"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Simpla idee că ar exista un extremism religios grecesc este un șoc pentru Grecofili și o blasfemie pentru Grecofoni (care văd această purtare ca îndreptățită, ba chiar sfințitoare!). De pildă, am avut parte de indignarea unora (câteodată bâlbâită din pricina intensității!) care invocau Sinodul Local din Istanbul 1872 (zis din Constantinopol 1872). Sinod grecesc ce „a condamnat etnofiletismul”. I-am întrebat dacă sunt conștienți că Grecii au aplicat sistematic principiile pe care le-au condamnat la acel sinod; și dacă sunt conștienți că Grecii au condamnat etnofiletismul la acel sinod doar ca armă diplomatic-religioasă împotriva Bulgarilor. Răspunsul a fost căscarea uimită a ochilor și ridicarea din umeri: habar nu aveau.
Ei nu știau nimic despre prigoanele etnice sistematice organizate de Greci împotriva Creștinilor care nu erau de limbă greacă. Ei nu știau că „eroul” Ali de Ioanina, pașă glorificat de diplomația grecească (ajuns „erou” până și în Contele de Monte Cristo) a fost un trădător și un genocidar: la îndemnul călugărului Cosma Etolul (Etolianul) a masacrat pe Românii care îi salvaseră viața și cărora le jurase recunoștință veșnică. Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a avut o ură neîmpăcată față de Români, pentru că aceștia nu l-au primit de episcop (mitropolit, se voia el) în Muntenia, pentru o pricină „minoră” (pentru el): nu cunoștea o boabă de română și nu voia să învețe româna, având pretenția ca Românii din România să învețe, toți, greaca! Ei nu știau că „sfântul” Cosma Etolul/Etolianul a colindat apoi Macedonia, Tesalia, Atica, Acarnania, Etolia, Epirul, căutând sprijin împotriva majorității româno-slave sau româno-albaneze din acele locuri. A căutat acest sprijin și în minoritatea grecească locală, dar și printre puternicii zilei, adică printre Turcii și ceilalți islamizați aflați în administrație și armată. Ei nu știau că același Cosma Etolul a blestemat repetat pe cei care „ar îndrăzni să se roage sau să și slujească în limba română”. Ceea ce îi pune sub blestem pe toți Românii din Republica România și pe ceilalți care folosesc limba română în cult! Sau, desigur, îl pune sub blestem veșnic pe Cosma Etolianul dacă un asemenea blestem este nelegiuit, anti-ortodox, eretic; de exemplu, dacă este un blestem entofiletist… așa cum și este! Ei nu știau că urmașii lui Cosma Etolul, de la Neofit Duca la Anarții lui Lambros, au săvârșit mii și mii de crime motivate etnico-religios, ajungând până la arderea cărților sfinte care erau în alte limbi și la atentate, crime și torturi împotriva preoților care slujeau în limba română!
Și nu doar că amintiții indignați față de ideea extremismului etnic religios grecesc nu știau asta! Dar și refuzau să creadă că ar exista asemenea fapte ale Grecilor! Sau că Patriarhia de Fanar ar gira asemenea erezii!
Deci, i-am întrebat dacă au auzit despre Mucenicii Atanase Papanace și Haralambie Balamace și cei împreună cu dânsul.
Limba română este floarea sufletului românesc. (Mihai Eminescu)
Sufletul, trăirea, schimbă graiul sau limba unei obști – fie ea o familie, un cătun, un sat, un târg, o cetate, un plai, o țară sau oricare alta. Schimbările aduse de trăire, de suflet, sunt de obicei greu de prevăzut: există prea puțină pricepere și/sau preocupare pentru Teologia Istoriei; ca urmare, legitățile sale sunt aproape mereu de neînțeles, ba adesea răstălmăcite chiar și acolo unde sunt, cât de cât, știute (mai ales la nivelul relației persoanei cu legile morale ale Creației).
