Christos a înviat!
Răspund aici d-lui Mihai Popescu, întrebare cu întrebare.

1. Pot fi puse legăturile intre albaneză și română doar pe baza unui fond comun preroman?

R.: Nu. Există evidente împrumuturi latine în limba albaneză care sunt venit de dialectele române sudice.

2. Este suficientă doar vecinătatea între dacii sud dunăreni și albanezi sau este acceptata teoria originii nordice a albanezilor sau măcar a unei părți a acestora?

R.: Nu, nu este de ajuns o asemenea vecinătate, despre care nu se poate pretinde că a existat. Albanezii apar în istorie relativ târziu (prin secolul al XIV-lea), ca urmare se descalifică ipoteza unui contact între ei și Daci (sau a unei conlocuiri parțiale).
Nu am citit și nu am auzit vreo ipoteză sau teorie despre o origine nordică a Albanezilor. Există trei teorii istorice în privința apariției Albanezilor, cu felurite sub-variante: că s-ar fi format dintr-un amestec de populații în secolele X-XIV, că ar fi venit din Caucaz în urma invaziilor islamice (fiind, după această teorie, urmașii Albanilor din Caucaz), că ar fi urmașii Ilirilor sau Traco-Ilirilor din acele părți.

3. Ce diferențe există între romană și aromână care ar sugera formarea separată?

R.: Studiile lingviștilor și istoricilor au dovedit că dialectele române sudice, de obicei acoperite prin termenul de idiomuri sau graiuri aromâne, sunt forme arhaice ale limbii române nord-dunărene. Mai precis, dincolo de împrumuturile (adesea silite) din greacă, limbi slave sau albaneză, fondul lexical și gramatica reflectă, în multe privințe până la identitate, româna vorbită în Principate înaintea Epocii Moderne. Pe scurt, nu există nicio deosebire care să poată fi atribuită unei formări separate.

4. Sau cel puțin într-o etapă inițială, căci mișcări de la sud la nord au fost acceptate.

R.: Etapa inițială fiind care? Căci avem în Peninsula Tracică (”Balcanică”) stăpânirea romană începută în secolul III î.Chr. și terminată niciodată, deoarece s-a transformat în Romania de limbă elină și România de limbă latină. De unde și Romania din Bosnia-Herțegovina și multe altele. Oricum, de pe la mijlocul secolului I d.Chr., când Dacia devine stat clientelar roman, până în 602, când are loc Marea invazie slavă, Carpații și Pindul au făcut parte din aceeași țară, cu unele trecătoare întreruperi. Deci nu ar fi avut cum să fie o izolare inițială între Romanii (apoi Românii) de la Nord și Sud de Dunăre.

5. De exemplu, aur în română este malama în aromână, ochi în română este oclu în aromână, mai aproape de latinescul oculus.

R.: De fapt în aromână malama este împrumut grecesc, din neogrecescul μάλαμα (aur). În greaca veche aur era χρυσὸν. Adică este o schimbare petrecută în ultimele secole, o parte a procesului de grecizare. În același fel Românii din Macedonia sau Bulgaria au preluat forme de tip злато (zlato) adică aur în dialectele slave locale.
Nu am auzit/găsit până acum să se spună oclu în dialectele sudice, tradițional existând forma ocl’u, cu un fel de „li” specific. Forma este cea din care provine și mai nordicul ochi, și arată starea mai arhaică a fondului lexical românesc sud-dunărean.

6. Are aromâna influențe vechi grecești (să zicem până venirea slavilor) pe care nu le găsim în româna nord dunăreană?

R.: Din câte știu, toate cuvintele grecești vechi intrate în dialectele sudice se găsesc și în cele nordice. Dar chiar dacă ar fi unele deosebiri, nu ar însemna nimic în privința formării dialectului, deoarece este firesc să existe împrumuturi specifice zonelor de contact. De pildă, existența unor împrumuturi specifice din germană în graiurile din Banat sau Maramureș nu înseamnă că Românii de acolo s-au format despărțiți de ceilalți Români.

7. Exista cimitire sau urme de locuire neslave și ne ungurești pe teritoriul României de azi între 400-1100?

R.: Da. La această întrebare se putea găsi răspunsul cu puțină căutare. Printre exemplele devenite clasice sunt Cimitirul de la Brăteiu și straturile româno-slave de la Alba Iulia.

8. Este general acceptat ca toponimia/hidronimia minora (unde avem nenumărate exemple de origine latină) este mai nouă decât cea majoră (majoritar slavă)?

R.: Nu, pentru că ar fi absurd. O asemenea stratificare temporală cere dovezi puternice. Acestea sunt însă pe sens invers, arătând slavizarea denumirilor, grecizarea etc. Constantin și Dinu C. Giurescu sunt doar două exemple care explică fenomenul de slavizare și maghiarizare, germanizare etc. A se vedea, de pildă, de aceștia doi Istoria românilor, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 131-132 ș.cl. Merită amintit că există o corespondență între denumirile populare românești și cele slavone de cancelarie, care arată traducerea denumirilor românești în slavonă. Traducere care apoi a fost impusă de autorități într-un mod absolut absurd. Ion Coja, în Transilvania. Invincibile argumentum dă unele exemple, dar sunt nenumărate.
De pildă, Mureșana, cum este/era denumită localitatea de Români, a fost redenumită de Unguri Cenad după numele trădătorului Chanadin; și prin grija autorităților „române” poartă numele trădătorului până astăzi (denumirea Mureșana sau Mureșeana fiind împinsă sistematic în uitare).
Oierii români au păstrat denumirea râului Galbenul sau Galbena (ori, sub influența denumirii slavone impusă de sus, Galbenița) până foarte de curând, cu toate că autoritățile „române” au impus prin birocrație, de aproape două sute de ani, denumirea slavonă, de cancelarie, Ialomița. Iarăși, râuri denumite, după slavona de cancelarie, Bistrița, au păstrat în părțile de sus („toponimie/hidronimie minoră”) vechea denumire de Repedea până de curând (pe alocuri până azi, dar de obicei denumirile oficiale, administrative, au învins toponimia populară).
Se păstra în interbelic postul de grăniceri Stejara sau Stejarul, după vechea denumire populară a județului căruia autoritățile i-au impus numele slavon de cancelarie Dâmbovița.
Etc., etc.
Deci, paradoxal, fenomenul este invers: are loc o deznaționalizare sistematică – din snobism sau rasism – a toponimiei mari, de aici deznaționalizarea înaintând, prin presiunea autorităților, către toponimia minoră.

9. Dar numele de vârfuri montane dintre cele mai înalte, cum ar fi: Retezat și Păpușa (din Retezat), Lespezi, Vânătoarea lui Buteanu, Gălășescu, Scărișoara, Moldoveanu, Scara, Suru, etc (Făgăraș), Omu (Bucegi), La Om (Craiului), Omu (Suhard), Pietrosu (Rodna și Călimani), Pietros, Tomnatic, Brebenescul, Turcul, Homul (Carpații Ucrainei) sunt ele mai noi decât cele din sudul Dunării, Durmitor, Aţipitor, Visător?

R.: Deoarece nu am studiat vechimea atestării acestor denumiri, nu pot vorbi pe subiect; unele dintre aceste denumiri sunt recente, altele nu, altele nu știu. De pildă, numele Negoiu (presupus slav) e nou, în trecut se numea Piatra lui Tunsu’ (toate trei componentele fiind latine). În general documentația este puțină și greu de găsit.
Dar nu văd aici semnificația cercetării, în afara unei curiozității exterioare acestei discuții. În context, toponimele de origine traco-iliră și celtică nu se puteau transmite fără continuitate etnică (din secolul II î.Chr. până în Evul Mediu târziu). În clipa în care avem Mureș, Olt, Criș, Tisa, Buzău, Siret, Prut, Argeș, Galați etc. avem continuitate.

10. Este posibilă asimilarea de către aromânii ajunși la 1100-1200, presupus în grupuri mici, nu masiv, a slavilor de pe un teritoriu de 300.000 kmp în doar 50 de ani, având în vedere că la apariția primilor voievozi aceștia erau români – Litovoi, Basarab?

R.: Desigur, nu. Strict la subiect, un asemenea fenomen extraordinar, cu totul unic, ar fi fost înregistrat în cronici. Și ar fi lăsat urme clare, puternice, pentru arheologie și etnologie. Dar ceea ce avem în izvoarele scrise și nescrise este cu totul altceva.

11. Este în schimb acceptată migrarea din sud dar în anii 700-900, după închegarea primului țarat bulgar?

R.: Acceptată sau acceptabilă? Nu este acceptabilă de niciun om de știință adevărat, este acceptată de extremiștii șovini.
a) În secolul al VII-lea are loc Marea Invazie Slavă. Bine atestată. Care exercită o uriașă presiune de la N și N-E către V, S și S-V. Un fenomen contrar, de migrare nordică, nu este atestat nici documentar, nici arheologic.
b) Sfârșitul secolului al VII-lea aduce invazia Bulgarilor, neam turcic. Invazie de la N-E către Sud. În partea vestică a României de astăzi erau Avarii. Au loc repetate atacuri către Sud, nici vorbă de o migrare inversă.
c) La sfârșitul secolului al VIII-lea are loc invazia germană în Panonia (Francii), care duce la nimicirea Avarilor, ale căror resturi fug spre Sud și mai ales Est.
d) Începutul secolului al IX-lea marchează întinderea Imperiului Bulgar până la Tisa (de la Gurile Dunării în Răsărit). Secolul este marcat în zonă de coabitarea româno-slavă și de încercările Bulgarilor de a cuceri Romania. Nici urmă de migrații de la Sud către Nord.
e) Secolul X marchează venirea Ungurilor și Pecenegilor, în același sens N-E către S și S-V.
Cercetările arheologice au dovedit în tot spațiul românesc fenomenul de sinteză numit de Bulgarii și Sârbii de azi „romano-slavă” (că îi doare inima să spună româno-slavă).

12. În acesta situație, cum au putut impune aromânii cuvintele de baza ale creștinismului, latinești, masei de slavi nord dunăreni care primiseră creștinismul în slavă și dețineau și un stat sub tutela bulgarilor?

R.: Nu ar fi avut cum.
De fapt, cum arată Nicolae Iorga, Poporul Român s-a format cel puțin „din Carpații Beșchizi în Pelopones și de la Marea Adriatică la Marea Neagră”. Și în toată această zonă a avut loc o conlocuire româno-slavă după repetatele năvăliri ale Slavilor. De unde și a năvăli, care vine din slavonă…

A întrebat d-l Mihai Popescu
A răspuns Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea