Felurite fapte şi date din istoria României. Different facts and data from Ancient Romania history.
Una din ramurile nordice ale Tracilor, Dacii, au locuit o zonă greu de delimitat exact. Hărţile şi descrierile antice îi aşează pe cei mai mulţi între Tisa, Prut şi Dunăre. Dincolo de Prut începe Sciţia Mare. Dincolo de Dunăre erau Moesia şi, înspre gurile fluviului, Sciţia Mică.
Sub Decebal ţara numită Dacia era mai mică. Partea dintre Carpaţi şi Tisa era, de câteva generaţii, sub stăpânirea Regatului Iazigilor Metanaşti (stat clientelar roman).
În est, de la Carpaţi încolo şi pe o parte a Câmpiei Române de astăzi, Sarmaţii Roxolani, Bastarnii (un trib sarmato-celto-germanic) şi Carpianii şi Carpii, două triburi tracice (dacice) cu puternice influenţe culturale celtice şi sarmatice.
Limitele culturii materiale dacice se amestecă masiv cu cele panonice înspre Tisa, dar amestecul se menţine până în zona Dunării de mijloc (adică pe toată suprafaţa Regatului Iazig de aici). Din zona râului Siret înspre răsărit cultura sarmatică este dominantă la anul 100 d.Chr., cu toate că elemente tracice (dacice) şi celtice există până la Nipru şi dincolo de acesta (iar pe alocuri, desigur, elemente romane, greceşti, germanice etc.).
Considerând zona geografică Dacia ca fiind cuprinsă între Dunăre, Tisa şi Nistru, din punctul de vedere al armamentului avem o dominaţie categorică a armelor de tip lance sau suliţă.
Al doilea tip, ca număr, este acela al armelor numite în engleză „polearms” ori „pole weapons” şi incluse de Români, de multă vreme, tot în categoria „lăncilor„. Aici intră şi ceea ce mai târziu s-a numit „coasa de luptă”, adică o armă cu mâner lung (prăjină de minimum un stânjen*) la care se adaugă (în lung) o lamă curbă cu tăişul pe partea concavă. O armă păstrată de Români până la începutul secolului XX şi ale cărei origini se pierd în Preistorie.
Falx-ul dacic – numit şi „daca” – este o armă greu de încadrat, aflată cumva la mijloc între polearme şi săbii. Mânerul este mult mai lung decât al săbiilor obişnuite, dar fără să treacă de obicei de cca. 1-1,2 m (prea scurt pentru lănci, halebarde etc.).
Săbiile din Dacia sunt în majoritate săbii drepte, fie de tip scito-sarmatic (akinakes), fie de tip celtic. Influenţa romană aduce şi gladiusul. Cele mai multe săbii sunt de o mână, dar există şi unele foarte lungi, de două mâni.
Săbiile curbe (precum sica şi altele), sunt completate de seceri de luptă, cosoare şi alte arme curbe, care i-au făcut pe unii prezentatori să le supraestimeze numărul.
Totuşi secerile de luptă, dar şi cosoarele, sunt, de fapt, undeva la mijloc între săbii şi cuţite, ori aparţin, pur şi simplu, de acestea din urmă.
Junghere, pumnale curbe sau drepte, cosoare şi felurite cuţite au fost găsite pe toată întinderea Daciei. Folosirea lor este atât de veche şi împământenită încât forme stilizate din argint sau bronz au fost folosite şi ca „monezi”.
Pietre rotunde, găsite de-a lungul epocilor în diferite situri arheologice, mărturisesc despre folosirea ca arme a acestei unelte simple şi foarte răspândite. Fie aruncată ca atare fie, mai probabil, cu praştia sau alte mijloace, era o armă de distanţă foarte eficientă.
Suliţa scurtă era şi ea folosită, probabil mai ales la vânătoare.
Arcul cu săgeţi este foarte răspândit. Fie că se folosesc tipuri sarmatice sau scitice, arc lung sau alte categorii de arc, este limpede că această armă a fost foarte mult folosită în Dacia.
În părţile Dunării de Jos, mai ales în spaţiul scitic (de la Olt la Marea Neagră) este atestată şi practica otrăvirii săgeţilor, mai ales cu venin de viperă şi omag. Asemenea săgeţi erau folosite doar în lupta cu oamenii, otrăvirea vânatului făcându-l, desigur, necomestibil.
Scuturile din Dacia au totdeauna un umbo puternic, în mod sigur folosit în luptă pentru lovituri puternice.
Mai rare sunt topoarele de luptă, iar unele dintre ţintele atribuite de obicei altor scopuri ar putea, de fapt, să aparţină unor ghioage antice. Securea scitică şi securea-ciocan, precum şi topoarele cu cârlig sunt câteva din tipurile găsite în Dacia.
Foarte rare sunt coifurile – de inspiraţie celtică sau scito-sarmatică – şi cămăşile de zale (de oricine celtică). Armurile sarmatice nu au fost preluate de Daci, din câte se ştie astăzi, dar au fost folosite de Scito-Sarmaţii din Dacia. În schimb se pare că se foloseau un fel de platoşe din pânză groasă de cânepă şi piele (bune împotriva loviturilor de sabie, slabe în faţa împungerilor şi săgetărilor).
Merită amintite şi centurile metalice grele, „cu râuri” (astragaloide), apărute la Celto-Iliri şi răspândite prin Scordisci (un trib Celto-Moesic) în Dacia. Modelul se păstrează până astăzi la chimirele populare – late – din mai multe zone.
Deşi se presupune că erau folosite mai ales pentru a ţine sabia, considerăm că aveau în primul rând un rol de apărare a mijlocului luptătorului. Erau scumpe şi rare.
Tratatul prin care Dacia devine regat clientelar roman în timpul lui Domiţian aduce la nord de Dunăre şi maşinile de luptă romane, cel puţin după documentele istorice ale vremii. Totuşi până în acest moment nu se cunoaşte vreo mărturie arheologică în privinţa folosirii sau existenţei acestora la Daci.
Încheiem cu o prezentare a unei tactici de luptă strict dacice, singura eficientă în Europa împotriva vestitei formaţii de luptă ţestoasa (sau testudo).
Această formaţie romană era alcătuită dintr-un zid şi un ţest de scuturi dreptunghiulare, uşor curbate**, care lăsau la vedere doar capetele ostaşilor, apărate de coifuri.
Şansele de a izbi cu o săgeată exact în golurile coifului erau minime – de aceea singurii care au avut succes în această încercare au fost Parţii, care foloseau cantităţi uriaşe de săgeţi.
Ca urmare, testudo era socotită o formaţie impenetrabilă şi a permis înfruntarea de către Romani, în câmp deschis, a unor forţe militare net superioare.
În afară de avalanşa de săgeţi a Parţilor soluţia împotriva formaţiei testudo a fost, la Germani şi la Celţii Britanici, atragerea Romanilor pe terenuri pe care nu se putea realiza amintita structură.
Deşi dispunea şi de asemenea terenuri, în războaiele pe care le-a declanşat împotriva Romaniei regele dac Decebal a folosit o altă tactică (al cărei autor ne este necunoscut).
În rândurile de luptători Daci – înarmaţi cu suliţe sau lănci şi, desigur, săbii şi cuţite sau junghere – au fost aşezaţi purtători de dacă sau falx dacicus. Aceasta era o armă cu o coadă având cca. 50-70 cm, continuată cu o lamă de 70-100 cm cu un cioc puternic. Mânuită cu două mâini, ea permitea lovituri puternice peste scut, de-a dreptul în coifurile romane. Structura acestor coifuri de până la războaiele cu Decebal nu rezista loviturilor. Deci, luptătorii cu suliţa sau lancea şi săbii lungi ţineau distanţa faţă de scuturile romane şi îi apărau pe purtătorii de falx dacicus – lipsiţi, desigur, de scuturi – de suliţele şi gladiusurile din testudo. Din partea lor, purtătorii de falx zdrobeau coifurile – şi, deci, capetele – luptătorilor din faţa lor, rupând liniile formaţiei romane şi mutând lupta de la confruntarea de formaţii la confruntarea unu-la-unu.
Acesta a fost, se pare, motivul fundamental pentru care luptele cu Decebal au fost unul din foarte rarele cazuri în care Romanii au fost nevoiţi să adune trupe egale sau superioare numeric celor ale duşmanilor lor***.
De asemenea, luptele dintre Decebal şi Traian au dus, tot ca urmare a acestei tactici de luptă, la schimbarea structurii coifurilor romane, care au devenit mult mai puternice şi capabile de a rezista unor lovituri directe devastatoare.
Dacă, pe de-o parte, nu putem să nu regretăm faptul că omenirea şi-a consumat atâtea resurse în luptele sale fratricide, pe de altă parte nu putem să nu admirăm curajul şi ingeniozitatea, tenacitatea şi dibăcia folosite de străbuni în luptele pe care le-au dat de-a lungul istoriei.
Mihai-Andrei Aldea
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
* Stânjen = veche măsură românească de cam 2 metri şi ceva (de obicei între 2,2 şi 2,26 m).
** Curbura scuturilor ajuta la devierea loviturilor inamice, uşurând atât efortul scutului (care rezista mai mult) cât şi pe cel al purtătorului.
*** Romanii erau obişnuiţi să lupte în inferioritate numerică. În Bătălia de la Alesia, de pildă, în care Galii sunt zdrobiţi de Cezar, raportul de forţe a fost de cca. 1:20 în favoarea Galilor. Această capacitate a Romanilor de a învinge forţe net superioare numeric era una din pricinile admiraţiei Tracilor faţă de ei (şi a condus la înscrierea unui număr uriaş de Traci, de până la 250.000 de oameni pe generaţie, în armatele romane).
Legenda obişnuită spune că Românii ar fi urmaşii Dacilor şi Romanilor. Dacă prin „daci” înţelegem locuitorii din Dacia, legenda se apropie de adevăr. Pentru că în Dacia, în afară de ramurile tracice nordice şi sudice avem şi foarte puternice ramuri celtice, ilire şi scitice.
Doar că Neamul Românesc s-a format pe o întindere mult mai mare. Dacă excludem restul Romaniei [a.k.a. Imperiul Roman], tot avem un pământ străbun întins din Alpii Răsăriteni până înspre Caucaz, din Moravia (în Cehia de azi) până în nordul Asiei Mici, de la nord de Carpaţi până la Marea Mediterană. Teritoriu în care Traco-Ilirii, Galii (Celţii) şi Scito-Sarmaţii au format, prin plămada Romană creştină, Poporul Român.
Vom aminti, aici, pe scurt, câte ceva despre Străbunii cei vechi ai Neamului Românesc. Uitaţi aproape cu totul, ignoraţi, dispreţuiţi. Ruptura între Românii de astăzi şi înaintaşi este în foarte mare parte pricina scăderii şi nenorocirilor care apasă acest popor.
1. Celţii sau Galii
Moţii – locuitorii din Apuseni – sunt numiţi astfel pentru că bărbaţii purtau părul împletit – în parte, sau de tot – în ceea ce local se numea „moaţe” – astăzi le-am spune, mai curând, „codiţe”. Aceste moaţe ale moţilor – cunoscute astăzi mai ales prin chipurile lui Horea, Cloşca şi Crişan – sunt de fapt coafură antică celtică. Moţii fiind astfel, din câte ştiu, singura populaţie europeană ce a păstrat natural, ca parte a culturii sale, această coafură celtică din Antichitate până în secolul XX.
Tot în ceea ce îi priveşte pe Celţi trebuie să spunem şi că influenţa lor culturală a fost uriaşă. Ei au adus civilizaţia fierului în teritoriile în care s-au aşezat în cadrul marilor lor migraţii. Sub numele de Gali, ei pătrund până dincolo de Nipru la nordul Mării Negre (şi Azov) şi până în adâncurile Asiei Mici, unde înfiinţează Galatia, devenită mai târziu provincie romană. Şi care este unul dintre primele teritorii în care se răspândeşte creştinismul, chiar de către Sfinţii Apostoli. Paradoxal, şi în lumea traco-scito-celtică de la nordul Mării Negre este adus creştinismul tot în vremea Sfinţilor Apostoli. Doar că în vreme ce în Asia Mică primii – şi cei mai cunoscuţi – vestitori ai Evangheliei sunt Sfinţii Apostoli Pavel, Marcu şi Barnaba (cu însoţitorii lor), în ţinuturile nord-pontice Sfântul Apostol Andrei este primul creştinător.
De asemenea, trebuie ştiut că Dunărea a fost, de la izvoare şi până la gurile ei, un loc în care galii au avut o prezenţă extrem de importantă de-a lungul veacurilor. Ca pildă a acestui fapt amintim că limesul roman sau hotarul roman de la Dunăre – un întreg teritoriu, nu o „linie”, aşa cum este văzută astăzi – avea, din părţile Austriei de astăzi până la Dunăre, localităţi precum:
Boiotro (Passau), Boiodurum (Passau-Innstadt), Stanacum (Oberanna), Ioviacum (Schlogen), Ovilava (Wels), Lentia (Lenz), Lauriacum (Enns, centru foarte important, tabără legionară), Albing (perechea lui Lauriacum şi, de asemenea, tabără legionară), Canabiaca (Zeiselmauer), Vindobona (Viena), Caruntum, Arrabona (Gyor), Brigetio (Komarom), Odiavum (Almasfuzito), Crumerum (Nyergesujfalu), Aqvincum (Budapesta; de fapt în Buda, cu Transaqvincum şi Contra Aqvincum la Pesta, pe malul răsăritean al Dunării), Lussonium (Dunaklomod), Cornacum (Sotin), Sirmium (Sremska Mitrovica), Acumincum (Slancamenul Bătrân; localitate aflată aproape de gura Tisei de astăzi), Rittium (Surduk), Taurunum (Zemun), Singidunum (Belgrad), Viminacium (în dreptul gurii vechi a râului Caraş, nu foarte departe de cea de astăzi), Bononia (Vidin), Tegulicum (Turtucaia), Arrubium (Măcin), Aliobrix şi Noviodunum etc.
Cu verde hotarele şi direcţiile pătrunderii Galilor/Celţilor în Răsărit; Roma este invadată de ei la anul 390 î.Chr., regiunile traco-ilire puţin mai târziu; asimilaţi în cea mai mare parte a acestui spaţiu (cu excepţia I-lelor Britanice), ei vor contribui foarte mult, totuşi, la culturile ce se vor forma local şi la unitatea europenilor
Desigur, toate aceste localităţi cu nume sau influenţe celtice – multe pur şi simplu celtice până la cucerirea romană – sunt doar un exemplu. Noricum este un ţinut celtic, Panonia devine şi ea, din anul 400 î.Chr. încolo, o provincie majoritar celtică. Doar partea sa de răsărit, de dincolo de Dunăre, va intra în secolul I d.Chr. sub stăpânirea Sarmaţilor Iazigi, care vor stăpâni Celţii şi Traco-Ilirii din cuprinsul ei (la rândul lor, fiind stat clientelar al Romanilor).
Pe de altă parte, Galii au cucerit sau invadat vreme de secole Peninsula Italică, având o contribuţie esenţială în prăbuşirea (mini-)imperiului etrusc şi influenţând puternic pe latini, alături de mulţi alţii. Înainte ca stăpânirea romană să ajungă la hotarele Galiei, şi înainte ca primele triburi şi ţări galice să se alăture Romaniei, invaziile celtice loviseră deja Italia şi chiar Roma, căreia îi impuseseră tribut.
Galaţi, Galu, Gălăţui – sunt doar câteva toponime de origine celtică. Şi dacă Celţii sunt asimilaţi de populaţia traco-iliră în multe zone din Carpaţi, iar Burebista distruge cu totul nobilimea celtică încă neasimilată, există însă, până astăzi, o moştenire celtică uriaşă.
În tot spaţul tracic şi în spaţiul scitic întins din Panonia (azi în Ungaria) şi până în stepele Doneţului, cultura celtică a lăsat în urmă numeroase mlădiţe, mărturisite şi de un foarte bogat tezaur arheologic. De la arme de fier la structuri megalitice, de la piese de ceramică la podoabe, specialiştii găsesc şi studiază an de an o mulţime de vechi şi noi piese ale unei civilizaţii străvechi.
Astăzi trecută sub tăcere şi de prezentările didactice – simplificatoare până la falsificare – şi de mass-media, şi chiar de conştiinţa publică. Se uită de prezenţa Celţilor în Apuseni şi pe Dunăre, la Nistru şi dincolo de acesta, de prezenţa lor în Macedonia şi Tracia, în Galatia Asiei Mici şi multe alte părţi. Se uită de faptul că aceşti Gali au fost şi un factor de regionalizare – se pare că Dacii s-au desprins de restul Traco-Ilirilor sub influenţa lor – dar şi de unificare (cultura fierului adusă de ei, numită azi Latene, răspândindu-se din Insulele Britanice până în Asia Mică şi la nordul Mării Azov). Se uită că au fost în număr imens în armatele romane, întrecându-i în număr chiar şi pe Tracii alături de care au luptat, pentru Romania, în nenumărate bătălii şi războaie. Se uită că au dat eroi şi sfinţi, că au făcut parte din urzeala care, hrănită de harul Duhului Sfânt, a născut Poporul Român. Doar unii arheologi şi istorici se mai apleacă asupra amintirii lor, asupra nenumăratelor urme pe care le-au lăsat. Şi dintre care multe, de la unele unelte şi arme până la muzica lor, se păstrează până astăzi în Cultura României Străvechi.
(va urma…)
Mihai-Andrei Aldea
Am înfăţişat până acum cititorului întâi unele lămuriri despre artele marţiale, stăruind asupra confuziei între artele marţiale şi artele marţiale sistematizate (moderne), dar şi între artele marţiale în general şi cazurile particulare extrem-orientale; toate acestea în prima parte a cuvântului nostru.
De asemenea, am încercat o mică înşiruire a animalelor ce au însoţit pe Români în luptele lor, de-a lungul veacurilor. Calul, câinele, şoimii şi alte păsări de pradă etc., au fost amintite în a doua parte a lucrării.
Intrând în lumea artelor marţiale româneşti propriu-zise, am început, firesc, de la sabie, cu foarte puţine rânduri faţă de bogăţia nespus de mare a istoriei acestor arme (sabie, spată, paloş etc.) în viaţa Românilor; partea a treia a scrierii noastre, desigur.
Mergem acum mai departe, la alte câteva tipuri de arme şi artele marţiale – dar şi unele jocuri – legate de ele.
b. Lupta cu ghioaga. Buzduganul.
Lupta cu ghioaga este o formă de luptă excepţională, tipic românească. Ghiogarii erau o elită militară. Domnitorii Moldovei au avut, secole de-a rândul, o gardă personală de ghiogari (numărând în vremurile bune între 100 şi 200 de luptători).
Ghioagele erau făcute din lemn special, pregătit ani de zile. Tăiat după ziua Sfântului Ioan Botezătorul (adică undeva între 8 şi 24, cel mult 29 ianuarie), lemnul ales era lăsat la adăpost deschis (doar cu acoperiş) până în primăvară. Fie că era vorba despre corn, gârniţă, cer, stejar, nuc sau altă esenţă tare, se preferau, pentru ghioage nodurile lungi. În locul lor se puteau alege o ramură sau o tulpină având forma dorită. Era esenţial ca orice lucrare să fie făcută în lungul fibrelor, astfel încât ghioaga să-şi păstreze toată puterea. Primăvara se curăţa şi fasona, fiind pus apoi la uscat. Uscarea lemnului putea să dureze şi peste 20 de ani. Dacă pentru bâtele obişnuite se putea folosi chiar şi lemn verde – fiind unelte/arme de scurtă folosinţă (azi le-am zice „consumabile”) – în schimb lemnul pentru bâtele bune, dar mai ales cel pentru ghioage, era adesea moştenit din tată în fiu. Tratarea lemnului era şi ea o artă complexă. Se foloseau gudroane – scoase tot din lemn[1] – dar şi mai multe feluri de untdelemn[2], uneori sare, adesea urina vitelor. Aceasta din urmă era, de altfel, un mijloc răspândit de tratare a lemnului la Românii vechi[3]. În cazul untdelemnului o cale răspândită de îmbunătăţire a calităţilor lemnului era fierberea. Într-un jgheab căptuşit cu lut sau într-unul de piatră ori din lemn se punea ghioaga, turnându-se peste ea undelemnul clocotit. După răcire se scotea, se lăsa la scurs bine, apoi se repeta opărirea. Pentru bucăţi mai mici din lemn se alegea fierberea propriu-zisă în untdelemn. Erau meşteri în facerea ghioagelor care foloseau un amestec de untdelemn, gudroane, răşini, sare etc. Toate aceste tratamente creşteau puterea lemnului, dar îl făceau şi cu totul imun la apă sau umezeală (aici intrând şi cea a sângelui sau sudorii).
Forma ghioagelor semăna cu cea a bâtelor, lungimea lor fiind cel mai adesea „de un stat de om”, deşi erau şi unele mai lungi sau mai scurte – după dorinţa, îndemânarea, puterea şi obişnuinţa ghiogarului. Astăzi am spune că aceste arme erau „personalizate”. Dincolo de aceste variaţii, ghioaga era în principiu o armă lungă sau medie spre lungă. Capătul era gros şi adesea ghintuit cu ţinte de bronz ori oţel, înfipte, uneori la cald, în lemn. Câteodată o fâşie de bronz ori oţel era ţintuită, cu multă iscusinţă, de-a lungul armei, dându-i o rezistenţă şi mai mare; şi, bineînţeles, şi o înfăţişare mai frumoasă.
Ghioaga unea în sine mlădierea şi iuţeala sabiei cu puterea buzduganului şi lungimea unei suliţe medii. Dar cerea, totodată, o pregătire deosebită a luptătorului, precum şi unele calităţi ale acestuia care să-l facă potrivit pentru o asemenea armă. În faţa unei ghioage luptătorul cu sabia avea mari probleme: apărarea cu latul armei – folosită adesea între săbii – ducea aici la ruperea sau îndoirea sabiei; lungimea ghioagei dădea un avantaj net ghiogarului; ghioaga putea fi la fel de iute ca sabia (la unele mişcări mai iute, la altele mai înceată). Cetele de ghiogari foloseau tehnici de lovire „în valuri”, acoperindu-se unii pe alţii în vreme ce dădeau lovituri năpraznice cu o rază eficientă foarte bună. Într-o luptă unul la unul purtătorul de sabie putea avea avantajul compensator al unei arme mai mult sau unei paveze (unui scut), dat fiind că ghioaga se mânuia cu două mâini.
În vremea lui Dimitrie Cantemir garda domnească a ghiogarilor este scăzută la numai 25 (douăzeci şi cinci) de luptători. Ghiogarii dispar în cea mai mare parte în epoca fanariotă. Există sate în care se păstrează fragmente din tradiţia acestei străvechi arte marţiale.
Spre deosebire de ghioagă, făcută din lemn puternic şi lungă, buzduganul era din metal şi scurt. Făcut din bronz, fier sau oţel, urmaş al unor arme preistorice, buzduganul se înrudeşte ca tehnică de luptă cu ciocanul de luptă sau toporul scurt (de luptă, desigur). Era o armă secundară, folosită adesea pentru a sparge scuturile şi/sau armura duşmanului. Greutatea şi duritatea sa erau eficiente pentru o asemenea lucrare, dar lungimea destul de mică era un mare dezavantaj. Buzduganul cu lanţ, care să dea o lungime mai mare armei, avea alte dezavantaje – de manevrabilitate şi viteză în anumite mişcări. De aceea buzduganul a fost mult mai puţin folosit în luptă de Români decât alte arme. El era folosit adesea ca sceptru, adică semn al puterii de către unii conducători.
c. Lupta cu bâta.
Ca şi lupta cu sabia sau formele de trântă, lupta cu bâta a cunoscut foarte multe forme la Români.
Bâtele erau, în mare, de două dimensiuni:
– „scurte”, care ajungeau până în capul pieptului;
– „lungi”, având cel puţin înălţimea proprietarului (de obicei fiind mai înalte, în jur de 1 stânjen*).
Cea mai cunoscută – şi încă păstrată pe alocuri – este „lupta ciobănească” [cu bâtele], în care se foloseau mai ales bâte lungi. Tehnicile de luptă seamănă destul de mult cu ale bastonului lung din China, dar sunt o mulţime de deosebiri inclusiv din pricina armei, care la Români, spre deosebire de Chinezi, are un capăt cu măciulie (folosit specific în luptă).
Lupta cu bâta „scurtă”, adică având în jur de 1-1,2 metri, este şi ea răspândită. Ea era – şi este folosită – mai puţin de către ciobani şi mai mult în satele cu alte ocupaţii sau în mahalalele oraşelor.
Foarte rară este azi lupta cu două bâte scurte. Făcăleţul ori sucitorul era tipurile preferate de Românce pentru acest soi de luptă, ce se mai păstrează, fragmentar, în unele jocuri populare din Ardeal şi alte părţi ale Românimii.
Existau şi sporturi ieşite din luptele cu bâta, una dintre ele fiind oina, alta ţurca.
Merită observat aici faptul că străvechea oină este socotită a avea etimologie necunoscută cu toate că popular, se consideră că vine de la oi, fiind la început un joc ciobănesc. Termenul ar fi, prin urmare, de origine latină. Această credinţă populară ni se pare foarte îndreptăţită[4]. Ţurca, pe de altă parte, ca celălalt joc legat de bâtă şi foarte răspândit, are o origine aproape sigur tracică. Folosirea bâtei de Traci şi, respectiv, Romani, este atestată, deci existenţa unor jocuri având asemenea origini – fie ca denumire, fie şi ca obicei în sine – este de aşteptat. Este de asemenea posibil ca oina să vină dintr-un cuvânt tracic (dacic) având o rădăcină indo-europeană comună cu a oii romane (ovis).
Bâtele erau folosite mai rar în război, dar foarte des în duelurile populare. Cronicarii străini – unguri, polonezi etc. – observă că Românii nu luptă între ei cu sabia când se ceartă, ci folosesc fie lupta cu pumnii, fie trânta, fie bâta. Aceste dueluri populare să lăsau, dacă se folosea bâta, cu răniri destul de serioase – de la vânătăi mari şi dureroase la coaste rupte, fracturi etc. Lovirea la cap în asemenea lupte era, în multe locuri, oprită. Şi nu degeaba, fiind situaţii în care astfel de lovituri duceau, şi fără voie, la moarte.
Bâtele erau întrebuinţate şi pentru mânarea vitelor, apărarea de unele animale sălbatice – vulpe, câini sălbăticiţi, lupi etc. – dar, mai târziu, şi în răscoale.
Folosite în trecut ca unealtă, însă şi ca mijloc de pregătire pentru copii înainte de a putea pune mâna pe sabie, bâtele devin tot mai răspândite în epoca fanariotă, înlocuind sabia interzisă de autorităţile abuzive şi anti-româneşti de atunci şi de acum.
Tehnicile de luptă cu bâta se păstrează până astăzi la (unii) ciobani şi în unele obşti săteşti, mai existând chiar şi dueluri populare, chiar şi între sate. Desigur, autorităţile nu au investit niciodată niciun efort în sistematizarea şi promovarea acestor arte marţiale. Dimpotrivă, se străduiesc să le elimine total, pe aceeaşi linie de genocid cultural (şi nu numai) ca şi în secolele trecute.
Un lucru ce se ştie mai puţin astăzi este că bâtele erau folosite – şi pe alocuri încă sunt – şi ca arme de aruncare. Sunt şi astăzi ciobani care pot doborî cu bâta, din aruncare, un iepure sau o pasăre care îşi ia zborul (raţă, fazan etc.).
(va urma…)
Mihai-Andrei Aldea
– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –
[1] Gudroanele erau de obicei obţinute de cărbunari, cei care ştiau să facă aşa-numitul cărbune de lemn. Procesul de oxidare lentă includea şi scurgerea gudroanelor printr-un şanţ anume. Unele gudroane erau folosite, asemenea păcurii, la ungerea osiilor căruţelor şi carelor, balamalelor etc.
[2] Numele de untdelemn vine de la faptul că în trecut uleiurile cele mai folosite de Români au fost cele de măsline, de jir (fructul fagului), de nuci, de alune şi de migdal (acesta mai ales pentru preocupările cosmetice ale femeilor). La ele se adăugau uleiul de in şi alte „oloiuri” sau uleiuri mai puţin folosite. Floarea-soarelui este o plantă de origine americană, uleiul ei fiind necunoscut Românilor până prin secolul al XVIII-lea.
[3] Se săpau gropi mari în spatele grajdului sau într-o latură a acestuia. Se căptușeau bine cu lut şi se ardeau cu paie sau vreascuri. Lemnul foarte bine uscat şi pregătit – adesea cu tot cu îmbinări, dacă era pentru construcţii – se aşeza cu grijă, astfel încât să lase loc lichidului. Se făcea un jgheab care lăsa să se scurgă udul vitelor în groapă. După umplere, se acoperea foarte bine cu scânduri peste care se punea lut, etanşeizându-se astfel groapa. De-a lungul anilor, sărurile minerale, într-un lung proces anaerob (fără aer/oxigen), pietrificau lemnul. Scos după multă vreme – timpul era dat de tipul lemnului şi de gradul de pietrificare dorit – lemnul se spăla cu apă. Evident, nu păstra niciun miros neplăcut, acesta fiind dispărut de multă vreme. Lemnul devenea extrem de tare, în unele cazuri doar cel mai bun oţel putându-l zgâria/tăia. Lemnul pentru ghioage era de obicei pietrificat mai puţin, astfel încât să-şi păstreze o anumită putere de mlădiere. Astfel nici şocurile repetate nu puteau afecta prea uşor arma.
[4] Unii lingvişti au încercat, cu totul straniu, să lege oina de cuvinte străine, cu toate că există oină cu înţelesul de carne de oaie, iar hoinar şi a hoinări (legate de oina numită local şi hoină) se leagă evident de transhumant şi transhumanţă, adică de starea firească a oierului.
După prima parte a materialului Români, Secui şi Unguri în Transilvania – Scurtă privire istorică, revenim cu următoarele…
Originea secuilor
Secuii sunt şi ei parte a acestei istorii ungaro-române. Ei apar pentru prima oară în secolul X în Munții Bihorului, fiind o populație de origine necunoscută. Toate încercările de a găsi rădăcinile reale ale Secuilor sunt de la început sortite eşecului în lipsa a două elemente esențiale: izvoare reale privind originea Secuilor şi documente în limba secuiască. Totuşi, dintre teoriile actuale, cea mai probabilă este aceea care îi socoteşte pe Secui urmaşii Avarilor, sau mai bine zis o rămăşiță a nobililor avari, care rămăsese în părțile dintre Carpații Crişurilor şi Tisa. Această rămăşiță nu a luat parte la luptele ducilor români împotriva invaziei Ungare, însă nici nu a ținut partea acesteia. Dintr-o serie de tradiții religioase secuieşti reiese limpede că inițial au fost ortodocşi, trecând mai târziu la Catolicism. Se pare că această convertire a nobililor secui le-a adus o oarecare încredere din partea nobililor unguri, care i-au colonizat după secolul XII în S-E Transilvaniei, dându-le sub stăpânire pe Românii şi Cumanii din această parte[1]. Secuii au fost folosiți ca mijloc de apărare a Transilvaniei, dar nu au fost niciodată priviți cu încredere sau prietenie de Unguri. O simplă dovadă este deosebirea între uciderea nobililor unguri şi respectiv secui care se răsculau. Nobilii unguri răsculați erau, de obicei, ucişi prin decapitare sau alte asemenea mijloace socotite demne. Nobilii secui răsculați erau, de obicei, spânzurați sau ucişi prin torturi cumplite, cel mai cunoscut fiind cazul lui Gheorghe Doja. Acesta a fost ucis în chinuri ce covârşesc închipuirea, ajungându-se până la smulgerea cărnii cu cleşti înroşiți în foc, aşezarea pe un scaun înroşit în foc şi altele asemenea.
Secuii distruşi de Nația ungară
De ce această „rezervă, ca să nu-i spunem duşmănie, a Ungurilor față de Secui? Din două pricini, iar mai târziu din trei. De la început, a fost faptul că Secuii se înțelegeau foarte bine cu disprețuiții „de către nobilii unguri „Români „schismatici” (ortodocşi). Acest lucru era intolerabil pentru Unguri. A doua pricină, era că Secuii erau alt neam decât Ungurii! De la început şi până în secolul XIX toată lumea ştia că națiunile dominatoare în Transilvania sunt cea ungurească, nemțească şi secuiască. Limba secuiască încă se mai vorbea în secolul XVI, astăzi fiind însă dispărută. În secolul XIX s-a declanşat maghiarizarea sistematică a scaunelor secuieşti şi spre sfârşitul perioadei interbelice maghiarizarea şi-a atins scopul, Secuii dispărând din istorie. Națiunea secuiască încetase să mai existe, înghițită de cea maghiară. Deşi nobilimea secuiască a fost, de foarte multe ori, aliată cu Ungurii şi împotriva Românilor, la nivel popular între Secui şi Români a existat sute de ani o frățietate pe care îndrăznim să o numim chiar sfântă. Mulți dintre Români nu au şovăit să-şi dea viața pentru drepturile şi libertățile Secuilor, şi la rândul lor mulți dintre Secui nu au şovăit să se jertfească pentru libertatea şi drepturile Românilor „intrând aici nu doar cei din Transilvania, ci şi cei din Ţara Românească a Munteniei şi din Ţara Românească a Moldovei.
Ţara secuimii „Românimea
Dat fiind că distrugătoarea Secuilor este Națiunea ungară, este evident că, şi după dispariția Secuimii, Ungurii şi Secuii sunt pe poziții total antagonice. Poate este de amintit aici că la mijlocul secolului XIX Secuii încă socoteau că „Ţara” este pentru ei Românimea, acoperind prin acest nume -Ţara” „Moldova şi Muntenia, privind Ungaria ca „străinătate”. Acum însă nu mai există Secui, întrucât au fost asimilați de Unguri. Iar cei care au distrus „printr-o politică intenționată şi diabolică de distrugere „Națiunea Secuiască, nu pot fi în niciun caz socotiți ca moştenitori „ci doar ca ucigaşi „ai Secuilor. Deci, în revendicările lor, Ungurii din ceea ce azi, cu totul impropriu, se numeşte Secuime, nu pot apela la nimic din istoria şi drepturile celor pe care i-au nimicit, adică Secuii. Deşi, evident, cu obişnuita nemărginită impertinență a nemeşimii ungureşti, o fac.
Premize istorice pentru pretinsa autonomie
Acestea sunt premizele istorice de la care plecăm pentru a înțelege cu adevărat revendicările de autonomie şi chiar independență ale Ungurilor din Harghita, Covasna şi Mureş.
Națiunea ungară s-a prezentat în contextul națiunilor apusene pe temeiul aceloraşi valori pe care le aveau şi acestea în Evul Mediu la nivelul claselor nobiliare:
Şovinismul maghiar
Către sfârşitul Evului Mediu, odată cu apariția Protestantismului, această listă s-a diversificat. În vreme ce unii dintre Unguri au păstrat fidelitatea față de Papism, alții au adoptat Calvinismul „sau alte forme de Protestantism „şi au prigonit sălbatic pe Români pentru a-i sili să se convertească. Nu mult după Protestantism s-a născut şi naționalismul apusean modern. La Unguri, acesta a luat forma unui şovinism dezlănțuit, care nu a şovăit să recurgă nu doar la falsificarea istoriei, ci şi la cele mai abominabile crime. Totuşi, atât în prima formă, cât şi în cea ulterioară, Ungurii au izbutit să se includă cu succes în zona patimilor tipic vest-europene. Deşi pe o scară aparent mai mică, colonialismul apusean, în forma sa cea mai violentă şi oprimantă, a fost aplicat de Ungaria încă din secolul XII, fără a înceta „această aplicare „până astăzi.
Această încadrare a Ungariei în mentalitatea apuseană ar trebui să fi fost depăşită în clipa în care o parte dintre crimele şovinismului unguresc au ieşit la iveală, prima oară la sfârşitul secolului XVIII. Totuşi nobilimea ungară a ştiut să poarte o mască uimitor de bine alcătuită de cultură, civilizație şi deschidere, dar mai ales a ştiut să folosească mult şi foarte eficient minciuna. Dincolo de orice alte mijloace, aceasta a rămas unealta şi arma de bază a Ungariei şi ungarismului până astăzi.
Concluzii
Toate aceste fapte istorice trebuie bine înțelese atunci când încercăm să înțelegem ce înseamnă sau ce ar însemna autonomia „şi eventual independența „ungurească în Transilvania.
Dar, vor spune unii, toate acestea țin de trecut, nu de prezent.
Din păcate, nu este aşa.
Să ne aplecăm asupra trecutului cel mai apropiat, care formează temeiul evident a tot ceea ce avem astăzi. Căci nimeni nu trăieşte independent de ceea ce s-a întâmplat de la naşterea lui şi până azi! Să vedem, prin urmare, întâmplările din ultimii 80-90 de ani, ca să vedem temeiurile cele mai evidente ale vremilor de astăzi.
Mihai-Andrei Aldea
[1] Numărul Secuilor era la această dată de cca. 3.000 de oameni. Credem că este limpede cum de au ajuns în secolul XIX la un număr de 700.000 (şapte sute de mii) de oameni! (Dacă ar fi avut o creştere prin spor natural, în proporție Românii ar trebui să fie la aceeaşi dată peste 600.000.000 (şase sute de milioane) de suflete „)
România Străveche - Ancient Romania 