Categorie: Cei trei şi Pădurea cea Mare

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul IV

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În care se schimbă multe şi se trece de Turnul Morţii.

Pentru a le lăsa vreme de odihnă, călugării îi mai ţi­­nuseră încă o zi la schit. Fusese o zi frumoasă, deşi aici pe cul­me era destul de frig. Doar la amiază soarele biruia, re­văr­sând căldură multă asupra păşunilor şi pădurii.

Mâncaseră bine, se odihniseră, mai fuseseră şi la sluj­bele din biserica micuţă… Mai că şi‑ar fi dorit să nu mai ple­ce. Dar trebuia!

În zorii zilei următoare porniră iar la drum. Călu­gă­­rii îi învăţaseră să meargă pe creastă până la Turnul Morţii, for­tul la care şi ei voiseră să ajungă.
Deşi nu se vedea nici o potecă, nu aveau cum să se ră­­tăcească. Era destul de îngustă creasta, iar celelalte cul­mi care se desprindeau de ea, coborând într‑o parte sau al­­ta, nu‑i pu­teau înşela. Pădurea cea Mare se vedea, de‑o par­­te şi de cea­lal­tă, peste văi şi culmi, străpunsă ici şi a­co­lo de culmi înierbate ori pietroase, ori de câteva stânci se­me­ţe.

Dar cu toată frumuseţea locului şi a Pădurii, şi cu toa­­tă uşurinţa drumului, cei trei se simţeau apăsaţi de un fel de umbră. Soarele strălucea vesel, dar între el şi ei era ca un fel de văl, nevăzut dar greu.
– Opriţi‑vă! – spuse Dan.
Ridicat în şa, privea în urmă.
Priviră şi ceilalţi doi: nimic deosebit.
– Unde‑i schitul?
Mitu şi Surdul se priviră cu uimire, dar şi cu spai­mă: schitul nu se vedea, deşi abia plecaseră din el.
Fără să vrea, clătinară îngânduraţi din cap, toţi trei o­da­tă. Şi, stârniţi de hazul gestului, începură să râdă. Nu mult, căci um­bra stăruia asupra lor, dar destul ca ceva să se schim­be în ei. Să‑i facă să iasă din apăsarea care îi înăbuşise până atunci.
– Ştiţi ce, sări Mitu? Asupra noastă este primejdie. A fost şi este, şi cred că va mai tot fi. Dar, ascultaţi‑mă pe mi­ne, vom birui! Vom birui, orice ar fi!
Îşi scoaseră săbiile învioraţi şi, după obiceiul ţinut din copilărie, şi le uniră, pumn lângă pumn, gardă lângă gardă, lamă lângă lamă, în legământul lor secret:
– Vom birui!
Se simţeau dintr‑o dată învioraţi, puternici şi pre­gă­­ti­ţi pentru orice ar veni asupra lor. Gata de luptă.
Şi Pădurea simţi schimbarea. Vălul de ameninţare nu dispăru, dar păru a se subţia oarecum. Şi ei simţiră a­ceas­ta.
Pentru o vreme drumul fu cel obişnuit. Călăreau a­dică fără oprire, şi mâncau în şa, grăbindu‑se a ajunge la adăpost înainte de căderea serii. O dată, Surdul îi oprise pen­tru o clipă, arătându‑le păsările ce izbucneau din co­paci, pe o linie pa­ra­lelă cu a lor.
– Suntem urmăriţi, încuviinţă Mitu.
Şi, nu ştiu de ce, priviră întrebători amândoi spre Dan.
– Nălucile, spuse acesta.

Ceilalţi doi încuviinţară tăcuţi. Bănuiseră şi ei că sunt Nălucile, iar cuvântul lui Dan îl primiseră fără în­do­ia­lă. Dar, ciudat, nu se mai temeau. Sau, oricum, nu mai era acea tea­mă puternică, ce te încremeneşte. Dim­potrivă, era un sen­ti­ment care îi îndemna la luptă. Aşa cum am spus, ceva se schim­­base în ei. Era poate acea schimbare ce apare în oa­me­nii adevăraţi, atunci când în­ţeleg pentru pri­ma oară că lupta este luptă şi trebuie dusă, atunci când în­ţeleg pentru prima oară cu a­de­vărat că fuga de realitate nu te scapă de nimic, ci te dis­truge. Iar realitatea era lim­pe­de: erau în Pădurea cea Mare, şi nu doar ca trecători, ci ca pur­tători ai unor obiecte de va­loare, râvnite şi temute to­to­da­tă. Şi aveau o misiune, care trebuia îndeplinită cu orice preţ.

Călătoriseră mai departe liniştiţi, cu aceeaşi hărni­cie ca şi până atunci. Seara, care se lăsa mai târziu aici pe cul­me, se vedea deja strecurându‑şi întunericul în văile din jur. Ca­lea Nălucilor, dezvăluită de păsările tulburate la tre­cerea a­cestora, se apropia cu încetul de culme, ur­când o­da­tă cu um­bra. Deşi soarele se mai vedea încă într‑o par­te, câteva stele mai în­drăz­neţe deja ieşiseră la ve­dere. As­cuns la început de steiuri mari de stâncă, Turnul Morţii se ivi deodată în depărtare.

– Să ne grăbim, spuse Mitu.

Şi aplecându‑se pe coamele cailor, porniră în ga­lop.

Niciun sunet nu se auzi dinspre pădure, în afară de zborul şi ţipătul păsărilor. Dar Nălucile ţâşniră din în­tu­ne­ri­cul copacilor, zvâcnind spre culme şi aşezându‑se în ur­mă­rirea celor trei. Erau multe, şi tot mai multe. Al­bastrul în­tu­necat al serii se întindea tot mai puternic pe cer. Tur­nul Mor­ţii era tot mai aproape. Cei trei goneau fă­ră oprire. Caii aveau gu­rile pline de spume, dar nu sco­teau niciun sunet în afară de gâfâitul obişnuit. Sim­ţeau şi ei greutatea clipei. O îm­pie­dicare ar fi fost moartea ime­dia­tă şi a a­ni­malului, şi a omului.

Curând Turnul Morţii se înălţă deasupra, iar pe cre­­neluri se văzură ca nişte umbre în noapte soldaţii.

– S‑a lăsat seara! – scrâşni Mitu înciudat.

Ştiau cu toţii că nimănui nu i se mai deschide în Pă­­du­rea cea Mare după căderea întunericului. Cu atât mai mult lor, care în loc să vină pe Drumul Trecătorii, so­seau pe a­ceas­tă ciu­dată cale.

La poalele Turnului Morţii se opriră iute, aproape că­zând de pe cai şi, scoţându‑şi săbiile, se întoarseră spre Nă­lucile care se aruncau asupra lor. Un val de săgeţi iz­bucni din Turn, ca un văl negru, chiar peste Nălucile din fa­ţă. Timp de câteva clipe, cât cădeau săgeţile, Nălucile pă­rură a se lovi de un fel de zid care le dobora cu repezi­ciune. Apoi căderea să­geţilor se opri, şi cei trei se treziră faţă în faţă cu Nălucile. A­cestea erau un fel de umbre ne­gre, înşelătoare, cu sute de vă­luri, dintre care ieşeau tot fe­lul de vârfuri şi lame de oţel, până atunci ascunse. Pă­reau a avea nenumărate braţe ce se învârteau în vârtejuri uci­ga­şe. Unul lângă altul, Dan, Surdul şi Mitu luptau cu cea mai desăvârşită nebunie. Nici nu mai gândeau la luptă sau la viaţă sau la moarte. Se trans­for­ma­seră în să­biile pe care le roteau cu o viteză de necrezut, sfâ­şiind văluri şi car­ne, îndepărtând şi de multe ori chiar ru­pând lamele de o­ţel, făcând să ţâşnească valuri de sânge şi uneori şi ţipete. Din vreme în vreme, din Turnul Morţii se re­vărsa iar pes­te Năluci potop de săgeţi. Dar numărul Nă­lu­ci­lor părea nes­fârşit. Iar şi iar se aruncau la atac, ivindu‑se ne­încetat din întunericul adânc al Pădurii. Cu­rând, cei trei tre­cură de pe cai direct pe mormanele de cadavre înălţate înaintea lor. Şi luptară mai departe, cu aceeaşi nebunie, în faţa u­nui duş­­man fără margini.

Deodată se auzi undeva într‑o parte strigătul as­cu­ţit al unei strigi, apoi altul.
– Vin strigile! – strigă Mitu bucuros, aproape fără să‑şi dea seama.

Nălucile se retraseră dintr‑o dată în umbra pădu­rii, lăsând în urmă dâre de sânge.

Cei trei stăteau spate în spate, pe mormanele de ca­­­davre, încercând să fie pregătiţi pentru orice atac.

Cu tot întunericul, desluşiră umbra măreaţă a unei strigi care se roti asupra lor, şi apoi asupra pădurii în care se re­tră­se­seră Nălucile.

Cei trei, aflaţi sus, la poalele steiurilor, vedeau în jos umbra pădurii, iar sus cerul înstelat, întins nesfârşit în toa­­te părţile.

Şi doar o strigă, una singură se vedea, rotindu‑se a­­­su­pra ascunzişului duşmanilor lor. Ştiură atunci că nu vor a­vea alt ajutor de la ea în afară de clipa de răgaz pe care o pri­miseră deja. Însă nu se clintiră nici măcar o clipă. O sin­­gu­ră şoaptă, a­ce­eaşi, ieşi de pe buzele lor, unindu‑i încă o dată:

– Vom birui!

Şi când în cele din urmă Nălucile îşi recâştigară în­drăz­­­­neala şi se repeziră asupra lor, fură întâmpinate de stri­­­­gătul lor de luptă şi de acelaşi vârtej înspăimântător de să­bii. Şi de valurile de săgeţi ce cădeau din Turnul Mor­ţii. Bă­tă­lia urmă mai departe, la fel de îngrozitoare. Prinşi de lup­tă, cei trei nu simţiră nici o clipă schimbarea, dar Nă­lu­­ci­­­­le da. Cerul începuse a se înălbi spre răsărit. Iar nu­mă­rul Nă­­lucilor nu mai părea nesfârşit. Deşi săgeţile că­deau mai rar, ajutoare noi nu mai soseau din pădure. Şi la pri­me­le ra­ze ale soarelui, N­ă­lu­cile se topiră iar în pă­dure.

Striga dispăruse de mult. Nu era încă lumină, doar pe­­­­­­numbra zorilor. Cei trei, cu săbiile acoperite de sânge, cu hai­ne­­le şi mâinile şi chipurile de asemenea roşii de sânge – al cui? al lor? al Nălucilor? – se roteau cu paşi mă­su­­raţi pe muntele de le­şuri, pândind încă duşmanul. Şi, de­o­da­tă, înţeleseră că s‑a sfârşit. Biruiseră!

Erau atât de sus pe mormanul de cadavre, încât a­jun­­­seseră la mijlocul înălţimii Turnului Morţii. De aceea nici nu mai putuseră trage săgeţi mulţi din ostaşii de aici. Poar­ta se deschidea, şi soldaţii ieşiră, privindu‑i pe ei şi ur­mele bă­tă­liei cu uimire şi spaimă. Caii, aproape striviţi de Turn, ne­che­zau cu şovăială. Cei trei se coborâră şi iz­butiră să‑i smul­gă dintre leşuri, trăgându‑i spre poartă unde… se prăbuşiră.

Soldaţii le luară săbiile şi le puseră deoparte, te­mân­­­du‑se de ei. Apoi îi ridicară şi pe ei şi îi duseră înă­un­tru. Spă­laţi, arătau a oameni, dar încă nu puteau fi tre­ziţi, nici mă­­car de cârpele ude care îi curăţau de sângele – şi al lor şi al duş­manilor – care îi acoperea.

*

Era deja a patra zi de când fuseseră aduşi în Tur­nul Morţii. Dormiseră aproape douăzeci de ore, apoi mân­­caseră ceva, şi iar dormiseră, şi tot aşa. Între timp mai ve­nise o ca­ra­vană dinspre Derala, şi plecase, desigur. Şi din sol­­daţi ple­caseră mulţi. De fapt era o întreagă ceată de ar­caşi, trimisă spre a schimba militarii vechi din forturile de pe Drumul Trecătorii ce voiau a se retrage. Sosise, această ceată, chiar în seara în care ajunseseră şi cei trei. De aici a­jutorul atât de ta­re pe care îl primiseră în lupta lor. Ci­ne­va, un­deva, avea, se pare, grijă de ei.

Între timp aflaseră şi cei din Turnul Morţii că cei trei lup­­tători nu erau făpturi ale Pădurii celei Mari, ci oa­meni… poa­­te nu chiar ca toţi oamenii, dar oameni. Sau, mai bine spus, eroi. Şi vestea despre Marea bătălie cu Nălu­cile sau Ma­rea bătălie de la Turnul Morţii se răspândise deja, o­da­tă cu ar­caşii, dar şi pe alte căi, de‑a lungul Drumului Tre­cătorii şi chiar dincolo de Pă­du­rea cea Mare.

Desigur, cei trei nu ştiau aceasta. Aflaseră de cara­va­­nă şi arcaşi, mâncaseră şi dormiseră. Schimbaseră câ­te­va cu­vinte cu soldaţii cu înfăţişare dură şi vorbă priete­noa­­să. Li se spu­se­s­e că nu trebuie a se grăbi: aveau dezle­ga­re să stea nu doar do­uă zile (după legea Drumului Tre­că­to­rii), ci cât a­­veau tre­bu­in­ţă.
De aceea, în a patra zi, simţindu‑se mai în putere, după masă îşi luaseră săbiile, spre a le verifica. Erau deja cu­răţate de sânge, şi fierarul Turnului Morţii încercase oa­­re­cum să le ascută (oarecum, căci să ascuţi săbii de Do­chia nu­mai uşor nu este). Dar urmele bătăliei se ve­deau încă pe ele. Tă­işurile aveau mulţime de ştirbituri şi ne­nu­mă­rate zgâ­ri­eturi se încrucişau pe latul lamelor. Doar sa­bia lui Dan, cea fă­­­cută de el, era mai bine, arătându‑se ast­fel cunoscătorilor ca mai bună decât ves­titele arme de Do­chia. Se aşezaseră toţi trei în uşa camerei ce li se dă­du­se, bucurându‑se de soa­re şi ascuţindu‑şi şi lustruindu‑şi de zor armele.

Căpitanul veni lângă ei şi intră în vorbă cu o şo­vă­ia­lă pe care ei n‑o înţelegeau, fiind încă neobişnuiţi cu res­pectul acela deosebit arătat de ostaşi eroilor.
– Bună ziua, vitejilor!
– Să trăieşti, că­pitane – răspunseră ei într‑un glas, bucurându‑se a‑l vedea din nou.
– Ştiţi, făcu militarul, am aflat despre voi de la For­tul Podului. Ştiu că veniţi din Şindriliţa şi mergeţi spre De­rala, dar… nu înţeleg cum de aţi venit pe Culmea Nă­lucilor.
– Ce culme? – făcu Mitu uimit.
Căpitanul şovăi o clipă
– Culmea Nălucilor. Nu ştiţi că aţi venit pe Culmea Nălucilor?
– Nu! – zise Mitu. Nu ştiam cum îi zice. Am rătăcit drumul, de la Adăpostul Crivei încoace.
– Cum să‑l rătăciţi? – făcu surprins căpitanul.
– Simplu, râse Mitu. Am dat de o răscruce. Un drum urca, altul cobora. Am urcat şi am dat de un schit. Acolo am dormit. Şi călugării ne‑au arătat calea, spre a ajunge la Tur­nul Morţii, pe culmea aceasta.
Căpitanul îl asculta cu ochii mari.
– Dar voi ştiţi că nu există nici o răscruce?
– Ei, am aflat noi că de fapt nu e răscruce, şi că dru­mul pe care l‑am văzut era un fel de amăgire.
– Dar ştiţi că din cei plecaţi spre schit nu s‑a mai în­tors nimeni? Doar dintre călugării schitului mai apare câ­te unul, rar de tot, la vreun fort, cu cine ştie ce treabă tai­nică. Dar din cei plecaţi spre schit, nimeni n‑a mai ve­nit înapoi.
– Păi vezi, râse Mitu, noi n‑am plecat spre schit, am plecat spre voi. O fi fost o greşeală la mijloc.
Deşi îi respecta vitejia, căpitanul nu putu să nu cla­tine din cap mustrător:
– Greşeală? Pădurea nu face astfel de greşeli. De bu­nă sea­mă, spuse el gânditor, trebuia să ajungeţi şi pe‑acolo. Cine ştie de ce… – spuse, şi‑i privi pe sub sprân­cene.
Se vedea limpede că ar fi vrut să‑i întrebe mai mul­te, dar nu cuteza.
– Păi, sări iar Mitu, se poate ca…
– Mai taci! – zise Surdul scurt. Vorbeşti mereu, şi a­iu­rea pe deasupra.
Se făcu linişte. Roşu la faţă, Mitu se aplecase dea­su­pra sabiei, lustruind‑o de zor.
– Căpitane, întrebă Dan, după ce ieşim din Pădu­rea Mare, cum ajungem la Ţara Negurilor?
Căpitanul făcu ochii mari:
– La Ţara Negurilor? Păi de ce să ajungeţi acolo?
– Da’ de ce nu? – sări iar Mitu, uitându‑şi ruşinea.
De data asta însă nimeni nu‑i zise nimic.
– De ce? Pentru că este urâtă. Este o ţară doar de munţi aproape sterpi, cu pietre multe şi ierburi ţepoase şi mlaş­­­­tini mul­­te şi urâte, ca mai toate mlaştinile de munte. Iar ne­gurile care o înfăşoară mai tot timpul sunt şi urâte şi, de mul­te ori, o­tră­vitoare. Iar conducătorul ei…
– Voievodul Crişan – sări iar Mitu.
– Voievodul Crişan? A, nu! – spuse căpitanul. El con­du­ce doar cu numele. Adevăratul conducător este ne­cu­nos­cut. Voievodul Crişan era un om bun, un adevărat prinţ de Heg, atunci când a primit a sta pe tronul Marelui Castel din Ţa­­ra Negurilor. Însă curând, ca toţi dinaintea lui, s‑a schim­bat şi a devenit… rău. Foarte rău. Şi asta pentru că este alt­ci­ne­­va, care conduce această ţară.
– Cine? – îşi arătă curiozitatea Mitu.
Căpitanul dădu însă din umeri.
– Se spun multe vorbe, dar de fapt nu ştie nimeni adevărul.
– Dar ce vorbe se spun? – nu se lăsă Mitu.
– Că ar fi vorba de Zâna Negurilor, că ar fi vorba de Vrăjitorul Verde, că ar fi vorba de Prinţesa Enga… multe!
– Cum Prinţesa Enga? – sări Mitu iar. Ştiam că Prin­­ţesa Enga era din Ocland şi a fost ucisă de muuultă vre­me, într‑o călătorie făcută în… – şi Mitu şovăi pentru pri­ma oa­ră.
– Într‑o ţară îndepărtată, râse căpitanul. Da, de o­bi­cei nu se spune care ţară, dar e chiar Ţara Negurilor. Unii spun că nu a fost ucisă, ci s‑a unit cu forţele întuneri­cului, şi le slu­­jeşte în ascuns. Alţii spun că s‑a unit cu aceste for­ţe după moarte, în­­torcându‑se oarecum din moarte, dar nu cu totul, şi de aceea nu se arată. Adevărul nu‑l ştie ap­roa­pe nimeni.
– Cum aproape nimeni? sări încă o dată Mitu.
– Mă, tu nu ai minte deloc? – îl opri iar Surdul. Nu în­­ţelegi că adevărul e cunoscut de cel care conduce din um­bră şi de cei de lângă el?
Căpitanul dădu din cap a încuviinţare.
Însă Dan nu se mulţumi cu asta:
– Şi oare nu este nimeni altul care să cunoască adevărul?
Căpitanul dădu din umeri. Oricum, părea să spu­nă, am vorbit prea mult pentru un ostaş. Se ridică şi plecă.
– Ştiţi ce, zise Mitu, cred că ne‑ar prinde bine şi no­uă să ne obişnuim mai mult cu arcul.
Cei doi îl priviră cu mirare:
– Hop şi tu, ca nuca‑n perete! Ce‑ţi veni?
– Aşa, mă gândeam. Poate să ne fie de folos. Noi ne re­­­pezim aşa, una‑două, la sabie. Dar uneori arcul e mai de fo­los ca sabia.
Adevărul e că niciunul nu avea arc. Un arc bun se fa­­ce greu, şi ei şi le stricaseră de mult pe ale lor, iar chel­tu­­ielile de plecare nu lăsaseră loc şi pentru arcuri.
– E bun, întări Dan. La o vânătoare, sau chiar şi ca să trecem peste o apă, şi pentru altele. Dar ai bani de unul?
– Nu. Dar oare Nălucile alea nu aveau nimic de preţ? Şi oare nu ni se cuvenea şi nouă ceva din ale lor?
Surdul şi Dan îl priviră cu uimire. E adevărat, din vre­­­­­mea veche exista legea prăzii de război. Dar, neobiş­nu­­iţi cu aşa ceva, uitaseră cu totul de ea.
– Bine, măi Mitule, zise Surdul, dar tu ai vrea să te a­puci să buzunăreşti cadavre?
Mitu strâmbă din nas.
– Nu, dar pun pariu că deja au făcut‑o alţii.
– Şi vrei să ne cerem partea? Las‑o baltă! Nu‑i felul nostru acesta.
Mitu clătină din cap nemulţumit.
Dan se ridică în picioare:
– Ştiţi, Mitu mi‑a adus aminte că am uitat ceva.
– Ce?
– Să ne uităm la Năluci.
Tresăriră.
Era adevărat, merita să te uiţi la ele, să vezi cum sunt de fapt.
Porniră spre poartă. În faţă se vedea, mare, Valea Ur­­­şi­­lor Negri. În stânga, Culmea Nălucilor, pe care veni­se­­­ră ei. În dreapta venea dinspre Valea Crivei Drumul Tre­că­torii, pen­­­tru a coborî apoi înspre Valea Urşilor Ne­gri pe un şirag par­­­că ne­s­fâr­­şit de trepte largi.

– Greu cu caii pe aici, făcu Mitu, privind îngându­rat spre nenumăratele stânci care se ridicau deasupra co­pa­ci­lor în Valea Urşilor Negri. Şi la coborâre greu, şi prin­tre urşi greu, dacă ne pun gând rău. Se ştie doar că uşor se spe­rie ca­lul de urs. Ne putem aştepta la cine ştie ce să­ri­turi sau…
Văzu că vorbea singur. Nu era, de altfel, pentru pri­ma oară. Prietenii săi deja se aflau la locul Marii Bătălii cu Nălucile. Locul era deja curăţat. Nici n‑ai fi zis că doar cu câ­­teva zile în urmă acolo fusese un cumplit măcel. Doar pă­­mântul mult mai întunecat acolo decât în restul lo­cului măr­turisea multul sânge înghiţit.
– V‑am spus eu, făcu Mitu, că s‑au ocupat alţii de ele? Ar trebui să ne cerem partea!
– Cui, făcu Dan, corbilor sau urşilor sau altor fiare?
Şi‑i arătă cu mâna în vale. Dâre de sânge arătau ca­lea pe care stârvurile rămase pe culme fuseseră prăvă­lite în pră­pastie. Unele chiar atârnau de colţuri de stâncă sau de crengi ale copacilor mai mari. Stoluri de corbi se ro­teau şi se co­bo­rau între ramuri. Mişcările pomilor ară­tau că fia­re uriaşe le cu­tremurau trunchiurile.
– Doamne fereşte! – făcu Mitu cutremurat pentru o cli­­pă la gândul că ar fi putut fi el acolo.
Ceilalţi doi deja se întorceau spre Turnul Morţii. Îi urmă.

*

Aflară în acea seară, de la câţiva soldaţi mai gura­livi, în vreme ce lucrau la facerea de săgeţi, că Nălucile e­rau un fel de oameni ciudaţi, crescând în vizuini ascunse în pă­mân­­tul anumitor platouri din Pădurea cea Mare. Ni­meni nu lua din lucrurile lor niciodată. Din pricini ne­cu­nos­cute, ei ştiau unde se află oricare din lucrurile lor, şi îl ur­măreau pe cel care‑l luase cu îndârjire. Chiar şi din­colo de hotarele Pădurii! E drept, nu totdeauna, dar se în­tâm­pla­­­­se. Şi chiar când nu tre­cu­­­­seră, trimiseseră blesteme gre­­le asupra celor scă­­­paţi. Mai bine era să nu ai de‑a face cu ni­mic dintr‑ale lor. De aceea nu se a­tin­gea nimeni nici de hai­­nele lor în­şe­lă­toa­­re, cu sute de văluri, nici de ar­me­le lor ciudate. Şi nici nu ştia nimeni cum de nu vorbesc dar se în­­ţeleg între ei, nici cum de se mişcă fără sunet, ca nişte a­de­vărate năluci.

– Aaa! – zise unul către Mitu. Arcuri vreţi? Păi de ce nu spuneţi? Mai este unul de la Tiberiu, bătrânul ostaş ca­re a plecat acum câteva zile către casă. Mai erau câteva, dar le‑au luat arcaşii care au trecut pe aici.
– Şi pe acesta de ce nu l‑au luat?
– Păi… e prea tare, şi nu l‑a putut întinde nimeni dintre ei.
– Dar sigur voi o să‑l puteţi folosi – hotărî cu în­cre­de­re altul dintre ostaşi.
Cei trei începuseră a se obişnui cu admiraţia pe ca­re le‑o arătau militarii, dar se simţiră încurcaţi în faţa a­ces­­­­tei încrederi.
– Uite‑l, făcu un soldat care ieşise pe uşă aproape neobservat.
Era un arc minunat. Era vechi, se vedea limpede, iar lemnul din care era făcut era necunoscut. Şi era dublu. Era făcut parcă din două arcuri de luptă împletite între ele şi a­vând o singură coardă, dar una foarte puternică.
– Măiculiţă! – strigă Mitu. Doar tu, Surdule, ai pu­tea să‑l întinzi.
Fără să vrea, atras de frumuseţea arcului şi mişcat de cuvintele lui Mitu, Surdul se apropie de arc. Îi mân­gâ­ie li­ni­ile răsucite, şi îi cercetă balansul.
– Perfect echilibrat! – exclamă admirativ Mitu, în lo­­­cul său.
Surdul luă o săgeată din grămada aflată la picioa­re­le sa­le şi ieşi pe marginea zidului. Se întoarse către Cul­mea Nă­­lu­ci­lor, puse săgeata în arc, îl încordă şi trase. Să­gea­­ta zbură nes­­fârşit de lung, înfigându‑se în pământ de­par­te, departe de tot.
Cei trei fluierară a uimire, împreună cu unii dintre sol­­­­daţi. Alţii, după o clipă de încremenire, începură să stri­­­ge şi să aplaude. Era mai mult decât de două ori dis­tan­ţa unui arc obişnuit.
– E ceva deosebit cu arcul ăsta, zise Surdul către pri­­e­tenii săi, aproape în şoaptă. Nici nu e aşa de greu de în­cor­dat precum au zis ei. Şi uite ce departe a tras!
Cei doi râseră. Ştiau bine cât de puternic este Sur­dul, şi ce deosebire este între ce i se pare acestuia a fi greu şi ce în­seamnă greu pentru ceilalţi oameni.
– Auziţi, zise Mitu spre ostaşi, făcându‑le cu o­chiul, nici nu e aşa de greu de încordat. De ce aţi vrut să ne spe­riaţi?
Râseră toţi. Şi arcul, fără alte vorbe, îi rămase lui Sur­­dul, cu tot cu tolba cu săgeţi.
– Dar de ce ai tras către Culmea Nălucilor? – îl în­tre­bă pe Surdul un soldat mai tânăr.
– Simplu, zâmbi acesta. Pe Drumul Trecătorii se pu­­tea afla cineva, şi la fel în pădure.
– Păi cine să mai fie la ora asta pe drum? – întrebă ne­­­­­vi­novat ostaşul, uitând că şi cei trei tot la o asemenea o­ră se iviseră.
Toţi începură să râdă.
– Păi fie oameni întârziaţi, aşa, ca noi, fie unele din a­nimalele Pădurii. Şi multe ne sunt prietene. De ce să le fi ră­­nit, fie şi din greşeală?
Toţi îi priviră cu mirare.
– Cum să vă fie fiarele Pădurii prieteni?!?

Şi cei trei fură nevoiţi să povestească despre cele cu stri­­­­gile, şi despre lupta pe care acestea o dăduseră cu Nă­lu­­ci­­le pe drumul către Valea Crivei, şi despre ajutorul pe ca­re a­cea stri­­gă, singură, îl dăduse după puterile ei în noap­­­tea Ma­­rii Bă­tălii de la Turnul Morţii.

Deşi mâinile învăţate ale ostaşilor încercau să lu­cre­­ze mai departe la săgeţi – spre a le înlocui pe cele pier­dute în bătălie – povestea nouă le făcea să se oprească mereu.

Părea de necrezut ca strigile cele aspre şi război­ni­ce să fi sărit în ajutorul oamenilor.

Urmară câteva istorisiri despre uriaşele păsări, u­ne­­­le necunoscute celor trei, altele auzite de mai multe ori.
Noaptea, târziu, când Mitu şi Surdul erau deja în pat, Dan se strecură afară şi intră în vorbă iar cu căpita­nul. Luna lumina împrejurimile, mult crescută faţă de noap­tea în care cei trei luptaseră cu Nălucile.

– Ai cunoştinţe în Derala, căpitane?
– Am, recunoscu acesta. Am chiar şi rude.
– Departe tare?
– Ei, nu chiar. La câteva ore de marginea Marii Pă­du­­ri, în Ţinutul Băiesei, chiar pe Drumul Trecătorii. La Târ­­gul Vicinului.
Dan zâmbi auzind atâtea amănunte de la un om alt­­fel destul de zgârcit în cuvinte. Era limpede că atinsese su­­fletul că­­pitanului într‑un loc sensibil.
– Şi cum ţii legătura cu ele?
– Prin cei care merg dintr‑o parte în alta, voinice, par­că nu ştii cum se face!
Căpitanul privi iute în jur, apoi scoase o pungă mi­că pe care o vârî cu o mişcare foarte iute în brâul lui Dan. Pun­­ga se simţea grea şi tare, şi Dan recunoscu doar după a­tin­gere că era vorba de aur.
– Ia, să nu te vadă cineva! E solda mea pe un an! Să o duci, te rog mult, surorii mele care trăieşte acolo. E sin­gu­­ra ru­dă apropiată a mea. Pentru ea muncesc până a­cum. O chea­­­­mă Enga… la fel ca pe prinţesa din Ocland; aşa a vrut mama să‑i zică. O ştie toată lumea, că e sora mea. Stă nu de­par­­te de Ha­nul Urşilor – şi căpitanul râse scurt, par­că în­ve­se­­lit de întâmplarea care unea pe sora sa de locul aspru în care el însuşi trăia3.
Deşi vorbea, ochii căpitanului scrutau zarea şi pă­du­­rea, străpungând întunericul în căutarea posibilelor pri­mej­dii.
– Bine, zise Dan. Fii sigur că, dacă trăiesc, i‑o voi da.
Dădu să plece, dar căpitanul îl opri.
– Cum să te răsplătesc?
Dan îl privi aspru:
– Crezi că fac asta pentru bani?
– Nu, dar osteneala ta…
– Termină, căpitane! Aici nu‑i vorba doar de oste­nea­­lă. Ori­­cum trebuie să ies din Pădurea cea Mare. Şi asta es­­te o pri­­ci­­nă de viaţă şi moarte. Aşa ceva nu se plăteşte. Dacă aş fi ne­­gus­tor, aş înţelege, poate. Deşi chiar şi a­tunci, pentru prieteni…
– Ei, îl întrerupse căpitanul. Se vede că nu ştii vor­ba „frate, frate, da brânza‑i pe bani”!
– O ştiu, dar unde‑i brânza?
Căpitanul fu zăpăcit de întrebarea fără înţeles.
– Vezi? Nu‑i vorba de nici o brânză aici. Aici e vor­ba de viaţă şi moarte, de prietenie, de ajutor, de alte lu­cruri.
Şi Dan intră la adăpost, să se culce.
– Măi Dane, şopti Mitu în întuneric, măcar un arc pen­­­­­­­tru mine puteai şi tu să‑i ceri.
Dan râse încet:
– Măi Mitule, nu te poţi stăpâni să tragi cu urechea nici când pici de somn?
Râse uşor şi Mitu.
– Gândeşte‑te, zise Dan iar, că ne‑a ţinut de două ori mai mult decât primeşte legea. Să‑i mai cer ceva?
– Nu, recunoscu Mitu, e chiar mai mult decât se poa­­te cere.
– Vezi!
Şi se cufundară în somn.

*

A doua zi, chiar la revărsatul zorilor, cei trei ieşiră pe porţile Turnului Morţii, grăbind spre Fortul Urşilor.

În urmă, ostaşii le dădură onorul.

Nici unii, nici alţii n‑ar fi putut spune că înţelegeau no­­­­­­­­ua legendă care se năştea chiar în aceste zile, prin fap­te­­le celor trei şi ale celor din jurul lor.
Purtau desagi noi, cu merinde pregătite de ostaşii Tur­­­­­nu­­­lui. Şi mai era un pachet mare, bine legat, care îi fu­se­­se dat pe furiş lui Mitu de unul dintre ostaşi, cu priviri pli­­ne de în­ţe­les (din care Mitu, cum era de aşteptat, nu în­ţe­le­sese nimic).

Deşi ostaşii încercaseră şi aici a se ţine oarecum reci fa­­­­­­ţă de ei, nu izbutiseră aceasta. Chiar deloc. Prea fu­se­se­ră a­proa­­pe de ei în noaptea luptei cu Nălucile, când mulţi din­­tre ei, deşi aflaţi la adăpostul zidurilor, crezu­seră că pen­tru a pa­tra oară avea să fie distrus Turnul Morţii. Gre­u­ta­tea bă­­tăliei le­gase între ei o frăţie de arme pe care n‑o pu­teau înlătura, de­­şi era cu putinţă să nu se mai vadă ni­cio­da­­tă. Priveau cu părere de rău plecarea celor trei, deşi în­ţe­le­geau oarecum că n‑ar fi fost cu putinţă – şi nici bine – ca aceştia să se fi oprit din drumul lor.

Pe cerul albastru fuioare albe alergau cu re­pe­zi­ciu­ne. Se apropia furtuna.

Capitolul III                                        magazin online DSV                                          Capitolul V

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul III

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În care se iveşte un schit, multe întrebări se lămuresc, dar altele răsar în loc.

Hai! – strigă Surdul. E vremea de sculare!
Soarele încă nu se ivise şi în adăpost era întuneric bez­­nă. Dar Surdul ştia ce spune. Înspre răsărit se ivise o gea­nă de roşeaţă. Ziua era aproape.
Masa de dimineaţă fu şi mai scurtă decât cea de sea­­ră. Încălecară iute şi, chiar înainte de revărsatul zori­lor, por­­niră. Dan îi întinse, de pe cal, lui Mitu sabia de Dochia:
– Pentru tine!
Acesta o primi cu uimire şi bucurie.
– Pentru mine? O sabie de Dochia? Doamne, Dane, de unde o ai?
Acesta râse.
– De la negustor, desigur, preţ pentru ducerea scri­sorii.
– Dar tu ai? Nu‑ţi trebuie ţie mai mult?
– Fii liniştit. Am încredere în sabia mea. Nu uita că eu mi‑am făcut‑o şi ştiu ce poate.
Şi Dan râse din nou.
În trapul cailor Mitu îşi scoase sabia din teacă şi o roti de câteva ori înainte de a o pune iar la locul ei.
– E minunată, nu ştiu cum să‑ţi mulţumesc pentru ea. E puternică şi ageră! Doamne, cât am visat la o ase­me­nea sa­bie. Îmi amintesc bine că de când eram de‑o şchioa­pă do­ream să am aşa ceva. Am auzit atunci prima oară, la Moş Hans, la o şezătoare, cum povestea despre meşterii din Do­chia, care fac să­bii cum nu mai sunt altele în lume. Zi­cea că au învăţat taina lor de la nişte meşteri din munte, pro­babil nişte pitici bi­ne­vo­i­­tori. Şi…
Dan îi tăie vorba.
– Mitule, ştii cum ai putea să‑mi mulţumeşti?
– Cum? Spune cum şi îndată…
– Mai taci!
Şi izbucni în râs, odată cu Surdul. După o clipă de sur­­­prin­dere Mitu râse şi el. Ştia că este vorbăreţ, dar ce să facă, da­­­­că aşa îi era firea? Chiar şi acum, spusese lucruri pe care ori­ce copil le ştie. Cine nu a auzit de minunaţii meş­teri fierari din Dochia?

*

Se înseninaseră toţi, odată ce râsul spărsese a­pă­sa­­rea. Glumeau şi râdeau în mersul cailor, deşi erau a­tenţi în continuare la cele din jurul lor.
Drumul Trecătorii cobora oblu în Valea Crivei. Era mult mai îngust ca înainte şi, pe alocuri, trebuia să mear­gă unul după altul. Fără să se fi vorbit, Dan se aşeza atunci în faţă şi Surdul în spate. Deşi Mitu se credea gro­zav, ştiau a­mân­doi că e cel mai slab în luptă, şi voiau să‑l poată apăra dacă era nevoie.
Dar orele curgeau fără întâmplări neplăcute. Ajun­se­ră la fundul văii, şi se opriră uimiţi: Drumul Trecătorii se des­fă­cea în două!

– Aşa ceva n‑am mai auzit! – exclamă Mitu. Ni­meni n‑a pomenit vreodată că există şi alte drumuri în Pădurea cea Mare afară de Drumul Trecătorii.
Fiind chiar pe malul râului din fundul Văii Crivei, dru­­mul se arăta de ambele părţi subţirel. Le fu cu nepu­tin­ţă să îşi dea seama dacă trebuia să coboare sau, dim­po­tri­vă, să ur­ce pe el.
– Mai bine, sări Mitu, să coborâm, că e mai uşor să cobori.
Dan şovăi.
– Auzi, spuse Surdul, dacă ţin bine minte, Turnul Mor­ţii se găseşte sus, pe Culmea lui Coroi. Deci mai în­ţe­lept ar fi să urcăm.
– Auzi! – zise Mitu. Şi de unde ştii că mai pe urmă nu urcă şi drumul ăstălalt?
– Tocmai, nu ştiu! Dane, tu ce zici?
Acesta privi din nou în jur, apoi înfipse sabia sa în pământ, de mai multe ori, de‑o parte şi de cealaltă a răs­crucii. Prietenii îl priveau uimiţi.
– Hm! – făcu el. Pământul pare ceva mai tare în­s­pre vale. Ar însemna că pe acolo a trecut mai multă lume, că a­ce­la este drumul bun. Dar dacă e o amăgire?
– Cum să fie? – sări iar Mitu. Hai s‑o luăm la vale!
Dan îşi mână însă calul la deal.
– Hai s‑o luăm spre culme, zise el şăgalnic.
– De ce? – făcu Mitu bosumflat, însă urmându‑l.
– Pentru că la vale mergi mai repede. Dacă e ne­voie să ne întoarcem, dacă trebuie să fugim de vreo pri­mejdie, o putem face mai iute.
Deşi se miraseră de vorbele lui, îl ascultaseră to­tuşi. De fapt, de la întâmplarea cu strigile şi fluierele, de­venise în chip firesc cel dintâi între ei, şi îl ascultau aproape fără să‑şi dea seama. El însă văzuse aceasta, şi se simţea în­căr­cat de un fel de povară – răspunderea pentru ei. Avea oa­re să se arate vrednic de încrederea lor?

*

Urcuşul era mai lin decât drumul pe care coborâ­seră de pe Culmea Crivei, dar şi mult mai şerpuit, ur­mând firul întortocheat al apei. Pe partea pe care mer­geau ei pă­durea aproape lipsea, deşi într‑un fel nu era departe. Pă­mântul era foarte pietros, acoperit cu rugi de mur şi zme­ur, pâlcuri de jnepeni şi afin şi iarbă de munte. Vegetaţia chiar scundă era totuşi deasă şi făcea legătura cu copacii de pe cul­me. Vremea era foarte plăcută şi, dacă ar fi fost alt ano­timp, cu siguranţă ar fi poposit câteva clipe spre a culege fruc­tele de pădure. Dar încă nu era vremea lor.

După o cotitură a văii, se iviră iar brazii şi pinii şi de partea lor. La început erau rari, dar mai apoi se înde­siră tot mai mult, devenind pădure.

Doar atunci văzură că umbrele se lungiseră şi sea­ra, era limpede, se apropia tot mai mult.

Din fericire, după încă o cotitură, zăriră, chiar pe cul­me, pitită între brazi, o construcţie. Dar o clădire din… lemn! În Pădurea cea Mare o construcţie din lemn făcută de oa­meni?! Cum să fie aşa ceva?

Pentru câteva clipe crezură că este o capcană şi se o­priră. Dar văzură trecând un om printre brazi şi, deşi a­bia îl desluşiră, văzură limpede haina călugărească pe ca­re o pur­ta: ajunseseră la un schit!

Doar atunci înţeleseră de ce era clădit din lemn. Ni­meni, în Pădurea cea Mare, nu avea voie a lovi locurile sfinte sau a lovi pe cineva în ele. Dreptul de refugiu al a­cestora era res­pectat din cele mai vechi timpuri, şi nu doar aici, ci şi în vale şi câmpie şi în alte locuri. Chiar şi în Şin­driliţa, îşi a­min­teau ei bine, fusese odată o asemenea în­tâmplare, când un hoţ fugărit de potera din Târgul Mo­rii se ascunsese în bi­se­ri­că. Preotul interzisese poterii să intre în curte, a­min­tin­du‑le de străvechea datină. De­gea­ba în­cer­­ca­seră poteraşii a‑i schim­ba hotărârea, arătându‑i până şi că acel hoţ furase cele ale u­nei biserici. Preotul îi res­pin­se­se, deşi izbutise a‑l con­vin­ge pe hoţ să înapoieze cele fu­­rate. Poteraşii rămăseseră în sat, şi mul­tă vreme ho­ţul a locuit în curtea bisericii. Apoi, într‑o noap­te dis­­pă­ruse. Nu‑l găsise potera, nu‑l mai aflase ni­meni. Doar o vorbă ieşise mai apoi, că înduplecat de conştiinţa sa, dar şi de bu­nătatea preotului şi frumuseţea slujbelor, se că­lu­gărise un­deva în munţi, de­parte de ispi­tele lumii. Se spu­nea în u­nele povestiri că ar exista călu­gări şi în Pădurea cea Mare. Dar alţi povestitori negau cu îndârjire această pă­re­re, aşa că nici ei nu ştiuseră până acum care este a­de­vărul.

– Hei! E cineva aici? – răcni deodată Mitu, fă­cându‑i să tresară pe prietenii săi şi totodată şi caii.
– Te‑ai scrântit la cap! – observă acru Surdul.
Mitu se mulţumi să râdă. Parcă era prima oară! Me­­reu făcea asemenea lucruri şi mereu Surdul se oţăra la el.
Dinspre brazi le ieşi în cale un monah tânăr, cu o bar­bă neagră şi deasă.
– Dumnezeu să fie cu voi, fiilor! – îi binecuvântă el. Dar cu ce treburi pe aici?
– Vrem să trecem în Derala, zise Dan. Nu‑i acesta Drumul Trecătorii?
Călugărul îl privi cu mirare, înclinând uşor capul într‑o parte.
– Nu, fiilor. Aici este Schitul Sfântul Ioan Bo­te­ză­to­rul. Drumul ce îl căutaţi este mai la vale.
Mitu rânji bucuros:
– Ei, v‑am spus eu? Încă o zi prăpădită!
Surdul mârâi ceva printre dinţi. Călugărul nu‑i lă­să însă a se lua la harţă.
– Dar veniţi, că în curând e gata masa, şi veţi fi flămânzi.
Adevărul e că de flămânzi, erau flămânzi.

*

Masa era aşternută într‑o căsuţă scundă, cufun­da­tă între brazi, cu spatele proptit de o stâncă înaltă. Deşi se ve­­dea că schitul e sărac, bucatele erau tare bune.

Era întâi un borş călugăresc, plin de tot felul de le­gu­me, nespus de gustos. Pentru cei ce aveau poftă, erau la în­demână şi nişte ardei foarte iuţi. Bineînţeles, Surdul fu pri­mul care se înfipse în ei, dar cu prea multă poftă pen­tru iu­ţi­mea lor. Curând era roşu la faţă şi îi curgea su­doa­rea pe frun­te şi obraji, iar ochii prinseseră a lăcrima. Din fe­ri­ci­re borş era des­tul, şi cu el îşi stinse Surdul ustu­ri­mea, dar nu­­mai pentru a şi‑o înnoi la următoarea îmbu­că­tu­ră.

După borş veni o mâncare de vinete şi ciuperci, cu us­turoi, de asemenea foarte bună. Nici nu mâncaseră vre­o­dată asemenea mâncare, şi nu se aşteptaseră ca o mâncare fără carne să fie atât de bună şi atât de săţioasă. E drept că era drea­să şi cu ceva smântână… o minunăţie, nu alta!
Între timp, special pentru ei, după cum le spusese bă­trânul preot care era şi stareţul schitului, bucătarul pră­jise un fel deosebit de ciuperci, numite creasta cocoşului. Cres­­când numai şi numai în munte, acestea nici nu arătau a ciu­perci, semănând mai mult cu un fel de ră­dăcini cu vâr­furi multe şi mărunţele crescute în sus. Dar în ciuda înfăţişării lor ciu­date, se dovediră a fi delicioase, şi cei trei nu se pu­tură stăpâni – deşi erau deja sătui – să mai ceară un rând.
Fură serviţi cu un zâmbet plin de bunătate cu ciu­per­cile cerute, iar apoi cu o dulceaţă de fructe de pădure într‑adevăr minunată.

În toată vremea cinei, în afară de rugăciunile călu­gărilor, nu se rostise nici un cuvânt.

Şi totuşi Dan îşi stăpânea cu greu curiozitatea, mai ales pe măsură ce i se astâmpăra foamea.
Când veni vremea să se ridice de la masă, nu se mai putu stăpâni:
– Părinte, am putea vorbi oleacă?
Acesta zâmbi cu bunătate:
– Fireşte, fiule. Putem.
Şi se aşeză din nou la masa de pe care fratele de rând strângea urmele cinei.
– Părinte, nu am auzit până acum de schitul vos­tru.
– Nici nu vei auzi din afară, căci este legământ a nu se vorbi de noi. Şi sper că şi voi veţi păzi acest cuvânt şi nu veţi spune în afara Pădurii celei Mari nici măcar un cu­vânt des­pre a­cest schit.
– De ce, părinte?
– Pentru că aceasta este dorinţa noastră, spuse cu a­­ceeaşi bunătate bătrânul, ca să rămânem neştiuţi şi ne­su­pă­raţi de nimeni. De se întâmplă să ajungă cineva la noi, ră­tă­cindu‑se în Pădurea cea Mare, îl primim cu pace şi îl lă­săm să plece cu pace. Dar altă treabă cu oamenii noi nu a­vem.
– Dar drumul?
– Care drum?
– Cel care vă leagă de Drumul Trecătorii! – se uimi Dan de întrebare.
– Fiule, crede‑mă, nu există asemenea drum.

Dan sări uimit din scaun, holbându‑se la călugăr (deşi nu vedea, la fel făcuseră şi prietenii săi). Fugi la uşă: drumul pe care veniseră nu se mai vedea. „Să fie din pri­cina în­se­rării?” se întrebă el. Porni iute la vale. Îşi amintea bine lo­cul de unde zăriseră schitul. Dar drumul nu se ve­dea ni­că­ieri. Vă­zu în schimb urmele cailor lor în iarbă. Nu‑i venea să creadă! Mitu şi Surdul, lângă el, se minu­nau şi ei de a­se­me­nea lucru nemaivăzut. Iarbă, ferigi, brus­turi călcaţi în picioa­­re de caii lor, deşi fusese drum bătut, cu doar un ceas mai devreme.

*

Intors la schit, Dan intră în căsuţa în care stareţul schi­­tului îl aştepta la masă neclintit. Îl privi nedumerit şi se aşeză pe scaunul pe care i‑l arătă călugărul. Liniştea a­ces­­tuia în faţa unui astfel de fapt i se părea ciudată.

– Ce ziceţi, părinte, de acest lucru? Am urmat până a­ici un drum la fel de lat ca şi Drumul Trecătorii, iar a­cum a dispărut.
Călugărul zâmbi liniştit:
– Nu ştii că eşti în Pădurea cea Mare? Aici se în­tâm­­plă multe lucruri neaşteptate. Nu sunteţi primii care pă­ţesc astfel. Din fericire, drumul care a dispărut v‑a adus în­­coace. Alţii au fost purtaţi pe cine ştie ce căi neştiute, pier­zându‑se pentru totdeauna.
– Şi cum apar aceste drumuri mincinoase? – întrebă curios Dan.
– Cum să apară? Unele sunt de la Dumnezeu, pen­tru călăuzirea sau salvarea ori chiar pedepsirea unora. Al­tele, ţin de puterile întunecate ale Pădurii. Depinde.
– Şi nu te poţi feri de ele, nu le poţi deosebi de Dru­mul Trecătorii?
Părintele clătină din cap, nehotărât.
– Dacă ştii calea, nu te înşală. Ele îi păcălesc doar pe cei care nu o cunosc. Dar, vezi tu, fiule, mai e ceva…
– Ce? – se băgă în vorbă Mitu.
Părintele tăcu o vreme, ca şi când ori n‑ar fi auzit în­tre­­­barea lui Mitu, ori n‑ar fi vrut să‑i răspundă.
– Vezi tu – reluă într‑un târziu – a cunoaşte Dru­mul Tre­­cătorii este altceva decât s‑ar crede. La prima vedere ai pu­tea să zici: fac o hartă şi gata. Dar nu‑i aşa. Chiar s‑a fă­cut odată, de­mult, o hartă a Drumului Trecătorii, dar nu fo­­lo­seş­te mai de­loc. Drumul se schimbă. Nu doar din pri­cina ploilor, sau a um­­flării apelor, ori din alte pricini obiş­nuite în lumea din a­fa­ră. Că şi Turnul Morţii, de pildă, de trei ori s‑a surpat şi a fost re­zidit. Se pare că Drumul se schim­bă singur, ca un râu care‑şi mută albia.
– Cum şi de ce? – zise de această dată Dan, dar cu o vo­­ce mai liniştită.
Bătrânul ridică uşor din umeri.
– Nu se ştie. Oricum, schimbările se petrec doar în­tre forturi şi adăposturi. Acestea nu se mută şi ele. De a­ce­ea u­nii spun că Drumul Trecătorii ar fi viu… Dar eu nu cred as­­ta. Cred că există alte pricini, tainice. Şi nu toate tai­nele pot fi aflate.
– Înţeleg! Dar dacă Drumul se schimbă, cum îl poţi cunoaşte?
– Se schimbă el, dar munţii sunt aceeaşi, ca şi for­tu­rile şi adăposturile. Dacă Drumul s‑a schimbat, şi ajungi la o răscruce – ceea ce, desigur, n‑ar trebui să se întâmple – te uiţi în jur şi vezi în ce parte este fortul spre care mergi, îţi a­minteşti cum era Drumul Trecătorii data tre­cută şi astfel îţi dai seama care e drumul cel bun. Nu e uşor, dar asta es­te calea.
Mitu oftă. I se părea prea greu şi prea complicat. Şi, la drept vorbind, cam era.
– Părinte, zise din nou Dan, am avut parte de u­ne­le lucruri… neaşteptate.
Şi îi povesti despre negustor, despre fluierele celor nouă blesteme şi despre scrisoare. Bătrânul rămase pe gân­duri.

Afară se lăsase noaptea şi stele sclipeau pe cer mai apropiate ca niciodată. Se făcuse frig. Un călugăr intră şi aprinse focul în sobă, dar lăsă mai departe fereastra des­chisă, parcă nu ar fi simţit frigul ce intra pe acolo. Undeva în munte, departe, se auzi urletul unui lup şi apoi răs­pun­sul altuia. În apropiere de schit brazii foşniră şi, cu tot în­tu­nericul pădurii, pentru o clipă se văzu spinarea ma­ro­nie a unui urs.
– Fiule, greu drum vei avea. Ori laşi fluierele aici, ori te pregăteşti de lupte mari. E drept, dacă le laşi aici, mai de­­vre­me sau mai târziu le va fura cineva… Cel mai bine ar fi să le poţi distruge, dar este foarte greu.
Părintele se opri, şi oftă adânc.
– Vezi tu, dacă ai putea să laşi un fluier şi pe celă­lalt să‑l iei şi să‑l distrugi, ar fi cel mai bine. Dar nu pot fi dis­truse u­nul fără altul. Aşa că trebuie să le duci pe amândouă.
Surdul interveni.
– Dar de ce trebuie să avem lupte mari?
Călugărul îşi plecă într‑o parte capul, ca şi cum s‑ar fi gândit dacă să‑i răspundă sau nu.
– Şi tu vrei să mergi cu el? – întrebă.
– Desigur! – răspunseră într‑un glas Mitu şi Surdul, a­­proa­pe cu mirare.
Părintele zâmbi cu duioşie:
– Off, dragii mei! Nici nu ştiţi în ce primejdii vă băgaţi…
Şi după ce‑i mai cântări o dată din priviri zise:
– Bine! Hai să vă spun tot ce ştiu despre asta. Fluie­rele ce­lor nouă blesteme sunt foarte vechi. Se zice că au fost făcute de nişte vrăjitori din Egipt, după ce Moise i-a elibe­rat de a­co­lo pe evrei. Prin urmare, au fost făcute după mo­­­de­lul plă­gilor pe care Dumnezeu le‑a aruncat asupra E­gip­tu­lui, dar întru slujirea Răului. Făurirea lor a fost fă­cu­tă cu sân­ge şi ce­nuşă de copil, chiar cu sângele şi ce­nu­şa co­­pi­lu­lui fa­ra­o­nu­lui şi a copiilor magicienilor care le‑au fă­cut. De aceea bles­temul ca­re apasă asupra acestor flu­ie­re este aşa de mare. Se spune că nu pot fi distruse de­cât cu un singur ciocan, aşa nu­mitul Cio­can al Zimbrului. Este un ciocan foar­te mare şi foarte greu, ca­re abia poate fi ri­dicat de doi oameni. Pentru cei care l‑au fă­cut însă, era u­şor, mic şi ager.

Şi părintele făcu o scurtă pauză, ca şi cum ar fi aş­tep­tat ca ei să ghicească ceva.
– Uriaşii! – şopti Dan.
– Desigur. Ei sunt cei care l‑au făcut. Se spune că în el au pus mult metal sfinţit, fiind făcut special pentru a pu­tea distruge obiectele blestemate. Pentru că, sunt sigur că ştiţi, flu­­­ierele nu sunt singurele de acest fel.
– Ştim, spuseră toţi trei.
– Ei bine, prin ţinutul uriaşilor, acum nu veţi trece. Ei v‑ar ajuta, cred. Însă Ciocanul Zimbrilor nu mai este de multă vreme la ei.
Spre mirarea lor, bătrânul se oprise iar din poves­tit.
– Dar unde este? întrebă un pic enervat Dan.
– Hm! Chiar unde ai fost tu trimis. La Castelul Ne­gurilor, în mâinile Voievodului Crişan.
– Cum? – făcu Surdul. Atunci de ce spune în scri­soare că Dan poate să‑l aducă?
– Nu ştiu. Poate că negustorul nu ştia aceasta. Sau poa­­te ştia, şi atunci e altceva la mijloc. Oricum, şovăi ia­răşi că­lu­gărul, cu Voievodul Crişan este ceva ciudat. Nu îmi pla­­­ce să vor­­­besc de rău pe nimeni. Cândva era consi­derat un om bun. Acum însă umblă vorba că s‑a înhăitat cu pu­te­rile negre.
– De aceea se numeşte castelul său Castelul Negu­ri­lor? – întrebă Mitu.
– Nu, nici vorbă. Numele i se trage de la aburii ca­re ies din pământ în Ţara Negurilor pe care Voievodul Cri­şan o con­­duce. Aceşti aburi vin de la numeroasele iz­voare cu apă caldă ale ţinutului. Se pare însă că ei fac să se i­veas­că foarte des ceaţă şi nori peste acele locuri. De aici vine numele.
Bătrânul părea că a încheiat vorba şi se ridică de la masă.
Dan însă mai voia să afle ceva:
– Şi de unde a luat Voievodul Crişan Ciocanul Zimbrului?
– Şi de ce îi zice aşa? – sări şi Mitu.
– Îi spune aşa pentru că are mânerul din os de zim­bru, iar pe laturile sale sunt sculptaţi de asemenea zim­brii. De alt­fel a­­ni­­malele preferate ale uriaşilor sunt zim­brii şi bourii.
Băieţii tresăriră, amintindu‑şi de bourii din prima lor seară în Pădurea cea Mare. Parcă trecuseră ani de a­tunci! Şi erau, de fapt, doar două zile!
– Ciocanul a fost luat din Ţara Litua, sau a li­can­tro­pi­lor. De atunci este mare duşmănie între cele două ţări, ca­­­re se răz­­­bo­iesc mai mereu.
– Au aceeaşi graniţă, nu? – întrebă Surdul.
Părintele încuviinţă fără o vorbă şi apoi se retrase.

*

Intr‑un colţ al camerei le fură aşternute paturile.

Întins pe spate, Dan fura cu coada ochilor frumu­se­­­ţea stelelor, şi nu se putea stăpâni de la întrebările ne­nu­­­mărate care îl frământau.
Deodată, îşi dădu seama că uitase să pună poate cea mai însemnată întrebare: cum aveau ei să ajungă înapoi la Drumul Trecătorii, şi la vreme pentru a ajunge la un a­dă­post sau fort? Şi îşi mai aduse aminte de o între­bare im­por­tantă, care‑i fulgerase o clipă în minte şi apoi o uitase: da­că fluierele erau atât de spurcate – făcute cu sânge de co­pii morţi – ce s‑ar fi întâmplat cu cel care ar fi sunat în ele… sau măcar în unul din ele?
În vălmăşagul gândurilor şi temerilor sale nici nu îşi dădu seama când alunecă în somn.

Capitolul II                                              magazin online DSV                                     Capitolul IV

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul II

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

 În care Dan primeşte o scrisoare pentru Voievodul Crişan, o sabie pentru Mitu şi două fluiere. În care strigile nu sunt ce par şi o amânare poate fi un lucru bun.

In zori, cei trei fură treziţi fără prea multe vorbe. De alt­fel, aveau să vadă şi în celelalte forturi că soldaţii în­cer­cau să nu se apropie prea mult de trecătorii ce popo­seau la ei. Prea mulţi dintre călători mureau şi era prea greu să suferi pen­­t­­ru fi­­­e­­care. Mulţi, chiar trăind, nu mai reveneau vreo­dată. Iar unii pu­­­­­­­teau fi chiar Năluci sau alte creaturi pri­mejdioase.

Doar căpitanul cel aspru le dădu mai multă aten­ţie. Ve­­­­ri­­fică legăturile cailor şi schimbă câteva curele prea vechi cu ce­­le din magazia fortului. Apoi întinse Surdului o sa­bie mi­nu­­­na­tă, ce se vedea limpede a fi fost făurită în a­te­li­e­rele din Do­chia.

Surdul, altfel nu prea ruşinos, şovăi:
– Nu se poate, căpitane! Sabia asta e o avere!
Căpitanul zâmbi atât de aspru, că ai fi putut spune mai cu­rând că rânjeşte.
– E a ta, băiete! Sau, mai curând, a tatălui tău. El mi‑a dat‑o, atunci, demult, când ne‑am văzut prima oară. Şi mi‑a folosit mult, e drept. Dar de atunci eu am primit şi altele. Tu, ce ai? Un fier de coasă prefăcut în sabie?

Mitu roşi la aceste cuvinte. Armele lor erau toate fă­­cute în sat la ei. Surdul însă luă sabia cu un aer plin de bu­cu­rie. Era de la tatăl său! Şi suna atât de frumos când o ro­tea prin aer! Mitu îl privea cu ochi mari. Şi‑ar fi dorit şi el o a­se­menea minunăţie de armă. Şi la drept vorbind, chiar le‑ar fi fost de mare folos tuturor asemenea săbii.

În vreme ce căpitanul se ocupa de caii lor şi de Sur­dul, Dan era tras deoparte de negustor. Înalt, cu haine ciu­date, iz­bi­toare, roşii, negustorul fusese foarte tăcut în sea­­ra di­­nainte şi nici nu‑i băgase în seamă. Chiar şi acum îl cer­ceta pe Dan a­mă­nunţit şi rece cu ochii săi negri, ca şi când altcineva ar fi vor­bit cu acele cuvinte prietenoase, şi nu el.

– Ascultă, iubite războinic! Văd limpede că vrei să treci în Derala şi că vei reuşi. Se vede limpede pe tine că eşti un a­devărat erou şi vei izbândi în tot ce vei dori. Am şi eu o ru­gă­minte pe care sper să nu mi‑o înlături. Nu de­parte de Pă­du­rea cea Mare, dincolo, se află Castelul Ne­gurilor, unde stă­pâ­neşte Voievodul Crişan. Am cu el a­nu­mite afaceri şi am pri­mit ceva ştiri de la căpitan, pe care aş dori să i le tri­mit. Bi­nevoieşti a mă ajuta cu această lucrare?
Dan se miră tăcut.
– Adică, reluă negustorul, să‑i duci o scrisoare din par­­tea mea. Te va primi bine… pe tine şi însoţitorii tăi.
Deşi nu putea spune de ce, Dan simţea că în spa­tele vorbelor şi privirii se ascunde ceva. Prea părea prefă­cut to­tul. Desigur, aşa erau de obicei negustorii. Pentru a câş­tiga mult şi a se descurca, aveau nevoie să fie linguşi­tori şi, nu de puţine ori, chiar să înşele. Dar poate era ceva mai mult decât atât în purtarea celui din faţa sa. Şi, nu ştia nici el de ce, se trezi târguindu‑se:
– Castelul Negurilor? Mi se pare că nu are un nu­me chiar aşa de bun.
De fapt nici nu auzise de el.
Negustorul se miră sincer:
– Cum, bârfele ajung atât de departe? N‑aş fi cre­zut să auziţi de el în Şindriliţa. Dar să spui că nu are nume bun… Nici vorbă! Crede‑mă, Voievodul Crişan, chiar da­că este mai as­pru şi mai rece la fire, este un om demn şi cinstit. Şi apoi, nu ai a te teme, este în interesul său să pri­mească veştile, şi poate chiar să trimită vorbă înapoi. Pe mine mă vei găsi la Târ­gul Morii, pe dealurile de dincolo de Şindriliţa – şi zâmbi cu înţeles.

Dan ştia Târgul Morii, că doar era cel mai mare pe ca­­re îl văzuse vreodată. Îşi aminti chiar că îl mai zărise o­da­tă pe negustor acolo, deşi nu putea să înţeleagă bine când. Oricum, negustorii din Târgul Morii erau vestiţi în tot Ţinutul Câm­pi­nenilor şi nimeni nu le‑ar fi pus la în­do­ia­lă bogăţia. Şi, în fe­lul lor, erau destul de cinstiţi. În felul lor, desigur.

Neguţătorul înţelese însă altfel tăcerea sa plină de a­min­tiri. Crezu că e vorba de un fel de a se tocmi al lui Dan.
– Desigur, doresc a‑ţi mulţumi pentru munca ta. Ia­­tă, văd că prietenul tău tocmai primeşte o sabie de Do­chia. Nu ţi‑ai dori şi tu una la fel?
Dan zâmbi, neaşteptat de calm în faţa unei aseme­nea momeli.
– Nu.
Sprâncenele negustorului se înălţară cu uimire la re­­fuzul atât de liniştit şi sigur.
– Hm! – făcu el. Se vede că eşti cu adevărat un om ma­­­re. Chiar dacă ai avea o astfel de sabie sau alta mai bu­nă, mă­car pentru preţul ei mare m‑aş fi aşteptat s‑o do­reşti. Dar nu‑ţi doreşti una pentru prietenul tău cel iscusit la vor­bă, ăăă… Mitu parcă‑i zice?

Dan îl privi rece, fără nici un răspuns. Nu‑i plăcea fe­lul în care vorbea neguţătorul. Sub cuvintele aparent o­biş­nu­ite ale u­nei târguieli se ascundea o iscodire dibace ca­re îl pri­vea pe el şi care încerca să‑i dibuiască toate as­cunzişurile. Felul în care negustorul sucea cuvintele în­demna la vorbă. Şi cine vorbeşte mult, de obicei şi spune multe, chiar din ce­ea ce n‑ar dori de fapt să spună. Lui Dan aşa ceva nu‑i plă­cea. Cel din faţa lui fu silit să îşi ple­ce o­chii înaintea privirii sale.

– Mda! – mormăi negustorul cu neplăcere. Uite, pri­meşte, te rog, o sabie de Dochia pentru prietenul tău, şi… a­ceste două fluiere pentru tine.
În palma întinsă către Dan stăteau două fluiere ci­u­date, scurte, unul din argint iar celălalt din bronz. A­mân­do­uă erau vechi, şi se vedea bine asta, şi amândouă aveau modele ciudate pe ele, cu fulgere, picături de ploaie, in­sec­te felurite, broaşte şi multe altele. Modelele erau foarte mă­runte şi foarte frumos făcute. Dar se şi ve­dea bine că sunt stră­ine şi făcute în alt colţ al lumii.
– Cel de argint foloseşte pentru a chema fiarele, iar cel de bronz pentru a le izgoni. Ele sunt unul din mijloa­cele prin care am rămas în viaţă în călătoriile mele.
Şi văzând că Dan încă nu spune nimic, insistă ru­gător:
– Hai, te rog, le primeşti, duci scrisoarea?
Dan le luă, şi luă şi sabia, şi scrisoarea. Dădu să ia­să pe uşă fără un cuvânt, dar se răzgândi şi îşi întoarse ca­pul spre omul ce se aşezase pe un scaun, parcă istovit:
– Ştiu că mă trimiţi în primejdii mari.
Negustorul tresări şi îl privi cu ochii larg deschişi.
Dan ieşi.

*
Incălecară tăcuţi. Îşi luară un scurt rămas bun de la soldaţi şi porniră iute, în răceala dimineţii, către Podul Văii Strigii.

Acesta era un arc de piatră cenuşie, asemenea zi­du­­ri­lor fortului, aruncat din vechimi neştiute peste pră­pas­tia za­darnic numită „vale”. Nu se ştie cum reuşiseră cei de de­­mult să‑l ridice. Se spunea chiar că e mai vechi decât Dru­mul Tre­că­torii şi că fusese făcut chiar de unele din făp­turile Pădurii celei Mari, pentru trebuinţele lor. Dar ni­meni nu ştia care era a­devărul. Pereţii de piatră ai prăpăstiei e­rau de un maroniu pră­fos, făcând ca podul să se vadă încă de departe. Pe ici pe co­lo se iveau smocuri de verdeaţă agă­ţa­­te de stâncă. De­păr­tarea făcea să nu se poată vedea de sunt jne­peni, brazi ori doar ierburi. O strigă se desprinse de un­deva dintr‑o grotă as­­cunsă şi se roti peste adâncuri, tre­când pe sub pod şi to­pindu‑se într‑un ungher neştiut.

De partea cealaltă a Podului Văii Strigii se vedea Dru­mul Trecătorii, intrând în desişul de brazi şi fagi.
– Se schimbă Pădurea, rosti Mitu, nu se ştie de ce – în şoaptă.
Ceilalţi doi se mulţumiră a da din cap. Cu adevă­rat, pădurea părea aici mai aspră, mai… de înălţimi.
Striga se întoarse, trecând pe deasupra lor. Era uri­a­şă, cu aripile cât Surdul de mari, sau poate chiar mai mari. Se ro­tea deasupra podului, supraveghindu‑i din înălţime. De­şi era destul de sus, i se vedeau limpede şi ochii i­menşi, şi ciocul ma­­re şi puternic, şi ghearele de care până şi urşii se temeau.
– Ce‑o vrea de la noi? – mormăi Mitu.

Desigur, nu‑i răspunse nimeni, dar toţi răsuflară u­şu­­­­raţi când ajunseră la marginea pădurii, care părea a fi to­­tuşi un cât de mic adăpost.

Se înşelaseră însă. Abia intraseră în umbra copa­ci­lor, şi striga scoase un alt ţipăt, iar dinspre Valea Strigii se a­­­uzi un urlet cutremurător. În doar câteva clipe, începu a se ri­dica din adân­cul prăpăstiei un val nesfârşit de strigi, înăl­ţându‑se dea­supra pădurii, înspre cei trei, ca şi cum ar fi voit a‑i în­vă­lui. Într‑o clipită numai, cei trei dă­dură pin­teni cai­lor şi por­niră într‑un galop disperat. Ştiau că un­de­­va în faţă, spre Creasta Crivei, era un adă­post pentru tre­­­­că­tori. Dar ştiau şi că nu era cu putinţă ca galopul ca­i­lor să în­­treacă zborul stri­gilor. Cum puteau scăpa dintr‑o a­se­me­nea pri­mej­die cumplită?

Nimeni nu mai auzise ca strigile să atace ziua! Doar se ştia că sunt făpturi ale nopţii, ca mai toate făptu­rile Pă­du­rii celei Mari.

Dan îşi aminti de fluiere. Le‑ar fi putut folosi ca să go­nească strigile… Dar oare putea avea încredere în ne­gus­tor? Privirea lui nu‑i plăcuse. Dacă‑l minţise? Auzise el de flu­­ierul pe care îl foloseau unii călători prin Pădurea cea Ma­re, dar a­cela era chiar de lemn, nu de argint ori bronz. Şi era doar u­nul. Şi nu aşa ciudat ca acestea. Era ca cele pe ca­­re le foloseau şi ciobanii lor ca să‑şi cheme sau să go­neas­că în taină câinii ori lupii. Mai bine să nu le fo­lo­seas­că, de­cât da­că nu mai este cu adevărat nicio altă cale de scăpare.

Deodată, din faţă se auzi un şuier tulburător şi din um­­­­­­­bra pădurii se desprinse un pâlc de Năluci. Ziua! Ne­gre şi ce­nu­şii de sus până jos, cu văluri ciudate şi parcă a­vând mul­te bra­ţe, cu multe săbii şi suliţe de oţel, se nă­pusteau a­­supra celor trei.

Prietenii traseră de hăţuri cu putere, scoţându‑şi – mai mult ca sigur degeaba – săbiile. Ce să faci în faţa unor ase­me­nea puteri, unite pentru a‑i distruge?
Pentru o clipă, amintindu‑şi de spusele căpitanu­lui, Dan se gândi că, într‑adevăr, Pădurea părea a‑i cu­noaş­te, şi vo­ia să‑i nimicească. La fel gândea şi Surdul, care se um­plea de mânie gândindu‑se că va sfârşi ca şi tatăl său. Doar Mitu nu se gândea la astea ci, ca totdeauna când era vor­ba de o luptă, se simţea prins de un fel de fu­rie în­gro­zi­toa­re şi rece.

În cele câteva clipe de răgaz, vălul strigilor ajun­se­se deja deasupra lor şi coborî într‑o viteză năucitoare, dar nu asupra lor, ci asupra Nălucilor!!
Ciocnirea dintre cele două armate fu îngrozitoare. Pă­durea cea Mare se zguduia de ţipetele strigilor şi urle­tele şu­ierate şi înfricoşătoare ale Nălucilor. Pene şi petice de pân­ză şi stropi de sânge săreau în toate părţile. Din par­­­tea Nă­lu­cilor vârtejuri de fier se roteau în întâmpina­rea stri­gilor. Din par­tea acestora gheare teribile şi ciocuri i­men­­se, loviturile u­nor a­ripi uriaşe, viteză şi dibăcie. Um­bra Pă­durii părea şi mai în­tu­necată de norul de strigi de deasupra. Pă­rea aproape de ne­crezut cât de bine luptau strigile îm­po­tri­va unor duşmani a­tât de te­muţi ca Nălu­ci­le. Şi numărul lor, numărul lor părea ne­sfârşit.
Deşi celor trei li se păruseră veacuri, dură doar câ­te­­va minute până când Nălucile, multe rănite foarte rău, în­ţe­­le­se­ră că nu puteau câştiga. Şi, în câteva clipe, dis­pă­rură în a­dân­cul Pădurii, unde nu puteau fi urmărite de strigi.

Acestea se înălţară din nou deasupra Drumului Tre­cătorii şi a celor trei, rotindu‑se în cercuri largi.

Dan le făcu celorlalţi un semn şi reluă galopul – dar ceva mai liniştit – către adăpostul de la Creasta Cri­vei. Stri­­gile îi însoţiră, deşi o parte din ele – abia văzută prin­tre cren­­­gile dese – stăruia asupra unei anume părţi a pă­durii. Deşi nu le spuse nimic celorlalţi, Dan era sigur că a­colo stă­­teau Nă­­lucile, aşteptând, poate, un prilej potrivit spre a a­taca din nou. Ziua!

Urcuşul devenea mai greu, şi curând galopul de­ve­­ni trap săltat, acesta trap aşezat, iar apoi fură nevoiţi să mear­­gă la pas.

Făgetul dispăruse, înlocuit pretutindeni de brazi şi pini. Ierburile erau mai rare, doar pâlcuri de ferigi şi alte câ­teva plan­te necunoscute câmpiei îndrăznind să înfrunte ce­tina uscată de la poalele coniferelor. Deşi soarele era pu­­ter­nic, aerul se păs­tra răcoros chiar şi acolo unde lipsea aco­pe­ri­şul crengilor. Iar drumul devenea tot mai pietros, colţi de stân­că ivindu‑se pe a­lo­curi pe margine.

Cei trei mergeau grăbit, încă necrezând că au scă­pat, încă neîndrăznind să creadă că strigile, în loc de duş­mani, le sunt prieteni şi ocrotitori.
– Iată adăpostul! – strigă Mitu bucuros.
În faţa lor se deschisese iar Drumul Trecătorii. A­dă­­­pos­tul era chiar pe marginea Văii Crivei. Deşi abruptă şi ea, Va­­­lea Crivei era departe de a fi o prăpastie, ca „Valea Strigii”.
Intrară în adăpost şi închiseră uşa mare din bronz, cu un zăvor uriaş, care scrâşni puternic.
Totul era mare aici, parcă pentru altfel de oameni. Fe­­restrele erau tot din bronz, arătând ca un fel de scuturi găurite.
– Găurile, făcu Mitu, sunt pentru a putea trage cu ar­­­cul şi a vedea afară.
Dacă n‑ar fi fost într‑o clipă atât de grea, Dan şi Sur­­­dul ar fi râs de el o grămadă. Cine nu ştia de ce sunt gă­­u­rite fe­­res­trele din bronz!
– De ce ne‑or fi atacat Nălucile? – bolborosi iarăşi Mitu. Şi ziua! Cine a mai pomenit să atace ziua? – adăugă el, de a­ceas­tă dată cu dreptate.
– Parcă strigile luptă ziua – mormăi tulburat Surdul, punând mâna pe o ciutură căzută într‑un colţ şi luând a­pă din izvoraşul ce susura într‑un colţ, spre a adăpa caii.
Şi el avea dreptate: strigile nici nu se arătau vreo­da­tă ziua, dar să mai şi lupte!

*
Intr‑o latură a adăpostului văzură un fel de sobă şi alături vreascuri. Cât ai clipi, focul începu să ardă în so­bă. A­veau acum nu doar cu ce se încălzi, ci mai ales cu ce se apăra.

Abia când se liniştiră o clipă auziră zgrepţănatul ce ve­­­nea de la uşă de mai multă vreme. Urcat pe o scară, Dan privi într‑o parte. O strigă uriaşă, poate chiar cea care îi în­­so­ţise pri­­ma, stătea în faţa uşii, zgâriind‑o cu gheara, ca şi cum ar fi vo­it într‑un fel să ciocăne. Câţiva stropi de sân­ge, măr­turie a lup­­tei ce o purtase, încă îi pă­tau penele, de­şi se ve­dea lim­­pede că în­cer­case a le curăţi.

Dan se îndreptă spre uşă. Mitu sări la el:
– Ai înnebunit?! Nu deschide! Vrei să murim?!
Dan se încruntă la el şi apoi îl dădu la o parte fără nici un cuvânt. Surdul, deşi cam temător şi el, puse mâna pe u­mă­rul lui Mitu, făcându‑l să se potolească.

Odată cu deschiderea uşii, adăpostul se lumină.
Striga se clătină o clipă pe picioarele ei puternice, şi apoi, dintr‑o fâlfâire de aripi, sări drept pe şaua călu­ţu­lui lui Dan, Steluţă. Gheara ei începu să râcâie când un de­sag, când celălalt.
Mitu nu se putu abţine:
– Ce‑o vrea de la tine, Dane? Ai vreun şobolan pe‑acolo?
Nimeni nu băgă în seamă gluma nelalocul ei.
Dan îşi dădu jos desagii de pe Steluţă şi îi vărsă pe jos. Striga sări iar şi arătă cu o gheară un pacheţel mic, a­lu­­necat mai într‑o parte. Dan parcă presimţise că e vorba de as­ta. Cu o singură mişcare desfăcu pacheţelul, şi cele do­uă flu­iere ie­şiră la lumină. Pentru o clipă cei trei prie­teni şi stri­ga se hol­bară împreună la fluierele ciudate.
Surdul se făcu galben la faţă:
– Nebunule! De unde ai luat alea!
Dan se întoarse uimit spre el:
– Negustorul de la fort mi le‑a dat.
– Şi le‑ai primit? Ştii ce sunt alea? Sunt fluierele celor no­uă blesteme.
Abia atunci Dan îşi aduse aminte şi nu‑i veni să crea­­­dă cât fusese de prost. Cum putuse uita aşa ceva?! Flu­­ierele ce­lor nouă blesteme! Nu era de mirare că Nălucile în­cer­­caseră să‑i ucidă, chiar şi pe timpul zilei. Poveştile despre a­ceste flu­iere e­rau înspăimântătoare. Şi doar le ştia, le ştia a­tât de bine!
Se vede că e mare deosebire între a şti ceva şi a trăi asemenea lucruri.

Privi cum striga îşi mişca gheara deasupra lor, ca şi când ar fi vrut să le ia ori să le distrugă, dar nu îndrăznea.
Ca de obicei, Mitu se trezi vorbind:
– Fluierele celor nouă blesteme? Parcă am auzit de ele… dar nu mai ştiu ce.
Dan şopti ca pentru sine:
– Nu se ştie când şi de cine au fost făcute. Cel care le foloseşte trebuie să sune în amândouă odată. Şi prin su­ne­tul lor tainic, după nota pe care o scot, cheamă asu­pra ţi­nu­tului în care au fost folosite cele nouă plăgi ale Egiptului.
– Parcă erau zece plăgi, sări Mitu, ca să arate că şi el ştie ceva.
– Da, dar fluierele astea le aduc doar pe primele no­uă. A zecea, nu se ştie sigur de ce, nu. Se pare că aceea doar Dum­ne­zeu Însuşi o poate aduce… Multă vreme au fost în stăpânirea Nălucilor aceste fluiere, şi multă neno­rocire au adus cu ele. Se spune că şi Asa – ştii, ţara din care a venit Orban, pielarul – a fost nimicită de Năluci tot cu ajutorul fluierelor.
– Şi negustorul ţi le‑a dat ţie?!
Dan dădu din cap.
– Bănuiam eu că e ceva ciudat la mijloc. Am crezut însă că e vreo capcană cu scrisoarea, ori că e vreo pri­mej­die acolo, în Derala, la Cas­telul Negurilor…
– Castelul Negurilor, făcu Mitu? N‑am auzit de el.
– Nici eu, se încruntă Surdul.
Dan scoase din traistă scrisoarea. Era doar legată, dar nu pecetluită, ceea ce era iarăşi de mirare. Citi tare:
„Mărite Voievod Crişan, stăpân al Ţării Negurilor şi al Marelui Castel, îţi scriu eu, Berger, neguţătorul din Târ­gul Morii.
Dacă această scrisoare ajunge la tine înseamnă că într‑adevăr aducătorul ei este cel care poate să aducă Cio­ca­nul Zimbrului şi să distrugă fluierele celor nouă bles­teme. Şi fluierele sunt la el. Pădurea l‑a recunoscut, deşi el în­că nu ştie asta. Ajută‑l, şi te va ajuta.
În rest, cele ştiute încă rămân aşa, iar tristeţea um­breş­­te încă Asa şi Vozia.
Dar dacă ne va ajuta Dumnezeu, poate vor fi toate ce­va mai bune.
Să ne vedem cu bine.
Acelaşi, pentru totdeauna,
Neagu Berger”.

Când se termină scrisoarea, rămaseră toţi tăcuţi, mul­tă vreme.
Apoi, Dan grăi îngândurat:
– Se pare, dragi prieteni, că, vreau sau nu vreau, am pri­­mit ceva de făcut. Noi am plecat spre Derala, Sur­dule, că aşa ai vrut tu, să ajungem… ştii tu unde. Acum însă a­vem alte dru­muri. Eu voi merge, înainte de orice alt drum, către Castelul Ne­­­gurilor, care se pare că există cu ade­vă­rat. Voi, către târ­gurile şi ţara pe care de mult do­reaţi să le vedeţi.
Glasul lui Dan, deşi întristat, era măsurat, hotărât şi plin de putere.
Mitu, de obicei vorbăreţ, icni scurt.
Surdul fu cel care izbuti să deschidă gura:
– Vrei să ne părăseşti? Sau crezi că suntem nişte laşi ori nişte netrebnici? Venim cu tine!
Dan clătină din cap.
– Sunt multe primejdii pe drumul pe care trebuie să merg eu. Nici eu nu le ştiu, şi nu ştiu dacă voi trăi să îmi în­­­de­plinesc menirea. Dar orice‑ar fi, trebuie să îmi duc lupta pâ­nă la capăt.
Deşi înghiţea în sec, Mitu izbuti să‑şi dezlege gura:
– Şi eu… şi eu voi lupta până la capăt! Cu tine, vreau să zic! Merg cu tine!
– Şi eu, sări Surdul. Să nu crezi că scapi de noi cu una cu două.
Dan îi privi cu lacrimi în ochi, lacrimi care şi în o­chii lor luceau:
– Dragii mei prieteni, dar nu vreau să scap de voi! Toc­mai de asta mă tem, să nu rămân fără voi.
Surdul i‑o reteză:
– Am hotărât, aşa că gata vorba! Mai bine spune ce fa­cem mai departe.
Dan rămase pe gânduri.
– Dacă vreţi neapărat să mă însoţiţi, fie! Dar ce fa­cem mai departe vom hotărî mai încolo, după ce ne refa­cem, zise el. Ori­cum, vom îndeplini misiunea de a duce scri­­soarea şi flu­­ie­rele. Da­că vom putea. Şi dacă nu este şi a­ici altceva la mijloc.
Şi după o clipă de gândire, spuse:
– Vedeţi, nu înţeleg totuşi de ce negustorul m‑a min­ţit despre fluiere. Aş fi putut să le folosesc doar din greşeală.
– Ce ţi‑a zis de ele? – întrebă Mitu.
– Că cel de argint cheamă fiarele, iar cel de bronz le izgoneşte.
– Cum?! – făcu Mitu, de‑a dreptul îngrozit. Şi când strigile veneau după noi te‑ai gândit să…
Nici nu izbuti să termine cuvântul de groază.
Dan dădu din cap a încuviinţare.
– Da, m‑am gândit. Dar nu mi‑a plăcut ceva la fe­lul în care vorbea şi mă privea negustorul. De fapt nici a­cum nu sunt sigur că este cinstit, cu toată scrisoarea asta. Uitaţi‑vă şi voi: nu are nici măcar pecete pe plic. Parcă ce­re să fie citită. S‑ar putea să fie o păcăleală.
– Poate, grăi Surdul, dar chiar cu minciuna pe care ţi‑a spus‑o despre fluiere, tot nu aveai cum să suni în a­mân­­­două odată. Or numai dacă sufli în amândouă odată chea­mă cele nouă blesteme.
Dan îl privi surprins.
– Aşa e! Nu m‑am gândit… Dar, făcu el după câ­te­va clipe, aş fi putut să încerc să le folosesc şi să pier aş­tep­tând să îşi facă lucrarea… Hm! Bănuiesc însă că asta ar fi în­­sem­nat să fiu prea prost… Oricum, e ciudat totul. Şi fe­lul în care mi le‑a dat şi ce mi‑a spus, e ceva ciudat la mij­loc. Nu ştiu, dar voi vedea, oricum, trebuie să fim cu ma­re grijă.
Privi spre pasărea uriaşă ce părea să îi asculte ne­răbdătoare.
– Şi vreau să‑ţi mulţumesc, ţie şi neamului tău, pen­­tru ajutorul pe care ni l‑aţi dat astăzi. Dacă voi putea să te a­jut vreodată, ori să vă ajut, fără a face, desigur, ceva rău, poţi să ai încredere că vă voi ajuta.
În clipa aceea, striga se întoarse şi, din câteva bătăi de aripi, fu departe. Părea că şi‑a îndeplinit menirea.

Dan ieşi după ea, şi văzu, din Culmea Crivei pe ca­re stă­­tea adăpostul, că stolul mare al strigilor pierea în de­păr­­ta­re, că­­tre prăpastia în care îşi aveau de obicei săla­şul. Un grup ce­va mai mic plutea încă deasupra pădurii, tot mai de­par­­te, ur­mă­rind poa­te Nălucile care plecau. În mar­ginea ză­rii, ca o um­bră pe um­bra pădurii, se vedea, mic şi îndepărtat, Fortul Po­dului.
– Cred, zise Dan către prietenii săi, că Nălucile au fost rănite destul de rău şi nu se vor întoarce prea cu­rând. Mai bine ne‑am face datoria de a strânge vreascuri, ca să nu‑i lă­săm lipsiţi pe cei care vor veni după noi. Şi ar fi bi­ne să pre­gătim ceva de mâncare.

Cei trei se puseră pe treabă.

Înainte ca soarele să înceapă a se ascunde după Cul­­mea lui Coroi, dincolo de Valea Crivei, aduseseră şi vreas­­curi îndestul, ba chiar apucaseră a‑şi face un ceai din mu­gu­rii de pin şi brad culeşi pe loc. Din fericire, Mitu, ca tot­dea­u­na, a­vea ceva miere la el, şi ceaiul deveni o adevă­rată plă­cere. Câ­teva ciuperci, găsite din întâmplare, scu­ti­ră me­rindea din de­sagi de a fi mâncată acum.

Poate ciudat, sau poate nu, deşi erau plini de gân­duri şi întrebări (şi îngrijorări, fireşte), nu scoaseră niciun cuvânt. Ziua fusese grea şi ce‑i aştepta putea fi şi mai rău.

Uşa fu zăvorâtă cu grijă, şi la fel ferestrele. În adă­post se lăsă deodată întunericul. Ascultară o vreme în tă­cere frea­mătul Pădurii. Iată, li se împlinise dorinţa. De mici vi­sa­seră, toţi trei, să cunoască mai îndeaproape Pă­durea cea Ma­re şi toa­te minunile ei. Şi dorinţa li se împli­nea, mai pre­sus de aş­tep­tări. În doar două zile viaţa li se schim­base atât de mult, pentru totdeauna.

Desigur, ar fi putut să se întoarcă înapoi. Dar cu ce preţ? Ce puteau face cu fluierele? Cine le‑ar fi primit în lo­cul lor? Şi ei, cui le‑ar fi putut da cu inimă curată? Sau dacă le‑ar fi aruncat într‑o prăpastie, ce s‑ar fi ales de ele? Nu le‑ar fi luat oare Nă­lu­cile, care se vede că le doreau a­tât de mult, încât ie­şi­seră chiar ziua spre a le lua? Şi cui să le dea, de vreme ce nici strigile nu în­drăzniseră a le lua? Era limpede că trebuia să mear­gă mai de­parte şi să lupte până la capăt. Sau să moară luptând.

Gândul nu era prea liniştitor. Este uşor să simţi că eşti erou acasă; să îţi închipui fapte de vitejie, curaj, înţe­lepciune şi altele la fel. Dar în faţa primejdiei… e cu totul altceva!

Făcând cu schimbul de veghe, se cufundară în noapte.

Capitolul I                                             magazin online DSV                                       Capitolul III

Mihai-Andrei Aldea

Drumul spre Vozia. Cei trei şi Pădurea cea Mare. Capitolul I

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În care se vede că Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci şi cunoaşte unele lucruri, pe care nici omul nu le ştie despre sine. Şi aceasta poate fi foarte rău. Sau bine?

Dan trase hăţurile cu o mişcare uşoară, pe care ca­lul său mărunt o ştia bine. Oprit la intrarea în Pădurea cea Ma­re, tânărul mai privi o dată către câmpia ce se ză­rea în spate, între dealurile de după cetate. Departe, la marginea zării, ca o mică umbră, era satul în care se năs­cuse şi cres­cuse el. Din­co­lo de sat, ca o ceaţă uşoară, se ve­­dea năluca dealurilor pe care păscuse de atâtea ori va­cile satului, pe ca­re vânase şi se ju­ca­se, pe care…

– Hai! strigă Surdul. Nu avem vreme de stat. Vrei să ne prindă noaptea pe drum?

Desigur, Dan nu voia asta. De fapt, cine ar fi vrut să fie prins de noapte în Pădurea cea Mare? Şi aşa, cu a­dă­pos­tu­rile şi forturile de pe Drumul Trecătorii, puţini a­jun­geau cu bine dincolo. Iar şoaptele despre tainele Pă­du­rii erau nes­fâr­şite. Şi cine putea şti ce era adevărat, şi ce nu? „Fi­reşte, se gân­di Dan, dacă nu s‑ar spune atâtea lu­cruri urâte despre ea, ar fi o adevărată bucurie să intri în Pădurea cea Mare”. Şi nu de­geaba gândea el asta.

Limpezimea văzduhului, care făcea să se vadă chiar şi fumurile atât de îndepărtate ale satului său, lăsa însă li­be­ră cale şi soarelui. Iar razele lui străpungeau, din câmpie şi până aici, la poala codrului, toată făptura, de ai fi zis că şi pământul însuşi luminează şi încălzeşte. În marginea Pă­durii celei Mari însă, amestecul de fagi, tei, stejari, cătină şi tot felul de alţi copaci, arbuşti şi tufani fă­cea ca lumina să se cearnă blândă şi verzuie. Iar sub bolta crengilor, în căl­dura umedă a verdeţii, colindau hai‑hui adieri de vânt răcoritor.

Drumul Trecătorii, care străbătea Pădurea cea Ma­re, se arăta a fi destul de lat. Şi totuşi, ramurile fagilor şi ale te­ilor se în­tindeau deasupra, apărând călătorii de arşiţă.

– E frumos aici, măi Surdule! – zise Dan cu plăcere.
Acesta nu răspunse, dar nici nu‑şi luă mâna de pe bal­tag, unde o ţinea mereu când credea că e vreo primej­die. Sări însă Mitu, ca de obicei:
– Frumos?! Ha! Stai să vezi când s‑or arăta Nălu­ci­le, ori când o să dăm de altă grozăvie! Atunci să…
– Taci cobe! – scrâşni brusc, aproape cu ură, Sur­dul.

Mitu se opri uimit. Chiar şi Dan era mirat: nu‑l au­zise pe Surdul niciodată aşa de supărat. Şi, nu ştiu cum, şi Dan şi Mitu priviră atunci înapoi. Dealurile, valea dintre ele, câmpia îndepărtată, pieriseră toate. Era doar Drumul Trecătorii, cu Pă­durea cea Mare, în spate ca şi în faţă. „Par­că am fi pornit de secole”, cugetă Dan, nedumerit încă de purtarea Surdului, dar şi înţelegând‑o oarecum. Simţea, cum­va, că intraseră în altă lu­me, şi înţelegea ast­fel, într‑un fel, ceva din spaima ce­luilalt. Dar… numai într‑un fel, după cum avea să afle mai târziu.

Curând uitară de toate. Pădurea cea Mare, orice ar fi zis Mitu, era cu adevărat frumoasă. Flori străvezii al­bas­tre, gal­­bene şi roşii, ca un fel de clopoţei mici şi mari se iveau prin­tre frunze de brusturi şi ferigi. Alunişurile îşi clă­tinau fruc­tele încă verzi. Curpeni, viţe şi iederă se a­gă­ţau de co­pa­cii bă­trâni, bro­dând perdele şi dantele mi­nu­na­te. Peste tot ră­suna ci­ri­pi­tul vesel al păsărelelor, iar ve­­ve­riţele şi pârşii aler­gau în sus şi‑n jos pe căile lor ame­ţitoare.

– Dacă ni se termină merindea, zise Dan, sigur a­vem ce vâna pe‑aici.
Deşi îl privi mustrător, Surdul nu mai spuse nimic. Mitu, care nu putea să tacă niciodată, dădu din cap a în­cu­viinţare apoi, surprinzător, mormăi mustrător:
– Te crezi în Pădurea Cernei, poate…

Dan tăcu. Pădurea Cernei, pădurea copilăriei lor, era acum departe, mai departe decât drumul făcut din sat şi pâ­nă aici. Dar… avea şi Mitu dreptatea lui. Deşi ar fi trebuit să se teamă, se simţea ca în vremea copilăriei, când învăţa a citi cartea firii în Pădurea Cernei, în Crân­gul Iva­tu­lui, pe Mă­gu­ra Verde şi în celelalte cuprinsuri ale sa­tu­lui natal. Acolo în­vă­­ţase a cunoaşte şi a iubi na­tu­ra, cu toate cele bune şi rele ale sale. Şi erau atât de multe! Şi bune, şi rele. De fapt, dacă ştiai cum să le iei, mai mult bune.

Au mers prin Pădurea cea Mare toată ziua, mân­când în şa cele pregătite de cu seară. Li se spusese lim­pe­de că ori­ce întârziere poate însemna să rămână în afara for­tului. Cei di­nă­untru nu mai deschideau după lăsarea nop­­ţii. Iar noaptea în Pădurea cea Mare însemna, a­proa­pe tot­dea­una, moarte.

De frica Pădurii celei Mari şi a vieţuitoarelor ei, sa­tele din apropiere aveau în jur palisade înalte din lemn şi chiar zi­duri, ca nişte adevărate cetăţi. Şi multe şoapte de spaimă vor­­beau despre frumuseţile dar şi despre pri­mej­diile ne­­nu­mă­ra­te ale Pădurii Mari. Îşi aminteau de toate aceste şoapte cei trei prieteni, în prima lor zi pe Drumul Trecătorii. Ca orice în­­ce­put, şi acesta era greu de temeri.

Apoi, cei trei călători văzură schimbarea luminii. Din caldă şi verzuie devenise parcă cenuşie şi, sigur, ră­coroasă. Deşi mai era destul până la ora apusului pentru câmpie, aici în­se­rarea deja se simţea. O simţeau şi fiarele, care în­ce­pu­seră a se mişca, şi freamătul lor izgonea vietă­ţile mici. De­o­dată, o ciur­dă se auzi într‑o parte, şi mistre­ţii trecură în goa­­nă dru­mul, cu tru­purile lor mari şi în­gus­te ca nişte uri­aşe paloşe ma­ronii. Fără o vorbă, Surdul îşi grăbi calul său mare într‑un trap săl­tat, nu prea de­parte de galop. Ceilalţi doi îl urmară. Bă­nu­iau şi ei că mistreţii nu fugeau degeaba la acest ceas – în chip firesc tihnit – şi nu erau deloc dornici să afle de cine – sau de ce – se te­meau aceştia.

Din fericire, Drumul Trecătorii curând se lărgi. Un fort din piatră grea, cenuşie, stătea în marginea pădurii, îns­pre po­dul clădit peste uriaşa prăpastie numită – ne­po­tri­vit – Valea Stri­gii. Poarta era deschisă încă, deşi înse­ra­rea cernea deja ne­guri peste toate. Soldaţi cu lăncii lungi în mâini se vedeau în fa­ţa ei. Se opriră, vrând să des­ca­le­ce, ca să‑şi arate semnul, dar un glas puternic tună:

– Intraţi! Intraţi acum!

Abia dădură pinteni cailor ca să intre, şi uriaşa poar­­­tă începu a se închide. Ostaşii se aflau deja înăuntru, printr‑o miş­care uimitor de iute. Rămas mai în urmă, şi iz­butind să intre în ultima clipă, Dan apucă să vadă îns­pre pădure, chiar pe Dru­mul Trecătorii, ţâşnind către fort, ca nişte năluci îns­păi­mân­tă­toare, bourii. Curând poarta în­­­cepu a se zgâlţâi sub lo­vi­tu­ri­le lor grozave.

Urcaţi deja pe ziduri, alături de ostaşi, cei trei pri­vi­­­ră tru­purile negre ale bourilor, cu trunchiuri de muşchi un­duindu‑se pe sub pielea cea groasă şi tare. Erau mulţi, şi pentru cei trei era limpede că, dacă şi‑ar fi pus în minte, ar fi putut distruge poar­ta, cât era ea de groasă. Dan, cu ar­­­­cul în mâini, pregătit să tra­gă, şovăia, căci niciunul din­tre soldaţi nu ataca fiarele. Sur­dul îşi puse mâna pe braţul lui, făcându‑i semn să lase arcul. Fia­rele însă, deşi se iz­beau în treacăt de poartă, nu a­tacau. Vier­muiau în ju­rul ei şi a zidurilor într‑o mişcare fără înţeles şi dun­ga ce­nuşie de pe spatele lor, abia văzută în noap­te, sclipea uneori ca un fuior de ceaţă. Când bourii în­toarseră spa­tele for­tului şi se topiră în pădure, iar tropotul lor pieri în de­păr­tare, toţi părură uşuraţi.

– Doamne, slavă Ţie că nu au atacat cu adevărat – şopti un negustor, coborând iute de pe ziduri.

Cu doar câteva semne ale mâinii, un oştean cu pri­vire foar­te aspră şi aer de căpitan rândui pe cei ce trebu­iau să ră­mâ­nă de pază, şi trimise pe ceilalţi la treburile lor. Noap­­tea se lăsase deja, deşi o slabă geană de lumină lică­rea pe alocuri, între crestele munţilor, spre răsărit. Spre mi­­rarea celor trei, nicio torţă, niciun felinar nu fură a­prin­se pe metereze, deşi în câteva vase de lut licărea slab, prin ră­suflători, lucirea stinsă a jarului. Doar mai târ­ziu îşi a­du­seră aminte că era o veche le­ge a luptătorilor ca în tim­pul nop­ţii să se ferească de toate lu­mi­nile puter­nice. A­ces­­tea, deşi luminează în jur, totodată şi îm­piedică ochii a vedea mai departe, în întuneric. Astfel, cel ca­re se bizuie noaptea pe făclii sau felinare poate fi uşor luat prin sur­prin­dere de către cei ascunşi în umbră.

Coborâţi de pe ziduri, cei trei văzură la lumina lu­nii, aşezaţi într‑un ţarc mic, catârii unei caravane. După sa­­­cii plini de lângă aceştia îşi dădură seama că negustorul ve­­nea de din­colo, din podişurile Deralei. Calea era foarte lungă şi pri­mej­dioasă, iar cei care se încumetau pe ea erau puţini, şi foarte pricepuţi şi curajoşi. Desigur, mai erau şi unii o­braz­nici, oa­meni fără minte, care se avântau pe Dru­mul Tre­că­to­rii şi pe alte asemenea căi primejdioase doar pentru a se gro­­zăvi. Pu­ţini scăpau cu viaţă în pri­me­le zile ale drumului, iar cei care scă­pau se întorceau în­da­tă acasă, cuminţiţi pen­tru totdeauna. Sau, mai rar, de­ve­neau oa­meni adevăraţi.

Ştiind curajul negustorilor ce străbăteau cu multă gre­­­­­u­tate Pădurea cea Mare, Dan se miră că nu‑i văzuse pe zi­duri, fără să ştie că fuseseră, dar coborâseră înainte. In­trând în han cel din urmă, văzu însă ceva uimitor. Ne­gus­torul, în­so­ţitorii lui şi chiar ostaşii din han îi priveau, pe el şi prietenii lui, cu neplăcere, bănuială şi chiar duş­mă­ni­e. În clipa aceea in­tră şi căpitanul, care îi cercetă şi el cu o pri­vire aspră.

– De unde veniţi? – întrebă răstit.
– Din Şindriliţa, răspunse Dan liniştit, deşi nu se sim­ţea deloc aşa.
– Şindriliţa, cea de lângă Pădurea Tronului? – în­trebă iar căpitanul.
Dan ridică sprâncenele uimit.
– Pădurea Tronului? Nu ştiu pădurea asta. Pe la noi e Pădurea Cernei, Crângul Ivatului, dar de Pădurea Tro­nu­lui n‑am auzit.
– Aveţi semn? – nu‑l slăbi căpitanul.
– Desigur – răspunse Surdul, şi scoase din traista lui pă­puşica de lut dată ca semn de judele din Cetatea Câmpeni.
Ostaşul o luă, o cumpăni în mâini, o întoarse pe toa­­te părţile…
– Mda… , făcu el şovăitor. E bună…
Le‑o dădu înapoi. Nimeni nu mai spunea nimic.
După câteva clipe, Mitu sparse tăcerea.
– Dar ce se întâmplă, oameni buni?
Căpitanul îl privi adânc, apoi întrebă:
– Care din voi a mai fost în Pădure?
După cum rostise cuvântul pădure, toţi înţeleseseră că era vorba de Pădurea cea Mare.
– Eu, zise Dan, niciodată.
– Nici eu, se miră Mitu de întrebare.
– Nici eu, spuse Surdu cu neplăcere.
Căpitanul se încruntă.
– Cred că unul dintre voi minte. Pădurea vă cu­noaşte.
– Cum?!?
– Sigur! Niciodată bourii nu atacă la ora asta. Doar noap­­­tea, târziu. Mai mult, până acum, de douăzeci de ani de când păzesc Podul Văii Strigii, bourii nu ne‑au atacat de­cât de trei ori. Şi de fiecare dată era o socoteală între Pă­dure şi ci­neva adăpostit la noi. Şi niciodată n‑au plecat a­şa, fără lup­tă. De fiecare dată a trebuit să folosim ploaia de foc, şi am avut şi noi morţii noştri. E ceva ciudat cu voi.
Surdul întrebă cu şovăială:
– Oare Pădurea are socoteli şi cu fiii trecătorilor?
– Cum?! – fu rândul căpitanului să se mire.
– Tatăl meu a trecut prin Pădurea cea Mare, până din­co­lo, în Derala, şi mai departe, în Ţara Vişei şi Ocland. A do­ua oară când a încercat să facă acelaşi drum, acum opt­­spre­zece ani, a fost ucis lângă Turnul Morţii de urşii ne­­gri, îm­pre­u­nă cu însoţitorii.
Durerea din glasul lui era tulburătoare, şi prietenii înţeleseră acum teama pe care Surdul o arătase la înce­pu­tul călătoriei.
Căpitanul îl privi cu ochi mari:
– Stai aşa, chiar semeni cu el. Avea o barbă mare şi blon­­­­dă, şi ochi verzi, întunecaţi! Doar că, râse uşor căpi­ta­nul, tu n‑ai încă barbă.
Zâmbiră şi câţiva dintre negustori, privind tuleiele ce mijeau pe faţa băiatului.
– L‑ai cunoscut!? – sări Surdul.
– Fireşte că l‑am cunoscut. Abia venisem aici, la fort, când a sosit el prima oară din Derala. Era un adevărat e­rou, pu­­­ternic şi înţelept…  – făcu o pauză, apoi continuă. Dar nu, nu am auzit vreodată ca Pădurea să aibă socoteli cu co­piii vre­u­nui tre­cător. Doar dacă tatăl tău o fi luat ce­va ce‑i a­par­ţine, şi Pă­du­rea crede că e la tine – spuse, parcă lu­mi­nat de o idee nouă.
Surdul clătină din cap.
– Nici vorbă. Tata nu era nebun. Chiar el mi‑a spus, când îmi istorisea călătoria lui, să nu iau nimic din ce­le ce sunt ale Pădurii celei Mari. Sigur nu a luat nimic.
– Atunci e o taină, zise căpitanul, aproape priete­nos.
Şi cei din jur se liniştiseră.
Era limpede că cei trei nu erau Năluci, nici spioni ai Pădurii.
Dan îndrăzni.
– Dar, mă iertaţi, Surdul nu mi‑a povestit nicio­da­tă şi nici eu n‑am auzit. Ştiu că Pădurea cea Mare are tot felul de vietăţi şi primejdii. Dar că are anumite lucruri vred­nice de luat…
Căpitanul râse.
– De unde l‑ai luat pe copilaşul acesta, Surdule? – zi­­se el, făcând să izbucnească în râs pe toţi cei din han. Tot ce au Nălucile, piticii, oamenii‑urs, licantropii şi toa­te ce­le­lalte făp­turi ale Pădurii, se cheamă că sunt ale ei. Şi cei care au încercat să le ia prin înşelătorie, furt sau forţă, au plătit scump în­drăz­neala lor.
– Aaa! – făcu Dan dumirit şi, totodată, umilit.

Ştia şi el de aceste întâmplări, dar, tocmai el, nu în­ţe­lesese că atunci când oamenii spuneau Pădurea cea Mare cuprindeau aşa, ca într‑un întreg, şi locuitorii mai… de­o­se­biţi ai acesteia. El îi văzuse mereu ca pe ceva des­părţit într‑un fel de Pădure, chiar dacă trăiau acolo. Acum îşi dă­dea seama că de fapt nu era aşa, şi un gând ciudat îi trecu prin minte, nelămurit, pentru a dispărea apoi.

Oamenii deveniseră prietenoşi. Căpitanul şi Sur­dul se puseră pe vorbă, iar apoi li se alătură şi negustorul. Se istoriseau întâmplările înspăimântătoare ale Pădurii, cu lup­­te, eroi, trădări, cu prieteni neaşteptaţi, cu duşmani ne­aş­tep­taţi, cu bogăţii imense câştigate sau pierdute, da­ruri şi jafuri ale fiinţelor Pădurii şi nenumărate alte lu­cruri. Eroi de de­mult înviau iar în povestiri tulburătoare, împreună cu iu­birile lor, cu bătăliile lor, cu victoriile şi în­frângerile lor. Se istorisea des­­pre frumuseţile şi durerile Deralei, despre Ţara Vişei, Gutin, Ocland şi alte ţinuturi în­de­păr­ta­te, de legendă.

Dar Dan se retrase curând. Cunoştea istorisiri ca a­ce­lea, multe, prea multe, chiar din satul său. Şi în Şin­dri­liţa se ve­dea, când aerul era limpede, licărind spre nord, ca un sma­rald pe vârful munţilor, Pădurea cea Mare. Şi mulţi din sat merseseră măcar până la Cetatea Câmpeni sau pâ­nă la satele de la poala Pădurii, pentru a spune mă­car că au văzut‑o de aproape. Şi se aşezau la şe­zători pe înşiruit po­veşti, fie aduse de cei câţiva care, ca tatăl Sur­du­lui, chiar stră­­bătuseră Pă­du­rea, fie culese cine ştie de un­­de. Le ştia. Dar ce rost avea să le asculte iar, când el chiar era în Pă­du­rea cea Mare? Nu era mai bine să se bu­cu­re de ea?

Dan ieşi afară şi stătu lângă uşa hanului, aşteptând să se obişnuiască iar cu ciudata penumbră a lunii. Mete­re­ze­le pă­­reau goale. Urcă uşor pe scară şi văzu ostaşii, câte doi, as­cunşi în spatele dinţilor de piatră, cu privirile a­ţin­ti­te a­su­pra Pădurii. Deşi se simţea oarecum în plus, se a­şe­ză şi el pe zid. Pri­vea ba în cuprinsul fortului, ba în afară, ba cerul brăz­dat de nori subţiri şi lungi. Aerul era rece, de munte, şi plin de a­rome. Pământ umed, muşchi şi licheni, apă, frunze, ba chiar şi animalele pădurii şi toate câte e­rau în fort dă­deau mirosul lor vântului ce se răsucea pes­te toate. Era un fel de linişte, în ca­re se ghicea un freamăt as­­cuns al vietăţilor Pă­durii celei Mari. „Chiar de n‑ar fi fost cine ştie ce arătări pe aici, îşi zise Dan, tot s‑ar fi năs­cut poveşti din frumuseţea şi mărimea a­cestei pă­duri”. Şi ri­dică ochii spre cer, spre a‑l mai admira o dată. Dar… un fel de umbre noi se adăugaseră norilor!

Întinse mâna spre ostaşii din apropiere şi aceştia îşi în­toar­seră privirile spre el. Făcu un semn, ară­tân­du‑le umbrele.

– Strigile! – strigară soldaţii.

Îndată sună o toacă şi din cămăruţe ostaşii ţâşniră, deja îmbrăcaţi şi înarmaţi. Pe ziduri, arcurile se încordară, pregătind prima salvă.

Dar strigile erau sus, prea sus pentru a fi atinse de să­geţi, şi uimitor de tăcute. Ţipetele ce le aduseseră nu­me­le nu se auzeau. Se roteau în linişte deasupra fortului. Du­­pă o vre­me se auzi un singur urlet, ciudat, ascuţit, ca un ţipăt ne­o­biş­nuit de femeie sau pasăre. Şi, cu o viteză u­lu­itoare, stri­gi­le se întoarseră către prăpastie şi se pră­vă­li­ră în a­dâncurile ei.

– Iarăşi? – se auzi căpitanul chiar lângă Dan, făcându‑l să tresară. Iar aşa ceva?
Şi mâna lui se lăsă grea pe umărul lui Dan.
– Vino încoace.
Adus în han, căpitanul îl măsură cu o privire grea.
– Măi omule, spuse în cele din urmă căpitanul, măi o­­­mule, tu cine eşti?
Vocea lui avea ceva ce tulbura adânc. Dan aproape se bâlbâi:
– Sunt Dan, din Şindriliţa, fiul lui Ioan şi al Mariei. Ta­­ta este ţăran şi mama la fel. N‑am mai fost niciodată în Pă­­durea cea Mare. Cine, Doamne iartă‑mă, să fiu?
Privirea căpitanului nu se schimbă deloc.
– Măi omule, mai bine te întorci acasă şi încerci să a­fli ce e cu tine. Că e ceva ciudat cu tine! Pentru tine au ve­­nit strigile. Şi cred că şi bourii.
Dan se tulbură şi mai tare:
– Cum adică pentru mine?
– Crede‑mă, niciodată strigile nu fac aşa cum au fă­cut acum, nici bourii. Parcă au vrut, şi unii şi celelalte, să fie siguri că tu eşti cel pe care îl aşteaptă. Crede‑mă, Pă­du­rea te cu­­noaşte, te aşteaptă. Poate nu ştii cine eşti, te cred. Dar Pă­durea ştie ceva despre tine. De bine, de rău, nu‑mi dau sea­ma… În lo­cul tău însă, m‑aş întoarce înapoi.
În tăcerea neliniştită a nopţii, în lumina palidă a o­pai­ţului de pe masă, cu vântul ce bătea tot mai îngheţat în fe­­restrele din lemn, nu era de mirare că Dan simţea fi­ori reci. Dar îi veni o idee:
– O clipă, căpitane!
Acesta, deja plecat către uşa hanului, se întoarse, o um­­bră în umbra nopţii.
– Ce este?
– Şi dacă nu mă căutau pe mine? Au stat până aţi ie­­şit toţi din han. Poate, de fapt, au ceva cu negustorul. Sau cu tine chiar.
Căpitanul stătu pe gânduri câteva clipe. Şi chiar da­că în întuneric nu se văzu că dădea din umeri, se putu ghi­ci aceasta din glasul său:
– Cine ştie! Poate ai dreptate. Pădurea e totdeauna greu de înţeles.
Şi plecă.

În urmă, după câteva clipe de tăcere, poveştile re­în­­­ce­pură. Dan îşi dădu seama că ar fi fost foarte ne­po­tri­vit să ple­ce. Aşa că rămase şi ascultă. Şi curând se simţi ca în vre­mea dul­ce a copilăriei. Ca atunci când o asculta pe mama sa, spu­nându‑i aceeaşi străveche istorie a Pădurii ce­lei Mari, pe care şi ea o ştia de la mama ei, sau de la ma­ma mamei ei, sau şi de mai departe. Şi în ea se poves­tea despre Căluţul din stele, poate cea mai iubită făptură a Pă­du­rii celei Mari.

*

Se spune că demult, pe când Pădurea cea Mare des­­părţea lumea în două părţi, în vreme ce alte păduri, munţi şi râuri şi mări făceau alte asemenea împărţiri, mai mici… Se spune că, pe când oamenii erau încă puţini şi de aceea şi mai slabi, cu toate că erau mult mai puternici de­cât ne­vol­ni­cii oa­meni din zilele noastre… Se spune că în acele timpuri stră­vechi fusese o mamă al cărei copil a fost răpit de un zmeu ce‑şi avea sălaşul în smârcurile Tisei, din­colo de De­ra­la. De la Câm­­­­­­pineni la Derala nu ajunsese ni­cio­dată om, din vre­mu­ri­le de după Marele Potop. Şi ni­me­ni nu putea cuteza să spe­re a străbate Pădurea cea Mare.

Dar acea mamă nu se putea împăca în niciun fel cu pierderea băieţelului ei. E drept că era un băiat bun şi cu­ra­jos, care încă de mic fusese privit ca un viitor bărbat de nă­dejde. Dar ar fi putut să fie şi un neputincios – nu con­ta! Ma­ma lui îl iu­bea mai presus de asemenea lucruri mă­run­te. Şi această mamă iubitoare a cutezat să încerce a face un lu­cru pe care nici eroii nu‑l îndrăzniseră: a cutezat să în­­cer­ce a străbate Pă­durea cea Mare.

Pornise cu mulţi câini, care s‑o păzească, şi cu mulţi catâri cu provizii şi arme, şi bărbaţi plătiţi să lupte.

Dar numai după câteva zile câinii zăceau rupţi de fia­­re, împrăştiaţi prin codru. Catârii mai erau doar doi, iar dintre bărbaţi doar unul mai trăia.
Femeia se întorsese şi încercase a porni iar, sin­gu­ră de această dată, căci nimeni nu mai voia a o însoţi.

Revenise după câteva zile, plină de răni şi aproape fă­­­ră cunoştinţă. Zăcuse multă vreme. În vorbele ei se a­mes­te­cau fără înţeles Năluci, urşi negri, fiare fără nume, şerpi şi tot felul de alte făpturi ale Pădurii celei Mari. Şi în­că o dată spai­ma Pădurii se abătu asupra oamenilor, făcându‑i să se fe­reas­că de ea.

Dar venindu‑şi în fire, îndurerata mamă nu dădu niciun semn de renunţare. Dimpotrivă, încercă îndată să gă­seas­că vreun mijloc de a străbate Pădurea cea Mare, pen­tru a‑şi găsi bă­iatul. Se spune că mulţi ani a căutat de‑a lungul Marii Pă­duri vreo trecătoare ori pe cineva – om sau nu – care s‑o ajute a face marea trecere. Dar nu a găsit pe nimeni. Până când, într‑o zi, a poposit la un mic schit, aflat chiar la mar­gi­nea Pă­du­rii celei Mari.

Aici trăiau doar câţiva călugări, bătrâni şi uitaţi de lu­­me, la care şi fiarele Pădurii se uitau cu milă.
Unul dintre ei, milostivindu‑se de durerea nestinsă a mamei şi de curajul ei fără margini, a învăţat‑o o tainică ru­găciune, pentru a primi sprijinul pe care doar Cerul pu­tea să i‑l dea.

Şi, într‑o seară, pe când biata femeie se ruga iar şi iar pen­tru dorul ei, s‑a auzit dinspre înălţimi un clinchet ar­gin­tiu şi slab de clopoţei. Când şi‑a înălţat privirea, fe­meia a vă­zut cu uimire un căluţ înstelat, verde ca iarba a­bia crescută şi lu­minos. Coama lungă îi flutura în vântul serii, şi coada la fel, iar de sub copite, la fiecare pas, ieşea un fel de pulbere de ste­le şi se auzea acel sunet minunat.

Căluţul fusese făcut şi trimis de Dumnezeu special pen­­­tru a o ajuta pe sărmana mamă. Şi a ajutat‑o. A luat‑o în spi­­nare – deşi de obicei era mic numai de‑o palmă – şi a pur­tat‑o pe dea­supra Pădurii celei Mari.

Strigile şi vulturii roşii, vulturii negri şi vulturii de foc, ba­­­­la­­urii cei de multe feluri şi alte făpturi zburătoare au în­cer­cat să‑i lo­vească. Ba, chiar şi unii zmei, care afla­seră de tre­că­to­rii ne­o­­biş­nu­iţi, au încercat şi ei să‑i doboare din cer cu buz­­du­ga­nele lor te­ri­bile, pe care le azvârleau în nori, sau cu să­geţi o­tră­vitoare.

Căluţul din stele a trecut luminos şi plin de voioşie prin­­­tre toate primejdiile, râzând de multe ori de frumu­se­ţile Pă­­­durii celei Mari şi chiar de răutatea celor ce voiau a‑l u­ci­de. Tre­cea ca un fulger luminos printre duşmani, să­geţi, bul­gări de foc, buz­du­gane şi pietre, printre nori şi vânturi cumplite, lă­sând în ur­mă doar o subţire pulbere de stele şi clinchetul ar­­gintiu al co­pi­te­lor.

Dincolo, în Derala, mama şi‑a găsit copilul, după al­­­te şi alte multe căutări, în care mai fusese ajutată o vre­me şi de Că­lu­ţul din stele. Curajos şi înţelept, băiatul izbutise curând du­pă ră­pire să fugă de la zmeul care îl prinsese. Dar cale că­tre Câm­pi­neni nu putuse găsi. După ce trecuse şi el prin mul­te a­ven­turi şi primejdii, devenise un ade­vă­rat erou. Se că­sătorise în De­­rala, în Cetatea Al­bei, şi era iubit şi respectat a­ici, ca cel care pe bună drep­tate avea să pri­mească tronul la moar­tea sau că­lu­gărirea Voievodului Alb. De aceea nici nu pu­tea fi vorba a se în­­toarce în Câm­pineni. Dar, pentru că nu doar mama sa a­vuse­­se de su­fe­rit din pricina zmeilor, după ce s‑au revă­zut, a por­­­­nit un crâncen război împotriva lor, până când fură stârpiţi din Derala. Fostul copil avea să ră­mână în istorie ca Ma­rele Lito­voi, unul dintre cei mai mari voie­vozi ai Deralei.

Căluţul din stele îl ajutase o vreme, aşa cum aju­ta­se mai apoi şi pe alţii, atunci când Cineva hotărâse a­ceas­ta. Aşa cum îi ajutase şi pe Viteazul din Gutin, care în­ce­puse Drumul Tre­că­torii dinspre Derala – sub conducerea Ma­relui Litovoi – şi pe Gelu Arcaşul, care în­cepuse Dru­mul Trecătorii dinspre Câm­pineni (se pare, chiar la în­dem­­nul tainic al acelui mi­nu­nat că­luţ – altfel nu avea cum să fi ştiut unde şi când să în­cea­pă Dru­mul, ca să se po­tri­veas­­că bine cu ce se începuse în Derala).

După ce Drumul Trecătorii fusese terminat, nimeni nu mai putea spune cu siguranţă că îl văzuse. Dar Căluţul din stele rămăsese în amintirea tuturor, şi trecuse în po­veşti, care de care mai frumoase. Şi se spunea că toţi că­lă­to­rii prin Pădurea cea Mare se gândeau la el şi sperau că, la nevoie, va fi trimis să‑i ajute.

Poate, după cum spunea câteodată Hans, fierarul, Că­­­­­luţul din stele era doar o pildă a ajutorului minunat de ca­re omul are adesea atâta nevoie. Sau poate exista cu a­de­­vărat. Cine putea şti?

*
Intins pe culcuşul său, târziu după terminarea po­veş­­­­­­tilor istorisite în han, deşi obosit, Dan încă nu putea să a­­doar­­­mă. Acea regăsire a copilăriei se îndepărtase de la el. În schimb reapăruseră grijile şi primejdiile vieţii de a­cum. Cu­­vintele pe care le spusese căpitanului, atunci când se sim­ţise în primejdie din cauza lui, şi care îi făcu­se­­ră pe cei din jur să îşi schimbe felul ciudat în care îl pri­veau, nu îl li­niş­­teau. A­run­­case bă­nu­iala asupra celorlalţi şi ştia că acum fi­e­care bă­nu­­ieşte pe fie­care. Nu era bine acest lucru. Chiar da­că se gân­dea doar la el şi la prietenii lui, tot era nevoie de u­nire pen­tru a străbate Pă­du­rea cea Mare. În­totdeauna fu­se­­se nevoie de u­ni­­re între oa­me­ni pentru a re­zista puterilor Pă­durii. Dar, mai pre­­sus de acest lucru, era tulburat la gân­dul că era, într‑adevăr, cu putinţă ca el să fie cel ştiut de Pădure.

De mic fusese cu gândul la ea. De când păştea bo­bo­­­cii de gâscă pe izlaz, nu departe de vitele satului, îşi aţin­tea pri­virea către zare, încercând să o vadă. Poveştile şi is­to­ri­si­rile despre ea – care în mintea lui erau totdeauna de­­osebite unele de altele – le ţinea minte pe de rost de cum le auzea. E­­rau destui povestitori în Şindriliţa şi în sa­tele celelalte care şti­au multe istorisiri şi poveşti, şi le în­vă­ţau repede. Dar ni­meni nu l‑ar fi putut întrece în po­veş­tile des­pre Pădurea cea Mare, deşi era doar un copil. Însă, dintr‑o pricină pe care n‑ar fi putut‑o spune, se fe­rise a a­răta vreodată ce ştie. Tăcea mult. Părea ca orice fiu de ţă­ran din satul său, poate ceva mai li­niş­tit, mai matur, mai harnic. Nu se ferea de muncă. Nu avea o foarte mare pu­tere, aşa cum aveau alţii. Surdul, de pildă, era renumit pen­tru puterea sa. Mitu, deşi renumit ca guraliv, era, de ase­me­nea, temut pentru iuţeala cu care să­rea la harţă; şi să te ferească Dumnezeu de loviturile lui! Dan era departe de ei. Şi totuşi, pe ascuns, şi Mitu, şi Surdul se temeau de el. În lup­­tele pe care doar între ei le dădeau, a­gerimea şi în­ţe­lep­ciunea lui Dan biruiau totdeauna.

E drept, nu deseori avea Dan vreme de hârjoană. Mun­­cea mult, de plăcere. Când îi lăsau răgaz câmpul şi vi­tele şi ce­le de prin curte, pleca la Hans, fierarul cel iscu­sit al satului, ori la Orban, pielarul ai cărui strămoşi veni­seră tocmai din Asa, ori la Dragomir, cel mai vestit olar din zece sate. Se mai ducea şi peste deal, la Părintele Ioan, de la care prinsese mai mult decât o spoială de carte: ştia chiar şi vorbă latinească, elină şi sla­vonă. Desigur, nu ca pă­­rin­tele şi nu îndeajuns pentru a fi so­cotit învăţat. Dar destul pentru a putea vorbi cu preotul des­pre unele taine ale firii şi Dumnezeirii despre care nu ştiau chiar aşa de mulţi. Pă­rintele chiar voise a‑l îndemna spre pre­oţie, căci hărnicia şi cumpătarea băiatului păreau o chezăşie pentru aşa che­ma­re înaltă. Însă Dan trăgea în altă parte, deşi n‑ar fi putut spune unde sau de ce. Şi prietenii îl chemau de multe ori za­dar­nic, mai ales la joacă, deşi n‑ar fi putut zice că vreodată nu i‑a ajutat la greu.

Iar acum, lăsând în urmă vremea copilăriei, în um­bra tainelor Pădurii celei Mari, se întreba din nou asu­pra me­­nirii sale. Oare Pădurea o ştia? Oare se temea Pădurea de el ori de menirea lui? Sau el s‑ar cuveni a se teme? Sau, poate, ar trebui să se teamă de menirea lui Mitu ori a Sur­dului? (Cei cu care îm­părtăşea atâta fru­museţe a co­pi­lă­ri­ei.) Sau poate tuturor li se pregătea ceva, ceva care‑i va duce şi pe ei în adâncimea de po­veste a puterii Pădurii celei Mari?

Oare intraseră deja pe poarta legendelor?
Şi, în adâncimea întrebărilor şi a amintirii, adormi.

precuvântare                                  magazin online DSV                                            Capitolul II

Cartea Cei trei şi Pădurea cea Mare, prima parte din Drumul spre Vozia, de Mihai-Andrei Aldea, poate fi citită online în întregime şi pe site-ul drumul-spre-vozia.ro