Categorie: Critică

Limba noastră, de Alexei Mateevici

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

„N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”
Alexe Mateevici
(la Congresul Învățătorilor din Basarabia, 25-28 Mai 1917)

 

Limba noastră

Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Limba noastră-i foc ce arde
Într-un Neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.

Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.

Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.

Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.

Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri.

Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.

Limba noastră-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.

Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.

Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.

Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul Țării noastre dragă.

Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.

Alexei Mateevici

alexei_mateevici.jpg

Fiu de preot, preot și teolog – absolvent al Școlii Teologice și al Seminarului din Chișinău, dar și al Academiei Teologice de la Kiev -, Alexei Mateevici este un Român ce a trăit deplin Ortodoxia și dragostea de Neam. Devenit profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chișinău, face parte dintre preoții și teologii basarabeni ce păstrează aprinsă flacăra Credinței în Christos și a iubirii față de Neamul Românesc. Această ardere a sufletului său a fost exprimată în fapte şi cuvânt. Cea mai vestită exprimare este această floare poetică, Limba noastră, un manifest al românității, al dăinuirii, al iubirii de Neam și Țară.
Merită să vedem aici măcar faptul că prin fraza „graiul Țării noastre dragă” Alexei Mateevici face deosebirea dintre Țară și Stat. Căci Statul era rusesc, era țarist, era ocupația dușmană ce cotropise pământurile străbune, începând cu Zaporojia și Chersonezul, apoi cu Vozia (Transnistria) și Delurimea (Podolia), trecând apoi la răsăritul Moldovei, denumit Basarabia. Dar Alexei Mateevici nu face greșeala sinucigașă de a crede că Statul rusesc, ocupant, este „Patria”. Așa cum Nichita Stănescu știa că „Patria mea este limba română” și Alexei Mateevici știe că între Patrie, Grai și Credință există o legătură pe care nu o poate rupe un stat vrăjmaș, o ocupație străină.
Iubirea față de această Patrie Românească este atât de mare încât Alexe Mateevici ajunge, ca preot militar, pe frontul românesc, luând parte și la luptele de la Mărășești.
Dă jertfa supremă în 1917, în urma îmbolnăvirii de tifos exantematic; spitalul militar nu-i salvează viața, dar înainte de a se stinge, cu doar câteva luni, izbutește să publice, printre alte versuri patriotice, Limba noastră. Mărturie din tranșeele războiului a unei iubiri veșnice.
Nu a izbutit să vadă, aici pe pământ, Unirea pe care o visase, și pe care o împlinise în sufletul și jertfele sale. S-a bucurat de ea din Ceruri.
În doar 29 de ani (s-a născut în 1888), Alexei Mateevici a luminat atât de puternic încât numele său a rămas și rămâne un chip al preoției românești depline, în care dragostea de Neam stă în lumina iubirii de Dumnezeu, în care munca și lupta pentru Țară și Neam sunt libere de orice umbră de xenofobie sau extremism. Floare a sufletului românesc, Alexei Mateevici ne-a lăsat o viaţă pilduitoare și, credem noi, cea mai frumoasă poezie închinată graiului strămoșesc.

Cândva am fost întrebat care este modelul meu de preoție; interlocutorul așteptându-se la numele marilor sfinți pe care am avut binecuvântarea să îi cunosc (precum Sfinții Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa ș.a.a.). Dar i-am dat numele celui pe care d-sa îl știa doar ca poet, Părintele Alexei Mateevici.

 

                                                                                   

Recenzie de Alexandra Ioana la „Prin coline şi neguri” (partea a III-a din DSV)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Volumul trei debutează cu drumul făcut de eroii noștrii și însoțitorii lor spre Tărâmul Uriașilor.
Zâne, pitici vechi și pitici mici – iutaci, cerbi înstelați, păsări de foc. Toate aceste ființe superbe, desprinse parcă din basme, li se arată eroilor noștrii în drumul lor, lăsându-i cu gura căscată în fața frumuseții, inocenței și înțelepciunii acestor creaturi pe care, deunăzi, le credeau a fi născociri. Însă pe drumul spre Vozia totul este posibil, așa-i?
IMG_20171217_164827.jpg
A se vedea şi recenziile aceleiaşi autoare la Cei trei şi Pădurea cea Mare şi, respectiv, Cei trei şi luptele Deralei …

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

Cei trei şi luptele Deralei – o recenzie de Ioana Alexandra

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

20180102_101855 mic

„Acțiunea se desfășoară rapid, nelăsând loc de odihnă nici celor trei tovarăși, nici cititorului, care sub nicio formă nu poate intui ce se va întâmpla mai departe. Orice mică ipoteză este emisă în zadar și nu este loc de presupuneri ori scenarii, cu toate că acestea ar fi multe, însă clar nu te poți apropia de adevăr, imaginația autorului și modalitatea prin care își încearcă personajele fiind extrem de ingenioasă.”

Restul pe blogul autoarei…

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

O poveste care să vă aducă aminte de frumusețea vremurilor de altădată, de… „Drumul spre Vozia”!

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

De curând am descoperit o nouă serie scrisă de un autor român contemporan, o serie formată din trei volume: Cei trei și Pădurea cea Mare, Cei trei și luptele Deralei, Prin coline și neguri.

