Categorie: Lingvistică

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.

Christos, Cristos ori Hristos?

Mihai-Andrei Aldea16 comentarii

troita veche 01

De prea multe ori în adoptarea unei forme de scriere a unui cuvânt, în cumpărarea – sau nu – a unei farfurii tradiţionale, în denumirea unui veşmânt popular şi alte asemenea împrejurări oamenii se încrâncenează. Fără rost şi fără rod.

Încerc să arăt aici care sunt cunoştinţele noastre despre cele trei forme de scriere ale supranumelui Fiului lui Dumnezeu: Christos, Cristos şi Hristos. Şi din ce pricini am ales una dintre forme ca fiind cea mai potrivită pentru limba română.
Voi folosi cuvinte cât mai simple, în speranţa de a fi înţeles de toţi cititorii. Specialiştii vor înţelege, nădăjduiesc, deosebirea dintre un text liber, de popularizare, şi unul în care trebuie folosiţi termeni specifici.

Supranumele Domnului nostru este acela de Maşia(c)h sau Mashia(c)h (un h care e de fapt un fel de ch „scos din gât”). Ori Mesia, cum spunem în limba română. Care supranume a fost tradus în greaca veche într-o formă scrisă Χρίστος .
Cum se citeşte acest cuvânt? Aici trebuie să facem o mică paranteză: ultra-naţionaliştii (sau etno-filetiştii) greci au pretins, încă din Evul Mediu, că limba greacă s-a pronunţat totdeauna la fel; că a fost păstrată „fără nicio schimbare” etc., etc. Intelectualismul oriental şi occidental aservit grecismului i-a crezut pe cuvânt. Unii lingvişti apuseni, care gândeau mai liber, au presupus că o asemenea pretenţie, care ar descrie un conservatorism lingvistic unic în lume, este neîntemeiată. Şi, studiind, au elaborat ceea ce au socotit că ar fi pronunţia veche grecească. De pildă, litera scrisă β se pronunţa de Grecii medievali şi moderni, se pronunţă de Grecii contemporani v. Şi este denumită „vita” (alfa, vita, gama… este începutul alfabetului grecesc de astăzi). De asemenea, litera scrisă sub forma η era citită de Grecii medievali şi moderni, este citită de Grecii de astăzi drept i. Şi este denumită „ita„. Amintiţii lingvişti apuseni mai liberi în gândire au presupus, pe baza a ceea ce văzuseră în schimbările din limba greacă din timpurile apropiate lor, că „vita” se citea la început „beta” şi era litera b, nu v. De asemenea, că „ita” era de fapt „eta” şi se citea înainte e, nu i. Amândouă presupunerile – şi altele asemenea – stârnind furia etno-filetiştilor Greci, care se declarau „insultaţi” de asemenea ipoteze; pentru că, pretindeau ei, „limba grecească s-a păstrat pură şi neschimbată”, pretextul fiind că este „limba supremă culturală” şi chiar „limbă dumnezeiască”. (S-a ajuns chiar la pretenţia că Adam şi Eva vorbeau limba greacă…)
Lucrurile au fost lămurite definitiv în clipa în care a fost găsit un mozaic ce prezenta o oaie cu gura deschisă, din gură ieşind literele „βηηη„. Şi cum există păsări răpitoare care ţipă „viii„, dar oaia face „beee„, a devenit limpede că pronunţia grecească veche era diferită de cea medievală – respectiv modernă şi contemporană.

Desigur, dovezile sunt multe şi complexe. Esenţial este să înţelegem că „Χρίστος” nu se citea „Hristos” în Antichitate, nu se pronunţa aşa, ci „Christos„, cu un „ch” gutural, aflat între „c” şi „h”.
În vechime, populaţiile latine au auzit şi notat acest sunet drept „c”.
De aici formele Cristos, Christos, creştin, creştinism, Creştinătate, Cristian, Cristina, Cristiana etc.

Influenţa slavonă este, se pare, pricina transformării lui „X” în „h” şi la Grecii medievali, şi, mai târziu, la Români.
Într-adevăr, „har” are la vechii Slavi o formă care începe cu un fel de „ch”, un „кѣарь” (un fel de „char” cu semn moale la sfârşit). Şi, iată, devine har, nu car.
Alt cuvânt ce suferă aceeaşi transformare este charisma, numită româneşte harismă. Şi ea are în greaca veche un „ch” ce devine sub influenţă slavă h.

Bineînţeles, aceste fapte sunt insuficiente pentru a alege o grafie sau alta.
Nu este decent a face o asemenea alegere din latinism, anti-slavonism, slavonism ori anti-latinism sau după alte asemenea criterii ale patimilor.
Nici nu putem să ne luăm, zic eu, după alegerile intelectualiste de tipul „cutare curent literar sau teologic a folosti forma X, deci să o folosim şi noi”.

Alegerea, spre a fi în duhul obiectivităţii, trebuie să fie făcută în duhul Românismului – sau nu suntem nici obiectivi, nici Români.
Iar Părintele Nicolae Steinhardt ne-a rugat, sfătuit, îndemnat ca în împrejurări ce par încurcate să folosim bunul-simţ ţărănesc. (Dacă cineva este insultat de apelul la acest bun-simţ ţărănesc trebuie să lupte împotriva rasismului care îl face să dispreţuiască rasa ţărănească. 🙂 )
Iar aici avem o situaţie categorică, întemeiată pe fapte de viaţă şi grai românesc: Românii de pretutindeni au ales şi folosit până în contemporaneitate formele Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.

Dar, va spune cineva, există şi forma Hristos, foarte mult folosită în Teologia Ortodoxă Românească.
Iar unii spun că forma Cristos ar fi catolică.

În realitate forma Cristos este ortodoxă şi face parte din moştenirea ortodoxă străveche. În vremea în care Leon I cel Mare îşi proclama fidelitatea faţă de credinţa ortodoxă (orthodoxe fidei) se folosea deja de sute de ani forma Cristos. Era vremea în care Ortodoxia definea Credinţa Bisericii de la Oceanul Atlantic la Oceanul Indian.
Dar, este adevărat, tradiţia folosirii formei Hristos, cu tot intelectualismul şi greco-slavonismul care îi stau la origine, a devenit prea încetăţenită pentru a fi ignorată.

Ca urmare, cred că cea mai potrivită formă este aceea de Christos. Pentru că:
1. Este etimologică, satisfăcând cele mai înalte standarde ştiinţifice şi făcând legătura cea mai directă şi potrivită cu forma iniţială a cuvântului*.
2. Corespunde Culturii Româneşti Vechi, care a consacrat formele de tipul Creştin, Creştinătate, Cristian, Cristiana, Cristina, creştinesc etc.
3. Asigură legătura între Cultura Română Veche şi tradiţia mai nouă a Teologiei Ortodoxe din acest punct de vedere.
4. Dă libertatea pronunţiei în formele „Cristos”, „Hristos” şi intermediare, după specificul regional şi/sau personal.

Harul Domnului nostru Iisus Christos să fie cu noi cu toţi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

* De observat că acelaşi criteriu este folosit pentru forma „Iisus„, corespunzătoare formei antice „Iesous” (transliterarea grecească pentru „Iehoşua” ebraic). Folosirea unui criteriu pentru această formă şi a altui criteriu pentru supranumele „Christos” este, delicat spus, nejustificată şi grav inconsecventă.

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Puţin despre Limba Armeană (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Înfrăţiţi cu Românii – mult mai mult decât se ştie de obicei – Armenii au o istorie de o bogăţie şi complexitate uluitoare. Punctele comune cu istoria noastră sunt atât de multe, încât cel care le află nu poate să nu fie cel puţin mirat de lipsa oricărei menţiuni a acestora în manualele şcolare. Ca să dăm o singură pildă, nu am găsit încă niciun manual în care, la părţile închinate Tracilor, să se amintească de faptul că aceştia sunt Străbunii Armenilor. Şi totuşi, în secolele XIII-XII î.Chr. mai multe ramuri ale Tracilor care invadaseră Asia Mică ajung în zona Cezareii Capadociei – în Anatolia de astăzi – şi, prin amestecul cu populaţiile locale – şi în primul rând cu Hicsoşii – încep etnogeneza Armenilor…

(a se vedea şi Tigran Gregorian, Istoria poporului armean, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, p. 28-34 ş.cl.; Nicolae Iorga şi Vasile Pârvan au scris pe subiect încă la începutul secolului XX, existând multe reveniri ulterioare – de la Vlad Bănăţeanu sau însuşi Iorga în perioada interbelică la Maria Francisca Băltăceanu şi alţii după 1948 şi până astăzi; dar informaţiile extrem de interesante – şi bine documentate – prezentate pe ei au rămas în zona academică, nefiind conforme cu ideologia istoriei romantice sau a celei regional naţionaliste… )

Limba armeană este o limbă indo-europeană. Dar alcătuieşte o ramură aparte a limbilor indo-europene, fiind cea mai apropiată limbă cunoscută de limba tracă. Ca şi aceasta, este o limbă de tip satem – nu centum, precum latina sau germana -, făcând parte dintr-un grup larg în care intră limba tracă, dar şi sanscrita, persana, limbile baltice etc.
Pentru cei care ar dori o analiză ce ar ajuta la o imagine mai bună asupra limbii tracice sursa ar trebui să fie Garbar.

Garbar sau krapar (ultimul termen mult mai rar folosit) este Limba Armeană aşa cum a fost folosită în scris în secolele V-XII d.Chr.
Prin garbar se înţelege aceeaşi armeană scrisă folosită şi după secolul al XII-lea, chiar până în veacul al XIX-lea al epocii creştine, în literatura bisericească şi în cea cultă. Însă această armeană scrisă este deja schimbată faţă de forma veche. Feluritele invazii şi contacte cu popoare străine, dar şi schimbările fireşti venite cu anii, dăduseră naştere la o depărtare tot mai mare între armeana populară (vulgară) şi garbur. Din secolul al XII-lea apare, ca urmare, o nouă formă de garbar, aşa numita „armeană medie” sau midjin hayeren. Mai târziu va fi urmată de aşcharhabar (aşchahapar), adică de armeana modernă.

În vechiul garbar se regăseşte o limbă în care există acord în număr şi caz între adjectiv şi substantiv; în armeana medie şi modernă, ca urmare a renunţării la acest acord în armeana populară, se ajunge la adjectiv invariabil. Este doar un exemplu al schimbărilor amintite mai sus şi care fac, după cum am spus, necesară apropierea de garbara veche(de secol V-XII), pentru studierea moştenirilor tracice din armeană.

O altă mare importanţă pe care o are vechea garbar este aceea a folosirii ei de către Armeni pentru întoarcerea la izvoare.
Spre deosebire de Români (sau, mai bine zis, de Românofonii ce domină Republica România de azi), Armenii păstrează un adânc respect Străbunilor şi ţin legea cele rele să se spele, cele bune să se adune. Ca urmare, există o mişcare pur şi simplu firească de revenire către garba veche, de curăţare a limbii armene de neologisme inutile – care intră şi în această limbă, ca şi în altele, în viaţa de zi cu zi. Ca urmare, garbar are o mare influenţă culturală şi literară, oriunde Armenii ţin la propria identitate.

Numărul vorbitorilor de limbă armeană este greu de estimat.
În Turcia Armenii sunt persecutaţi sistematic, astfel încât cei mai mulţi nici nu se declară oficial Armeni. Amintirea genocidului armean (desfăşurat cu cea mai mare furie între 1915-1916, dar continuat local până în 1923) încă doare cumplit. Turcii au măcelărit atunci mult peste 1.000.000 (un milion) de Armeni. Genocidul acesta este încă lăudat de Turci la nivel popular, ca o dovadă a „puterii naţionale”, şi este ascuns de autorităţile turceşti în faţa străinilor, mai ales că Erdogan a reactivat şovinismul extrem ce l-a provocat. Estimarea de 2.000.000 de Armeni ucişi de Turci în 1915-1923 pentru „vina” de a nu fi fost Turci este extrem de credibilă, fiind confirmată de surse independente. După alte surse în 1915 au fost masacraţi cca. 2.000.000 (două milioane) de Armeni, alte sute de mii fiind ucişi în anii care au urmat, cifra totală fiind între 2,5 şi 3 milioane de Armeni căzuţi victime extremismului turcesc.
Scenele de coşmar ce au însoţit acest măcel sunt adesea identice cu cele de la Ip şi Trăznea, sau de multe altele în care Ungurii au practicat genocidul împotriva Românilor. Iarăşi, întâmplările de la Fântâna Albă şi alte forme de genocid ale Ruşilor şi Ucraineenilor împotriva Românilor pot da o imagine a ceea ce au avut de suferit Armenii în epoca amintită.

Ca urmare, este de înţeles de ce numărul vorbitorilor de limbă armeană variază între 8 şi 14 milioane în funcţie de surse. O diferenţă atât de mare poate părea şocantă, dar se explică în acest context istoric. (Merită adăugat faptul că Armenii nu au o viaţă prea bună nici în Iran, de pildă.)

Vocabularul principal armean cuprinde cca. 1.500 de rădăcini, dintre care aproximativ 1.000 sunt indo-europene şi 400 sunt hurrito-urartice.
În afară de moştenirea tracică limba armeană a primit şi influenţe romane (latine), iar mai târziu a suferit şi unele influenţe greceşti, apoi destul de multe turceşti şi respectiv ruseşti.
Cu toate acestea, după cum am amintit, Armenii au luptat şi luptă pentru a-şi păstra limba şi tradiţiile, astfel încât influenţele de tip grecesc, turcesc sau rusesc tind, treptat, să fie eliminate. Bineînţeles, factorii politici, sociali, istorici etc. contribuie neîncetat la accentuarea sau slăbirea influenţelor străine – un fenomen, de altfel, universal.

(va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Ţară, ţarină, ţăran, ţărână – o ipoteză etimologică

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Unele dintre cele mai sfinte cuvinte sunt Ţară, ţarină, ţăran, ţărână.
De obicei se spune că toate acestea sunt parte din familia lexicală a cuvântului Ţară, deşi există o mare problemă: dacă din Ţară vine ţarină, este greu de justificat cum ar putea veni tot din Ţară şi cuvântul ţărână, care având aceeaşi structură consonantică (ţ-r-n) este vocalizat atât de diferit.

Amintesc aici faptul că există nu doar o bogată familie lexicală atribuită cuvântului Ţară, dar şi că această bogăţie a fost preluată în alte limbi.
Astfel, Rutenii au preluat ţarină – în forma [ţarina], scrisă carina – cu înţelesul de ogor. Sub exact aceeaşi formă – de „carina” în scriere şi ţarina în pronunţie – apare cuvântul şi la Sârbo-Croaţi, cu înţelesul de taxă pentru trecerea dintr-o ţară în alta (mai ales a unor mărfuri). O formă similară a fost preluată şi în Bulgara Veche (Slavonă) şi Bulgara Nouă (vorbită şi astăzi în Bulgaria şi Macedonia).
Cuvântul ţăran a fost preluat de Ruteni sub forma caranin, pronunţat ţaranin (sau asemănător, după dialect), şi de Ruşi, sub o formă similară, amândouă cu sensul de cultivator, lucrător de pământ (pentru obţinerea de recolte), adică într-un înţeles mai restrâns decât în limba română.
Cuvântul Ţară a fost adoptat şi de Ruteni şi de Polonezi (cara), cu înţelesul de mulţime (de oameni) sau populaţie/gloată etc. (înţelesurile sunt diferite în cadrul unor dialecte sau graiuri locale).

În acest context o situaţie specială o are cuvântul ţelină.
Există, pe de-o parte, rădăcina denumită ţelină, iar pe de altă parte, ţelina ca păşune, fâneaţă, câmpie sau câmplung cu vegetaţie sălbatică, ţarină nelucrată sau care, deşi lucrată odată, s-a înţelenit, adică a fost năpădită de vegetaţie sălbatică.
Se crede că denumirea rădăcinoasei ţelină ar veni din neogrecescul selinon, deşi după umila mea părere este exact invers, Grecii moderni preluând cuvântul de la Români.
Mai straniu este că se consideră că termenul de ţelină în înţelesul de pământ nelucrat, păşune sau fâneaţă, ar veni din Bulgară sau Sârbo-Croată.
Din acest punct de vedere trebuie subliniat faptul că Slavii Sudici reprezintă o parte a masei slave, care nu a fost niciodată despărţită radical. Altfel spus, între Slavii Sudici, Slavii Apuseni şi Slavii Nordici sau Răsăriteni au fost totdeauna legături vii. Ori în clipa în care Slavii Sudici au un cuvânt ce nu se regăseşte în restul lumii slave există doar două posibilităţi: este „inventat” (creat) local, sau este împrumut dintr-o limbă învecinată.
Adăugăm la această realitate simplă şi faptul că grupul ţ-l-n este identic cu grupul ţ-r-n, trecerea din r în l – şi invers – mai ales în asemenea grupuri, fiind foarte des întâlnită.
Prin urmare, avem un termen ţ-l-n, care apare într-o zonă în care există o limbă – Limba Română – cu o bogată prezenţă de tip ţ-r-n şi cu numeroase cazuri de trecere a lui r în l (uneori şi invers).
Este mult mai logic să presupunem o origine românească a cuvântului ţelină într-o formă similară cu regionalul ţerină (pentru ţarină).

De ce, însă, lingviştii se feresc, de obicei, de o asemenea atribuire (din punct de vedere istoric şi etnologic mai mult decât naturală)?
Pentru că oricum este greu de explicat cum se ajunge de la Ţară la forme precum ţăran, ţarină şi ţărână, care presupun un traseu diferit pentru acelaşi grup fonetic în cadrul unei singure limbi. Adăugarea formei ţelină – cu greutatea pe care o dă şi regionalismelor ţerină sau ţeran (pentru ţăran) încurcă lucrurile prea mult. Aşa că s-a preferat atribuirea acestei forme unui împrumut străin – destul de în afara logicii istorice şi etnologice.

Propun o explicaţie a acestei situaţii, o explicaţie care aşează şi formele ţelină sau ţerină, ţarină, ţărână etc. în cadrul Limbii Române într-un context logic.
Ipoteza mea este aceea a unui dublet lingvistic, a existenţei unor cuvinte cu (aproape) acelaşi înţeles, dar cu deosebiri fonetice, în Latină şi în Tracă (Dacă). Până la urmă, deşi din grupe diferite (centum şi respectiv satem), amândouă sunt limbi indoeuropene, deci existenţa unor dublete lingvistice este naturală.
De-a lungul timpului mulţi istorici şi lingvişti au consemnat doi termeni dacici, Costobostes şi tarabostes, pentru care a fost asociat totdeauna înţelesul de „luminos”, „strălucitor”, „plin de lumină”. Dar este evident că între cele două cuvinte există prea mari deosebiri pentru o sinonimie de acest tip. Şi, de asemenea, este evident că sunt două cuvinte compuse, având o parte comună şi o parte diferită.
Presupunerea mea este că lumină – sau un înţeles similar – poate avea doar partea comună a celor doi termeni (bostes), în vreme ce „costo” şi, respectiv, „tara„, sunt termeni diferiţi.
Din această perspectivă, nobilii Daci aveau, foarte probabil, un supranume de tipul „străluciţii Ţării” sau „străluciţii pământului„. Expresii ca „Luminăţia Ta” sau „Strălucirea Ta” s-au păstrat în Limba Română, pentru conducători, până în vremurile noastre (chiar dacă se folosesc tot mai puţin şi adesea ironic). Asemenea expresii există şi în multe alte limbi şi culturi, din întreaga lume, constituind apelative aristocratice comune. Este de aşteptat, prin urmare, să fie găsite şi în Limba Tracă, inclusiv la Daci.
Existenţa acestui Tara dacic, în paralel cu Terra, latin, primul însemnând, foarte probabil, Ţară, iar al doilea, după cum se ştie, Pământ/Ţarină, explică formele aparent contradictorii ale unor cuvinte din Limba Română precum Ţară, ţarină, ţărână, ţerină, ţăran, ţelină, ţeran etc.

Ipoteza mea este că întâlnirea lingvistică dintre Romani şi Traci, desfăşurată iniţial pe fondul alianţei anti-greceşti a celor două popoare, iar apoi în procesele complexe de colaborare militară, comercială, administrativă etc., a cuprins şi o serie de dublete lingvistice precum Terra-Tara, care explică unele fenomene etimologice care par contradictorii.
Şi că în cuvintele sfinte Ţară, ţarină, ţăran, ţărână, ţelină, Străbunii noştri sunt împreună, uniţi, aşa cum trebuie să fie în sufletul nostru. Căci, după cum spunea Mihai Eminescu,
Limba Română este floarea sufletului românesc.

Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă