Categorie: Gânduri

INTRE CORUPŢIA CARE UCIDE ŞI SCHIMBĂRILE CARE NU SCHIMBĂ

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

(articol publicat pe 4 Noiembrie 2015 la pagina facebook
https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1668109470126629)

Morţii şi răniţii de la Colectiv, familiile lor şi toţi cei loviţi de tragedie sunt răspunderea clasei politice.
Nu patronii, nu pompierii, nu rockerii, nu popii, nu medicii, nu facebook-ul, nu hipsterii sau alţii asemenea sunt de vină pentru ceea ce s-a întâmplat la Colectiv. Nici pentru normele de siguranţă de bătaie de joc, nici pentru inspecţiile de bătaie de joc (pe care le-am putea numi „razii pentru şpagă”).
Situaţia de la Colectiv se putea întâmpla oriunde:
într-un spital, într-o biserică, într-un teatru, într-o şcoală.
Ferească Dumnezeu! Dar se putea întâmpla!
Şi tot acolo se ajungea!
Pentru că statul zis român, pentru că imensa majoritate a clasei politice, pentru că autorităţile statului dispreţuiesc, ba chiar şi urăsc poporul român.
Chiar nu vedeţi?
Ultimul refugiu al politicienilor este să arunce vina pe cineva. Şi direcţionează mass-media în această privinţă.
Împotriva rockerilor sau popilor – doar, doar s-or bate între ei şi i-ar lăsa pe politicieni în pace. Împotriva galeriilor de fotbal, împotriva pompierilor, împotriva medicilor, împotriva…
Gata!
Peştele de la cap se împute!
România suferă din cauza unei clase politice mizerabile.
Oh, înţeleg!
Înţeleg faptul că este EXTREM DE GREU să umbli cu miere şi să nu îţi lingi degetele.
Eu nu mă supăr că un deputat îşi face vilă la munte, că un senator îşi face vacanţa în Thailanda ori că un ministru îşi ia maşină de 50.000 de euro. DACĂ ÎŞI FAC TREABA!
Dacă pentru accizele gigantice la carburanţi, pentru rovignete, taxe de drum şi nenumărate alte asemenea dări avem şi noi drumuri bune!
Dar noi avem drumuri care ucid!
De la drumul dintre Sighişoara şi Făgăraş până la pilonul dinspre Suceava, de la „Autostrada Morţii”, scuzaţi, „Autostrada Bucureşti – Piteşti” şi până la DN 1, nenumărate sunt drumurile care ucid. Ucid!
Pe banii noştri.
Este doar un exemplu al corupţiei care ucide.
Şi care îi stăpâneşte Guvernul, Preşedinţia, Parlamentul şi alte autorităţi ale statului.
Exagerez?
Uitaţi-vă la cei care ne conduc: infractori condamnaţi, oameni cu procese penale pe rol, plagiatori, traficanţi de influenţă, ba şi de copii, oameni care nu ar trebui să aibă nici măcar drept de vot, dar de a candida!
Şi care nu se retrag, decât pentru a reveni!
Căci, de la corupţia care ucide ajungem la schimbările care nu schimbă!
Aud că şi-ar fi dat demisia Ponta.
Foarte târziu.
O demisie muuult aşteptată.
Dar ce va schimba?
Cine vine în loc?
Cel pe care şi l-a pregătit ca înlocuitor?
Poate vor urma şi alte demisii.
Schimbări.
Care nu vor schimba nimic.
Aceeaşi clasă politică, aceeaşi corupţie care ucide.
Alte lupte, alte speranţe pierdute.
Există o soluţie.
Foarte îndepărtată, foarte greu de aplicat. Dar, cred eu, există.
Singura pe care o văd.
Ca toată România să se unească pentru a impune – prin referendum, prin inţiativă legislativă, pe ce cale se poate – o nouă Constituţie, o nouă atitudine politică.
În care să fie obligatorii cinci principii fundamentale:
1. Să fie interzise toate organizaţiile de mafie politică, de trafic de influenţă, fie că se numesc partide, grupări politice sau mişcări politice.
2. Toate candidaturile să fie independente.
3. Să fie strict interzise toate campaniile electorale şi să fie înlocuite de PREZENTAREA ELECTORALĂ.
4. Prezentarea electorală se face la fel pentru toţi candidaţii: acelaşi timp de prezentare a programului pe care candidatul se angajează să-l aplice dacă va fi ales, aceeaşi prezenţă pe site-urile dedicate (oficiale); programul prezentat este cel legalizat la notariat şi depus la Comisia Electorală.
5. Candidaţii răspund penal pentru ne-îndeplinirea obligaţiilor asumate. Comisia Electorală publică în perioada prezentării electorale programele depuse, această publicaţie fiind document ce poate fi folosit în instanţă.

Interzicerea partidelor, grupărilor sau mişcărilor politice are două scopuri:
– pe de-o parte, înlăturarea prejudecăţilor politice; un patriot va aplica măsurile necesare comunităţii sau ţării pe care o conduce, fără a ţine seama de posibila încadrare a măsurilor ca fiind „de dreapta”, „de stânga”, „de centru” etc.
– pe de altă parte, înlăturarea traficului de influenţă, pentru care existenţa unor asemenea grupări este esenţială.

Independenţa candidaturilor împiedică traficul de influenţă indirect, prin „ong-uri” sau alte structuri similare.

Interzicerea campaniilor electorale are două scopuri:
– pe de-o parte blochează unul din cele mai eficiente mijloace de cumpărare a politicienilor sau de implantare a unor agenţi pe post de politicieni;
– pe de altă parte împiedică prostirea populaţiei (extrem de mult practicată în majoritatea campaniilor electorale).
Prezentarea electorală aduce în faţa alegătorilor realitatea: omul şi programul lui. Astfel oamenii ştiu pe cine şi de ce votează. Fără gogoşelele, balonaşele şi urletele propagandistice ale campaniilor electorale. Simplu, curat.

Răspunderea penală este esenţială. Politicienii de astăzi sunt singura categorie – socială, profesională, cum vrem să o numim – care nu răspunde penal pentru neîndeplinirea atribuţiilor, chiar dacă o ţară întreagă este distrusă.
Politicienii care, în pofida Constituţiei, în pofida obligaţiilor elementare, au cedat Ucrainei, pe timp de pace, uriaşe teritorii româneşti, nu au răspuns niciodată.
Nu răspund penal nici politicienii care vând companiilor din est şi din vest dreptul de a otrăvi ţara, de a otrăvi apele, de a ne distruge solul – cu extragerile lor de gaze de şist, cu „îngrăşăminte” chimice toxice, cu insecticide şi fungicide toxice, cu OMG respinse de mai toate ţările europene etc., etc., etc.
Şi lista poate continua.
Răspunerea penală, clară şi directă, este sigura soluţie pentru îndreptarea lucrurilor.

Desigur, acum sunt prins între durerea corupţiei care ucide şi mutilează pe viaţă – Colectiv fiind doar cel mai recent exemplu teribil – şi lipsa de speranţă în faţa schimbărilor care nu schimbă nimic.
Aici, unde sunt acum, văd aceste cinci principii, ca singura soluţie pentru curăţarea societăţii româneşti, pentru un viitor al României, pur şi simplu.
În această clipă nu-mi dau seama cum s-ar putea ajunge la aplicarea celor cinci principii.
Este limpede că, în afară de câţiva cititori de pe facebook, n-o să audă nimeni de ceea ce am scris aici. Este iarăşi limpede că ar fi nevoie de o mare hotărâre, de o mare dorinţă a tuturor românilor pentru ca o asemenea schimbare să fie posibilă.
Evident, toate forţele politice s-ar opune, pentru că ar fi sfârşitul corupţiei, sfârşitul huzurelii unora pe spinarea poporului, sfârşitul bătăii de joc.
Dar poate se găseşte o cale, poate mai există destulă putere în noi pentru a realiza o îndreptare a ţării, înainte de a o vedea prăbuşită.
Părerea mea…

Mihai-Andrei Aldea

AMBIŢIA DE A VEDEA DRACI

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

(Articol din 9 Noiembrie 2015, apărut ca blândă chemare la decenţă a celor care se încăpăţânau să vadă în ceilalţi demoni…)

Au unii, deși își spun creștini, ambiția de a vedea pretutindeni demoni şi numai demoni. Demoni şi demonizați, satane şi sataniști. Conspirații teribile pe care ei le dezvăluie plini de curaj, cu riscuri imense. Deși, evident, o fac folosind informații disponibile oricui, care circulă liber. Și, pe cât se poate, anonimatul.
Încă din anii facultăţii mi-am dat seama că există teologi şi teo-ologi.
Sau, mai bine zis, există teologi care Îl au pe Dumnezeu şi vorbitori despre Dumnezeu care de fapt nu Îl cunosc deloc.

Avem nevoie de Dumnezeu.
Dar, în acelaşi timp, ne temem de El.
Egocentrismul nostru se teme, de fapt, de orice altă persoană. De oricine ar putea să ne scoată din tabieturile noastre, din prejudecățile noastre, din sistemul pe care ni l-am construit.
Şi cine ar putea face așa ceva mai mult, mai bine, mai îndreptățit decât Dumnezeu?

Soluția unora la această dilemă este să stea departe de Biserică şi de Dumnezeu. Eventual să dea cu pietre în Biserică şi Dumnezeu, ca în cei vinovați de a le fi tulburat sufletul, de a fi trezit glasul conștiinței.
Doar că, de multe ori, dintre cei care dau cu pietre sau asistă la asta, se ridică apostoli ai Credinţei. Alt şi alt Saul, întors pe drumul Damascului de o altă şi altă uimitoare, vie şi proaspătă întâlnire cu Dumnezeu. Ca mine, de altfel.
Alții aleg o cale mai iscusită de a sta departe de Dumnezeu: merg la Biserică.
Dar merg la Biserică nu cu sufletul deschis, ci căutând să găsească ceea ce se potrivește egocentrismului lor.
Nu pe Dumnezeu Îl caută ei, ci acele părți din Dumnezeu şi din Credință ce se potrivesc sistemului propriu. Adevărul nu contează, chiar dacă este proclamat în permanență.
Sunt oamenii care, alături de atei, vorbesc cel mai mult despre Dumnezeu. Şi unii, şi alții, fără a-L cunoaște. Teo-ologi.

M-am întrebat mult în aceste zile: ce are în suflet un om care vede peste tot numai draci?
Pe Dumnezeu?
Dar Dumnezeu este în fiecare. Şi dacă Îl ai, nu poți să nu Îl vezi în celălalt.
Dumnezeu este în fiecare, deși nu fiecare Îl are pe Dumnezeu.
Căci, deși este în tine, poți să Îl ignori, poți chiar să Îl batjocorești.
El are atâta putere şi atâta iubire încât le rabdă pe toate.

Oare ce are în suflet un om care vede peste tot şi în toţi numai draci?
Oricum, nu pe Iisus Christos!
Acesta nu s-a temut să fie asociat cu „sataniştii” vremii lui.
Saduchei sau farisei, curve şi corupţi, sclavi şi liberi, sănătoşi sau bolnavi, ostaşi ori leproşi, toţi L-au avut alături, într-o clipă sau alta, pe Iisus Christos.
La o masă, la o nuntă, la pescuit, la câmp, în munte, la Templu, în piaţă, în case, pe străzi… Dragostea lui Iisus, înțelepciunea Lui, înțelegerea față de puterea şi slăbiciunea omului, faţă de fățărnicia şi sinceritatea noastră, puterea Lui, Cuvântul Lui, au atins auzul, uneori şi mintea, ba chiar şi inima şi sufletul a mii şi mii şi mii de oameni.
Cine știa, atunci, că Fiul Omului avea să fie răstignit?
El! Iisus Christos!
Cine ştia, atunci, că Fiul lui Dumnezeu avea să fie răstignit chiar de către cei pe care îi învăţase cele bune, îi mângâiase în dureri, îi încurajase în facerea binelui, îi vindecase de bolile lor? Cine?
El! Iisus Christos!

El era cel care ştia ura ce va schimonosi gândurile, vorbele, cuvintele şi feţele celor care Îl lăudau! El era cel care ştia răutatea ce-i va stăpâni pe cei pe care îi ajuta!
Şi, paradoxal pentru teo-ologi, dincolo de răutatea din ei, dincolo de demonii din ei, a văzut şi lumina din ei, bunătatea din ei… L-a văzut pe Dumnezeu în ei!
De ce?
Pentru că de la Dumnezeu venea şi Dumnezeu era!

Cel care nu Îl are pe Dumnezeu vede numai rău în ceilalţi.
Cel care Îl are pe Dumnezeu poate să zărească, dincolo de chipurile răutăţii, lumina cea bună a Dumnezeirii ce arde în fiecare.
Şi poate să-i întindă o mână omului din faţa lui, oricât de rău ar părea (altora), pentru că vede şi înţelege şi bunătatea din el.

Mihai-Andrei Aldea
#colectiv

Articol publicat iniţial pe facebook
(ro-ro.facebook.com/PrMihaiAndreiAldea/posts/1720735911493718 )

Colectiv, între teoria conspiraţiei şi coincidenţe

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
(textul iniţial a apărut în Noiembrie 2015, fiind preluat şi pe ActiveNews, la adresa https://www.activenews.ro/stiri-social/Sa-credem-in-teoria-conspiratiei-126473)
Zilele acestea am tot văzut şi auzit bănuieli despre faptul că incendiul de la Colectiv ar fi fost pornit dinadins.
Nu ştiu dacă este adevărat sau nu. Dar pentru că mi s-a spus că paranoicii trăiesc mai mult decât oamenii obişnuiţi, mă întreb ce ar fi să credem, fie şi câteva minute, pentru un articol, să zicem, în teoria conspiraţiei.
Sau… Nu! Nu există conspiraţii, există doar… coincidenţe.
Este o coincidenţă faptul că incendiul a avut loc exact în perioada în care erau la rând trei concerte anti-sistem, pentru libertate şi care, dincolo de aspectul neconformist, purtau un mesaj ortodox.
Este o coincidenţă faptul că după rock-ul iubitor de libertate cântat de „Goodbye to Gravity” urmau concertele iubitoare de libertate cântate de Cedry2k, Sişu şi ceilalţi din Haarp Cord.
Este o coincidenţă că foarte mulţi dintre cei aflaţi la concert erau ortodocşi adevăraţi, erau români adevăraţi.
Este doar o coincidenţă faptul că un guvern ce n-a căzut în timpul unor lungi şi puternice demonstranţii acum şi-a dat atât de uşor demisia.
Este doar o coincidenţă faptul că mass-media a minţit şi minte, dincolo de hotarul infracţiunii, împotriva BOR, găsită ţap ispăşitor pentru crimele clasei politice.
Este doar o coincidenţă faptul că mass-media nu se întreabă ce au făcut politicienii cu aproape 30 de MILIARDE DE LEI date la Sănătate, în vreme ce BOR, cu 40 de milioane de lei, ridică biserici şi catedrale.
Este doar o coincidenţă faptul că mass-media trece sub tăcere tunul de peste 100 de milioane de euro (euro, nu lei) dat de politicieni cu Cardul de Sănătate.
Este doar o coincidenţă faptul că mass-media nu spune „vrem medici, nu carduri„, dar propagă sloganuri anti-ortodoxe.
Este doar o coincidenţă faptul că mass-media trece sub tăcere că politicienii au declarat acum câţiva ani că „ţinem degeaba 200 de spitale”.
Este doar o coincidenţă faptul că anumiţi „răspândaci” propagă printre ortodocşii practicanţi ideea că la Colectiv a fost un ritual satanic, dând fotografii sau înregistrări vechi de şase luni sau un an, ale unor formaţii şi grupări fără nici o legătură cu „Goodbye to Gravity”, încercând să-i provoace.
Este doar o coincidenţă că mass-media preia reacţiile ortodocşilor păcăliţi, răspândindu-le, dar reacţiile obiective ortodoxe sunt trecute sub tăcere.
Este doar o coincidenţă faptul că mass-media filmează şi prezintă orice „reprezentant” al oricui care trece pe la Colectiv, dar preotul de la ISU aflat acolo imediat după incendiu şi preoţii de la Radu Vodă care au fost acolo duminică au scăpat neobservaţi.
Este doar o coincidenţă faptul că mass-media uită că BOR a donat sute şi mii de litrii de sânge.
Este doar o coincidenţă faptul că mass-media a refuzat să spună că sângele preoţilor din Ialomiţa, donat pentru cei arşi la Colectiv, curge acum prin venele supravieţuitorilor.
Este doar o coincidenţă faptul că mass-media trece în treacăt peste bursele acordate de BOR familiilor lovite de catastrofă.
Este doar o coincidenţă faptul că nu s-a filmat şi nu s-a făcut publică nici una din numeroasele adunări ale celor loviţi de tragedie şi familiile lor în bisericile de care aparţin.
Este doar o coincidenţă faptul că deşi Biserica a sprijinit financiar familiile îndoliate s-a minţit public că s-ar fi cerut bani de la acestea pentru slujbe.
Şi faptul că nimeni nu a fost sancţionat pentru această mizerabilă manipulare este tot o coincidenţă.
Este o coincidenţă faptul că în vreme ce un fost preşedinte a desfiinţat mai bine de 60 de spitale BOR înfiinţat 50 de unităţi medicale, pe lângă celelalte unităţi de asistenţă socială, iar mass-media tace.
Este o coincidenţă că asistenta care a descris tragedia de la Colectiv a fost redusă la tăcere.
Este o coincidenţă că pe spinarea luptătorilor pentru libertate de la Colectiv – ortodocşi şi de altă religie – s-au cocoţat propagandişti ai statului autoritar, dictatorial, ateu, bolşevic, iar mass-media tace.
Este o coincidenţă faptul că din salariul mediu pe economie un om dă 6 lei pe an pentru Culte, dar plăteşte statului sute de milioane direct şi indirect, însă vina pentru starea ţării este pusă pe seama celor şase lei. De mass-media.
Este o coincidenţă faptul că în spatele puterilor mass-media stau aceleaşi grupuri care taie şi spânzură în politică şi care sunt vinovate de corupţia şi decăderea ţării, inclusiv de tragedia de la Colectiv.
Este o coincidenţă că aceeaşi mass-medie şi aceleaşi grupuri de putere au distrus Învăţământul, Sănătatea, Cultura, Armata, Industria, Comerţul, Turismul şi tot ce au mai putut, tot ceea ce este românesc, fără a răspunde vreodată pentru asta.
Este o coincidenţă faptul că aceeaşi mass-medie a promovat şi promovează masiv orice fel de cultură străină, orice religie străină, orice nu este românesc.
Este o coincidenţă că la alte manifestaţii la fel de largi nu a existat nici o reacţie oficială, iar acum oficialităţile pretind, dintr-o dată, că bagă în seamă poporul.
Este o coincidenţă faptul că aceleaşi voci încearcă să-i divizeze pe români şi să-i ridice împotriva singurii structuri româneşti încă în picioare, şi că aruncă vina pe rockeri, popi, medici, pompieri şi pe oricine poate pentru crimele de la Colectiv şi pentru tot ce merge rău în ţara asta. ‪#‎colectiv‬
Aş putea să mai înşir coincidenţe, dar nu are rost. Paranoia te-o ţine mai mult în viaţă, dar este plictisitoare rău. Totuşi coincidenţele astea sunt „puţin” cam multe. Ciudat.
Mihai-Andrei Aldea
P.S. După ce manevrele politice se vor potoli, după ce puştii eliberatori şi agenţii manipulatori vor avea alte treburi, victimele de la Colectiv o să sufere mai departe. Având alături aceiaşi preoţi ortodocşi, aceiaşi medici şi asistente şi aceiaşi voluntari ce i-au ajutat aceste zile. La fel de ignoraţi ca şi acum, la fel de nedrept trataţi. Dar făcându-şi datoria mai departe.
Până când majoritatea va ajunge să facă asemenea, o să tot fim manipulaţi de politicieni şi ne vom tot întoarce în robia din care, în izbucniri de moment, ni se pare că scăpăm.
Părerea mea…

Bunătatea unor Români

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Am povestit mai demult puţintel despre oameni şi întâmplări minunate din Munţii Buzăului (şi în Revista Egophobia).
Despre Vasile Stemate, un cioban care, împreună cu soţia sa, Ana, a trecut prin zeci de ierni la stâna de dincolo de Terca, din „creierii munţilor”.
Am scris puţin, doar o întâmplare din viaţa lor bogată şi plină de greutăţi, dureri, minuni… cu gândul de a scrie mai multe când voi simţi că sunt în stare, că este clipa cea mai potrivită…

Şi primesc de la fiica lor următorul mesaj:

„Buna ziua, parinte! Nu am cuvinte sau sunt prea sarace sa va spun ce am simtit azi cind am vazut acel articol scris de d-vs cu povestirile si trairile parintilor mei. Va multumim din suflet!
I-am sunat si le-am povestit. Nu le venea sa creada. Erau impresionati si se minunau.
Parinte, e pentru ei ca o rasplata a vieti, o bucurie. Sunteti pentru noi un inger pazitor.
Nu stiu de cind e postat, eu azi l-am vazut.
Va multumim! Va dorim multa sanatate, Dumnezeu sa va ocroteasca!„

Citind aceste rânduri mi-au dat lacrimile, la propriu.
Este aproape imposibil pentru un om actual să înţeleagă despre ce vorbesc. Vasile şi Ana Stemate fac parte dintre Români, nu dintre Românofonii ce domină societatea de astăzi. Ei sunt cei pe care „demitizanţii” îi declară „mituri”, „figuri imaginare”, „vise ale naţionaliştilor”, „oameni care nu au existat niciodată”. Ei sunt oameni care au muncit o viaţă întreagă după Legea Românească de altădată. Ei sunt unii dintre cei prin care s-a făcut şi ţinut România.
Au în spate decenii şi decenii de muncă. Muncă grea. De la cea de sondor la cea de cioban, de la cea de băciţă la cea de mamă. Şi-au crescut copiii, şi-au crescut oile, şi-au crescut legumele, găinile, pomii. Au secerat iarba, au îngrijit copiii de boli, au îngrijit oile de boli, au îngrijit legumele de boli, au îngrijit găinile şi pomii de boli. Au râs şi au plâns, au suferit şi s-au bucurat, au muncit, au trecut peste greutăţi cumplite.
Oameni cu o viaţă eroică, de epopee, dusă ca o haină firească.
Şi care îmi mulţumesc pentru câteva rânduri slabe, nevrednice de statura lor, în care amintesc, pe scurt, pentru o generaţie nepăsătoare, fărâme din această românească, firească şi trans-naturală viaţă…
Ei, care m-au primit, împreună cu cei cu care am venit, cu cea mai mare bucurie.
Vasile Stemate, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a mă lăsa s-o călăresc pe Steluţa în Pădurea cea Mare din Munţii Buzăului, care mi-a făcut cinstea şi bucuria de a-mi împărtăşi, deschizându-şi sufletul, comorile unei vieţi de Român.
Ana Stemate, care cu o modestie atât de frumoasă – şi atât de uluitoare astăzi -, s-a bucurat atât de mult să ne poată ospăta, să ne facă să ne simţim, în creierii munţilor, chiar ca la mama acasă.
Ei, care fără curent electric şi apă curentă, la o stână din pustietatea codrilor de munte, au ştiut să ţină curăţenie, să rânduiască o bună gospodărie, să scoată din piatră şi noroi viaţă, frumuseţe, dragoste de viaţă.
Ei, şi alţii asemenea lor, care mi-au însemnat nu doar copilăria, ci parcă fiecare an al trecerii mele prin lume, în loc să mă dojenească pentru că am redat atât de puţin din bogăţia pe care mi-au dăruit-o cu drag, îmi mulţumesc şi se bucură cu atâta smerenie de rândurile, puţine şi slabe, ce le sunt închinate…