Sper că vă amintiți peripețiile celor trei buni prieteni – Dan, Mitu și Surdul, care au plecat din satul lor natal, Șindrilița, spre Vozia, străbătând Pădurea cea Mare, aflând în drumul lor noi locuri, oameni și obiceiuri, încercând să se familiarizeze cu acestea și să treacă cu bine peste obstacolele întâlnite la tot pasul. Despre primul capitol al poveștii, despre curajul și iscusința celor trei, despre locurile sălbatice și magice v-am vorbit în recenzia primei cărți, Cei trei și Pădurea cea Mare. Un început promițător, o călătorie palpitantă, misiuni fascinante. Acum este timpul să aflăm cu ce sunt nevoiți să se confrunte eroii noștrii preferați în luptele Deralei.

“Se pregătiseră toată copilăria pentru a străbate Pădurea cea Mare, apoi Derala și oricare alte ținuturi, ca să ajungă în Vozia, cetatea cea mare despre care se spunea că este chiar la marginea lumii, la țărmul la care se întindeau două mări, două mări ce înconjurau lumea.” 

“Nu se știe unde mergeau și de ce plecaseră de acasă, povestea un bătrân la o șezătoare, dar Pădurea cea Mare îndată i-a recunoscut, căci îi aștepta de multă vreme. Ei erau cei meniți să o scape de blesetemul cel urât al Nălucilor…”

În călătoria lor anevoioasă, își găsesc noi persoane de încredere, pe care se pot baza la nevoie și cu care lucrează extrem de eficient împreună, uneori în tandem, de parcă ar fi fost pregătiți pentru acest lucru. Însă, așa cum se întâmplă în realitate, uneori câștigăm ceva, pentru ca mai apoi să pierdem altceva, iar cei trei se văd nevoiți să facă față unor noi dezamăgiri și trădări din partea unor persoane pe care odinioară credeau că se pot baza. De parcă viața îți râde în nas și îți arată că nu poți avea ceva fără a pierde altceva sau pe altcineva, la care chiar țineai. Din acest punct de vedere, dar și remarcând multe alte lucruri asemănătoare pe parcursul lecturii, volumul îmi pare foarte realist și convingător, deși face parte dintr-un roman fantastic. Însă autorul este un bun cunoscător al firii umane și împărtășește cititorului cunoștințele sale, cărora le dă glas prin intermediul poveștii de față.

Volumul Cei trei și luptele Deralei este mai complex și mai surprinzător decât precedentul, întrecându-mi toate așteptările, transportându-mă încă de la primele pagini în fantastica lume… continuarea aici… 

Recenzie la „Cei trei şi luptele Deralei„, semnată Alexa Ioana şi apărută pe blogul Twistinmysobriety… 

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

O frumoasă poveste despre curaj, prietenie și onoare, despre… „Drumul spre Vozia”!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

„Pădurea cea Mare nu e doar ciudată, ci și cunoaște unele lucruri, pe care nici omul nu le știe despre sine. Și aceasta poate fi foarte rău. Sau bine?”

Așa începe primul capitol din această carte, o carte în care ni se vorbește despre o călătorie (inițiatică), o pădure (care își are propriile secrete) și trei prieteni.

Șindrilița este locul din care Dan, Mitu și Surdul, trei prieteni nedespărțiți plecă spre Pădure, pornind la drum spre a cunoaște tainele codrului și a se familiariza cu pământurile acestuia, ignorând poveștile înspăimântătoare care se spun despre Pădure.

Pe parcursul drumului, cei trei prieteni se văd nevoiți a înfrunta pericolele naturii, aflând pe propia lor piele că nu este ușor să răzbești departe de confortul casei. Cu toate acestea, Dan are o misiune de îndeplinit, o misiune cu totul diferită față de motivul pentru care plecaseră cei trei la drum. Iar tovaărșii lui, aflând acestea, nu îl lasă de izbeliște, ci se angajează să-l urmeze în călătorie, fie chiar de or pieri toți trei.

Cuvântul dat este sfânt pentru Dan, chiar dacă la început nu știe exact ce a promis. Dintre cei trei, Dan este cel mai cumpătat și cel mai înțelept, deși nu poate fi considerat puternic, precum prietenul său Surdul, dar categoric este puternic în alte moduri.

„De mic fusese cu gândul la ea (..) Poveștile și istorisirile despre ea – care în mintea lui erau totdeauna deosebite unele de altele – le ținea minte pe de rost de cum le auzea. Nimeni nu l-ar fi putut întrece în poveștile despre Pădurea cea Mare, deși era doar un copil (..) Nu avea o foarte mare putere, așa cum aveu alții. Surdul, de pildă, era renumit pentru puterea sa. Mitu, deși renumit ca guraliv, era, de asemenea, temut pentru iuțeala cu care sărea la harță și să te ferească Dumnezeu de loviturile lui ! Dan era departe de ei. Și totuși, pe asuns, și Mitu, și Surdul se temeau de el. În luptele pe care doar între ei le dădeau,agerimea și înțelepciunea lui Dan biruiau întotdeauna.”

Motivul prieteniei, motivul călătoriei, motivul misiunii. Acesete trei elemente, aceste trei motive le-am perceput drept principalii pioni pe care este zugrăvită povestea.

Pădurea cea Mare îi farmecă și îi înspăimântă deopotrivă, îi atrage și îi intrigă. Visurile pe care le aveau de mici, de a cerceta și de a cuoaște mai îndeproape pădurea, nu sunt anulate de nenumăratele pericole, anunțate cât și neanunțate ale codrului:  ființe sălbatice și necunoscute ce sălășluiesc în adâncul pădurii și ies la iveală din ce în ce mai des și, culmea !, chiar și în miezul zilei. continuarea aici… 

Recenzie la „Cei trei şi Pădurea cea Mare„, semnată Alexa Ioana, blogul Twistinmysobriety … 

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă