Categorie: Gânduri

IUBIREA CARE URĂŞTE SAU MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA (I)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

IUBIREA CARE URĂŞTE
SAU
MOŞTENIREA COMUNISTĂ ÎN ROMÂNIA
(I)

În 1944 trupele sovietice au început să pună stăpânire pe România, ajutate şi de mişcarea deloc înţeleaptă din 23 august. Ocupaţia sovietică a fost ceva atât de cumplit, încât a depăşit bestialitatea ocupaţiei germane din Primul război mondial. Aducătorii comunismului, progresului şi libertăţii nu doar că jefuiau orice, nu doar că ucideau după chef, nu doar că violau. Ci, asemenea trupelor bulgăreşti din Primul război mondial – excluse din ocupaţia României chiar de germanii înspăimântaţi de manifestările lor demente – şi trupele sovietice s-au dedat la acte aflate dincolo de orice gândire. Ceea ce au făcut la Ip şi Trăznea ocupanţii maghiari ai Ardealului s-a repetat de către invadatorii răsăriteni.

Am avut prilejul să ascult mărturii ale unor bătrâni din Bistriţa, Teleorman sau Olt, din Vâlcea, Ialomiţa, Neamţ, Suceava, Braşov, Sibiu şi alte părţi ale ţării. Este extrem de greu să le duci, să încerci să nu răspunzi cu ură la asemenea amintiri. Voi spune doar, pe scurt, că în multe dintre aceste locuri femeile au umblat luni de zile mânjite cu balegă sau chiar excremente, deoarece împuţiciunea aceasta era singura care le apăra de violurile sistematice ale sovieticilor. Aceştia năvăleau noaptea în case, având o mare plăcere din a silui toată partea femeiască – şi de la 7-8 ani în sus, şi până la 70-80 de ani – în faţa familiei. Rezistenţa era zdrobită prin forţă, batjocura totală. Ca urmare, „toaleta” de culcare a femeilor consta într-un strat nou de balegă, astfel încât incursiunile nocturne ale sovieticilor să le găsească respingătoare.

Nu voi mai înşira aici alte crime sovietice – şi, apoi, comuniste. De la familii întregi măcelărite pentru nebuneşti răzbunări personale şi până la fabrici demontate şi duse în întregime în adâncurile Rusiei. De la „arestări” fără acte şi oameni topiţi în sistemul NKVD-ului pentru totdeauna, fără urmă, până la ofiţeri români ucişi în masă după 23 august 1944 pentru că… erau ofiţeri! Sau până la oameni ucişi „pentru crimele româneşti din Transnistria”, cu toate că procesele SOVIETICE împotriva administraţiei româneşti în Transnistria au fost un eşec total. Printre altele, Alexianu, guvernatorul Transnistriei, a fost SINGURUL guvernator din Axă al unei zone din URSS pe care „Justiţia Sovietică” a trebuit să-l achite! Trimiţându-l în România, unde ocupanţii sovietici au organizat uciderea lui…

În paralel cu această revărsare de bestialitate de neînchipuit, propaganda sovietică vorbea despre „Prietenia dintre popoare”, despre „Libertatea adusă de Comunism”, despre „Iubirea frăţească dintre popoarele sovietice şi poporul român”. „Stalin şi poporul rus libertate ne-au adus!”, urlau cei care călcau în picioare libertatea unui neam întreg.
De fapt comunismul s-a caracterizat, şi în vremea ocupaţiei sovietice, şi după aceasta, prin contradicţia fundamentală între cuvânt şi realitate. Aici intră „libertatea” care înrobeşte, „iubirea” care urăşte, „frăţietatea” care zdrobeşte, jefuieşte, violează, abuzează. Aici intră lozinci precum „Puterea, poporului!”, deşi puterea o avea aparatul de ocupaţie (pro)sovietic, alcătuit mai ales din străini – mulţi veniţi direct din U.R.S.S. Ori „Toată averea, poporului!”, deşi poporul suferea de foame, iar averile curgeau către U.R.S.S., unele fire mai mici scurgându-se în buzunarele celor din aparatul de represiune.

Faţă de toată această nebunie, românii au avut trei feluri de a răspunde.
Unii i-au întâmpinat pe ocupanţi cu bucurie, căutând să-şi găsească locuri călduţe în noua putere.
Alţii au plecat capul şi s-au supus, ştiind că este rău, dar alegând supunerea primejdiei rezistenţei.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei.
Unii au luptat împotriva ocupaţiei prin vestirea adevărului. De la Preasfinţitul Nicolae Popovici al Oradei şi până la Rugul Aprins de la Antim, de la predici împotriva ateismului şi corupţiei comuniste până la „simpla” – dar pedepsita! – trăire creştină în lume sau în mânăstire.
Alţii au luptat împotriva ocupaţiei prin despărţirea de sistem sau chiar prin folosirea armelor. De la Fraţii Arnăuţoiu sau Gogu Puiu şi până la „Sumanele negre” sau vestiţii partizani bucovineni, de la Elisabeta Rizea ori Gavrilă Mihali Ştrifundă la Gavrilă Ogoranu sunt multe mii de asemenea oameni. Şi pentru fiecare dintre ei sunt cel puţin zece care au ajutat. Care au adăpostit, au dat de mâncare, au dat veşti etc.

S-au ivit astfel două Românii: România celor care au colaborat cu ocupanţii şi comunismul, fie pentru câştiguri, fie de frică, fie din convingere (sau din amestecuri între acestea) şi România rezistenţei împotriva ocupaţiei ruso-comuniste.

Cea mai mare nenorocire adusă de comunism a fost necinstea.
Lipsa demnităţii – calitate fără de care nu există libertatea adevărată – s-a văzut în toate.

De la desfrânarea intelectualilor cu bestia bolşevică şi până la părinţii care îşi trimiteau copiii să dea flori activistului de partid. Zicala „ei se fac că ne plătesc, noi ne facem că muncim” este tipică epocii. Cacofonia intenţionată face parte din vulgarizarea ce însemna tot mai adânc sufletele oamenilor, precum fierul încins vacile din cireadă. Pentru că în comunism vulgaritatea era la putere. Demnitatea ţinea de nobleţe, iar nobleţea era parte a ceea ce comunismul ura fiinţial.
Partidul putea să fure orice, de la oricine. Era de ajuns să vrea, să hotărască asta.
În acelaşi fel şi colaboraţioniştii au înţeles că pot fura, dacă există o oarecare acoperire „de sus”.
De pildă, se fura porumb de pe câmp. Iar când se făcea mămăliga, era poftit şi şeful de post, ori activistul de partid, sau cineva dintre apropiaţii lor.
Complicitatea născută acoperea furtul.
Şi transforma hoţia, necinstea, corupţia, într-un fel de conspiraţie „anti-sistem”… cu binecuvântarea sistemului.

O altă formă a necinstei, a lipsei de demnitate, a fost aceea a vorbirii.
Orice discurs trebuia să fie conform. Să fie, adică, după indicaţiile politice.
De la discuţiile despre cumpărături, de la discuţiile de la coada făcută pentru cartofi sau cărbuni, până la cele despre artă sau aspiraţiile umane.
Cei convinşi de comunism erau puţini. Şi, cei mai mulţi dintre aceşti puţini, şi foarte proşti.
Erau mai ales declasaţi – beţivi, hoţi, trântori – care fuseseră promovaţi de comunism în felurite poziţii nevisate vreodată. Sau odraslele acestora. Analfabeţi ori semi-analfabeţi, dar destul de şmecheri pentru a fi utili Partidului. Repetau discursuri preluate de la mai-marii din ţară sau din Uniunea Sovietică. Adesea citindu-le greşit, stâlcit, agramat.
Erau şi adevăraţii ideologi, oameni care, ştiind foarte bine adevărul despre lepra comunistă, o cosmetizau neîncetat. Ei construiau discursuri bine şlefuite, rafinate, care să-i ameţească pe cei care erau mai răsăriţi. Propaganda lor nu putea rezista unei analize profunde. Însă cine să o facă? Şi, chiar dacă ar fi făcut-o cineva, cine să audă?
Pentru că singurul glas ce se putea auzi public era „Glasul Partidului Iubit”!

Prin urmare, toţi cei care colaborau cu sistemul, toţi colaboraţioniştii României erau nevoiţi să folosească acelaşi limbaj, acelaşi discurs.
Abaterea se pedepsea crunt!
Să reciţi „Doina” lui Mihai Eminescu sau „Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” a lui Radu Gyr se pedepsea cu puşcăria. Arestarea brutală, făcută spectaculos, era urmată – ştia toată lumea – de bătăi crunte ce pregăteau ancheta. Familia „vinovatului” avea şi ea de suferit. Sau se putea lepăda public, preferabil în scris, de „individul reacţionar”.

Deci, toţi ştiau că România este sub o ocupaţie mascată, toţi ştiau că în fruntea aparatului de stat sunt oamenii Uniunii Sovietice şi ai organismelor acesteia. De la cei din Comitetul Central al Partidului până la cei din Guvern; de la ofiţerii de frunte ai Armatei până la cei ai Securităţii, toţi erau oameni care fie trecuseră prin şcolile sovietice, fie erau verificaţi şi certificaţi de sovietici.
Şi toţi vorbeau despre „patriotism”, „iubirea de ţară”, „iubirea de moşie”, „iubirea de neam” etc., etc.
Ceauşescu, şcolit în U.R.S.S., înconjurat de oameni veniţi pe tancurile sovietice sau strecuraţi în România încă din perioada interbelică, dădea ţării „lecţii de patriotism”.
Istoria era masacrată în fel şi chip, cultura la fel, Biserica ce ţinuse Neamul Românesc în cele mai mari vâltori ale vremii, batjocorită.

Cei care ştiau adevărul, cei foarte mulţi care ştiau adevărul, erau însă, acum, colaboraţionişti.
Rezistenţa a însumat, probabil, în jur de două milioane de români. Colaboraţioniştii au însumat, în aceeaşi epocă, în jur de 14 milioane.
14 milioane de oameni care ŞTIAU foarte bine cât de rău, cumplit de rău, este comunismul. Care ŞTIAU foarte bine că România este ocupată de străini, exploatată, deznaţionalizată. Şi care au ales să o ducă bine sub acest regim.

Dar poţi să le spui copiilor că ţi-ai vândut sufletul?
Poţi să-ţi priveşti copiii în ochi şi să le spui: „comunismul este rău, datoria noastră este să luptăm împotriva lui, neamul suferă, ţara suferă, lumea suferă, datoria noastră este să luptăm să le eliberăm, dar am ales să mă lepăd, să îmi vând sufletul?”
Puţini au avut curajul acesta.
Cei mai mulţi au ales să tacă.
Şi-au lăsat copiii „educaţi” – adică, de fapt, îndoctrinaţi – de instituţiile de stat. De la grădiniţe ori şcoli până la radio şi televiziune, toate canalele vorbeau despre „măreţele realizări”, despre „lupta pentru pace”, despre „iubirea comunistă” şi „frăţietatea între popoare”, despre „bunăstare şi progres”…

Iar părinţii se fereau să vorbească prea mult în faţa copiilor. Se fereau să le răspundă la întrebările despre magazinele goale, despre foame şi frig, despre arestări abuzive, despre aroganţa agresivă şi incultă a atâtor miliţieni şi securişti…
Cel mult se făceau bancuri.
Spuse pe ascuns, cu frică.