E drept, şi Vasile şi Ana Stemate, şi alţi ciobani şi ţărani ce m-au primit în stânele, casele şi sufletele lor, în toată Românimea, au închinate cărţile mele, toate. Şi în primul rând Drumul spre Vozia, un şir de romane fantasy ca întâmplări şi stil, dar extrem de adevărate prin Românii şi Româncele din ele.
Pentru mulţi cititori duşmanii au biruit; îşi închipuie că nu au existat asemenea oameni. Că unii precum Dan, Mitu şi Surdul, precum Moş Toader, Lixăndrina, Gheorghe şi alţii asemenea sunt născociri. Până şi caracterul acestora, atât de luminos, atât de drept, atât de românesc, li se pare „ireal”.
Ei nu i-au cunoscut pe bătrânii noştri.
Ei nu o cunosc pe Mama Ana din Borca, pe Vasile şi Ana Stemate de la Terca, pe Moş Gheorghe – fierarul – şi atâţia alţii. Ei nu l-au cunoscut pe Moş Gheorghe din Covasna; om care a venit, la peste 80 de ani, să dea cu noi la târnăcop pentru fundaţia bisericii Mânăstirii Sfântul Andrei de la Balaciu; om care nu a făcut şcoală pentru că în vremea hortiştilor şi a comunismului iredentist al Regiunii Autonome Maghiare nu se făcea şcoală decât în maghiară. Şi a ales, copil fiind, să stea cu oile pe munte, privindu-şi satul de departe, şi învăţând singur să citească, de pe cartea de rugăciuni (de la „Tatăl nostru” şi „Crezul”). Şi care, ca urmare, ştia tone de istorie, căci împrumutase de la biblioteci şi citise la oi şi Pârvan, şi Iorga, şi Xenopol, şi Silviu Dragomir… Ei nu l-au cunoscut pe Părintele Iustin Pârvu, un om torturat cumplit în puşcăriile comuniste, răvăşit de boli, şi care stătea şi douăzeci de ore pe zi să mângâie durerile celor care veneau la el, să le dea sfaturi, ajutor, îndrumare, pace, lumină, dragoste…
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români.
I-am cunoscut şi îi cunosc pe aceşti Români „care nu există”…
Eroi şi sfinţi ai unui veac de dincolo de vremuri, pe care lenea şi laşitatea unui veac sterp şi stupid-lăudăros îi vrea „basme”, „legende”,”mituri”.
Din pricina lor am scris mult din ce am scris. Fără ei nu ar fi putut să fie Drumul spre Vozia, nici altele, multe.

Nu ar fi drept să spun că sunt mirat că ei îmi mulţumesc mie, care le datorez atât de mult. Este firesc, pentru oameni ca ei, pentru bunătatea lor, pentru tăria lor, pentru felul atât de firesc de a-şi duce Crucea…
Le mai închin câteva lacrimi, câteva rânduri, câteva rugăciuni…
Măcar de m-aş învrednici de ei în Ziua Judecăţii!

Mihai-Andrei Aldea

P.S. Redau aici fragmentul în care sunt amintiţi Vasile şi Ana Stemate, fragment scos din Sfârşitul care începe, apărut în 31 Octombrie 2015 în Revista Egophobia.

„Un alt exemplu al unor făpturi socotite îndeobşte fantastice sunt Ielele. În privinţa acestora voi da, pe scurt, o mărturie personală, din perioada 2005-2010, în care, printre altele, am efectuat unele culegeri de material etnologic şi folcloric în Carpaţi. În Munţii Buzăului trăia – încă trăieşte – „Nea Vasile Stemate”. Om care, în ciuda unei şcoli tehnice de sondor, a trăit mai toată viaţa pe munte. Om care la 70 de ani şi mai bine încă ţinea stână pe Măciuca, uneori având puterea de a şi ierna acolo, alături de soţia sa, Ana. Om care călăreşte la bătrâneţe prin munţi şi care ştie să se descurce şi cu autorităţile. Şi care, într-o seară, mi-a povestit la stână, sub un cer de miez de galaxie, atât de plin de stele era, despre vieţuitoarele Pădurii. Printre care erau şi… Iele. „Sfintele”, cum le mai numea. „Ce sunt Ielele?”, l-am întrebat. „Cum ce sunt?” s-a mirat el, puţin bănuitor, ca şi cum nu s-ar fi aşteptat să-l pun la încercare cu ceva ştiut de toată lumea. „Sunt îngeri. Îngeri ai pădurii, care coboară din cer şi dansează în pădure să o binecuvânteze.” Printre altele, l-am întrebat dacă le-a văzut vreodată. „Ferească Dumnezeu! Eu sunt om păcătos, părinte! Eu am mai avut o iubită, am mai băut… m-ar ologi dacă m-aş apropia. Le-am auzit jucând, dar am fugit cât de repede!” Şi a adăugat „Au un cerc, aici, pe culme, înspre Piatra Roşie, unde joacă uneori. Eu nu pot să intru în luminiş, că sunt om păcătos, dar dacă un preot vrea, poate…” Mă privea cu teamă, dar şi cu o anume încredere în statutul meu sacru, ce m-ar fi apărat acolo unde el ar fi fost distrus.

Pe scurt, am fost acolo şi am văzut, în iarba poienii, un cerc. Un cerc perfect, pe care nu creştea iarba obişnuită, ci doar un fel de plantă măruntă, cu frunze rotunde. Un cerc ivit într-un loc unde nu fusese mai înainte, fără să existe o explicaţie comună a apariţiei lui. Un cerc de care se ferea aproape cu groază un om trecut prin multe, un om care se luptase corp la corp cu ursul[1], un om care cunoştea şi oraşul şi muntele, care avea televizor – îşi numise iapa preferată Steluţa, după actriţa Stela Popescu… – şi care nu era străin de cele ale lumii contemporane. Cercul acela nu intra pentru el – un om pentru care pădurea era „acasă” din copilărie – în nimic din cele ale lumii civilizate, ale oamenilor, ale animalelor, plantelor sau fenomenelor geologice ori atmosferice. El văzuse, de departe, umbrele luminoase ale Ielelor dansând în locul acela. El văzuse ziua, din marginea pădurii, că luminişul, pe care îl ştia de mic, se schimbase, inclusiv prin cercul Sfintelor. A avut încredere să îmi povestească aceste lucruri pentru că, spre deosebire de orăşenii cu care era obişnuit, nu a găsit la mine vreo umbră de dispreţ sau prejudecată faţă de spusele lui.

I-am ascultat mărturia, alături de multe alte mărturii. Despre trupele germane sau sovietice venite în munţi, despre fetele martir care au dat numele Pietrii Roşii – care s-au aruncat de pe acea stâncă spre a nu fi violate de „eliberatorii” sovietici –, despre prezenţa comunismului – şi anti-comunismului – în Munţii Buzăului, despre extragerea petrolului sau a gazelor naturale, despre petrecerile la care a fost şi întâlnirea sa cu marele cântăreţ Liviu Vasilică…

A dovedit în toate umor şi seriozitate în acelaşi timp. Gluma era glumă, vorba serioasă era vorbă serioasă. Avea mintea limpede şi discernământ. Nu am nici un motiv să cred că nu a văzut ceea ce spune că a văzut. E drept, nu mi-am petrecut nopţile aşteptând apariţia Ielelor, deşi mi-aş fi dorit să pot face asta. Am avut însă – aşa cum am şi acum – alte obligaţii. De aceea nu pot spune sigur „există Iele şi sunt asta”. Dar nici nu pot spune că nu există: am auzit mărturii directe (căci Ana, soţia, a confirmat, independent, spusele lui Vasile Stemate) şi am văzut urme inexplicabile altfel. Desigur, faptul că nu avem o explicaţie nu confirmă existenţa Ielelor. Dar nici nu o infirmă.”

Uitându-mă în jur, uitându-mă la mine

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

(articol publicat iniţial – 2 Noiembrie 2015 – pe facebook, în mijlocul unor puternice şi triste frământări, paralele durerilor adevărate ale celor de la Colectiv;
https://www.facebook.com/mihaiandrei.aldea/posts/1667667636837479 )

Au cam trecut cele trei zile de doliu „oficial”.
Unii deja şi-au îngropat morţii, alţii o vor face zilele următoare.
Dar cel mai grav este cu morţii vii.
Mulţi, foarte urât mirositori, foarte agresivi.
De la cei care au încercat să profite de moment pentru a face campanie (anti-)religioasă – fie ea atee, ortodoxistă sau de alt fel – şi până la cei care au încercat şi încearcă să-şi facă pe spinarea victimelor campanie electorală, audienţă, spălare de imagine etc.

Eu am aflat, direct şi indirect, cât de nepriceput şi chiar ticălos sunt!
De ce?
Păi pentru că sunt preot, de exemplu.
Este adevărat că parohia din Bucureşti în care am slujit 14 ani a sprijinit mai mulţi bolnavi decât au văzut în viaţa lor ateiştii de serviciu din mass-media. Este adevărat că noi am ajutat secţii de spital şi clinici, că am ajutat bolnavi şi familii de bolnavi, că am fost implicaţi în acţiuni pentru persoanele cu handicap, în cele pentru oamenii cu sindrom down sau cu autism şi în multe altele asemenea.
Este adevărat că în vreme ce „eroii” gândirii ateiste făceau spume la gură împotriva Bisericii, între o bere şi un whisky, noi mergeam pe câmp în arşiţă sau crivăţ, ducând mâncare, haine, scutece, lapte praf, medicamente şi alte ajutoare celor care locuiau între cartoane şi grămezi de vreascuri.
Dar sunt preot, deci sunt de vină pentru că nu sunt spitale şi medici în România.
Eu.
Nu politicienii!
Nu cei care spuneau acum câţiva ani că „ţinem degeaba 200 de spitale”, şi le-au desfiinţat!
Nu politicienii care folosesc banii din Sănătate pentru tunuri mizerabile, precum „Cardul de Sănătate”. Care card, evident, nu a salvat vineri nici o viaţă. Care card este inutil, câtă vreme identificarea în sistemul online al D.E.S-ului se poate face cu CNP-ul de pe certificatul de naştere sau buletin. Dar care a costat „o bagatelă” de peste 100 de milioane de euro, bani cu care se puteau ţine în ţară sute de medici de top, cu care se puteau înfiinţa două-trei spitale noi etc. Şi dacă ar fi singurul tun dat de politicieni pe banii de la Sănătate!
Desigur, am fost în prima linie în lupta împotriva acestui tun.
Politicienii de la Ministerul Sănătăţii văd şi acum roşu când aud de mine. Pentru că am demonstrat public faptul că sistemul Card de Sănătate – Dosar Electronic de Sănătate este ilegal şi inutil, pune în primejdie vieţile oamenilor şi toacă aiurea banii Sănătăţii.
Nu contează.
Sunt de vină pentru că sunt preot.
De aia nu merge bine Ministerul Sănătăţii!

Şi de ce mai sunt nepriceput şi ticălos?
Păi, după unii ortodoxişti – că ortodocşi nu-i pot numi – pentru că nu am folosit „momentul” ca să fac morală tinerilor, adulţilor şi bătrânilor!
Dar, ce pot face, dacă mie mi se pare altfel?
Eu cred din tot sufletul că acel care se teme să rateze ocazia unei tragedii pentru a face morală victimelor a ratat ocazia să fie om!
Şi cred că nu se poate numi creştin un om care în mijlocul unei tragedii în loc să ajute sau măcar să tacă face morală şi îşi promovează – cu adâncă lipsă de sensibilitate – ideile fixe.

Probabil că sunt nepriceput sau ticălos, dar îmi este scârbă de reacţiile de tipul „ţi-am zis eu” sau „aşa îţi trebuie” în faţa unui om lovit. Fie că şi-a dat cu ciocanul peste degete când lucra, fie că i-a căzut o cană din mână. Cu atât mai mult când a trecut sau trece printr-o nenorocire atât de cumplită.
În prostia şi ticăloşia mea cred că trebuie să-l ajuţi, dacă poţi. Să-i spui o vorbă de mângâiere, dacă e momentul. Ori măcar să taci.

Şi, ca să pun capac la ticăloşia şi nepriceperea mea, mărturisesc public, sus şi tare, faptul că nu am izbutit să văd unde ar fi satanistă melodia „The day we die”. Dimpotrivă, dincolo de stilul vocal – pe care îl înţeleg, dar care îmi este incomod – cântecul are un subiect perfect ortodox:
nu suntem numere, suntem oameni vii, iar ziua în care ne vom da bătuţi şi vom accepta să devenim numere, vom accepta să fim sclavii sistemului, este ziua în care vom muri.
Mi-a plăcut mesajul acestui cântec! Foarte mult!

Habar nu am de celelalte melodii ale albumului, dar mesajul acestei melodii este, din punctul meu de vedere, perfect ortodox.
Iar comentariile pe temă ale unora – privitoare la „premoniţia” din această melodie – ţin de o boală cumplită a datului cu părerea despre ceea ce nu ştim. Bârfă, şuşana, prostie.
Ca şi cele despre presupusa „petrecere satanistă” de la Colectiv şi altele asemenea, toate bazate pe „auzenii”.
Ooo, sigur, nu a fost o vecernie sau o litie acolo la club. A fost o petrecere, da. Şi vineri seară, corect. Dar de aici şi până la „sărbătoare satanică” şi alte asemenea aberaţii este o uriaşă distanţă.
Pe care mulţi aşa-zişi ortodocşi – oameni care ar trebui să fugă de bârfă ca de dracu – nu s-au sfiit s-o treacă. Autoritar, tupeist, fără pic de empatie, fără dragoste, fără milă.

Lista, din păcate – şi la figurat, şi la propriu – ar putea continua.
Morţii vii au dominat mass-media şi apar la orice postare. Cu comentarii acide, judecând şi condamnând în dreapta şi în stânga.
Pe cei care s-au dus la concert, pe cei care au ţinut concertul, pe patronii clubului, pe preoţi etc., etc.
Nu am cum să merg la Bucureşti acum, din nefericire.
Aş vrea să pot fi alături de familiile lovite de tragedie. În primul rând alături de cele din fosta mea parohie, dar nu numai.
N-am cum să merg acolo.
Aşa că sunt aici, la Paltin, rugându-mă pentru victime.
Şi încercând să le ajut, de aici de departe, cum pot.

Prefer să nu continui acum discuţia pe temă.
Mi-am spovedit public ticăloşia şi nepriceperea.
Mă voi întoarce la muncă în atelierul de tâmplărie, la rugăciunile pentru cei arşi la Colectiv, din care noaptea trecută nu m-am putut opri, pur şi simplu, până la 2 noaptea, la lacrimile pe care nu mă pot opri să le vărs pentru familiile celor loviţi de tragedie, pentru cei morţi şi răniţi, pentru eroii, ba nu!, sfinţii care au căzut încercând să salveze vieţi…
Asta e. Sunt nepriceput şi ticălos. Iertaţi-mă, dacă puteţi! Dar încetaţi, vă rog din suflet, cu moralizările sterpe (ca să nu zic inumane). Măcar acum.
Oricum, ştiu prea bine ce se va întâmpla.
La înmormântarea lui Andrei Răzvan, care a murit să-şi salveze prietenii, aruncându-se în faţa cuţitului, mii de tineri strigau „nu te vom uita”.
La un an au fost prietenii apropiaţi şi familia.
Apoi a mai rămas familia şi vreo doi-trei prieteni.
Astăzi, în afară de ei şi de mine, cine se mai roagă pentru Andrei Răzvan, cine îşi mai aduce aminte de el?
Cei care sunt – şi vor să rămână – morţi vii vor face la fel şi de această dată.
Vor uita. Repede.
Îşi vor găsi noi prilejuri de arţag plin de superioritate – „intelectuală”, „spirituală”, „religioasă” etc., fiecare după mania lui.
Şi nu vor ştii să fie alături de cei răniţi.
Până când va veni vremea lor.
Şi vor fi singuri. Foarte singuri.
Ca atâţia alături de care, ca preot, am fost atunci când nu mai aveau nici rude, nici prieteni.
Cum am putut…
Măcar dacă am FACE toţi ceea ce putem…

Pr. Mihai-Andrei Aldea

#colectiv