ești.
Și, iată, privirea se-agață
Un ochi limpezit în dureri
Pierdută, uitată speranță,
O mână tot scrie, mai speri.
Să fie nădejdea cu tine!
Pe buzele arse, cu nouă
Lumină trecând prin ruine
Presară petale și rouă.
Târziu urlă vorba ruinii.
Cuvântul, e pașnic și greu:
Trecând prin rugina luminii
Să cauți, să cauți mereu!
Mihai-Andrei Aldea
Spre Veșnicie
Floare, stele, fluturi, nori,
Ape, râuri, sărbători,
Frunze, ierburi și petale,
Adierile domoale,
Pacea serilor de vară
Cu lumină blândă, rară,
Șoaptele din adiere
Bucuria din tăcere,
Seri și nopți ce curg în zori
Mânecând privighetori,
Frumuseți ce curg pe rând,
Trec iar vremile curgând
Cum curge lumină Luna
Și izvoarele într-una…
Către Cine? Către unde?
Trec icoanele în unde
Murmure de mult uitate
Raze calde și curate
De la Tine, către Tine,
Mai senine, mai depline,
În lumina-Ți așezate
Au venit și se duc toate.
Postul Paștilor 2023 (Mihai-Andrei Aldea)
România Străveche - Ancient Romania 