Mă opresc uneori (precum Newton pe plaja fizicii) în veciile graiului român, minunându-mă de trăirea înaltă a unor Străbuni, de scăderile (afunde) ale unor contemporani ai lor, de faptele graiului ce pecetluiesc trăiri, ridicări, înălțări, scăderi, prăbușiri…
De pildă, întrebuințarea nepotrivită, fără nicio măsură, a formei „românesc”, „românească”. Spunem „limba franceză”, „limba italiană”, „limba japoneză”, nu „limba franțuzească”, „limba italienească”, „limba japonezească”. Ultimele forme sunt cel puțin pedantice, dacă nu de-a dreptul barbarisme. Totuși adesea aud pe unii spunând „limba românească”, fără să se tulbure nimeni. E semnul unei scăderi, unei căderi, dacă nu al unei prăbușiri.
Dincolo văd și lipsa de mirare cu prețuire ce ar trebui să însoțească (re)întâlnirea cu forma moldovenească bataie a verbului a bate. Cuvântul vine din latinescul battere, astfel încât forma păstrată de graiul moldovenesc este mai aproape de original. Dar o face asta mai frumoasă ori mai sănătoasă decât bătaie (forma literară unanim acceptată)? Să ne amintim că ă are o cantitate vocalică mai mică decât a. Și că tinde să aibă o cantitate mai mică de optimism. A…, este o afirmație, o lămurire, o minunare; în caz negativ, un țipăt (de uimire, de spaimă, de durere). Ă.., pe de altă parte, este o afirmare slabă a nehotărârii, neștiinței, nepriceperii, șovăielii. (În loc de „puncte puncte” puteți pune mai multe litere similare.) Pare limpede că puterea superioară a lui a se și potrivește mult mai bine cu bataie sau bătaie, date fiind înțelesurile cuvântului.
În alt loc văd slăbirea devenind fapt de limbă prin folosirea lui „nu” în fraze ori expresii ce s-ar vrea puternice și optimiste. În loc de
Eroii sunt veșnici! ori Eroii trăiesc veșnic!
sau, în cel mai rău caz,
Eroii sunt nemuritori!
(în care negația pare o sfidare aruncată Morții – ca înger ucigaș, ca Iad, ca pieire), avem
Eroii nu mor niciodată!
O succesiune de negații care dă o sonoritate tristă frazei, în ciuda ideii frumoase pe care vrea să o exprime. Fraza pare mai mult o încercare de auto-convingere, decât o proclamare biruitoare a adevărului – cum sună primele trei forme.
În sfârșit, mai văd și cuvântul frumos, care nu sună chiar foarte frumos. Are patru consoane și numai două vocale. E o moștenire latină: pentru Latini frumusețea era secundară, esențiale erau patriotismul, cinstea, virtutea, hărnicia, curajul, priceperea, folosul etc. Până la răspândirea hedonismului grecesc, cei care puneau accentul pe frumusețe (în locul valorii practice, virtuții etc.) erau disprețuiți – dacă nu pedepsiți pentru otrăvirea minților și sufletelor. Nici formosus, nici pulchra nu strălucesc muzical. Este adevărat că flexiunile limbii române dau valențe noi cuvântului frumos, dar aici mă opresc la cuvânt în sine. Și văd păstrată în el o anume scară de valori străveche.
Totuși, în gândirea creștină, frumosul a căpătat alte înțelesuri (după cum este scris, în limbi noi veți grăi..). Care leagă frumusețea de dumnezeiesc, duhovnicesc, ceresc. Și s-au ivit în limba română formele mai muzicale frumușat(ă), frumușeat/frumușeață, ba chiar mușat și mușată. S-au ivit undeva către sfârșitul Antichității: Marea Invazie Slavă din 602, ce a despărțit Românii din Carpați de Românii din Peninsula Tracică (azi „Balcanică”), găsește mușata ca frumoasa în amândouă ramurile Românimii.
Cuvintele mușat (= frumos, la masculin) și mușată (= frumoasă, la feminin), au o încărcătură ce mi se pare minunat cumpănită, deplin trăită. Mușată sau mușata are două consoane surde (ș, t), o consoană ocluzivă și nu mai puțin de trei vocale. Chiar dacă în prima formă ă este o vocală mai moale, cu o cantitate vocalică scăzută, acest fapt de limbă ajută la exprimarea ideii: prin încărcătura de șovăire a literei ă pune o anume depărtare între afirmație („e frumoasă”, „e mușată”) și obiectul afirmației („frumoasa”, „mușata”); depărtare ce înseamnă, de fapt, o cinstire a frumuseții feminine, o formă de respect. Cuvântul mușată este, astfel, atât armonios cât și respectuos; este încărcat, prin urmare, de gândirea creștină (ortodoxă) față de femeie și feminin (pentru care prototipurile culturale românești sunt Maica Domnului, Sfânta Ana, Sfânta Elisabeta, Sfânta Împărăteasă Elena, Sfânta Muceniță Ecaterina etc.). Mușat este mai dur: are doar două vocale la trei consoane. Stă mai bine decât frumos (2:4), asta și pentru că are consoane mai moi (mai „frumoase”), dar este limpede mai dur decât mușată. Și acest lucru este după gândirea românească veche: bărbatul trebuie să fie harnic și viteaz, nu frumos. De ce această gândire? Pentru că bărbatul care muncește și luptă nu va avea o înfățișare feminină, ci una aspră. Pentru că bărbatul care muncește și luptă are chipul ars de vânturi, soare și ger, are mâinile asprite de muncă, are răni sau urmele acestora pe trupul său – și, nu de puține ori, chiar pe chip. Asta e frumusețea bărbătească românească: a bărbatului harnic și viteaz, nu a parazitului papițoi epilat și manichiurat. O frumusețe mai aspră: dacă femeia e mușată, bărbatul e mușat. De aici și Mușatinii, Domnitorii Moldovei din secolul al XIV-lea încolo pentru câteva veacuri.
Sunt doar câteva popasuri și câteva rânduri de pe tărâmul bogat și mușat al graiului român, al limbii române, al sufletului românesc…
Totdeauna Stânga a depins de existența dușmanilor. Fără dușmani, Stânga nu are pe cine să dea vina. Stânga speculează lenea, invidia, lăcomia, răutatea oamenilor. Și face din persoanele, sistemele sau comunitățile de succes „vinovații” lipsurilor și suferințelor celor bântuiți de lene, invidie, lăcomie, răutate.
La început, Stânga „americană” (specific regional, nu etnic, național sau cultural) a găsit ca „dușmani” pe „Negri”, pe „Evrei”, pe „Indieni” etc. Această ideologie a marcat discursul și activitatea politică a Partidului Democrat din SUA vreme de cam două secole (secolul al XIX-lea și secolul XX). Partidul Democrat a luptat împotriva Amerindienilor, a promovat sclavia, a provocat Războiul Civil pentru a păstra sclavia, a promova discriminarea rasială și legile Jim Crow, a stat la baza apariției și funcționării Ku Klux Klan etc., etc.
Dar această Stângă ce ține de secolele XVIII-XIX a fost treptat infiltrată și completată (în rău) de Comunism. Mai ales în formele Bolșevismului.
În perioada interbelică Uniunea Sovietică (URSS, U.R.S.S., Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice) a investit sume uriașe în bolșevizarea Vestului. Germania și Austria au fost principalele centre de răspândire a sexualității bolșevice, care promova practicile LGBT, incestul și pedofilia. Prin aceste centre s-a realizat apoi infiltrarea Statelor Unite (SUA, S.U.A., Statele Unite ale Americii) inclusiv din perspectiva sexualității bolșevice. Alt clișeu bolșevic este lupta împotriva imperialismului. Acest „principiu” venind dintr-un imperiu al răului ce ținea sub knutul bolșevic (precum țarii din Imperiul Rus) nenumărate etnii și popoare: Români, Georgieni, Cerchezi, Komi, Laponi, Tătari, Germani, Ceceni, Alani, Găgăuzi, Tuvani, Nanai, Suomi (Finlandezi), Eveni, Svani etc., etc. Prin filiere ca Franța sau Spania, antiimperialismul bolșevic, centrat pe ura față de Imperiul Britanic și Statele Unite ale Americii, a devenit după 1948 predominant antiamerican. Aceasta deoarece prăbușirea (aparentă a) Imperiului Britanic (dar și bolșevizarea școlilor britanice) a înlăturat acest dușman din preocupările centrale sovietice. De aici izvorăște și rasismul bolșevic. Ura bolșevică, dorința clară și exprimată ca atare de nimicire a celor care nu acceptă Comunismul, e definită de propaganda comunistă drept „luptă pentru pace”. În același fel, ura ființială față Europenii Vestici și urmașii/frații lor Americani a fost definită ca antirasism. Asta cu toate că este rasism clar, conform definiției clasice a termenului! Ei bine, și acest rasism „împotriva omului alb” a fost promovat de URSS și a ajuns să fie preluat de Stânga din America. (Dacă numim Stânga „americană”, „rusească”, „italiană” etc., denumirea este de obicei strict geografică; după cum am mai amintit, Stânga este ființial antinațională.) Vocile împotriva rasismului sistematic bolșevic, promovat astăzi de Guvernul SUA, sunt ignorate sau reduse la tăcere. Să ne gândim că oameni de cea mai înaltă calitate, precum Thomas Sowell, Candace Owens ori Jordan Peterson, Dinesh D’Souza, Matt Walsh, Ben Shapiro, Michael Knowles, Dennis Prager, Charlie Kirk etc. au fost și sunt declarați „rasiști” peste noapte, cu cele mai aberante pretexte. Iar aceștia sunt oameni care sunt, social, sus; pentru cei de jos prigoana rasistă este și mai dură. O femeie însărcinată care și-a apărat bicicleta de o bandă de tâlhari a fost concediată și terfelită în ultimul hal de mass-media. Asta pentru că ea era albă iar tâlharii erau negri! Absurditatea situației a depășit de multă vreme limitele patologicului, ajungând la formele cele mai negre ale Bolșevismului și Nazismului.
Această bolșevizare a fost prevăzută și descrisă de mulți. Amintesc aici de Iuri Bezmenov (Ю́рий Безме́нов): un jurnalist sovietic de maximă încredere pentru URSS, adică lucrător pentru NOVOSTI, Agenția de Presă a URSS. Pentru a lucra aici trebuia să (a) ai un dosar perfect (din punct de vedere comunist) și (b) să ai un grad în sistemele de informații sovietice. Trecut în tabăra vestică în 1969, acesta a încercat zadarnic să prevină Occidentul asupra masivei infiltrări bolșevice. Ideea că Sovieticii au pus stăpânire, direct și mai ales indirect, dar esențial, pe Educația și Cultura din țările N.A.T.O. a fost luată în râs ori ignorată. Aveți aici unul dintre interviurile date de Iuri Bezmenov la începutul anilor ’80 (click pentru vizualizare). Interviu(ri) în care explică limpede procesul de infiltrare și cucerire bolșevică a Vestului. Totul este arătat clar, profesional, sistematic. Ascultați (cei care cunoașteți limba engleză) și gândiți-vă în ce măsură are dreptate.
Ca să facem un salt, să mergem la o comparație între valorile occidentale dinainte de bolșevizare și, respectiv, de astăzi! Uitați-vă la valorile din „Cronicile din Narnia” sau din scrierile lui Dickens și comparați-le cu valorile „britanice” de acum! Uitați-vă la valorile din scrierile lui Fenimore Cooper, sau chiar din cele ale lui Jack London (un stângist naiv și bine intenționat, distrus de ruptura dintre visele sale și realitatea Stângii), de pildă din Valea Lunii (The Valley of the Moon), și comparați-le cu valorile „americane” de acum! O să vedeți că existau două culturi anglo-saxone diferite, cea britanică și cea americană, dar cu valori comune în privința patriotismului, cu o viziune diferită asupra libertății religioase, dar nu chiar atât de diferită pe cât s-ar crede etc. Acum există o viziune comună, neocomunistă, anti-națională, rasistă (împotriva „omului alb” și a „Creștinului”, în primul rând), „anti-imperialistă” (dacă imperiul nu este comunist!, atunci brusc devine „bun”!), cu aceleași concepții sexuale bolșevice ca în Uniunea Sovietică a începutului anilor ’20, există acum o viziune comună, neocomunistă, împotriva celor ce reușesc social sau cultural prin propriile eforturi (adică în afara sistemului, cunoscut în trecut ca Partidul), împotriva celor care sunt autonomi față de sistem sau încearcă să fie ș.a.m.d. S-a trecut de la valorile tradiționale vestice (cu relele și bunele lor) la o viziune nivelată, 100% comunistă și 100% rea. Q.E.D.
(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Documentul de „defectare” a lui Iuri Bezmenov, în sfârșit desecretizat de Canada
Pe 29 Decembrie au fost cinstiți cei 14,000 de prunci uciși de Irod (sau, altfel spus, „din porunca lui Irod” – asta ca să nu se uite că poruncile nelegiuite nu scapă de osândă pe cei care le săvârșesc „pentru că așa mi s-a spus/cerut/poruncit”!). Iar una dintre marile nedumeriri ale îndoielnicilor, sau una din marile „indignări” ale necredincioșilor este… numărul pruncilor. Da, pe ei nu-i interesează că Irod a ucis pruncii, sau că cei care săvârșesc avorturi sunt la fel de buni ca Irod! Pe ei îi preocupă de ard de curiozitate cum poate să fie un număr atât de mare în Tradiția Bisericii, de vreme ce Betleemul era un sat care nu avea el însuși 14,000 de locuitori! Cu atât mai puțin avea 14,000 de prunci care să fie uciși de Irod!
Acest fel de „preocupare” eu îl numesc filosofeală, ori intelectualism: o prostie ce vrea să pară deșteaptă prin care omul își acoperă goliciunea sufletească și fuga de adevăr. Adevărul este că indiferent dacă cifra ar fi concretă sau simbolică, ideile fundamentale rămân aceleași: Irod a ucis pruncii Israeliților, aducând plângere și tânguire multă mamelor și taților ce își pierduseră copiii de doi ani și mai în jos; acest genocid s-a săvârșit de teama că unul dintre copiii uciși ar putea, cândva, să ia tronul pe care stătea Irod… cu toate că acesta nu avea cum să știe dacă va mai trăi până copilul ajunge măcar în pragul adolescenței! Altfel spus, răutatea pe care mândria și lăcomia le aduc în sufletul omului este nemărginită. Cine se lasă prins de mândrie și lăcomie ajunge la cele mai cumplite crime – împotriva lui însuși, împotriva celorlalți. Cine se lasă dus de mândrie și lăcomie lucrează nebunește, împotriva lui Dumnezeu, adunându-și osândă peste osândă. Și își pierde cele mai fundamentale simțăminte omenești – precum acela de ocrotire a copiilor.
Dar, dincolo de aceste învățături ce rămân oricare ar fi numărul copiilor uciși de Irod, este cifra de 14,000 imposibilă și/sau incredibilă? Sau avem de-a face cu o problemă de înțelegere, iar uneori și de traducere?
Textul biblic esențial pentru această întrebare este cel de la Matei 2.16 (capitolul 2, versetul 16):
„Iar când Irod a văzut că a fost amăgit de magi, s-a mâniat foarte și, trimițând a ucis pe toți pruncii care erau în Betleem și în toate hotarele lui, de doi ani și mai jos, după timpul pe care îl aflase de la magi.”
În originalul vechi-grecesc al Evangheliei după Matei (căci originalul aramaic încă nu a fost regăsit), avem forma:
Această formă se poate translitera în grafie latină, după felul în care se citea greaca veche în secolul I d.Chr., sub forma
„Tote Herodes idon hoti enepaixte hiupo ton magon etiumote lian, cai aposteilas aneilen pantas tus en Betleem kai en pasi tois horiois aiutes apo dietus cai catotero, cata ton hranon hon ecribosen para ton magon.” (în vremea respectivă „οὺ” se citea deja „u”, dar „η” era încă „eta”, adică se citea „e”, accentul circumflex încă era un „h” ușor – care avea să dispară, mai apoi, din pronunție, deci și din citire – etc.)
Acum, dincolo de pronunție sau citire, important este înțelesul, de fapt! (Ca să nu cădem din interesul față de amănunte în pedanterie, intelectualism ori filosofeală!) Iar aici ne izbim de o problemă!
În traducerea românească, foarte bine și adevărat, „ἐν Βηθλέεμ καὶ ἐν πᾶσι τοῖς ὁρίοις αὐτῆς” se traduce „în Betleem și în toate hotarele lui” (sau „hotarele sale”, ceea ce este același lucru). Ceea ce poate să însemne, însă, două lucruri deosebite: – în Betleem și în toate hotarele Betleemului – în Betleem și în toate hotarele lui Irod („Iar când Irod a văzut… trimițând a ucis pe toți pruncii care se aflau în Betleem și în toate hotarele lui [adică în toate hotarele lui Irod, în toate hotarele stăpânirii lui n.n.]”
Care dintre aceste două variante este adevărată? Aici ne ajută mult mai multe informații din Evanghelia după Luca (al doilea capitol).
Astfel, ni se arată că Nașterea lui Iisus a avut loc în vremea recensământului populației organizat de Cezar, acesta fiind pricina sosirii Fecioarei Maria la Betleem (Luca 2.1-5). Vedem că Iisus se naște în iesle (Luca 2.7), unde îl găsesc și păstorii veniți în urma vestirii îngerilor (Luca 2.15-16). Și, foarte mare lucru, la patruzeci de zile Maria Fecioara și Pruncul merg la Templul din Ierusalim! Aceste fapte ne arată că venirea magilor (crailor) la Betleem a avut loc după primele zile de la Naștere, dar înainte de Aducerea la Templu.
De ce? Pentru că magii (craii) l-au găsit pe Prunc în casă, nu în iesle; dar tot în Betleem, nu la Ierusalim (Matei 2.8-11). Altfel spus, atunci când ajung magii (craii) deja „era loc” pentru ca Fecioara Maria și Pruncul să fie în casă, nu în iesle (Luca 2.7 când s-a născut Iisus, Maica Sa „L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei”). Ceea ce fie adeverește legenda românească despre Moș Crăciun (Evreul care la început nu a vrut să îi primească pe Dreptul Iosif și Fecioara Maria, dar în urma minunilor de la Naștere și-a schimbat purtarea). Fie mărturisește că deja cei veniți pentru Recensământ plecaseră. Sau, mai curând, amândouă. Căci dacă ar mai fi fost cei veniți în Betleem numai pentru „înscriere”, aceștia ar fi dus și la Ierusalim, și în alte părți, vestea venirii magilor (crailor) cu alaiul lor; inclusiv despre casa în care au intrat și care este Pruncul pe care L-au cinstit ca Împărat. Iarăși vedem și că după ce magii (craii) pleacă din Betleem, luminați de cinstirea Pruncului Ceresc, Acesta este adus la Templul din Ierusalim. Prin urmare, în cele patruzeci de zile de la Naștere, au plecat din Betleem cei veniți pentru înscriere, ba chiar și Pruncul cu Maica Sa și tatăl său adoptiv, Dreptul Iosif.
Prin urmare, chiar dacă Irod știa că Împăratul vestit de prooroci s-a născut în Betleem, știa și că este posibil să fi fost născut într-una din familiile venite pentru recensământ. Și care, acum, erau răspândite prin țară. Deci singura cale prin care putea să-și atingă dorința dementă de a-l ucide, era să acționeze la nivelul întregii țări! A cărei populație în acea vreme este estimată la 1,2-1,5 milioane de locuitori. Dată fiind durata de viață de atunci, ca și natalitatea vremii, 14,000 de prunci „de până în doi ani” reprezintă o cifră extrem de probabilă ca segment demografic.
Deci, chiar și pentru cei pasionați sincer de asemenea amănunte, cifra nu este o problemă. Ea corespunde informațiilor istorice clare pe care le avem. Chiar uciderea propriului copil de către Irod, din aceeași pricină, arată că trufia și lăcomia acestuia îi înlăturaseră omenia până la un nivel greu de închipuit.
Dar, dincolo de corectitudinea științifică a cifrei, lecția dată de Istorie este cea care trebuie reținută. Și, de obicei, tocmai această lecție se dorește să fie acoperită prin asemenea căutări de nod în papură. Noi ne întoarcem însă la învățăturile fundamentale: – nimeni nu poate răsturna, prin forța sau priceperea sa, lucrarea lui Dumnezeu; doar capătă mai multă și tot mai multă osândă încercând așa ceva – mândria și lăcomia nimicesc omenia și îl fac pe om în stare de fapte cumplite, neomenești – filosofeala sau intelectualismul ne despart de adevăr, ne despart de Dumnezeu
De fapt titlul ar fi trebuit să fie „Statul stângist” ori „Statul de Stânga”, pentru că este vorba despre concepția Stângii (politice) despre stat. Doar că în clipa de față ”Stânga = (Neo)Comunism” este o realitate foarte clară. Și, prin urmare, mult mai ușor de înțeles. Pentru că, în fapt, dincolo de filosofări sterpe, Stânga se reduce, real, la Comunism (acesta este fie ținta, fie chipul de după mască al formelor de Stânga ce pretind a nu fi comuniste).
Rândurile mi-au fost inspirate din încercarea unui ziarist de a vorbi despre „statul minimal”. Persoana în cauză a început cu afirmația extrem de gravă (și tipică gândirii comuniste) „Ca orice alt tip de stat, statul minimal este un furnizor de bunuri”. Înainte de a replica la această afirmație, să redăm întregul paragraf din care face parte:
„Ca orice alt tip de stat, statul minimal este un furnizor de bunuri. El oferă tuturor cetățenilor săi două tipuri distincte de bunuri: protecție față de agresiunile care pot fi comise împotriva comunității tuturor cetățenilor săi și, pe de altă parte, protecție față de agresiunile care pot fi comise împotriva fiecărui cetățean luat ca individ distinct de toți ceilalți. Cu alte cuvinte, statul minimal își derivă legitimitatea din chiar dubla sa funcție de protecție: clasa tuturor indivizilor este protejată de agresiune cu ajutorul unei armate, iar indivizii, fiecare în parte, sunt protejați prin sistemul de legi și de tribunale, ca și prin serviciile de poliție.”
Acest text, inclusiv prima afirmație, constituie viziunea Stângii asupra statului și asupra raporturilor dintre Stat și cetățeni: contractul social. Doar că totdeauna conceputul este prezentat ca un fel de realitate (evidentă), ca un „adevăr absolut”, și nu, așa cum este, ca viziune politică stângistă/comunistă (excepțiile de prezentare, extrem de rare, confirmă regula).
Repet aici realitatea și previn împotriva propagandei de Stânga: Statul nu este „un furnizor de bunuri”, statul nu „oferă cetățenilor săi” nimic, statul nudeține armata, statul nu deține puterea legislativă, statul nu deține justiția, statul nu deține serviciile de poliție ș.a.m.d. decât în gândirea și practica politicianistă a Stângii, a Comunismului.
În realitate,
Statul este forma de (re)prezentare a comunității umane dintr-un anume loc, atât față de membrii săi, cât și față de oamenii și comunitățile din afară.
Prin membrii comunității se înțeleg atât oamenii, cât și comunitățile mai mici, care împreună alcătuiesc acea comunitate.
De pildă, județele și plaiurile românești vechi, ducatele sau voievodatele românești vechi, cnezatele sau jupanatele etc. sunt toate „țări” în limba română veche. Atât în înțelesul de locuri (cu o anume încărcătură culturală, emoțională etc.), dar și în înțelesul de state.
Concepția Culturii Române Vechi, după care
O țară este alcătuită din multe țări, cea mai mică fiind familia.
este și singura concepție adevărată, naturală și coerentă asupra statului.
Ca o paranteză, merită observat că întemeietorii SUA (Părinții Fondatori) au căutat cea mai firească, adică cea mai naturală formă de stat. Menită să asigure maximul de demnitate personală și comunitară în paralel cu unitatea națională. Ca rezultat, au creat o federație de state egale (indiferent de populație sau dimensiuni), în care au o mare libertate (de tip statal!) „orașele” (de multe ori cătune sau sate) și „comitatele” (county = comitat, adică teritoriul condus de un comite, după româna veche, sau conte astăzi). Repetăm faptul că „orașele” și „comitatele” americane au, conform Constituției SUA, o mare libertate de tip statal: au dreptul la propriile legi, fapt de multe ori privit strict anecdotic sau exotic, dar prea puțin înțeles ca semnificație profundă.
Ca și în cazurile americane și românești vechi (tradițional românești!), statul natural este însuși poporul. Este totalitatea obștilor, mici și mari, este numele dat exprimării publice a poporului. De pildă,
Armata și poliția sunt cetățenii în orice stat natural, în orice țară liberă.
Acolo unde forțele armate sunt ale unor structuri autonome față de voința populară avem o dictatură, o tiranie, un despotism. Acestea pot fi într-o fază de început, de uzurpare, adică de preluare vicleană, ascunsă, treptată, a puterii de la popor către mafia numită „stat”. Sau pot fi într-o fază avansată, în care mafia tâlharilor numiți „funcționari de stat și politicieni” a preluat deja puterea de la cei pe care ar trebui, teoretic, să îi reprezinte.
În orice țară liberă, în orice stat liber, cetățenii sunt înarmați (și liberi să se înarmeze).
Prin contrast,
În orice dictatură cetățenii sunt dezarmați iar puterea armată aparține strict dictatorilor.
O altă deosebire clară, evidentă, absolută, între statul natural și statul comunist este impozitul/taxa pe proprietate.
O proprietate nu poate fi impozitată sau taxată, pentru că atunci nu mai este proprietate, ci un bun închiriat (arendat).
Altfel spus,
Într-un stat liber nu există impozit sau taxă pe proprietate; proprietarul este stăpânul proprietății sale.
Prin contrast,
Într-un stat comunist, dictatorial, sclavagist, există taxe și/sau impozite pe așa-zisele proprietăți, care sunt astfel însușite de „stat” (= mafie), „proprietarii” devenind chiriași sau arendași ai acelor proprietăți.
Este mai mult decât de la sine înțeles că o proprietate în sine nu poate fi subiectul unor taxe; taxele se plătesc pentru servicii primite, iar pentru simpla existență nimic și nimeni nu poate fi considerat ca primind un serviciu. Cu excepția situației în care cineva (= statul tâlhăresc) se substituie lui Dumnezeu, Dătătorul de viață! Este mai mult decât de la sine înțeles că o proprietate în sine nu poate fi subiectul unor impozite: existența impozitului pe proprietate anulează dreptul de proprietate (și îl transformă într-un drept de chirie/arendă).
Toate aceste principii și realități pot fi constatate factual: într-o privire asupra formelor vechi de stat sau țară. La Români, dar și la celelalte popoare. Sau printr-o cercetare deschisă, obiectivă, științifică, asupra principiilor fondatoare ale Statelor Unite ale Americii. Părinții Fondatori ai SUA au revenit la principiile naturale, la statul natural, pe cât le-a fost cu putință.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. Dacă am vorbi de stat în afara cetățenilor (ceea ce deja înseamnă că nu mai este stat natural!), am putea, cel mult, să vedem statul ca prestator de servicii pentru cetățeni. În niciun caz statul nu este și nu a fost vreodată „furnizor de bunuri”, așa cum nu a fost niciodată „producător de bunuri”. A pretinde că statul este furnizor de bunuri este la fel de (i)logic cu a pretinde că vânzătorul de la magazin este furnizor de bunuri. Totuși apare această pretenție, că statul ar fi furnizor și chiar producător de bunuri, pentru că pretenția justifică tâlhărirea cetățenilor. Funcționează aici extrem de bine o strategie bipolară ori schizoidă a Comunismului: ceea ce și când convine mafiei este al poporului, ceea ce și când convine mafiei este al statului. De exemplu, hotărârile („deciziile”) sunt luate de tâlhari (= funcționarii de stat și politicienii statului comunist), dar vina pentru rezultate este atribuită poporului. Un exemplu simplu și recent este cumpărarea produselor „medicale” de extrem de proastă calitate zise „vaccinuri Pfizer”; o „decizie” a unor funcționari și politicieni ai statului tâlhăresc, pe care trebuie să o plătească cetățenii. Se poate vedea astfel că statul nu „furnizează bunuri”, că nici nu are de unde: tot ce deține statul este furat de la cetățeni. Iar apoi statul „vinde cetățenilor” ceea ce a obținut de la ei! Această schemă tâlhărească este esența statului comunist.
România Străveche - Ancient Romania 