(partea a doua aici)

Mihai-Andrei Aldea

Între pupătorii de moaşte şi mâncătorii de excremente (nerecomandat celor sub 18 ani)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Între pupătorii de moaşte şi mâncătorii de excremente
(nerecomandat celor sub 18 ani)

A fost sărbătoarea Sfintei Cuvioase Parascheva, o să fie sărbătorile Sfinţilor Dimitrie.
Prima a fost o tânără ce, lăsând bogăţia părinţilor, a devenit călugăriţă, slujind cu drag, toată viaţa, lui Dumnezeu – şi, prin această iubire, oamenilor. Lucrarea ei continuă prin minuni, cea mai mare fiind aducerea continuă a zeci de mii de oameni împreună, în iubirea lui Dumnezeu.
Ceilalţi doi sunt unul un călugăr, celălalt un militar de elită, amândoi legaţi prin munca şi lupta de a face lumea mai bună.
Apropierea oamenilor de asemenea modele este, evident, benefică. Fie şi câte puţin din faptele lor bune, din lucrarea lor, sunt preluate de către cei care îi cinstesc şi, astfel, oamenii devin puţin mai buni, lumea devine puţin mai bună.
Paradoxal pentru o gândire logică, tipic pentru o gândire bolnavă, unii au fost – şi sunt – furioşi pe faptul că sute şi sute de mii de oameni îi cinstesc pe aceşti sfinţi. În nebunia lor, sunt fierţi de mânie şi ură pentru că nu sunt ei modele, pentru că ideile lor nu pot fi impuse celor care gândesc altfel, pentru că nu pot să-i silească pe aceştia să îşi ducă viaţa după tipare anti-creştine. Aşa că îi numesc „înapoiaţi”, „spălaţi pe creier”, „pupători de moaşte”…

Desigur, pentru a-i dispreţui şi urî pe pupătorii de moaşte trebuie să ai o gândire extrem de primitivă şi josnică, ceva de tipul activiştilor comunişti sau altor asemenea fanatici. Nici atunci când eram ateu nu am înţeles violenţa imbecilă a acestui fel de purtare. Da, mi se părea hazliu că unii cred că sărutând moaşte sau icoane intră în legătură cu sfinţii sau Dumnezeu, obţin ajutor, „har” (ce-o fi ălă?) etc. Dar să te superi pentru asta? „Doar dacă eşti complet prost!”, spuneam atunci, prieteneşte, rarilor tovarăşi întru ateism care se agitau pe temă. „Nu-i dreptul lor să creadă în ce vor şi ce le place?” – desigur, era dreptul lor. „Ce, fac rău cuiva?” – bineînţeles, nu făceau rău nimănui. „Ce, vrei să faci ca staliniştii, să-i extermini pe cei care nu gândesc ca tine?” – a, nu, nu voiau asta. „Şi atunci?” Tăceau. Argumente logice nu există, iar ateii din România anilor ’80 (ai secolului XX, desigur) erau mult mai logici decât usr-iştii şi ceilalţi comunişti de astăzi.

În zilele noastre comuniştii urâtori de creştini găsesc cele mai idioate pretexte pentru a-i dispreţui şi persecuta – măcar cu ceva insulte comuniste, dacă nu cu bătaie de joc la locul de muncă, şcoală, sau în locurile publice. De la faptul că „dau bani preoţilor” – deşi sunt banii lor şi nu e treaba ta ce fac ei cu banii lor – şi până la discursul despre „mizeria” „pupării de oase de morţi”.
Desigur, „oasele de morţi” care sunt moaşte sunt curate. Foarte curate. Spălate repetat cu vin, aghiasmă (apă sfinţită) şi untdelemn, spălate cu acea încăpăţânare a credincioşilor care încearcă să facă un lucru pentru Dumnezeu: cât mai aproape de perfecţiune. Pentru că această spălare a moaştelor este primul pas canonic – adică, pentru credincioşi, absolut obligatoriu – în cinstirea lor.
Or fi sfinte, aceste oase?
Dacă sunt sfinte, aşa cum cred credincioşii – printre care, de peste o jumătate de viaţă, mă număr şi eu, fost ateu – atunci cu atât mai bine.
Dacă nu sunt sfinte, măcar sunt curate.
Zonele sexuale şi fundul, nu, nu sunt curate, chiar şi spălate fiind.
De ce?
Pentru că oasele nu mai au glande cu secreţie. Sunt oase uscate, vechi de sute de ani, chiar de mii de ani unele. Foarte bine spălate, curate, lustruite – de sfinţenie? de vreme? de săruturi? oricum, foarte curate, foarte lustruite.
În vreme ce zonele sexuale şi fundul sunt zone cu tot felul de organe excretoare – de la glandele sudoripare la cele producătoare de fecale şi urină.
Iar cei care îi urăsc şi dispreţuiesc pe „pupătorii de moaşte” sunt cei mai mari pupători, lingători etc. de zone sexuale şi funduri. La propriu. Adică sunt cei mai mari înghiţitori de excremente din lume (excluzând psihopaţii coprofagi, pe care în curând o să-i vedem „legalizaţi” tot ca un fel de „minoritate sexuală” ori ceva asemănător).

Trebuie observat faptul că din punct de vedere medical nu există niciun caz de boală provocat de cinstirea moaştelor sau icoanelor. În două mii de ani de Creştinism, în faţa a miliarde şi miliarde de oameni care pupă moaşte şi icoane, nu există niciun asemenea caz. În acelaşi timp, practicile sexuale orale sunt bine documentate ca izvor de infecţii. De la herpesul genital şi candidoză la sifilis, zeci şi zeci de BTS-uri (Boli cu Transmitere Sexuală) se dau şi se primesc prin formele de sex oral (şi anal). Este o realitate medicală certă, absolut atestată. Şi…
absolut atestat este şi faptul că nu există posibilitatea de a avea zonele sexuale şi anale perfect curate. Chiar în timpul spălării au loc felurite excreţii, de la cele de sudoare la cele de fecale şi urină, de la cele tipice unui organism sănătos până la cele provocate de ciuperci şi alte (micro)infecţii… sau de BTS-uri. Ca urmare, practicanţii de activităţi orale în aceste zone mănâncă, obligatoriu, asemenea excreţii. Cu mai multă sau mai puţină plăcere, după caz, mânaţi de patimă sau de presiunile – psihologice sau fizice, violente sau persuasive – ale partenerului/ei/ilor/elor.
Paradoxal pentru răutatea societăţii noastre, tipic pentru bunătatea creştină, nu a răspuns cu batjocoră pe temă niciunul dintre milioanele şi milioanele de Români batjocoriţi pentru credinţa lor, persecutaţi de mass-media, de comuniştii din usr ori alte grupări ale acestei religiozităţi atee fanatice. Nimeni nu s-a apucat să le spună acestora „mâncători de excremente”, deşi sunt; ba chiar sunt campioni în domeniu, şi încă în cel mai concret mod cu putinţă, nu la figurat.

Între împuţiciunea mâncării de excremente – sub pretexte de „libertate sexuală” – şi curăţenia „pupării de moaşte” – din „libertatea credinţei” – există, dincolo de atestările medicale, distanţa evidentă a spiritualităţii ce însoţeşte gesturile.
„Puparea moaştelor” se face din dragoste şi respect faţă de modele strălucite de eroism şi bunătate, din dragoste şi respect faţă de oameni care au învins patimile personale şi răutatea lumii, din dragoste de Dumnezeu. Aşa cum copiii, lângă sicriul tatălui sau mamei care i-a iubit şi i-a slujit, îi sărută mâna cu deplină iubire şi respect.
„Mâncarea excrementelor” se face din pofta disperată de plăcere sexuală şi lipsa de dragoste adevărată şi respect faţă de celălalt. Acolo unde există dragoste deplină şi respect, nu se ajunge la aşa ceva, pentru că bucuria întâlnirii dintre cei doi este atât de mare încât artificiile sunt perfect inutile.
Altfel spus, avem în „pupatul moaştelor” o lucrare a dragostei şi respectului, iar în „mâncarea excrementelor” o lucrare a patimii înjositoare, a lipsei de iubire, a lipsei de demnitate.
Şi, evident, fiecare îşi alege ce vrea dintre aceste două spiritualităţi şi din milioanele de nuanţe dintre ele.

Dar, iarăşi evident, dacă „mâncătorii de excremente” nu ar fi complet complexaţi de propriul stil de viaţă, nu ar încerca să-l impună, cu răutate şi furie, celorlalţi. Că doar nu-i împiedică nimeni să-şi vadă de plăcerile lor, dar ei încearcă să-i împiedice pe ceilalţi să-şi trăiască viaţa aşa cum vor! „Pupătorii de moaşte” îi cheamă pe cei din afară către bucuria pe care ei o trăiesc, dar nu încearcă, în niciun caz, să le impună venirea. Ceea ce arată şi faptul că „pupătorii de moaşte” se simt mult mai bine în tărirea credinţei creştine decât „mâncătorii de excremente” în trăirea credinţei în comunismul sexualist. Dar şi faptul că ameninţarea dictaturii vine în România nu din direcţia creştinilor ci, dimpotrivă, din grupurile necreştine, unul dintre cele mai ameninţătoare din acest punct de vedere fiind acela al comuniştilor – „corecţii politic”, „progresiştii ateişti” etc.
Adevărurile neplăcute supără – nu cred că „Adevărul supără”, supără doar adevărurile ce nu convin, la fel şi minciunile (cele plăcute, de la linguşiri la cele „de politeţe”, vor fi atât de des acceptate…). Dar fără să ne uităm în oglindă, îndreptarea este cu neputinţă. Iar adevărul este că „pupătorii de moaşte”, cu toate lipsurile şi slăbiciunile lor, sunt, cel puţin, pe calea îndreptării. În vreme ce „mâncătorii de excremente” agresivi, lucrători ai fanatismului anti-creştin, sunt doar făcători de rău: lor, celorlalţi, societăţii…

Mihai-Andrei Aldea
fost ateu, azi pupător de moaşte

Aş vrea să fiu Ţăran!

Mihai-Andrei Aldea10 comentarii

Ţăranul este omul Ţării, Ţărânii şi al Ţarinii.
Este cel care sfinţeşte locul, este cel care îngrijeşte şi apără Ţara, este cel care face ţarina roditoare, cel care scoate viaţă din ţărână, şi care, la sfârşitul ostenelilor sale, se întoarce în ţărână, unindu-se cu Ţara de aici şi cu cea de dincolo, îngrijindu-şi şi apărându-şi ţarina şi de dincolo de moarte.

Se socoteau ţărani, adică Oamenii Ţării, cândva, toţi Românii, de la vlădică până la opincă.
De aceea cătunarul era al cătunului, săteanul era al satului, păstorul era al păşunilor şi plaiurilor, faurul era al tainelor făuritului, cetăţeanul era al cetăţii, târgoveţul era al târgului şi tot aşa, pentru ca toţi să fie Ţărani, toţi să fie ai Ţării.

Ţăranul ştia că are de îngrijit şi apărat ţărâna, ţarina, Ţara.
Şi chipul său se lumina de bucurie când vedea binecuvântarea lui Dumnezeu strălucind peste ţărână, ţarină, Ţară, prin roadele trupului său ostenit: poame, turme, păduri, păşuni, livezi, vii, stupine, copii, tineri, turlele bisericilor şi vuietul clopotelor, cântecul fluierelor, cimpoailor, glasurilor oamenilor şi ale firii…

A fost o vreme când Românul creştea cunoscând că are de îngrijit ţărâna, ţarina, Ţara.
A fost o vreme când fiecare băiat ştia că trebuie să devină cel puţin erou, dacă nu desăvârşit, adică sfânt.
A fost o vreme când fiecare copilă ştia că trebuie să devină cel puţin eroină, dacă nu desăvârşită, adică sfântă.
A fost o vreme în care fiecare faptă era cântărită în cumpăna dreptăţii, iubirii şi datoriilor sfinte.
A fost o vreme când Românul râvnea să fie Ţăran, să poată merge în Veşnicie ştiind că a fost, într-adevăr, om.

 

 

 

 

 

 

 

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre ura anti-românească pe care s-a construit Regatul României

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Cine nu învaţă Istoria
va repeta greşelile trecutului
alunecând pe o spirală ce coboară adânc în Iad.
Mihai-Andrei Aldea

În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, în vremea domniei lui Carol I de Hohenzollern, vechile Ţări Româneşti ale Munteniei şi Moldovei, unite din 1859, sunt transformate în regat.
Schimbările din această epocă sunt în cea mai mare parte o combinaţie între dorinţele Masoneriei (străine), dorinţele, poftele şi ideile politicienilor români (aproape toţi masoni) şi felurite ingerinţe, directe şi indirecte, ale marilor puteri din epocă. Este un fel de haos politico-economico-social şi, bineînţeles, cultural.
Cuvântul de ordine este „modernizare cu orice preţ”. Însă în spatele acestui cuvânt – şi al multor alte cuvinte de propagandă – se ascund multe, multe alte interese.
Caragiale a ironizat politica şi politicienii acelor vremi. Era singurul lucru care se putea face, singura cale care nu ducea fie la a fi în slujba politicienilor, fie în temniţele sau spitalele lor de nebuni. Dincolo însă de luptele între grupările politice, exista întotdeauna un nivel de înţelegere: acela al raporturilor dintre clasa politică şi restul claselor sociale.
Pentru Regatul României acest raport a fost exclusiv unul de aservire.
Diplomatică, dacă nu se putea altfel, rapace, violentă, extremistă dacă se putea şi era convenabil (n-am spus „eficient”!). Ura dintre clanurile politice – numite şi „partide politice” – era mare, dar nu de netrecut; până la urmă, apartenenţii erau din aceeaşi lume a politicii, dacă nu chiar din aceleaşi loji masonice. Ura socială era însă extremă. Manifestaţiile erau adesea încheiate cu bătăi. Dacă erau însă cu adevărat populare, nu politice, se încheiau cu şarje de cavalerie, cu focuri de armă, cu intervenţii directe manu militari. Fără a se număra morţii şi răniţii, decât cu foarte rare excepţii.
Răscoalele ţărăneşti de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea au fost întotdeauna înăbuşite în sânge, indiferent de gruparea mafiotă (numită şi partid politic sau alianţă politică) aflată la putere. Merită subliniată aici – şi nu poate fi supraestimată – diferenţa gigantică între slugărnicia politicienilor „români” în faţa străinătăţii şi dispreţul total, de cea mai pură nuanţă rasistă, faţă de propriul popor. Ţăranii Români, adică oamenii Ţării, adică peste 90% din populaţie, erau lipsiţi, real, de orice drept politic. Votul – la care foarte puţini ajungeau – era o mascaradă. Marea Lojă Naţională recunoştea acum ceva vreme că toţi prim-miniştrii dintre 1866 şi 1914 au făcut parte din Loja „Steaua Dunării”; deci era de ales dintre ai lor şi ai lor…
Iar dispreţul faţă de Românul obişnuit era nesfârşit. „Muncitori ca boii şi prolifici ca iepurii”, îi definea cineva care trăia pe spatele lor. Iar acest dispreţ era, la nivel practic, tipic întregii clase politice; excepţiile – gen Eminescu sau Caragiale – erau înlăturate… într-un fel sau altul. România Străveche trebuia distrusă, Românii trebuiau convinşi sau siliţi să îşi lepede Credinţa, Cultura, Istoria. Prin orice mijloace.

Desigur, cineva s-ar putea indigna, ar putea aminti nume, zise mari, cita discursuri, sonor patriotice, aminti luări de poziţie, aparent demne, din acele vremuri. Cunoaştem. Am citit şi noi destul din discursurile parlamentare ale epocii. Impresionante. Dar şi mai impresionante, negativ, în raport cu faptele celor care le-au rostit. Cei care se dădeau gata să moară pentru ţară o trădau, în acelaşi timp, cu cea mai mare uşurinţă. Cei care se dădeau demni în Parlament erau uluitor de supuşi străinilor în Guvern. Cei care îşi proclamau iubirea pentru popor îl jefuiau, ucideau, alungau din Ţară. Şi am putea continua cu asemenea contradicţii, dând nume şi exemple concrete cu nemiluita. Dar cine ştie, într-adevăr, istoria Regatului României, ştie şi că descrierea noastră nu este prea sumbră. Dimpotrivă.

Mihai-Andrei Aldea

Un criminal anti-român şi politicienii „noştri”

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Una dintre figurile străine cele mai urâte din istoria modernă a României este Mihail Kutuzov, un militar de geniu şi un jeg moral, unul dintre acei siniştrii monştrii ai istoriei pentru care ajungi să înţelegi de ce există Iadul şi de ce e bine că există Iadul: acolo este locul lor.

Dincolo de victoriile pe care le-a avut pe câmpul de luptă, Mihail Kutuzov s-a distins prin ura sa nestăvilită faţă de Români, prin actele de o mare bestialitate pe care le-a săvârşit împotriva acestora oriunde a putut. Cauzele acestei uri sunt necunoscute, dar faptele sunt clare şi cumplite: un jaf neîncetat şi nestăvilit, deportări, crime, abuzuri nesfârşite. Atunci când i s-a reproşat purtarea sa cumplită faţă de Români, neomul Mihail Kutuzov a spus:

„Le voi lăsa doar ochii, să aibă cu ce să plângă!”

Dincolo de faptul că o frază similară îi este atribuită şi lui Kiseleff, alt duşman al Românilor glorificat de autorităţile „române”, trebuie să înţelegem faptul că amintirea lui Kutuzov a fost, pentru popor, aceea a unei bestii demente, stăpânită de o ură de neînţeles, de o răutate demonică.

Astăzi, la aproape 30 (treizeci) de ani de la ieşirea – teoretică – a României de sub „oblăduirea” U.R.S.S., încă există la Spitalul Filantropia din Bucureşti un monument al acestui monstru, iar la Ploieşti o stradă care îi poartă numele.
Nenumăratele încercări ale Românilor de pe amândouă maluri ale Prutului de a-i convinge pe politicieni să îndepărteze ruşinosul monument şi să dea un nume cuviincios acelei străzi au fost călcate, sistematic, în picioare.
În Arad, doar în 2010 s-a izbutit renunţarea la odiosul nume de asemenea atribuit unei străzi…

Cât de mizerabilă este purtarea politicienilor „noştri” în această privinţă, se poate înţelege din „motivele realizării monumentului” de la Spitalul Filantropia. Mai bine zis, din pretextul adus pentru acest monument: „generosul” Kutuzov a azvârlit, la o recepţie, 7 (şapte) galbeni – din sutele de mii jefuite de la Români – în cadrul strângerii de fonduri pentru ceea ce avea să fie Spitalul Filantropia. Fondurile iniţiale de construcţie şi înzestrare ale acestui spital au fost de peste 2.000 (două mii) de galbeni, ulterior suma crescând de câteva ori. Dintre aceşti galbeni, 7 (şapte) sunt cei proveniţi de la Kutuzov (care îi jefuise de la Români). Şi acesta este pretextul monumentului lui Kutuzov din Bucureşti!
Cât despre numele străzii din Ploieşti, probabil răpirea Basarabiei de către Kutuzov şi actele de ucidere a Românilor de acolo şi din restul Moldovei, din Muntenia şi din ţinuturile de la est de Nistru merită, după politicienii ploieşteni, o asemenea răsplată….

Mihai-Andrei Aldea