Categorie: izvoare

Puţin despre artele marţiale româneşti. Lancea, arcul şi… altele. (VI-VII)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Vom încheia aici mica încercare de reamintire (sistematică) a artelor marţiale româneşti vechi. Consemnăm pe scurt părţile dinainte:
– despre artele marţiale (româneşti) în linii mari (aici);
– despre animalele ce i-au însoţit pe Români în lupte (aici);
– despre spadă, sabie şi alte arme asemănătoare (aici);
– despre ghioagă, buzdugan, bâtă (aici);
– despre cuţit (aici)
În rândurile ce urmează amintim, foarte pe scurt, despre lance, suliţă, arc, arbaletă, arme de foc, lupta cu mâinile goale, praştie, bici, laţ, îmblăciu etc.

e. Lupta cu lancea şi/sau suliţa (lungă).

Sunt arme străvechi, atestate încă din Preistorie. Şi folosite în Antichitate în toată Eurasia şi în nordul Africii.

Cu toate că multora le place să-i vadă în filme pe luptătorii cu sabia sau cu mâinile libere, închipuindu-şi că aşa se lupta în trecut, adevărul este că lancea sau suliţa, în multe forme, au dominat categoric Antichitatea – şi nu numai.

Romanii foloseau suliţe lungi, pentru lupta la distanţă medie-lungă şi suliţe scurte, cu un „gât” din metal subţire, care se îndoia la impact, pentru aruncare (îndoirea gâtului nu-i lăsa pe duşmani să le poată arunca înapoi; după luptă, erau recuperate şi îndreptate de fierari).

Dacii – şi, în general, Traco-Ilirii – foloseau foarte mult suliţa şi lancea care erau cele mai răspândite arme ale lor (după descoperirile arheologice de până acum). Chiar şi Scito-Sarmaţii, vestiţi pentru arcurile lor şi spadele drepte – achinaches – pe care le-au răspândit în întreaga lume, foloseau suliţi şi lănci atât în luptă cât mai ales la vânătoare. De asemenea aceste arme erau folosite şi de Celţi, precum şi de Germanici şi alte popoare.

Ca urmare, este mai mult decât firesc faptul că lancea şi suliţa însoţesc pe Români totdeauna, până în timpuri foarte apropiate. Unul dintre străbunii mei, voluntar în Războiul de Independenţă, era poreclit „Moş Lance”, pentru că plecase luptase cu o lance pe care o avea „din bătrâni” – şi luptase foarte bine.

De la luptătorii din Botoşani la cei din Apuseni, foarte mulţi sunt Românii care au folosit „coasa de luptă” şi alte forme de lance sau suliţă lungă.

Coasa de luptă era o coasă relativ obişnuită, dar a cărei lamă se putea pune şi în lungimea lemnului, nu doar perpendicular pe acesta. La o lungime a prăjinii de cca. 1 stânjen1, adăugarea în lungime a fierului dădea armei o eficienţă înfricoşătoare. (Desigur, existau şi coase de luptă cu o prăjină mult mai lungă.) De la uciderea urşilor sau mistreţilor şi până la război, acestă formă de lance a fost mult folosită de Români în trecut. Este greu de apreciat în ce măsură daca sau falxul dacic era o coasă de luptă ori era inspirată din coasa de luptă, dar există o legătură clară între cele două arme. Desigur, daca avea un mâner mai scurt – cam la jumătate de stânjen -, ceea ce dădea naştere unor tehnici de luptă aflate la jumătatea distanţei dintre spadă ori sabie şi respectiv lance.

Chiar cu tăişul pus în lungul prăjinii, coasa de luptă folosea încă mişcările de cosit, care tăiau dintr-o lovitură – dacă îşi atingeau ţinta – picioarele cailor sau oamenilor. Dar în afară de tăieri putea fi folosită şi pentru împungeri, cu mare eficienţă încă, fiind cunoscute multe cazuri de oameni străpunşi dintr-o parte în cealaltă, dintr-o singură mişcare. Această folosire a coasei este pricina pentru care, spre deosebire de fierul de coasă din Apus – foarte lat – la Români fierul de coasă era îngust. Pentru că Apuseni coasa nu era concepută ca armă, iar ca unealtă lăţimea îi dădea o rezistenţă şi durabilitate mult mai mare. La Români, în schimb, folosirea coasei în luptă era ceva atât de firesc, încât fierul coasei era făcut dinadins ca să poată împunge şi străpunge cât mai bine.

Un avantaj tehnic uriaş – greu de apreciat în lipsa practicii – îl constituie mânerul din lemn al coasei, care dădea nu doar o putere mai mare şi asigura un efort mai mic mânuitorului, dar dădea şi posibilitatea unor schimbări de direcţie mult mai rapide, mai controlate şi cu un efort mai redus.

Toate aceste elemente, adăugate folosirii îndelungate a coasei în muncă şi a lăncii sau suliţei la vânătoare, făceau din luptătorii cu coasa de luptă o prezenţă teribilă pe câmpul de luptă şi unul din secretele rezistenţei Românilor în faţa unor armate de elită la nivel mondial, precum cele mongole sau turceşti.

Lancea – sau suliţa lungă – propriu-zisă, obişnuită, avea cel mai adesea fierul în chip de frunză de salcie. Se adăugau adesea „opritoare„, bare de fier sau oţel laterale, care împiedicau lancea să intre prea mult în victimă (fiară sau om). În cazul lăncii Românii foloseau covârşitor tehnica străpungerii, învăţând să nimerească fiecare punct ţintit, cu o lovitură puternică. Este pricina pentru care Românii puteau, înarmaţi doar cu o lance şi un topor/cuţit/sabie, să facă faţă fiarelor din Carpaţi şi alte locuri, de care se temeau şi cavalerii străini.

Merită să amintim că pentru Românii din trecut sacrificarea animalelor era o necesitate de viaţă, dar şi un act sacru. Vietatea îşi dădea viaţa pentru ca omul să trăiască, iar omul avea de îndeplinit, la rândul său, trei condiţii sfinte: să sacrifice animalul fără dureri (ţipetele de durere nu erau admise, erau un păcat şi o ruşine îngrozitoare, care nu se spăla ani şi ani de zile), să lase sângele, în care este viaţa animalului, să se scurgă în pământ (este odihna vietăţii sacrificate) şi, desigur, la vremea potrivită să se dea şi el pământului, devenind hrană la rândul său, aşa cum se cuvine.

Pentru îndeplinirea datoriei sacre de a sacrifica animalul fără dureri era nevoie ca uciderea să se facă fulgerător, dintr-o singură lovitură. La animalele mici – precum găinile, gâştele, raţele, miei sau iezii – se practica adesea o tăietură fină, cu un cuţit foarte ascuţit, a „venei de la gât”, tăietură care nici nu era simţită ca atare şi care făcea animalul „să se stingă ca şi cum ar adormi”. La animalele mari – porci, viţei, vaci, bivoli etc. – era nevoie însă de o lovitură de amorţire – cu ciocanul greu, toporul sau, la cei foarte puternici, chiar cu pumnul – după care era o singură lovitură ce aducea moartea animalului. Nu erau admise două lovituri de ucidere – era o ruşine să se întâmple aşa ceva – şi nici ca animalul să se chinuie, să ţipe etc. Lovitura fatală se dădea în inimă sau la încheietura dintre cap şi gât (retezând dintr-o dată şi măduva spinării şi vase de sânge esenţiale). Înlocuită în timpurile moderne de cuţit, în trecut lancea era cea folosită pentru aceste sacrificări de animale mari.

Ca urmare, băieţii ce sacrificaseră păsări şi alte animale mici luau parte la sacrificarea animalelor mari întâi ca ajutoare şi, atunci când se socoteau pregătiţi, ca cei care dădeau lovitura ucigătoare. Odată reuşită această lovitură se ştia că sunt bărbaţi şi pot face faţă la luptă şi vânătoare.

Pregătirea loviturii se făcea şi ani de zile, întâi pe prăjini, buturugi şi copaci uscaţi, apoi prin vânarea cu lancea a unor iepuri sau alte vietăţi agere. Controlul câştigat de tineri era uriaş, dar absolut necesar pentru a compensa emoţiile din ziua sacrificării – şi cu atât mai mult pe cele din război.

Pe scurt, lancea era parte a unui ethos complex, a unui întreg mod de viaţă. La fel cum era şi coasa de luptă, unealtă-armă românească străveche.

Păstrăm câteva rânduri pentru folosirea lăncii de către călăreţi. Românii au avut, în această privinţă, o istorie bogată, începută din Antichitate şi lichidată abia în timpul Comunismului.

Alergările de cai în care călăreţii aveau de luat în lance felurite ţinte erau ceva obişnuit la Românii din nodrul Dunării şi din Dicia (Dobrogea), din părţile Dunării de Mijloc (Panonia) şi până dincolo de Don. Ţintele – dovleci, pepeni, tigve, mere – erau puse pe pari la felurite depărtări, sau atârnate de frânghii. Călăreţii alergau pe rând pe aceeaşi cale hotărâtă pentru toţi, mişcându-şi lancea din mers pentru a străpunge fără greş toate ţintele. Pentru cei mai iscusiţi se foloseau şi ţine mişcătoare, ajungându-se până la aruncarea unora prin faţa sau latura calului, ca să fie străpunse din fugă.

Denumiţi uneori de Polonezi şi Sciţi sau Daci, Românii dintre Nistru şi Doneţ erau vestiţi pentru iscusinţa lor în folosirea lăncii de pe cal, îndemânare pe care au lăsat-o moştenire Cazacilor.

Dacă lancea se păstra nesmintit în mâinile luptătorului, în schimb suliţele erau aruncate. Şi aici călăreţii români aveau întreceri ca cele de mai sus.

Ca un specific românesc, nu existau premii pentru aceste întreceri, în afara simplei – simplă? – recunoaşteri a îndemânării luptătorilor şi, bineînţeles, mai ales a celor din frunte.

Halebarda era un fel de lance având capătul într-o formă complexă, precum aceea de topor sau altele asemănătoare. Era folosită mai ales de trupele orăşeneşti, gărzi etc. Modelul era, de obicei, venit din Apus.

Coasa de luptă, în afară de rostul său în răscoale sau războaie, era o apărare în faţa atacului unor fiare la vremea cositului.

Vânarea mistreţilor, cerbilor, bourilor, zimbrilor sau bivolilor sălbatici şi altor animale mari, dacă nu se făcea cu arcuri mari – practică mai rară, dar nu foarte rară – se realiza cu lancea sau suliţa lungă.
Existau şi vânători obişnuiţi cu folosirea unor suliţe scurte (de origine romană) pe care le aruncau cu mare iscusinţă. Acestea avea adesea un fier mai lung, cu un vârf în formă de frunză de salcie sau de săgeată, care intra adânc în ţintă. Folosirea lor în luptă producea răni grele.

Ţeapa era o formă primitivă de lance sau suliţă, în care fie fierul (bronzul) avea o formă foarte simplă (de con sau cui), fie – mai des – lipsea cu desăvârşire. Făcute din lemn tare, drept, verde sau uscat, acestea erau ascuţite la un capăt astfel încât să străpungă bine dar să se rupă greu. Pentru întărire se practica pârpălirea, adică o uscare-carbonizare parţială a capătului în foc (în jar sau în flacără deschisă, după dorinţa şi priceperea fiecăruia). Ţepele se foloseau fie ca lăncile, fie ca suliţele, după caz. În unele lupte folosirea lor era apropiată de a bâtelor cu deosebiri specifice (date de forma diferită a capetelor).

f. Tragerea cu arcul şi alte arme înrudite

Aceste arte marţiale au rădăcini extrem de vechi. Scito-Sarmaţii, Tracii, Galii şi Romanii aveau toţi trupe naţionale dedicate arcului.

La Români arma aceasta era la fel de firească precum spada, lancea şi altele asemenea. Orice bărbat român ştia, în afară de a răsuci spada şi a călări, să întindă arcul.

Cei care au practicat tirul cu arcul ştiu că, de fapt, în aceste cuvinte se ascunde esenţa tragerii cu arcul.

Până în secolul al XIX-lea Românii au practicat mai multe forme de tragere cu arcul.
Vânătoarea cu arcul a cuprins

– vânatul mic „de pământ” (iepuri, vulpi, nevăstuici etc.)
– păsările mici (prepeliţă, ieruncă, potârniche etc.)
– vânatul iute (căpriori, cerbi, capre negre etc.)
– vânatul mare (mistreţi, urşi, zimbri, bouri etc.)

S-a practicat, de asemenea, şi pescuitul cu săgeata, fie folosită singură, fie trasă din arc. Dar era mai mult un joc sau un antrenament, decât o îndeletnicire comună (aşa cum erau vânătoarea şi lupta).

Ca model, Românii foloseau mai ales arcul scitic (pe nedrept numit de unii „mongol”), atestat la ei din vremuri foarte vechi. Dar se întrebuinţau şi alte forme de arc, de la arcul lung la tot felul de modele străine. Precum în cazul sabiei, şi în arta tragerii cu arcul au fost primite – şi date – nenumărate influenţe.

De asemenea săgeţile variau de la beţele ascuţite folosite de copii pentru arcurile lor simple – de la nuia cu sfoară la unele sculptate cu migală spre a fi cât mai bune – şi până la cele cu tot felul de vârfuri. Desigur, vârfurile de piatră folosite pentru săgeţi în Preistorie – şi bine atestate la noi – făcuseră de multă vreme loc vârfurilor din metal, deşi la nevoie s-au mai folosit şi cel din piatră sau unele din lemn tare.

În multe locuri folosirea arcului era nu doar o tradiţie de familie, ci una regională. Rivalitatea dintre arcaşii de Orhei şi, respectiv, de Soroca, este celebră. Existau şi alte grupuri de arcaşi în toată Românimea – precum arcaşii călare din Tigheciu sau pedeştri cei din bălţile Dunării.
De asemenea, existau mai multe forme de tragere cu arcul la ţintă, mai ales din trapul sau galopul calului.

O formă de harţă (a se vedea şi litera a. din mica noastră listă) era aceea în care oamenii se întreceau în tragerea cu arcul.

De la sfârşitul secolului al XIX-lea tragerea la ţintă fixă devine tot mai mult singura acceptată de autorităţi.

Astăzi, deşi permisă în ţările normale, vânătoarea cu arcul sau arbaleta este cu totul interzistă în România, formele tradiţionale de tragere cu arcul nu se mai practică, iar statul dispreţuieşte făţiş această formă străveche de cultură românească.

Pentru că am amintit de arbaletă, merită spus că această armă se răspândeşte la Români cel târziu în secolul al XV-lea, dar este mult mai puţin folosită decât arcul. Este prezentă foarte rar la vânătoare, socotindu-se, pe drept cuvânt, că încurcă foarte mult la furişatul atât de necesar acestei îndeletniciri. Mai mult, folosirea arcului cu săgeţi pentru vânatul mic – păsări, iepuri etc. – făcea necesară o tragere rapidă mai mult decât una la depărtare. Ori arbaleta, dimpotrivă, asigură o tragere mai bună la depărtare, dar cu o viteză mai mică. Prin urmare, ea a fost folosită cel mai mult în apărarea cetăţilor sau alte forme de război. Şi aproape dispare odată cu răspândirea armelor de foc, ce îndeplinesc aceeaşi funcţie.

armele de foc

Aşezăm aici, alături de arc şi arbaletă armele de foc, deoarce sunt o continuare – cu alte mijloace – ale acestora.

Prin puşti la început Românii înţeleg ceea ce astăzi numim tunuri.

Nu ştim exact data introducerii lor la Români, dar subliniem că ele vin peste o străveche tradiţie de război românească, aceea a maşinilor de luptă.

Acestea din urmă au fost folosite de mai multe popoare antice, dar Romanii au fost, în Vest, maeştrii acestora, după cum au fost şi Chinezii, în Est. (Alt punct în care cele două popoare imperiale se întâlnesc…)

Deşi Tracii nu foloseau maşini de luptă în mod tradiţional, Dacia devenită în secolul I d.Chr. regat clientelar roman învaţă foarte bine această tehnică romană, folosindu-se chiar de inginerii romani trimişi să o ajute să îşi fortifice apărarea.

Ca urmaşi ai Romanilor, şi Românii vor păstra, multe veacuri, felurite maşini de origine romană, de la moară la cele de luptă. Din păcate, mai ales în slujba Grecilor care preluaseră controlul Romaniei şi impuseseră limba lor ca limbă oficială („Imperiul Bizantin”).

Această tradiţie face ca trecerea de la maşini de război la puşti-tunuri să se facă uşor de către Români.

Găsim artilerişti români de excepţie în majoritatea marilor armate şi conflicte din secolele XV-XVII, unul dintre ei fiind, din păcate, cel căruia i se datorează găurirea zidurilor Constantinopolului de artileria „turcească”.

Petru Rareş, ca exemplu, dezvoltă un nou tip de tun, „tunuri-legate” sau, cum a fost numit mai târziu, „tunul-revolver”. Acesta constă în trei sau mai multe ţevi de tun unite între ele prin ţevi mai mici, socotite asfel încât aprinzând pulberea de la o ţeavă să tragă apoi, pe rând, şi celelalte.

Alte tunuri româneşti au fost tunurile populare, făcute din lemn de cireş – eventual bine legat.

De la toate acestea – şi altele pe care nu le mai amintim – se face trecerea la puştile propriu-zise, printre formele vechi cunoscute şi la noi numărându-se în primul rând flinta sau sâneaţa (cu gura mai largă sau mai stânsă, cu lungimi mai mari sau mai mici ale ţevii, cu fitil sau cremene etc., etc.).

Puştile vor înlocui treptat arbaletele, dovedindu-se cu timpul mai bune şi la vânătoare, şi în război. Iscusinţa tragerii la semn trece de la arc – sau arbaletă – la puşcă şi chiar la pistol sau revolver. Merită amintită priceperea deosebită a vânătorilor de munte, vestiţi şi pentru precizia cu care trăgeau cu puşca, dar şi talentul deosebit nu doar în folosirea spadei sau sabiei, ci şi în tragerea cu puşca al Românilor din sud (Epir, Tesalia, Macedonia etc.). Tot aici adăugăm şi ambiţia multor ciobani români dinainte de Comunism de a fi cât mai buni la trasul cu pistolul (revolverul), vânătorii români ai secolelor XIX-XX, care excelează în arta folosirii armelor de foc înclusiv în condiţii grele şi de la distanţe neaşteptate, pasiunea ofiţerilor români pentru tragerile de precizie etc.

Din păcate, şi sporturile sau artele marţiale legate de armele de foc – de la biatlon la tir viteză – sunt mai mult descurajate decât încurajate în Republica România.

Totuşi în ultimii ani şi tirul cu arcul a luat ceva avânt – un merit mare în această privinţă îl au şi Ungurii din Ardeal, pasionaţi de acest sport – iar airsoftul şi paintballul tind să compenseze cât de cât lipsa din domeniu.

g. Lupta cu mâinile libere.

Cea mai cunoscută este tipul de forme de luptă numit „trântă”. Acesta este însă, trebuie să înţelegem, un termen global, ce acoperă multe stiluri vechi. Există mai multe feluri de trântă românească. Există trânta obişnuită, există trânta ciobănească, există harţa ş.a.m.d. Pe scurt, avem următoarele linii:

1. Trânta voinicească avea o serie de limite şi a fost practicată până în anii ’90, inclusiv în cadru oficial (Campionatul Naţional Sătesc de Trântă). Nu folosea piedici. Erau permise apucările, strangulările din picioare, aruncările. Cel pus primul la pământ era socotit învins. Lupta nu se ducea la sol.

2. Trânta propriu-zisă, numită şi trânta ciobănească, se dădea până la imobilizarea adversarului. Orice procedee de prindere, aruncare („proiectare”), presiune/forţare a încheieturilor, răsucire, strangulare etc. erau permise. Nu erau permise loviturile. (gen judo)

3. Harţa sau bătaia adăuga la procedeele din trânta ciobănească şi loviturile – cu cotul, palma, pumnul etc. -, singurele limitări fiind ochii, gâtul şi zona inghinală. (gen jiu-jiutsu)

4. Trânta oltenească, trânta în cruce, trânta ciobănească în cruce (acestea două pleacă dintr-o prindere „în cruce” făcută de cei doi), harţa sau bătaia pe cete şi alte asemenea variante.

O formă de trântă voinicească a fost practicată în România până în anii 90, când s-a renunţat la ea. În Republica Moldova încă se practică, având statutul de sport naţional.

Lupta cu pumnii s-a practicat şi ea, dar apare ca practică de sine stătătoare numai din secolul al XIX-lea – sub influenţa şi forma box-ului. Până atunci era parte din „harţă” sau „bătaie” (litera g), punctul 3. din mica noastră listă) şi multe din luptele începute cu palme sau pumni se terminau în ceea ce numim astăzi „luptă la sol”.

Ca un mic element specific, se folosea adesea „lovitura de ciocan”, un pumn dat de sus în jos, preferabil „în moalele capului”, care scotea din luptă pe duşman pe loc (sau cel puţin încerca asta). A nu se confunda cu „lovitura de topor”, dată cu muchia palmei, un fel de shuto-uchi, shomen-uchi sau yokomen-uchi, folosită de asemenea în harţă.

Cât au iubit Românii lupta cu mâinile goale (libere) se vede şi din versurile care au însoţit răspândirea armelor de foc:

Cin’ se ţine de voinic
Iese seara pe colnic
Fără puşcă ori pistoale
Numai cu palmele goale.

Înfruntarea în luptă dreaptă sau altă formă de trântă era socotită cea mai cinstită cale de încheiere a supărărilor între voinici.

h. Alte practici marţiale.

Aruncarea cu praştia, lupta cu toporul ori securea, folosirea laţului – de pe jos ori călare -, lupta cu îmblăciul, Drăgaica (în trecut „jucată”, asemenea Căluşului, cu săbii scurte, cu cuţite sau cu bâte scurte – sucitoare -), lupta cu furca şi alte asemenea forme au existat de asemenea. Pentru unele dintre ele avem mai multe mărturii şi se păstrează şi astăzi unele forme (ex.: Drăgaica). Altele sunt în întregime uitate (aruncarea laţului, lupta cu îmblăciul etc.).

Praştia – cu cele două forme fundamentale, praştia propriu-zisă şi crăcanul – constituie o formă atât de deosebită de arc încăt am socotit necesar să fie inclusă în altă categorie. Folosită ca armă de război şi vânătoare în trecut, a devenit încă din secolul al XVIII-lea apanajul copiilor, care se distrează cu ea şi astăzi. În trecut era o parte a artelor marţiale.

Lupta cu biciul avea şi ea mai multe forme, unele tipic româneşti, altele de influenţă mongolă (astăzi dispărute). Biciul cu bilă sau biciul cu cârlige erau forme strict de război ale acestei arme. Din păcate, sunt mărturii că în secolele XVIII-XIX unii dintre boieri – urmaşii cavalerilor români din Evul Mediu – foloseau biciul cu bilă pentru a-i bate cumplit pe unii dintre supuşi.

Românii Călători foloseau adesea laţul în prinderea cailor, o practică moştenită de la Scito-Sarmaţi – cunoscuţi pentru folosirea laţului – şi pe care au dus-o în America, în cursul imigraţiilor româneşti din secolele XVII-XIX. Tipic pentru prăbuşirea României vechi, folosirea lui a ajuns să fie aproape cu totul uitată chiar la Români, puţini, foarte puţini fiind cei care mai cunosc ceva din vechile tehnici. În luptă laţul era folosit pentru a lua prizonieri, fiind cunoscută folosirea lui în vremea lui Ştefan cel Mare, de pildă.

Îmblăciul este ceea ce am putea numi forma românească a nunchac-ului. Consta dintr-o prăjină de un stânjen sau mai mult, având legată la capăt, cu o frânghie sau fâşie de piele de câteva palme, o bucată de lemn lată. Unii dintre ţăranii români foloseau în luptele lor această armă teribilă, eficientă împotriva călăreţilor şi altor luptători duşmani. „Morişca” – o mişcare prin care capătul liber, mobil, se învărtea foarte iute perpendicular pe prăjină -, „roata” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina -, „coasa” – o mişcare de rotire în paralel cu prăjina şi solul – sunt câteva din tehnicile specifice acestei arme. În afară de lungimea sa, un alt avantaj era dat de faptul că, spre deosebire de formele extrem-orientale ale acestor arme, îmblăciul nu putea răni pe mânuitor, ceea ce permitea cele mai năpraznice lovituri. Sunt mărturii ale unor îmbălciuri de luptă, care avea capătul (mobil) din bronz ori fier, legat cu lanţ de prăjină (printr-un manşon de asemenea din metal, fixat cu pene şi cuie).

Furca este o armă străveche, antică, existentă şi la Romani şi Traco-Iliri, dar aproape uitată. Folosită cum trebuie ea putea ţine la distanţă sau chiar ucide până şi un urs. În luptă ea era o replică formidabilă pentru lance sau suliţă şi sabia de cavalerie. Ca orice armă lungă de acest tip, intrarea în distanţă a unui spadasin o făcea aproape inutilă. Dar la distanţă – şi era uşor de păstrat distanţa cu un lăncier, suliţaş ori călăreţ – era folosită pentru „prinderea” armei duşmane, după care urma fie dezarmarea, fie o lovitură în lungul armei inamice. O tehnică imposibilă pentru lance, suliţă ori sabie. Unele furci aveau un mâner lateral, din lemn – în felul coasei – care dădea posibilităţi suplimentare de control şi manevrabilitate.

Păpuşa era o formă de antrenament pentru femei, practicată doar de acestea, într-unele din surăţiile româneşti de altădată. Fetele intrate în surăţie primeau o bucată de lemn moale (răchită, salcie, mai rar brad), de formă oarecum dreptunghiulară, dar cu un capăt rotunjit. Aceasta era învelită – nu foarte strâns – într-o pânză de cânepă sau in (cât mai rezistentă). Pânza era legată ca un fel de săculeţ, lăsând o parte ca o “fustă”. Capătul opus trebuia muşcat din ce în ce mai adânc. Ţelul era ca până la urmă fetele să poată muşca dintr-o dată capătul, făcând un rotund în părte sau cu totul desprins de restul bucăţii de lemn şi care reprezenta “capul” păpuşii. Vechea zicală populară muşcăturile sunt pentru fete venea de la acest obicei şi de la rostul lui: în faţa unui agresor care o întrecea ca putere şi îndemânare, fata pregătită cu păpuşa, chiar “dezarmată” în aparenţă, avea în rezervă arma unei muşcături teribile, care putea ucide fără greş dacă prindea zona unor vase de sânge importante (gât, încheieturi etc.).

Desigur, în afară de acestea mai există multe alte arme şi forme de luptă, ca şi de pregătire de luptă (antrenament) pe care nu le-am amintit.
Probabil ar fi trebuit să dedicăm şi capcanelor sau curselor câteva rânduri, însă, oricum, lucrarea a ieşit mai lungă decât ne-am propus.
Încheiem, deci, aici, subliniind iar şi iar:

Aceasta este doar o listă generală a artelor marţiale româneşti mai vechi şi mai noi. O listă modestă, cu rol de informare, fără pretenţii academice. După cum spune cuvântul străbun, cine ştie mai bine, mai bine să facă.

Mihai-Andrei Aldea

1 Un stânjen însemna cam 2,2-2,3 metri.

Puţin despre artele marţiale româneşti. Cuţitul (V)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

După ce am vorbit despre arte marţiale în general, despre animalele care au însoţit pe Români în luptele lor, despre spada care era arma vitejilor şi despre ghioaga românească, şi alte arme înrudite cu ea, azi trecem la

d. Lupta cu cuţitul.

Folosirea cuţitului în luptă are la Români trei forme fundamentale.
Prima, este folosirea cuţitului ca treaptă în învăţarea spadei. A doua, ca armă de mâna secundă în folosirea spadei. A treia, ca armă de sine stătătoare, ca semn al omului liber, deci înarmat.

Se ştie că primul semn al libertăţii unui om a fost, dintotdeauna, arma. Ca urmare, gestul prin care se pecetluia eliberarea unui sclav în Romania era înmânarea – de către fostul stăpân, de acum tovarăş – a unei săbii scurte, un fel de cuţit mai mare.

Ştiindu-se om liber, era cu neputinţă pentru un Român din vechime să meargă undeva -dezarmat.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.

Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!

Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.
Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.

Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.
Iar prima unealtă-armă la îndemână, ce prin care şi bâta se dobândea şi prelucra să fie bună, era cuţitul.

Pentru Român era evident că orice cuţit este o mică sabie. Folosirea lor este comună în nenumărate aspecte, deosebirile fiind date doar de mărime. A fi înarmat cu un cuţit era o formă comodă şi practică de a fi înarmat cu o sabie.

Am amintit la această din urmă armă (litera a. în mica noastră lucrare) faptul că adesea cuţitul era folosit împreună cu ea. Tehnicile de luptă erau multe, de la blocarea cu spada proprie a atacului adversarului, urmat de un contra-atac la mâna avansat cu cuţitul – şi, eventual, şi un altul, în alt punct, cu spada – şi până la aruncarea cuţitului în faţa duşmanului, în paralel cu alt atac. Bineînţeles, cuţitele cu apărătoare bună putea fi şi ele folosite la blocarea atacurilor, permiţând spadei proprii să caute ţinta mult mai liber. Etc., etc.

În acelaşi timp, folosirea cuţitului ca armă de sine stătătoare este şi ea des întâlnită la noi. Până în secolul al XIX-lea existau în primul rând anumite cnezate/voievodate/jupanate săteşti româneşti în care lupta cu cuţitul era o parte a vieţii de fiecare zi.

În zone precum Bosanci (Bucovina), Oaş (Maramureş) ş.a.a. tradiţia se păstrează până astăzi. Asemenea practicii unor şcoli de scrimă din Germania şi Franţa, care socoteau o mare cinste cicatricele provocate de luptele la care luau parte adepţii, şi în aceste zone cicatricile de cuţit sunt socotite ca o formă de bărbăţie, maturitate, curaj. Chiar şi în zilele noastre, la petrecerile „de obşte” lăutarii sunt puşi pe o „masă înaltă”, o platformă, de fapt, pe care se urcă şi se coboară cu scara. Când începe petrecerea, scara este trasă de lăutari sus, astfel încât să nu fie, din greşeală, ţinta vreunuia dintre luptători. Căci în satele de cuţitari din Bucovina şi Maramureş se socoteşte de neconceput o petrecere fără ceva luptă cu cuţitul şi, ca urmare, câteva tăieturi. La fel ca în practica amintitelor şcoli de scrimă apusene, şi aici nu se ajunge la mutilări sau decese. În general prima tăietură pune capăt „duelului” şi cei doi combatanţi devin spectatori, până se termină „bătălia”, după care petrecerea merge mai departe.

Brăila şi Galaţiul au avut nu doar o veche tradiţie a cuţitarilor, dar chiar o adevărată rivalitate pe temă, ajungându-se la forme de harţă sau duel între cuţitarii din cele două oraşe. Această rivalitate se păstrează până astăzi.
De fapt toate zonele portuare – de la Dierna/Orşova, Drobeta şi Calafat până la Constanţa şi celelalte porturi maritime – au avut o bogată tradiţie a cuţitului, în care un rol foarte important l-au avut marinarii. Aceştia au fost întotdeauna adepţi ai cuţitului – între săbii preferând-o oricând pe cea scurtă – şi au ştiut să-l folosească.
Iarăşi, în bălţile româneşti, din Banat şi Panonia centrală până în Delta Dunării, cuţitul a fost nu doar o unealtă fundamentală, ci şi arma cea mai la îndemână.

Întrebuinţarea cuţitului în luptă a avut atâtea forme încât este cu neputinţă să le prezentăm, cerând o lucrare – sau mai multe – dedicate subiectului.

Amintim doar că în secolul al XIX-lea dezvoltarea mahalalelor face să apară o nouă clasă de cuţitari, axată nu pe îndemânare în folosirea armei, ci pe întrebuinţarea ei pentru teroare sau crimă. Sişul şi alte asemenea „unelte” sunt folosite prin surprindere, pe la spate. Ca urmare, termenul de cuţitar devine peiorativ.

Totuşi, chiar şi în mahalele existau – şi există – oameni care au păstrat tehnici de luptă cu cuţitul moştenite din satele de origine – româneşti sau nu – ori au preluat tehnici de acest fel din artele marţiale orientale, din sistemele de luptă militare etc.

Datul cu şuriu’/şişu’ era denumirea folosită în puşcării şi mahalale pentru formele de folosire a cuţitului în aceste locuri. În vreme ce în vechea tradiţie românească folosirea cuţitului cuprindea crestături (tăieturi), împunsături şi lovituri (cu pumnul sau partea de jos a mânerului cuţitului), în puşcării şi mahalale datul cu şuriu’ implica mai ales împunsături sau străpungeri, date pe neaşteptate, rareori tăieturi fulgerătoare (la gât, gură sau ochi), de obicei date din „gardă inversă” (lama ţinută în lungul antebraţului).

Nu a existat până acum nicio preluare sistematică, oficială, a tehnicilor populare de luptă cu cuţitul.

(va urma…)

 Mihai-Andrei Aldea

Pagini de istorie şi civilizaţie românească. Puţin despre Mânăstirea Lainci

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

 

Frumuseţea defileului Văii Jiului este greu de descris în cuvinte. Şi mai greu este să înfăţişezi istoria acestor meleaguri străbune în doar câteva vorbe. De la strămoşii traco-geţi creştinaţi de ucenicii Sfinţilor Apostoli şi până la vremurile de astăzi au curs în crugul vremii atâtea veacuri… Cândva treceau pe aici turme de zimbrii şi bouri. Acum doar cerbii, câteodată, ori urşii, mai amintesc mărimea lucrurilor de atunci. Şi codrii de atunci s-au preschimbat, înnoindu-se mereu şi plecându-se deseori în faţa securilor şi joagărelor. Dar aici, la Lainici, în măreţia munţilor, mai poţi simţi adâncimea începuturilor de lume.

În aceste locuri binecuvântate, dintru începuturi au fost trăitori ai aprigei lupte a războiului nevăzut. Nenumăraţi sihaştrii, necunoscuţi lumii acesteia înşelătoare, s-au suit de aici la ceruri pe scara nevoinţei creştine. Pe atunci Românii nord-dunăreni, din bălţile Niprului şi până în cele ale Tisei şi Dunării de mijloc, erau destul de îndepărtaţi pentru mai aşezata ierarhie din sud. Năvălirile permanente, care distruseseră oraşele, nu îngăduiau ridicarea de biserici mari ori mânăstiri. Puţinii episcopi, creştini de mare curaj, misionari adevăraţi, se aşezau printre monahii micilor mânăstiri rupestre, ale căror urme se mai văd şi astăzi în Carpaţi, pe malurile Nistrului sau în Munţii Dobrogei. Iar viaţa lor era o neîncetată jertfă, o răstignire întru Hristos.

Timpul trecea şi năvălirile s-au rărit îndestul pentru ca micile ţărişoare româneşti să poată ieşi la lumină, unindu-se şi crescând tot mai mult, nu doar la sud de Dunăre, ci şi în Carpaţi. Mai apoi au apărut ţările româneşti ale Munteniei şi Moldovei şi ierarhia s-a întemeiat. S-au înfiinţat şi mânăstiri noi, dar, toate fiind formate de ucenicii sihaştrilor, se bazau doar pe o adunare a chiliilor sihăstreşti în apropierea bisericii şi a unui părinte duhovnicesc. Viaţa obştească de mănăstire le era aproape necunoscută călugărilor de la nordul Dunării. Desigur, viaţa „de sine”, sau „idioritmică”, ţinută din vechime, avea liniştea ei, înălţime, bogăţie de Duh Sfânt. Dar pentru a face faţă propagandei papiste şi pentru nevoile poporului era trebuinţă de mânăstiri cu viaţă de obşte, care să fie mai aproape de mireni, să dea ţării şcoli, manuscrise, icoane şi misionari.

Pentru aceasta, Dumnezeu a trimis peste vechiul Danubius pe Sfântul Nicodim, care a ctitorit în Ţara Românească a Munteniei multe mânăstiri şi schituri. Adesea ctitorirea se făcea doar prin ridicarea unei biserici, care aduna întâi pe sihaştrii din jur, pentru ca apoi, pas cu pas, să se facă şi rânduirea vieţii monastice după Regulele Sfântului Vasile cel Mare privitoare la mânăstirile de obşte.

Aşa s-a întâmplat şi la Lainici, unde Sfântul Nicodim a ridicat, în sec. XIV, o biserică din lemn; care a devenit cu timpul Sfânta Mănăstire Lainici.
Din nenorocire, în secolul XVIII, dorind să silească pe Români a deveni papistaşi, Viena a poruncit distrugerea mânăstirilor şi schiturilor din Transilvania, uneori trupele duşmane însărcinate cu aceasta trecând şi hotarul – contestat de austrieci – dinspre Ţările Române de peste Carpaţi. Printre cele peste 300 de sfinte lăcaşuri dărâmate cu tunurile sau arse a fost şi Sfânta Mănăstire Lainici, „vinovată” de a fi apărat şi sprijinit Românii ardeleni.
După o vreme, la 1784, schimnicul Atanasie a fost trimis de la Tismana (cea mai cunoscută ctitorie a Sfântului Nicodim), pentru a reînfiinţa mânăstirea.
Viaţa sfântă a schimnicului Atanasie, dorul său de Dumnezeu şi înţelepciunea sa au lucrat atât de bine încât, cu toată prigoana, după 10 ani obştea număra 30 de călugări. Chiar şi după moartea sa şi-a continuat lucrarea de ocrotire a mânăstirii, făcând pe câţiva boieri din Târgu-Jiu să ctitorească biserica de zid în care se slujeşte până astăzi. Dintre cei trei ctitori, Nicolae Brăiloiu biv vel pitar, Răducanu Mărdănescu medelnicer şi Stanca Poienărescu-Măldărescu ultima va merge şi ea pe calea monahală, devenind călugăriţă sub numele de Calistracta.

O veche tradiţie creştină făcea din locaşurile sfinte refugiu pentru cei prigoniţi, fie că erau vinovaţi sau nu. Această putere a mânăstirilor şi bisericilor, intrată în legendă, nu se exercita însă fără primejdii mari. Pentru adăpostul dat de Mănăstirea Lainici Românilor ce luptau pentru eliberarea de sub asuprirea turcească – adăpost de care s-a bucurat şi eroul Tudor Vladimirescu – Lainiciul a fost atacat de turci în 1817. Stareţul Maxim a fost trecut atunci în ceata sfinţilor mucenici, tăindu-i-se capul, iar ceilalţi ucenici au fost izgoniţi pentru ceva vreme.

Alt mare sfânt dat de mânăstirea Lainici a fost Cuviosul Irodion Ionescu, numit de Sfântul Ierarh Calinic „Stareţul Lainicilor”.

În timpul Războiului de Independenţă (1877-1878), Sfânta Mănăstire a oferit ajutor răniţilor, doi dintre călugări mergând chiar în linia întâi pentru a se îngriji de cei căzuţi în lupte.
(A se vedea şi articolul Între război, eroi şi popi (I), pentru această slujire a preoţilor şi călugărilor români ortodocşi în vremea Războiului de Reîntregire a Patriei.)

Dacă, din partea lor, călugării din Lainici au încercat să fie buni cu toţi, nu la fel a fost răspunsul primit din afară. Iar o pildă cumplită a fost cea dată de Germani în timpul Primului Război Mondial. Parcă stăpâniţi de diavol (parcă?), militarii germani s-au purtat faţă de Sfânta Mănăstire cu o sălbăticie de nedescris. Vandalismul a întrecut orice limite şi a fost dincolo de orice raţiune. Una dintre ţintele urii Germanilor care ocupau o mare parte din România a fost, la această sfântă mânăstire… cimitirul. Da, cimitirul! Mormintele au fost profanate, crucile distruse şi călcate în picioare, pietrele sparte şi risipite, încât niciodată nu s-a mai putut reface vechiul cimitir.
De asemenea, nemţii au furat atunci tot ce puteau fura, de la icoane la Sfintele Vase, ba chiar şi clopotele, sfărâmând ceea ce nu putea fi luat (sau li se părea că nu merita furat). După ce au terminat jaful, au folosit sfânta biserică a mânăstirii pe post de grajd. O vreme, după care… i-au dat foc. Mânaţi de acelaşi duh al răului au pus pe foc până şi arhiva mânăstirii, cu toate că în mijlocul pădurii fiind nu s-ar fi putut plânge de lipsă de lemne…

Însă după numai trei ani de la plecarea demonizaţilor de pe meleagurile Lainciului, mânăstirea a început a se reface, sub păstorirea Cuviosului Visarion Troia şi cu osârdia a 6 călugări, toţi de la Frăsinei.
Şcoala Frăsineiului a dat frumoase roade la Lainici, viaţa duhovnicească de aici vădindu-se nu doar în munca de refacere a mânăstirii, ci şi în toată lucrarea călugărilor de aici. Mulţi pelerini s-au folosit în acea vreme de aceste roade, iar oamenii din apropiere s-au bucurat de ocrotirea duhovnicească a sfântului locaş.

Însă din 1947 o nouă prigoană a prins a se abate asupra mânăstirii: şantierul Bumbeşti-Livezeni. Comisarii comunişti au pus pe unii dintre muncitori să aşeze barăci pe terenurile mânăstirii şi să se poarte ca nişte păgâni. Furturile, injuriile şi agresiunile curgeau. Comuniştii încercau să-i convingă pe oameni să urască Biserica, să-l urască pe Dumnezeu, să-i urască pe monahi şi preoţi, să se lepede şi de Credinţa Străbună, şi de Legea Românească. Pilda frumoasă a Mânăstirii Lainici – ca şi a altora asemenea – îi ardea ca focul, stând neclintită dovadă a minciunii şi răutăţii lor, fiind o inimă a iubirii de Dumnezeu şi credinţei Neamului Românesc. De aceea trebuia distrusă, iar primul pas era terorizarea şi alungarea vieţuitorilor ei. Şi terorizarea s-a făcut, cu insulte şi persecuţii, exact cum fac neo-comuniştii în zilele noastre, zi de zi.
Călugării însă, după pilda lui Hristos, au îndurat toate cu multă răbdare, luptând totodată pe îngustele căi lăsate de legea atee pentru salvarea sfântului locaş. Şi în 1957, ca o minune, hoardele atee s-au retras. Încă odată, Duhul ajutase pe ucenicii lui Hristos să biruiască lumea!
La numai 4 ani însă, o nouă prigoană a fost organizată de statul ateu. Nenumărate mânăstiri şi schituri au fost atunci închise, şi printre ele şi Lainiciul. Lacătul aşezat pe poarta mânăstirii s-a deschis foarte rar, doar la unele sărbători. Rugăciunile călugărilor izgoniţi şi ale sfinţilor lor înaintaşi au ajutat însă a se păstra sfântul locaş fără profanările la care au fost supuse multe alte mânăstiri. Iar încăpăţânarea în bine, rugăciunea neîncetată şi lupta călugărilor, a dus la noi minuni! Astfel, după 1970, s-a îngăduit reluarea vieţii monahale la Lainici, însă mai mult pe ascuns. Iar după ce la 1975 a venit ca stareţ Arhimandritul Caliopie Georgescu, pas cu pas mânăstirea a început să se ridice tot mai sus, reluându-şi locul cuvenit de izvor de hrană duhovnicească.

Biserica în care se slujeşte acum, o adevărată catedrală, a fost începută, proiectată şi în parte şi construită de inginerul Ioan Selejan, devenit vestitul Episcop de Harghita şi Covasna, apoi Mitropolitul Banatului…

La nici 5 km de Lainici se află o mănăstire mică, Locuri Rele, întemeiată la mijlocul sec. XIX, ca schit al Mânăstirii Lainici, de preoţii din Târgu-Jiu Constantin Cartianu şi Costache Lupu Stolojan. Aceştia au şi fost călugăriţi aici, sub numele de Cleopa şi respectiv Luca. Prima dată l-au făcut din lemn, dar numai după câţiva ani l-au preschimbat clădindu-l în cărămidă, aşa cum şi astăzi este. În acest loc mai retras s-au aşezat de-a lungul timpului mulţi schimnici iubitori de linişte şi nevoinţă, într-o mare înstrăinare, tăcere, post şi neîncetată rugăciune.
Suferind distrugeri mari în Primul Război Mondial, odată cu Lainiciul, a putut fi refăcut doar în 1957, de vrednicul de pomenire stareţ al acelei mânăstiri, Calinic Cărăvan. Este greu de înţeles cum a avut acesta îndrăzneala unei atari refaceri într-o vreme de aspră prigoană împotriva Bisericii lui Hristos! Eroismul său este uitat astăzi de cei mai mulţi, dar cine ştie ura împotriva creştinilor din acei ani ştie câtă îndrăzneală, de fapt nesfârşită, cerea o asemenea lucrare. Pe care cel mai adesea „regimul” o privea şi o trata ca pe o cumplită infracţiune, ca pe un act de revoltă armată.
Mulţi s-au folosit de aceast locaş smerit, printre ei fiind şi unii dintre cei prigoniţi în chip deosebit de comunişti. Cel mai cunoscut este Arhimandritul Adrian Făgeţeanul, originar din Bucovina, cel care a lucrat împreună cu marele Sofian Boghiu – acesta basarabean fiind – vreme de mulţi ani de zile, la altarul Sfintei Mânăstiri Antim, pentru a ţine vie flacăra credinţei în sufletele Românilor din Bucureşti.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Pagini de cultură şi istorie românească. Spre Marea Unire, sau Între război, eroi şi popi (I)

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

I. Unde suntem?

Românii sunt rupţi de ei înşişi.
Este un adevăr trist, dar care se vede zi de zi, adesea cu foarte urâte roade.
Se vede în milioanele de Români ce au plecat din Ţară după 1989 (după estimări credibile, peste zece milioane de oameni [1], cel mai mare exod post-belic din Europa şi bazinul Mării Mediterane).
Se vede în demenţa în care trăiesc mulţi, îngropaţi în gălăgie, curvie şi haleală, ca nişte sub-animale ce nu se pot ridica deasupra unor necesităţi fiziologice devenite manii în cel mai patologic înţeles.
Dar se vede şi în suferinţa adâncă, uneori dincolo de orice cuvânt, a celor care au rămas în Ţară şi încearcă să fie Români; atacaţi de autorităţile anti-româneşti, atacaţi de mass-media, atacaţi de mafia aflată mână în mână cu autorităţile corupte.

Una din ţintele preferate ale atacurilor – adesea de-o abjecţie fără margini – este Biserica. Aici intrând şi toţi care au „vina” de a crede în Dumnezeu după Învăţătura Ortodoxă ori, de neiertat!, încearcă să trăiască firesc, româneşte, cu bun-simţ.
De ei îşi bat joc şi mass-media – în cel mai infracţional mod, inclusiv la nivelul dreptului internaţional -, dar şi Poliţia, OPC-ul, DNA-ul şi oricare altă instituţie de stat. Orice abuzuri pe care le suferă sunt prilej de altă bătaie de joc din partea autorităţilor.
De exemplu… se sună la 112 pentru urletele demente ale unei cârciumi – poreclită „cafenea”, „restaurant”, „han” sau oricum altfel? Ei bine, Poliţia anunţă cârciuma că vine să îi verifice; cu 5 minute înainte de sosirea „apărătorilor legii”, prin miracol, gălăgia încetează; Poliţia mustră sau chiar amendează pe cei care au făcut sesizarea, refuzând chiar şi obligaţia legală de a consemna mărturiile privitoare la gălăgie, refuzând chiar şi înregistrările – cu dată şi oră – ce arată adevărul. Bineînţeles, la 5 minute după ce poliţiştii pleacă, urletele reizbucnesc. Cei care au făcut sesizarea sunt, bineînţeles, daţi în gât chiar de poliţişti şi se trezesc apoi cu ameninţări, înjurături, scuipături, lovituri, cauciucuri de la maşini tăiate etc. Asemenea cazuri au fost documentate amănunţit, în toată Ţara, dar fără să se îndrepte ceva.

Însă, desigur, în cea mai total bolşevică manieră, pe cea mai fanatic-extremistă linie comunistă, cei mai atacaţi sunt clericii ortodocşi.
Care sunt declaraţi a avea absolut toate defectele şi viciile posibile; chiar şi cele pe care (neo)comuniştii le laudă, atunci când sunt găsite (real sau închipuit) la clericii ortodocşi, devin crime cumplite, de gravitate extremă. Şi, desigur, se pretinde că nici nu au vreun merit, nici n-au avut vreodată.
Deşi organizaţiile ateiste, neocomuniste etc. nu au înfiinţat nicio şcoală, nu au înfiinţat niciun spital şi, de fapt, trăiesc prin stipendii de la forţe străine şi din bugetul Statului, atacă fără de ruşine Biserica, ignorând cele peste 40 (patruzeci) de unităţi spitaliceşti înfiinţate de aceasta, ignorând şcolile renovate, susţinute sau înfiinţate de aceasta, ignorând zecile de mii de elevi ţinuţi în şcoală de Biserică etc., etc.
Şi, la fel cum se ignoră prezentul, se ignoră şi Istoria Neamului Românesc.

Nu eu, care sunt (şi) preot, ar fi trebuit să scriu cele ce urmează.
Într-o Ţară sănătoasă, într-un Neam sănătos, într-un Stat românesc – nu anti-român -, asemenea rânduri ar fi avut ca autori mireni sau laici, aşa cum au avut ca autori şi rândurile de mai jos:

„Desprețuind Biserica noastră națională și înjosind-o, atei și francmasoni cum sunt toți, ei ne-au lipsit de arma cea mai puternică în lupta națională; disprețuind limba prin împestrițări și prin frazeologie străină, au lovit un al doilea element de unitate; desprețuind datinele drepte și vechi și introducând la noi moravurile statelor în decadență, ei au modificat toată viața noastră publică și privată în așa grad încât românul ajunge a se simți străin în țara sa proprie. Odinioară o Biserică plină de oameni, toți având frica lui Dumnezeu, toți sperând de la El mântuire și îndreptându-și viețile după învățăturile Lui. Spiritul speculei, al vânătorii după avere fără muncă și după plăceri materiale a omorât sufletele. (…) Biserica lui Matei Basarab și a lui Varlaam, maica spirituală a neamului românesc, care a născut unitatea limbei și unitatea etnică a poporului, ea care domnește puternică dincolo de granițele noastre și e azilul de mântuire națională în țări unde românul nu are stat, ce va deveni ea în mâna tagmei patriotice? Peste tot credințele vechi mor, un materialism brutal le ia locul, cultura secolului, mână-n mână cu sărăcia claselor lucrătoare, amenință toată clădirea măreață a civilizației creștine. […]
Cine combate Biserica Ortodoxă și ritualurile ei poate fi cosmopolit, socialist, republican universal și orice i-o veni în minte, dar numai român nu e.” (Mihai Eminescu)

„Biserica Ortodoxă a fost dintotdeauna una cu neamul românesc, identificându-se cu toate aspiraţiile acestui neam, a sprijinit şi binecuvântat, prin cuvânt şi faptă, luptele, jertfele, strădaniile poporului nostru pentru apărarea pământului strămoşesc, pentru independenţă şi unitate statală, mulţi dintre ierarhii, preoţii şi călugării ei jertfindu-se pentru credinţă, neam şi ţară. Străluciţii noştri voievozi, Mircea cel Bătrân, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul, Iancu de Hunedoara, Constantin Brâncoveanu şi toţi ceilalţi, s-au identificat până la sacrificiul suprem cu credinţa ortodoxă strămoşească, luptând, biruind şi murind pentru ea. […]
De două milenii creştinismul şi românismul merg împreună; de două milenii sufletul românesc viază din Dumnezeu şi din mormânt, căci sufletul neamului românesc nu-şi găseşte viaţa decât în Biserica străbună şi pe glia strămoşească. […]
… Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi de atâte ori şi smeriţii călugări ori umilii preoţi de mir au dat poporului, ei singuri aproape, toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă literară, cu o literatură sfântă, cu o artă în legătură cu gustul şi nevoile lui, au sprijinit statul fără să se lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate ramurile gospodăriei româneşti – dând istoriei noastre cărturari, caligrafi, sculptori în lemn, argintari, oameni de stat, ostaşi, mucenici şi sfinţi. […]” (Nicolae Iorga)

Aceste ultime citate, după cum se poate vedea, îi aparţin unui om care niciodată nu s-a distins prin religiozitate, unui om dedicat studiului, dar mai ales şi mai presus de toate studiului Istoriei: Nicolae Iorga. E greu de spus în ce măsură acest om poate fi definit ca mirean sau laic, dar cuvintele acestea – şi altele asemenea – i-au fost concluzia unor cercetări ce au cuprins zeci de mii de documente, mii şi mii de întâmplări, mari şi mici, din Istoria Neamului Românesc.
Printre aceste întâmplări sunt şi unele pe care le amintim mai jos, foarte pe scurt.
Amintiri ale unui eroism, ale unui martiriu desăvârşit al preoţilor români ortodocşi.
Amintiri dinadins uitate, dinadins trecute sub tăcere de „tagma politică„.
Adevăruri pe care, ca Români, avem nevoie să le ştim. Ca să ne regăsim, ca să ne reîntregim.

II. Amintiri despre război, eroi şi popi

A fost o vreme când Românii Vechi înţelegeau prin popă străvechiul sens al cuvântului, de origine latină (papa): părinte.
Un părinte al tuturor, un părinte ce trăia o viaţă cu fiecare copil duhovnicesc, un părinte ce îşi punea viaţa pentru copiii săi duhovniceşti.

Pentru Români, Primul război mondial – numit şi Marele război – a avut, de fapt, un alt nume. Astăzi mai rar ştiut… Războiul de reîntregire sau Marele Război pentru Reîntregirea Patriei.

A fost un război extrem de greu pentru Români.
Şi atunci „iubiţii politicieni” au fost la fel de „cinstiţi”, „pro-români” şi „competenţi” ca cei de astăzi: la doi ani de la începerea luptelor, după doi ani de neutralitate ştiindu-se că se va intra în război, clasa politică aruncă în război România complet nepregătită militar. Pe scurt, o înarmare mai proastă ca a Armatei Române nu avea nicio altă armată europeană; de fapt niciuna nu avea una care măcar să se apropie de starea jalnică a trupelor române. Ca singur exemplu, la o armată de aproape 800.000 de oameni, industria militară producea până la un maximum de… 6 milioane cartuşe – de toate tipurile – zilnic. Vi se pare mult? Asta însemna, de fapt, că prin această producţie soldaţilor infanterişti li se asigurau până la 6 (şase) cartuşe pe zi. (Am scăzut din cifră cartuşele destinate mitralierelor, revolverelor etc.) Excepţional 10 (zece) cartuşe pe zi.
Tunurile erau ridicol de slabe, majoritatea având între 30 şi 45 de ani vechime, nu doar total depăşite – şi tehnic, şi ca putere -, dar şi uzate până la extrem. Etc., etc., etc.

În aceste condiţii soldaţii Români au văzut Iadul.
Foarte pe scurt, extrem de scurt, cam trei sferturi dintre ei au murit în război (cca. 550.000!). Mai pe larg puţin…
După ce au fost lansaţi în ofensivă – iar trădarea Aliaţilor i-a lăsat singuri în ofensiva care, conform tratatelor, trebuia să fie comună – şi au luptat cu un eroism deplin, au intrat în măcinarea produsă de un armament modern, net superior; de la puşti automate şi mitraliere la aruncătoare de grenadă şi tunuri cu o bătaie dublă – ca rază şi putere – faţă de cele româneşti.
Cu toate acestea mai îngroziţi decât soldaţii români au fost unii dintre ofiţeri; copii de bani-gata, puşi în funcţii pe pile, nu pe merit, şi care au amestecat, după caz, ordine incompetente până la crimă, crize de isterie, dezertări, năuceală etc. Paradoxal, asemenea ofiţeri au fost, nu rareori, sprijiniţi politic; şi au avut parte de o „înţelegere” părintească şi în faţa unor acte extrem de grave. Un caz clasic este trădătorul Carol de Hohenzollern (cunoscut şi drept „Carol al II-lea Trădătorul”), care a dezertat în plin război dar, în loc de execuţia meritată, a primit iertare şi paşaport prin care să poată fugi de război; „pedeapsa” a fost o formală renunţare la tron (13 ani mai târziu este aşezat de clasa politică „Rege al României”).
Alţi ofiţeri, dimpotrivă, dovedesc eroism şi pricepere. Uneori sancţionate, adesea apreciate, uneori şi răsplătite cu câte-o mică avansare sau decoraţie (mai repede se avansa în spatele frontului, la Iaşi, decât în linia întâi…).

Prost înarmaţi, lipsiţi de muniţie, cu încălţăminte proastă şi haine de proastă calitate – dar „unii” au scos bani mulţi din „înzestrarea Armatei”… – soldaţii români se încăpăţânau să lupte. Eroismul lor uluitor a obţinut până la urmă chiar şi admiraţia dispreţuitorilor duşmani. Dar sute şi sute de mii de Români au căzut în această sublim-nebunească rezistenţă, fără de care România ar fi fost desfiinţată.

Printre cei din linia întâi s-au numărat şi 250 de preoţi militari ortodocşi.

Preotul Nicolae Armăşescu, de la Regimentul 2 Vânători de Munte, moare chiar la începutul campaniei, fiind în fruntea trupelor, încurajându-i pe cei aflaţi sub gloanţe şi schije.

Părintele Nicolae Furnică, din Urziceni (Ialomiţa), a fost popa (părintele) Regimentului 75 de Infanterie. În bătălia de la Turtucaia acest regiment a fost cu totul înconjurat de duşmani şi supus unui foc nimicitor. Văzându-şi copiii căzând unul după altul, popa pune mâna pe armele răniţilor şi începe să lupte, apărându-i până la ultimul glonţ. Rămas fără muniţie, popa încearcă să-i apere pe răniţi în luptă corp la corp şi cade străpuns, iar şi iar, de baionetele duşmanilor, aşa cum străpunşi vor fi şi soldaţii răniţi pe care a încercat să-i salveze.

Preotul Ioan Florescu-Dâmboviţa, profesor şi duhovnic al Facultăţii de Teologie din Bucureşti, voluntar în Regimentul 2 Grăniceri, are norocul de a gusta din plăcerea prizonieratului la Bulgari (a se citi „tortură”). Vreme de aproape doi ani de zile îşi duce crucea alături de ceilalţi prizonieri Români, pe care îi încurajează neîncetat.

Alţi popi, precum Emanuil Mărculescu, Vasile Ionescu şi Gheorghe Jugureanu îşi însoţesc fiii în prizonieratul din lagărele din Germania. Dacă mărturiile despre purtarea lor le fac cinste, cele despre tratamentul la care îi supuneau Germanii pe Românii prizonieri îi dezonorează veşnic pe vinovaţi.

Bătrânul popă Ştefan Ionescu-Cazacu, de loc din Poiana-Olt, s-a oferit ca voluntar pentru front încă de la începutul războiului. În 1916 dorinţa îi este îndeplinită, fiind mobilizat în Regimentul 3 Olt, pe care îl însoţeşte în toate luptele sale. În toate încercările trupei arată o stăpânire de sine care impune soldaţilor şi ofiţerilor, precum şi, atunci când socoteşte potrivit, un haz oltenesc – cum se zice, haz de necaz – ce izbuteşte să ridice moralul oamenilor şi în cele mai grele împrejurări. Dar nu doar stăpânirea sa, credinţa sa adâncă, părul său alb şi optimismul oltenesc îi aduc încrederea trupei; foarte mult înseamnă şi curajul său extrem: stă alături de ostaşi în plină bătălie, înfruntă alături de ei, deşi neînarmat, bombardamente, rafale de mitralieră, perdele de gloanţe, schije, proiectile incendiare… În cele din urmă, va fi ucis la Mărăşeşti, alături de copiii săi. Când, după război, osemintele îi sunt duse la Mausoleul de la Mărăşeşti, se constată, oficial, că mâna dreaptă ce dăduse dezlegarea şi Sfânta Împărtăşanie, binecuvântare şi mângâiere atâtor ostaşi Români era întreagă, neputrezită.

Un alt popă care a pus mâna pe armă pentru copiii săi este Protosinghelul Iustin Şerbănescu, de la Cernica. În Monitorul Oficial, nr. 96 din 1918, se consemnează:

„A luat parte la toate luptele, mergând cu sfânta cruce în mână în fruntea luptătorilor regimentului. În ziua de 2 octombrie 1916, văzând că Regimentul Feldioara a pierdut în lupte aproape toţi ofiţerii, şi comandatul căzuse rănit pe muntele Clăbucetul Taurului, a luat comanda acestui corp. Şi luptând ca un erou o zi şi o noapte, a respins pe inamic până la Muntele Susai, oprindu-l de a ocupa Azuga. În luptele de pe Muntele Dihamului a condus un batalion de dispensaţi, iar la 17 noiembrie 1916, fiind pentru a doua oară rănit pe Muntele Sorica, în timpul unui atac al [asupra] Azugăi, a refuzat evacuarea pentru a nu se despărţi de <>. Peste o săptămână a căzut prizonier în mijlocul trupei care nu se mai putea apăra. În vara anului 1917 a evadat, rătăcind prin munţi timp de 8 luni, până ce a izbutit să treacă în liniile româneşti.„

Dacă aceste fapte nu ar fi consemnate în rapoarte oficiale – chiar şi în Monitorul Oficial şi alte asemenea surse – ar putea părea născociri, poveşti despre super-eroi. Dacă aceste fapte ar fi ale altor naţii, ar fi născut cărţi, poeme, filme… Deşi cei care le-au săvârşit simţeau, deplin, că îşi fac doar datoria. Fie că erau bine sau răniţi, fie că erau sub gloanţe, bombardamente, sau în scurtele răgazuri dintre lupte…

În acelaşi timp, de la Carol al II-lea Trădătorul până la numeroşi fii de politicieni şi „afacerişti” – tot dintre cei „cu statul”, ca mafioţii de astăzi – o grămadă de „viteji” se ascundeau în spatele frontului. Urmaşii lor, alături de urmaşii celor veniţi pe tancurile sovieticilor, de urmaşii torţionarilor şi ucenicii acestor iude, sunt cei care astăzi alcătuiesc societatea neo-comunistă ce atacă Biserica şi tot ceea ce este românesc. Între ei, politicienii care vor binele Ţării abia răsuflă…

Mai amintim aici pe bătrânul preot Iordache Tudorache, din Gologanu (Jud. Vrancea), şi el voluntar şi încorporat în Regimentul 10 Vânători de Munte. Care, asemenea lui popa Ştefan Ionescu-Cazacu, mai sus amintit, a stat neîncetat alături de trupă. Şi i-a uimit pe toţi nu doar prin dragostea sa profundă, prin grija pe care o avea pentru toţi cei răniţi sau bolnavi, nu doar prin curajul său de a însoţi pe soldaţi în primele rânduri, chiar şi în cele mai cumplite lupte – ca cele de la Mărăşeşti – dar şi prin faptul că, în ciuda bătrâneţilor sale, părea pur şi simplu neobosit.

Cei nouă preoţi militari amintiţi sunt doar o pildă a dăruiri, curajului, jertfei martirice pe care popii ortodocşi le-au arătat din plin în vremea Războiului de Reîntregire.
Să nu creadă cei care ştiu mai multe despre aceşti eroi şi martiri ai Armatei Române, ai Neamului Românesc, ai Bisericii lui Hristos, că nu îi preţuiesc şi pe ceilalţi, mulţi, pe care nu i-am numit aici! Voi încerca, altădată, să mai aduc la cunoştinţa şi în conştiinţa celor de astăzi numele şi faptele unora dintre ei. Dar, oricum, nu este cu putinţă a-i cuprinde pe toţi şi nici nu mi-am propus asta.
Ceea am vrut a fost ca prin câţiva dintre cei mulţi şi prin înfăţişarea tabloului mare al Războiului de Reîntregire, să revedem unitatea fiinţială dintre popi şi fiii lor duhovniceşti, adică dintre preoţii ortodocşi şi ceilalţi Români ortodocşi. Să revedem felul în care împărtăşeau aceleaşi greutăţi, dureri şi bucurii, felul în care popii înţelegeau să îşi pună viaţa pentru mirenii lor.
Era o epocă a războiului, a eroilor şi a trădătorilor, a luptătorilor, a profitorilor, a martirilor… O epocă în care oamenii alegeau, adesea în cele mai extreme forme, între bine şi rău, între a-şi face datoria şi a dezerta, între a dăinui şi a se prăbuşi. O epocă în care existenţa României şi a Neamului Românesc a fost pe muchea sfârşitului, o epocă în care nefiinţa a fost gata să ne înghită.
În cu totul neaşteptata, deplin uimitoarea şi cu adevărat minunata biruinţă a Românilor asupra nefiinţei, popii ortodocşi au avut rostul adânc de conştiinţă naţională creştină, au fost izvor de curaj nemărginit, de încredere în lucrarea izbăvitoare a lui Dumnezeu.
Şi, într-adevăr, cu toate că politicienii şi afaceriştii din România au pierdut războiul, jertfa şi credinţa Românilor – amândouă, nemărginite – l-au câştigat şi au făcut Marea Unire.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

____________________________________________________________________________________________

[1] Scrisesem prima dată „opt milioane„. Câţiva cititori – le mulţumesc! – mi-au dovedit că sunt prea optimist. Chiar autorităţile (anti-)române au recunoscut că doar în Italia există cca. 750.000 (da, şaptesutecincizecidemii) de elevi de origine română!!! În Spania sunt oficial înregistraţi peste cinci milioane de Români. Să strigi, să plângi, să-i tragi în ţeapă pe politicieni?

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Pagini de cultură şi istorie românească. Despre Românii Călători

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

În şcoli nu se învaţă despre Românii Călători.
Deşi de aproape trei decenii Românii sunt alungaţi din România. Zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, anotimp de anotimp, an de an, mandat după mandat, clasa politică din România pare că are un singur ţel, un singur vis, o singură misiune: desfiinţarea Românimii din România şi trecerea Ţării în mâinile altora.

De ce, atunci, nu i-a amintit în manuale pe Românii Călători?
Ar fi fost ca un argument în plus: „iată, mulţi dintre Străbuni au călătorit, au trecut hotarele Ţării, voi doar le urmaţi pilda…”
Să aibă cumva mustrări de conştiinţă?
Să îi ardă pe undeva plânsul copiilor lăsaţi singuri de părinţii plecaţi la muncă?
Să îi ardă pe undeva blestemele milioanelor de Români siliţi să plece din propria Ţară?
Cu cât mai puţin îi arde aici, cu atât mai cumplit îi va arde dincolo, în Veşnicia Focului Negru ce îi aşteaptă cu foame turbată.

Sau poate nu conştiinţa, ci teama.
Teama că Românii de astăzi ar putea vedea, ar putea înţelege, ar câştiga putere, ar şti ce au de făcut…

…

Cândva, acum peste o mie cinci sute de ani, Sfântul Paulin de Nola cânta laude Sfântului Niceta de Remesiana, supranumit şi Apostolul Dacilor.
Supra-numele venea întâi de la faptul că Remesiana, cetatea sfântului Niceta, era în Dacia Aureliană, care se întindea pe atunci din Bosnia-Herţegovina de astăzi şi până departe în Bulgaria de astăzi, de la limesul roman de la nord de Dunăre şi până la hotarele Macedoniei şi Epirului.
De asemenea, supra-numele venea şi de la faptul că unele ramuri dacice din aceste părţi – nord- şi sud- dunărene -, ce rămăseseră păgâne multă vreme, primiseră, prin acest episcop de un neam cu ele, Evanghelia şi limba, stră-româna vorbită pe atunci între Mediterana, Adriatică, Alpi şi Caucaz.

Sfântul italic Paulin de Nola avusese cinstea şi fericirea de a-l întâlni pe marele episcop Niceta de Remesiana şi a primi de la el răspunsuri la întrebările despre lucrarea misionară pe care o dusese acesta. La, spune Paulin de Nola, amândouă felurile de Daci: aceia care trăiesc statornic lucrând pământul şi cei care umblă de colo-colo cu turmele de vite. „Păgânii, vestiți prin tâlhării și omoruri, locuind prin munți, datorită lui Niceta au devenit slujitori ai lui Hristos, popor pașnic, unii îmbrăcând chiar haina monahală.” Sciții, geții, dacii și bessii, cu toții îl numeau „părinte” [1].

Acest amestec între Dacii aşezaţi şi Geţii călători, între Sciţii mişcători şi Bessii care, deşi avuseseră migraţiile lor, acum erau aşezaţi, este tipic pentru Neamul Românesc dintotdeauna.
Iar această complexitate a Românimii a fost aproape totdeauna trecută cu vedere la nivel oficial, şi în epoca modernă, şi în cea contemporană.

Pretexte pentru asemenea prostie sunt destule. Motive rele, anti-româneşti există; bune, nu.
Au rămas ca o amintire exotică mocanii, adică păstorii Romanilor, cum îi numeau Ungurii, la sosirea lor în Panonia, pe acei Străbuni ai noştri care se îndeletniceau cu păstoritul transhumant.
Erau oameni ce nu intrau nici în „ceata” sedentarilor, dar nici în aceea a nomazilor.
Pentru că nomazii sunt cei care nu au o aşezare stabilă [2], în vreme ce sedentarii sunt cei care au o aşezare stabilă.
Doar că păstorii Români aveau… două sau mai multe aşezări stabile, între care se mişcau de-a lungul anilor, cu turmele de oi. De obicei, era satul de vărat şi satul de iernat; sau satul şi locurile de iernat. Amândouă – sau toate – aşezările aveau colibe (călive) sau odăi sau case, deşi unele erau mai bine întocmite, altele mai slabe. Dar dincolo de aceste deosebiri, adevărul este că existau aceste construcţii la care se revenea, an de an, ceea ce este, absolut, altceva decât nomadismul propriu-zis. Nomadismul nu are case – nici odăi, bordeie sau colibe – ci doar corturi sau alte adăposturi mişcătoare.

Asemenea păstori Români au trăit în trecut în Alpi şi Dinarici, în Pind şi Rodopi, în Hem (Bacani) şi Timoc, în Apuseni, în părţile Sibiului sau Braşovului, Argeşului sau Neamţului, în Moravia sau Tatra, în Maramureş, Pocuţia sau Munţii Dobrogei, în Munţii Crimeii, în Munţii Pontici din Asia Mică şi în Caucaz, ba şi mai departe în Răsărit.
Drumurile lor sunt scrise de mii de ani, de păstorii dinaintea lor, de acei oameni tari care, în mijlocul frământărilor cumplite ale istoriei, îşi purtau turmele între locurile de iernat şi de vărat, după cum era anul mai secetos ori mai ploios, după cum erau oamenii mai liniştiţi sau mai tulburaţi…

13570_2013_Article_86_Fig2_HTMLCu galben se arată zona principală de păstorit a ciobanilor din Mărginimea Sibiului până spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX
(Bulgaria va interzice păstorilor trecerea Dunării, apoi Ungaria va bloca o vreme trecerea Carpaţilor, dar loviturile cele mai grele vor fi date de Sovietici, care nu doar că închid frontierele, dar practică un adevărat genocid împotriva păstorilor Români)

Alături de păstori, alţi Români erau călători pe aceleaşi – sau alte – drumuri ale Românimii. Cităm dintr-o lucrare în care am prezentat aceste realităţi prin prisma cunoştinţelor geografice pe care le aveau Vechii Români:

„Geografia străveche românească, luată ca formă a cunoaşterii, ne este în cea mai mare parte necunoscută acum. Şi e firesc, de vreme ce savanţii noştri occidentalizaţi din veacurile XIX şi XX nu au băgat-o în seamă de loc. […] Dar putem să înţelegem câte ceva despre cum şi cât cunoşteau lumea Românii din vechime, pe temeiul câtorva fapte de mare însemnătate.

În primul rând, se cuvine să ştim că păstorii Români, pornind din locurile de vărat din Carpaţi, Hem (Balcani), Rodopi, Dinarici, Alpi sau Pind, ajungeau la iernat în bălţi şi păşuni bine ştiute şi alese, aflate chiar şi la peste 500 km, în Panonia, Câmpia Română, Bălţile Basarabiei, Dobrogea, Zaporojia, ţărmurile Azovului sau Mării Marmara, Crimeea, Cuban, Insulele Ionice şi chiar la poalele calde ale Caucazului.
Drumurile lor nu erau mereu aceleaşi. Dacă vremea era umedă, şi vara fusese ploioasă, multe vaduri nu mai puteau fi folosite. Mai erau şi ani secetoşi, în care se iveau vaduri noi. Mai erau şi podurile umblătoare (bacuri) de peste râuri, supuse şi ele schimbărilor, după năvăliri sau alte împrejurări, mai mult sau mai puţin fireşti. Mai erau şi târgurile, stăpânirile străine, şi tot felul de alte lucruri care făceau ca în fiecare an drumurile să fie măcar în parte altele.
Firesc, păstorii trebuiau să cunoască toate acestea, astfel încât cunoştinţele lor geografice depăşeau cu mult cele cuprinse în atlasele geografice pe care atât le admirăm. Ei ştiau de fapt atât ceea ce numim astăzi a fi “conformaţia terenului”, cât şi “biotopurile”, sau “vegetaţia şi fauna” specifică, populaţiile şi structurile lor, stăpânirile şi rânduielile acestora, adică “demografie”, “legislaţie locală” şamd. Sunt sigur că pentru cei de astăzi, care îşi imaginează că păstorii stau şi fluieră pe lângă turmă toată ziua, ori mai îşi trec timpul cu vreo snoavă ori trântă ciobănească, cele de mai sus par greu de crezut şi de înţeles. De fapt lucrurile stăteau şi în unele părţi încă stau cu totul altfel. Chiar crede cineva că, fie pe vremea lui Ştefan cel Mare, fie pe vremea lui Constantin cel Mare sau, mai aproape, în vreme lui Cuza, ori, pentru Românii din sud, sub otomani, iar pentru cei din vest, sub austrieci şi austro-ungari, puteai să mergi cu turmele pe unde aveai chef? Trebuia să cunoşti fiecare palmă de pământ, să ştii a cui e pădurea asta, a cui păşunea cealaltă, cine stăpâneşte aici şi cine dincolo. Trebuia să te fereşti de locurile rele pentru păşunat, să lupţi pentru cele bune, să te fereşti de fiare, de furi, de cei puternici şi lacomi. Trebuia să ştii cine te primeşte la păşunat cu turma, şi cu ce preţ, cine ţine vadurile şi cine hanurile, pe unde sunt trupe şi care le e purtarea, şi nenumărate alte lucruri. Adică exact ceea ce am arătat şi mai sus. Mai mult, făcând şi mai necesare aceste cunoştinţe, păstorii Aromâni, ca şi unii dintre cei din Rodopi şi Dinarici (ba şi din Carpaţi uneori), călătoreau între aşezările de vară şi iarnă cu familii cu tot!

De asemenea, tot de priceperea şi cunoştinţele geografice – şi nu numai – ale Românilor ţine şi faptul că Românii au fost călăuzii şi chervanagii unei întinse părţi de lume, din Asia Mică în Carpaţii Moraviei, din Crimeea la porţile Italiei, din Alpi la Marea Mediterană. Chervanagii, amintim pentru cei mai puţin obişnuiţi cu acest cuvânt, erau conducătorii de caravane, adică un fel de corăbieri ai uscatului. Ei îndeplineau pe vremuri acea trebuinţă satisfăcută astăzi de trenurile de marfă şi marile camioane, adică transportul terestru al mărfurilor. Nu insistăm acum peste măsură asupra iscusinţei şi priceperii pe care trebuiau să o dovedească pentru a ajunge cu bine la locul dorit. Era nevoie însă ca, scăpând poftelor celor întâlniţi pe cale, păzindu-se de schimbările neprielnice ale vremii, ocrotindu-şi oamenii şi animalele, să facă drumul cu o iuţeală cât mai mare şi cheltuieli cât mai mici, dar păstrând marfa în cât mai bună stare. O asemenea sarcină cerea oameni curajoşi şi puternici, cu mare iscusinţă şi simţ diplomatic, şi totodată perfect cunoscători ai drumurilor ce trebuiau cunoscute. Lăsată din tată în fiu, această îndeletnicire se învăţa încă din copilărie, în mod practic, direct, aşa cum se întâmpla şi cu celelalte îndeletnicire.
Despre călăuzi (sau călăuze) nu mai este nevoie să spunem, credem, nimic mai mult. Însăşi numele arată cele trebuincioase despre cei ce se ocupau cu aceasta. La călăuze şi chervanagii se cade a adăuga şi numărul mare de negustori pe care l-a dat Neamul nostru, mai cu seamă în părţile sudice. Aceştia străbăteau părţi însemnate ale lumii pentru negoţul lor, având trebuinţă şi adunând prin urmare aceleaşi cunoştinţe ca şi cei dinainte, ba chiar mai mult.” (preluare, cu unele corecturi, din Zbor prin vâltoarea vremilor…, de Mihai-Andrei Aldea, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007)

Theodor Capidan, în Macedoromânii. Etnografie, istorie, limbă (Bucureşti, 1942) consemnează (la p. 46-47) despre transportatorii Români din sud:

„Ocupaţia cu transporturile la Macedoromâni a existat de când cu primele încercări de a-şi desface produsele lor în lapte şi lână. La început, ei se mulţumeau să transporte aceste produse dela locuinţele lor de munte sau de şes, până la principalele centre regionale. Când însă ei, în afară de produsele care ţineau de păstorit, mai transportau şi mărfurile altora, când pentru acest dublu scop care le aducea venituri mai mari, ei nu se mulţumeau să parcurgă drumurile din cuprinsul unui singur ţinut, ci cutreierau întreaga Peninsulă Balcanică, când, în fine, prin ocupaţiunea cu caravanele, foarte mulţi dintre celnicii lor începuseră să se dedea şi la comerţ şi, prin aceasta, se vedeau siliţi să treacă de la ţară la oraşe, atunci meseria transporturilor cu caravanele ajunsese la o extensiune foarte mare, devenind cel mai sigur mijloc de îmbogăţire.
Vechimea ocupaţiunii Aromânilor cu transporturile este tot atât de mare ca aceea a păstoritului. In veacurile de mijloc, ei erau singurii transportatori în Peninsulă. Ei străbăteau, pornind de acasă cu caravanele, drumurile care duceau la centrele cele mai importante pentru comerţul intern al Peninsulei. Intre acestea, lăsând la o parte oraşele
mari ca Salonicul şi Constantinopolul, în timpurile vechi cele mai cunoscute printre populaţiunile din Epir, Albania şi Macedonia erau porturile Valona, Durazzo şi Raguza. Din aceste trei, chervangii macedoromâni transportau în interior toate mărfurile aduse din Italia prin Venezia şi Trieste. Acei care expediau aceste mărfuri, constând mai
mult din ţesături scumpe ca pânză de mătase şi postav, după aceea tot felul de obiecte de sticlă şi de metal, în fine, argintării în filigran, etc., erau Macedoromânii stabiliţi în cele două oraşe italiene.„

Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant RomanescRomânii de dincolo de Nistru în anii 1940

Am amintit în aceste rânduri despre patru feluri de Români Călători, adică întâi păstorii sau ciobanii, apoi chervanagii sau, cum le-am spune astăzi, „transportatorii„, apoi călăuzii sau călăuzele, şi, desigur, negustorii.
La aceştia se adăugau însă şi alţii.

Primii, pe nedrept uitaţi, sunt plutaşii.
Aceştia coborau cu plute uriaşe pe râuri, din munţii în care îşi aveau aşezările (deci nu erau nomazi) până la târgurile, cetăţile sau porturile unde vindeau lemnul adus pe calea apelor.
Mureşul, Drava, Morava, Vistula, Nistrul, Oltul, Repedea/Bistriţa, Siretul, Prutul, Dunărea, Mariţa/Evros… iată doar câteva dintre apele pe care, veacuri şi milenii de-a rândul, Românii Plutaşi au dus roadele munţilor, şi în primul rând lemnul, constructorilor de case, corăbii, mobilă etc.
Şi, dacă tot am vorbit despre ape, trebuie să amintim podarii şi luntraşii de pe marile cursuri de apă – Dunăre, Olt, Nistru, Mureş etc. – care asigurau trecerea, mutându-se adesea, după schimbările cursului, în susul şi în josul râului sau fluviului. Având, în acelaşi timp, aşezările lor, unde aveau casele, familiile şi toată averea.

Marinarii Români din vechime sunt foarte puţin cunoscuţi. Cel mult se ştie numele unuia sau altuia ajuns pe cine ştie ce corabie veneţiană ori genoveză, bizantină sau de altă origine. Ştim că Ştefan cel Mare a construit corăbii de transport, că Mircea cel Bătrân avea vasele sale, că pe caiacele turceşti lucrau şi Români… Prea puţin pentru a avea un tablou cât de cât limpede.

În schimb ştim că erau herghelegii sau crescători de cai dintre care unii, asemenea păstorilor transhumanţi, aveau satele sau cătunele lor, pe când alţii se mişcau alături de cai toată viaţa lor, din Bărăgan în Basarabia sau Vozia, din Zaporojia în Tauria, Crimeea sau Sarmaţia Cubanului. Unii dintre ei aveau case – ba chiar şi neveste – în mai multe sate şi cetăţi din aceste locuri; familiile lor nu ştiau una de alta, chiar dacă bănuieli erau, aşa cum erau asemenea bănuieli şi asupra marinarilor din acele vremuri. Desigur, nu spunem că toţi crescătorii de cai Români de atunci se ţineau cu mai multe femei, dar nici că toţi erau uşă de biserică.

Tot o transhumanţă, dar de obicei pe întinderi mult mai mici, se făcea cu cirezile de vite – vaci şi bivoli, aceştia din urmă cel mai rar – sau cu ciurdele de porci. Mişcările cu cirezi de bivoli, sau cu cele de amestec între vaci şi bivoli sunt, după informaţiile noastre, specifice părţii de nord dintre Tisa şi Nistru, cu treceri de cel mult 80 de kilometri la vest şi respectiv est de aceste râuri. (Însă mai este mult de studiat în această privinţă.)

În sfârşit, nu se poate să scoatem dintre Românii Călători categoriile – desigur, pentru unii exotice – ale aventurierilor, luptătorilor profesionişti, călugărilor şi altor misionari şi solilor sau diplomaţilor.

Subliniem aici că prin aventurieri înţelegem ceea ce mai târziu s-a numit mai ales exploratori, cu toate că mulţi dintre aceştia au fost departe de rigoarea exploratorilor britanici, oameni ai interesului practic (ştiinţific, economic, politic etc.). Însă la Români destui tineri – şi nu doar tineri – au simţit, în fiecare generaţie, chemarea curiozităţii, dorinţa de a ştii – „de-a dreptul” – „ce se află dincolo de zare”. Asemenea oameni au ajuns până departe – un călător Român ce vizita Imperiul Rus la începutul secolului XX a găsit în Vladivastok asemenea compatrioţi, plecaţi din acelaşi spirit de aventură cu al lui, dar rămaşi în Manciuria pentru totdeauna.

Iarăşi trebuie să subliniem faptul că luptătorii profesionişti nu sunt ceea ce se înţelege de obicei prin mercenari. Sunt, foarte adesea, oameni care pur şi simplu au o vocaţie a armelor şi vieţii ostăşeşti. Mulţi dintre ei au trăit şi au murit pentru cauze nedrepte, dar pe care le credeau drepte sau nobile. (Amintim că în Războiul Civil din Rusia au fost implicaţi enorm de mulţi ostaşi Români, fiind documentaţi până în prezent peste 50.000 în Armata Albă şi peste 50.000 în Armata Roşie…) Înainte de orice judecăţi de valoare – dacă pot fi făcute asemenea judecăţi – este nevoie de o adâncă înţelegere a realităţilor istorice. Faptul că în secolele XV-XVI toţi hatmanii din Zaporojia sunt Români – cu toate că, după datele actuale, se pare că Românii nu depăşeau un maximum de 40% din numărul Cazacilor Zaporojeni – este cert şi are o legătură directă cu moştenirea războinică a urmaşilor Romanilor şi Traco-Sciţilor, popoarele cele mai puternice în război ale Antichităţii din Europa şi vestul Asiei. (Fără a scădea calităţile şi capacităţile războince ale Celţilor, Germanilor, Grecilor etc., dimpotrivă.) O pildă aspră şi greu de înghiţit a tradiţiei ostăşeşti a Românilor o constituie oamenii munţilor, un trib musulman din Sinai. Acesta a luptat de curând cu trupele ISIS (Daesh), înfrângându-le în mai multe bătălii grele, în ciuda armamentului net superior al Islamiştilor. Luptele au fost provocate de încercările ISIS de a ataca şi distruge Mânăstirea Sfânta Ecaterina, pe care oamenii munţilor, deşi musulmani, o apără cu fanatism, dintr-un motiv simplu şi cutremurător: în urmă cu peste 1.500 de ani Împăratul lor, Iustinian, i-a adus din satele valahe ale străbunilor din Munţi şi i-a aşezat în Sinai ca să apere Mânăstirea Sfânta Ecaterina. Ultima femeie care ştia limba română s-a stins prin anii ’80 ai secolului XX, deşi unele cuvinte şi cântece însă se mai păstrează. Credinţa s-a pierdut, amestecându-se cu o formă specifică a Islamului, dar misiunea de apărare a Mânăstirii Sfânta Ecaterina este îndeplinită şi astăzi, cu orice preţ. E doar un exemplu al complexităţii vieţii şi valorilor luptătorilor profesionişti, cum am numit această categorie românească… Sperăm să trezească măcar un pic de respect în sufletele cititorilor şi să-i facă să se oprească de la pripite judecăţi – pozitive sau negative – şi să se deschidă către o altă viziune asupra Neamului Românesc.

Iarăşi trebuie subliniat că misionarii creştini au atins recorduri greu de închipuit pentru lumea de astăzi. Este dovedit faptul că Celţii Ortodocşi au călătorit în Atlantic în bărci din piele tăbăcită, cusute, ajungând până în Islanda şi Groenlanda, înfiinţându-şi chilii şi mânăstiri pe stânci bătute de furtuni etc., etc. În acelaşi fel şi misionarii Români au ajuns până departe, din Alpi în Caucaz, Siria şi Palestina, din Sinai în Finlanda. Ca un semn al unităţii peste veacuri, chiar şi mocanii şi alţi Români strămutaţi de Ruşi/Sovietici, aşezaţi în lagăre şi în domicilii obligatorii în Siberia, Kazahstan etc. au îndeplinit în ultimele două secole rosturi misionare, atât religioase cât şi civilizatoare. (Despre asta, poate, o să putem scrie altădată.)

Despre soli şi diplomaţi este poate cel mai greu de scris, pentru că, pe de-o parte, în afară, poate, de familie, ei lucrau, adesea, singuri. Mai mult, se întâmpla să fie şi iscoade, ceea ce făcea trebuincioasă o taină şi mai mare decât cea oricum cerută de solii şi alte „diplomaticeşti iscusinţe„. Dar ştim că de la familiile boierilor mari din Muntenia, Moldova şi Transilvania, până la cele ale Domnitorilor Români, multe erau grupurile care trimiteau soli şi diplomaţi la felurite curţi europene şi asiatice. Triburile Româneşti din Pind, Rodopi şi alte părţi sudice îşi aveau oamenii lor aflaţi la Istambul, Viena, Veneţia, Buda ş.a.m.d.  Este o întreagă lume, în mare parte românească – dar cu masive influenţe din afară – şi cu un ecou pe cât de tainic, pe atât de puternic, în viaţa Românimii.

Sunt, toate cele amintite, doar puncte din ceea ce au fost în trecut Românii Călători.
Oameni puternici, care au ştiut să fie Români şi să îşi păstreze dragostea de Dumnezeu, de Neam şi Ţară chiar şi în mijlocul unor populaţii cu totul străine.
Această lecţie de bun-simţ – pe care alte naţii o cunosc şi o arată preabine chiar şi în zilele noastre – să fie cea care i-a făcut pe politicieni să ascundă existenţa Românilor Călători de copiii României din ultimele secole?
Căci, desigur, dacă Românul ştie că poate să fie Român oriunde s-ar duce, dacă Românul ştie că oriunde este un Român este o Românie, izgonirea Românilor din România nu ar duce la nimicirea Neamului Românesc, ci la întărirea lui! Căci Românii izgoniţi, scăpaţi de apăsarea politicienilor anti-români, ar lucra româneşte la eliberarea României şi la înălţarea Neamului.
Acum, oricare ar fi pricina tăcerii, oricare ar fi pricina pentru care se aminteşte doar de Românii Aşezaţi, nu şi de Românii Călători, cine a citit până la capăt ştie. Rămâne să şi facă ceea ce este de făcut!

(o mică urmare aici)

Mihai-Andrei Aldea

[1] http://basilica.ro/sfantul-niceta-de-remesiana-apostolul-daco-romanilor/
[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Nomad#Common_characteristics

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă