"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
„S-au făcut blocuri gri, în zone gri. Totul era mort. Am 62 de ani și știu cum a fost atunci: întuneric, foame, frig, lipsuri… Nu idealizez vremurile de acum, dar nu aș mai vrea vremurile de atunci cu toate lipsurile de acum. Problema este că acum putem vedea brațele caracatiței și atunci nu puteam.”
Puțini știu cât de îngrozitor arătau străzile după ce se construiau blocurile. Cu ceva „noroc” erau asfaltate, dar pe lângă blocuri erau grămezi de noroi, lut, pietre, iar dacă fuseseră case, moloz și alte resturi. Era o înfățișare tipică de pușcărie: clădiri din beton armat, văruite uniform, cu drumuri trasate clar să poată fi urmărită orice mișcare. Și era urmărită, căci în fiecare bloc trebuia să fie cel puțin un turnător sau un securist (mai mult sau mai puțin acoperit).
Cei care s-au trezit în anii ’80-’90 cu grădinile blocurilor pline de copaci, pomi sau flori, nu au idee că acestea au fost făcute de localnici, pe banii lor. Statul, care le demola casele și îi silea să se mute, după ce îi trecea prin tone de umilințe birocratice și îi punea să plătească decenii pentru locuințele „date”, nu asigura un minimum de condiții. Instalațiile electrice erau minimale până la ridicol. De multe ori frigiderul și fierul de călcat erau de ajuns ca să ardă siguranța. Pe pereți apărea mereu igrasie, oricât oțet sau clor foloseai să o îndepărtezi. Iarna dârdâiai de frig în casă, vara de topeai de căldură. Era și o glumă tristă pe temă, în două forme, una mai blândă, alta mai radicală:
„Afară-i frig, în casă-i frig, deschid fereastra larg și strig: Îți mulțumesc, Partid iubit, Că ne-ai (m-ai) călit!”
sau
„Afară-i frig, în casă-i frig, deschid fereastra larg și strig: Îți mulțumesc, Partid iubit, Că ești condus de un tâmpit!”
Pe acest fond, evident că nu se punea problema ca „statul să pună flori, pomi etc.”. De altfel ar fi ușor de înțeles asta pentru orice om rațional, pentru că statul neocomunist de astăzi, prin primăriile locale, realizează o uniformizare șocantă: ca garduri, spații verzi, copaci etc. În Comunismul vechi, uniformitatea este și mai puternică (după cum se poate vedea chiar la blocuri!). Deci, dacă statul ar fi asigura „spațiile verzi” ale blocurilor, toate acele spații ar fi fost făcute la fel.
În realitate, în deșertul cenușiu al Comunismului, Românii se încăpățânau să fie gospodari! Se adunau și hotărau să planteze trandafiri sau panseluțe, gherghine sau lalele sau ce li se părea potrivit. Să pună plopi, „că cresc repede”, caiși, „că cresc repede și dau și fructe”, cireși, „că au flori frumoase și fructe gustoase”, tei, „că țin umbră și miros frumos și florile sunt și bune de ceai”, platani, „că se fac mari și țin umbră” ș.a.m.d. Să facă grad metalic de tipul ăla sau celălalt, pentru că e aproape uzina X ori fabrica Y și vecinul acela are o relație „ca să putem cumpăra gard”. Ori să facă „un gard mic din plasă de Buzău, că ne putem permite și se face repede și ușor”. Sau să pună gard verde, „că arată mai frumos și ține puțină liniște față de țipetele copiilor, mai ales pentru cei de la primele etaje”. Etc., etc.
Aceste spații verzi au transformat deșertul cenușiu alblocurilor comuniste într-un peisaj în care aveai pe ce să-ți și odihnești ochii. Dar ele nu erau ale Comunismului, erau ale Românilor. Ale Comunismului sunt cenușiul, sărăcia, foamea, boala, igrasia, blocurile…
Revenim (e pluralul politeții!) cu șirul Binele Comunismului, după al patrulea material al seriei. Aici redăm adevăruri despre Comunismul din România, cu nădejdea că îi vor feri pe unii de propaganda extremismului de Stânga (sau de orice altă orientare!).
Una dintre minciunile comune este:
„Era bine în Comunism că fiecare avea unde să locuiască.”.
Ai zice că până la Ceaușescu (maniacul mutării oamenilor în blocuri), Românii stăteau în masă în corturi, în peșteri sau sub cerul liber! Parcă vezi „hoardele” de Români dârdâind în frig, topindu-se în arșiță, că „nu le dădea nimeni case”. Și, iată, veni Comunismul să le ridice barbarilor din corturi, peșteri și de sub frunzare „locuințe”! Și, iată, Comunismul „a dat case oamenilor”! Această prostească și otrăvită închipuire este înghițită fără pic de gândire de mulți. Unii, bătrâni securiști, turnători, colaboraționiști, care oftează după arginții crimelor și trădărilor săvârșite. Alții, tineri prea puțin obișnuiți să cearnă ideile culese din familie, societate, internet.
Adevărul este însă că Românii au fost scoși cu forța din casele lor de Comunism, ca să fie închiși în pușcăriile numite blocuri. Rostul acestei mutări nu a fost „să se dea case Românilor”! Dimpotrivă, a fost să se ia casele și pământurile Românilor, iar aceștia să fie mutați în spații mici, în care nici pereții nu erau ai lor, unde putea fi supravegheat și ce spun, și ce mănâncă, și cu cine se întâlnesc, orice!
La curte, Românii aveau o bucată de grădină: creșteau acolo mărar, pătrunjel, usturoi, ceapă, morcovi, roșii, varză, ștevie și multe altele. Aveau ce pune pe masă, măcar cât de cât! Dacă era puțin mai mare curtea, și era loc și de ceva buruiană, se puteau crește și niște păsări: găini, gâște, porumbei, rațe, curci… Până la mijlocul anilor ’90 ulițele satelor încă erau pline de păsări; încă era greu să șofezi repede prin sate, că te pândea primejdia să lovești găini sau gâște sau curci sau rațe. Ei bine, așa erau ulițele satelor cu case. Căci acolo unde Comunismul le-a ras, înlocuindu-le cu blocuri, era gol, sărăcie, foame.
La fel era și în „satele orașelor”. Căci orașele erau împărțite în mahalale (în care stăteau mai ales străini, după fel sau amestecați între ei, ori și cu Români) și sate, care erau vechi așezări românești, cu rosturile lor. În „mahalalele românești”, cum li s-a spus mai apoi de intelectuali și administrație, fiecare curte avea cel puțin un pom: păr, sau măr, sau nuc, sau cireș, sau gutui, sau prun, sau alun, sau smochin, ce îi plăcea familiei. Multe curți aveau câțiva pomi. Cu fructele lor. Aveau și o grădiniță (pentru zarzavaturi), unele și o grădină (pentru legume). Și nu puține aveau găini, porumbei, gâște etc.
Altfel spus, o casă românească era o țărișoară în sine, cu resursele sale și libertatea sa. Asta a vrut Comunismul să nimicească! De aceea s-au ras casele și curțile oamenilor. De aceea s-au construit blocuri nesigure, insalubre, înghesuite, prost gândite, de multe ori prost construite. Ca să se ia Românului orice libertate!
De aceea au pus „faraonii Comunismului” zeci de mii de sclavi să construiască în nebunie blocuri. Blocuri construite din banii poporului, iar apoi plătite de poporul silit să se mute în ele de Comunismul care le furase și nimicise casele și curțile. Adică Ceaușescu nu a dat case ori locuințe, Comunismul nu a dat case ori locuințe. Că nu le-au ouat ei, nu le-au moștenit și nu le-au dat, din cuibarul sau moștenirea lor, pe gratis. Nu Comunismul sau Ceaușescu „a construit”: oamenii au fost siliți să construiască pușcăriile în care au fost mutați cu de-a sila, locurile de muncă forțată în care au fost obligați să se angajeze. Ca să fie, pentru totdeauna, sclavii sistemului.
Acesta este „binele” locuințelor comuniste, adică a blocurilor. De aceea orice Român care poate, se mută la casă. Pentru că blocurile sunt, în sine, pușcării mascate, gândite și construite ca atare.
Neocomuniștii și Bolșevicii folosesc pentru avort (= acțiunea de ucidere a unui om în stadiul intrauterin) și termenul de healthcare sau health care, care poate fi înțeles, după context, ca: – medicină preventivă (îngrijire medicală; îngrijirea sănătății) – sănătate publică (politicile de sănătate publică). Din amândouă variantele rezultând că avortular fi un drept medical. Este?
Biologic, omul se definește în primul rând prin codul genetic. De pildă, foarte mulți oameni își pierd, în urma unor boli și operații, felurite părți ale trupului: apendicele sau amigdalele, în primul rând, apoi tiroida (parțial sau total), uneori (ferească Dumnezeu!), părți din ficat, din intestine, un rinichi, părți din plămâni, un deget, un picior etc., etc. Toate aceste deosebiri organice între omul dinainte de pierdere și omul de după pierdere nu îi schimbă identitatea și statutul: este același om, pentru că are aceeași identitate, pentru că are același suflet și același cod genetic. Subliniem cod genetic, deoarece biologia nu cunoaște mijloace de identificare (sau cercetare) a sufletului. Ca urmare, codul genetic rămâne indicatorul fundamental al identității.
Atunci când o femeie devine mamă, adică devine însărcinată, starea ei este: a)naturală și b) de purtătoare (de sarcină, de copil, de om în fază intrauterină)
a) Biologic, starea de sarcină a femeii, ca și a altor femele ale mamiferelor, este nu doar o stare naturală, ci este o stare benefică, esențială pentru supraviețuirea speciei. Pentru că dintre cele două linii care asigură supraviețuirea, adaptarea la mediu și înmulțirea, a doua este cea mai importantă. Sunt, adică, specii cu bună adaptare la mediu și fertilitate scăzută, care sunt amenințate cu dispariția sau distruse de schimbările de mediu. În timp ce specii cu adaptare slabă dar fertilitate mare trec peste toate.
b) Ca purtătoare (stare descrisă și prin expresia însărcinată), femeia duce în pântece un alt om. Acest lucru este limpede prin faptul că omul intrauterin (numit și făt sau fetus, care înseamnă copil) are propriul ADN. După cum se vede la punctul anterior, purtarea sarcinii este esențială pentru supraviețuirea speciei. Ca urmare, prin sarcină, femeia îndeplinește un act cel puțin egal cu lupta cu factorii ostili (fiare, calamități, războaie etc.) a bărbatului.
În toate aceste elemente vedem că lipsește cu desăvârșire orice element negativ al sarcinii. Asemenea elemente nu existăbiologic. Propaganda neocomunistă pretinde că „grețurile de sarcină” sau alte asemenea stări ar dovedi negativitatea (parțială sau totală) a sarcinii. Acest sofism este la fel de absurd cu pretenția că oboseala ar dovedi negativitatea muncii sau antrenamentului. Restul pretextelor invocate de propaganda neocomunistă sunt strict ceea ce am spus: pretexte. Ele țin de manipularea emoțională a oamenilor (și mai ales a femeilor) spre a le smulge din rostul lor natural.
Și, da, ține de libertatea omului să facă păcate, adică să facă răul. Inclusiv să pretindă că răul nu s-ar plăti. Deși se va plăti mai mult decât deplin, căci acela care acceptă răul ca stare alege Iadul. Dar din punct de vedere biologic lucrurile sunt limpezi: – starea de sarcină este o stare naturală, benefică, esențială pentru supraviețuirea oamenilor – îngrijirea medicală (medicina preventivă) are datoria să se axeze pe susținerea natalității, în primul rând prin susținerea sănătății viitoarelor mame (medicină preventivă), apoi prin susținerea sănătății femeii însărcinate și a copilului din pântecele ei (îngrijirea sănătății), apoi prin susținerea sănătății după naștere pentru femeie și copil/copii; acestea sunt politicile de sănătate publică științifice, corecte. Dat fiind că orice copil mort înainte de naștere este o scădere a șanselor de supraviețuire a comunității (speciei), avortulnu poate fi încadrat ca „îngrijire medicală”, ci drept crimă. Singura împrejurare în care avortul poate fi tolerat este atunci când avem sarcini neviabile care pun în primejdie mama (ex.: sarcini extrauterine). În rest, chiar dacă sarcina pune în primejdie mama sistemul medical trebuie să găsească soluții pentru a o salva salvând copilul. Ceea ce, la nivelul tehnologiilor actuale, este mai mult decât posibil.
Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea. Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!
O pildă mai veche este aceea a sarmalelor. După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post. Cele de dulce erau în trecut de două feluri:
cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carneade porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de viemurate, brânza și untul. În afară de daciculbrânză, celelalte cuvinte sunt din latină.
Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină (orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care au ajuns pe aici mult după ce s-au născut Românii este cel puțin ilogică).
Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali. La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc. Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme. Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz. Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.
Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească (?). Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi. Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”. Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin! Hai să vedem un exemplu!
De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turceascăherghelie. Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie. Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor. Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică. Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele. Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”. (Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)
Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești. Printre care și cu sarmalele. Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?
brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
curechi umpluți (denumire 100% latinească)
foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
perișoare (cuvânt de origine latină)
perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)
Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente. Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească. O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.
Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce? Pentru că,
1.Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).
2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clarcumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.
3.Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, devin tot mai mult asemenea Românilor,
4.Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce
5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor! Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult). Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,
6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.
Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!). WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.
Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.
Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare? Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față. Desigur, este o ipoteză.
Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți. Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Sarmale din foi de varză murată și carne de porc Foto: Mihai-Andrei Aldea
Revenim cu două întrebări pentru Nichifor Crainic. Și reluăm începutul de la foarte scurtul interviupublicat acum câteva zile.
Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva). Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică. Prin urmare, ne-am hotărât să îi punem câteva întrebări! Am început cu două întrebări, prima fiind ce înseamnă a fi naționalist? iar a doua ce înseamnă a fi naționalist în România? Răspunsurile au fost clare, dar în ceea ce privește naționalismul în România s-a înfățișat o stare dureroasă, tristă, bolnavă: iubirea de neam și țară este prigonită în România până la nimicire fizică.
Prin urmare, am revenit cu două noi întrebări, ce ni se par de mare greutate.
Noi: Dat fiind că prima afirmație din Constituția României e aceea că „România este stat național”, dat fiind că sunt proclamate și apărate de aceeași constituție suveranitatea națională, simbolurile naționale, securitatea națională, cultura națională și alte noțiuni naționaliste; dat fiind că aceeași constituție interzice defăimarea națiunii și ura națională, ar trebui să avem sprijinul deplin al statului pentru naționalism. Și totuși, dimpotrivă, naționalismul românesc cel mai curat, cel mai îndreptățit, cel mai legal și decent, este, cum ați spus, prigonit. De unde această contrazicere extremă între Constituția României și practica autorităților de stat?
Nichifor Crainic: Constatările acestea duc la una și aceeași concluzie: că pătura noastră conducătoare e coruptă până în măduva oaselor. În suprastratul conducător s-a încuibat un virus permanent, care roade energia morală a celor care se ridică sus. E adevărat că acest suprastrat a fost alcătuit multă vreme din scursura Levantului. Seminția aceea a dispărut [oare? n.n.] dar virusul a rămas. Optimiștii au sperat că forțele ridicate din sănătatea țărănească vor schimba fața lucrurilor cu vigoarea lor morală, proaspătă. Dar s-au înșelat. Am urmărit ani de zile procesul de transformare a național-țărăniștilor, bunăoară. Oameni ridicați din popor în cea mai mare parte, fii și nepoți de țărani. Avalanșa lor în loc să schimba fața morală a statului a sfârșit printr-o asimilare a oamenilor acestora în structura coruptă a statului. Din exponenți ai țărănimii, au devenit uzurpatori și dușmani ai românismului. Pentru oamenii de felul acesta drumul puterii trece prin complicitatea cu străinismul parazitar. A conduce România în sensul curent presupune condiția prealabilă de a trăda. Politicianul se simte puternic numai în actul de prigonire a românismului și înțelept numai în lepădarea de specificul spiritual al strămoșilor lui. Români deznaționalizați – iată ce sunt în majoritatea lor conducătorii noștri politici. Puși în fața naționalismului, au îndată sentimentul intim al propriei turpitudini [mârșăvii n.n.]; și ca să se elibereze de această stare sufletească îi prigonesc pe naționaliști cu zvăpăială de apostoli. Căci numai apostazia cunoaște înverșunarea nimicitoare împotriva credinței părăsite, și numai trădarea alimentează ura împotriva celor trădați. Prigonitorii naționalismului sunt unelte ale străinismului împotriva propriului neam.
Noi: Și ce rămâne de făcut unui Român (unei Românce) în aceste împrejurări?
Nichifor Crainic: A face naționalism în asemenea condiții implică două sarcini deopotrivă de grele. Una, să lumineze necontenit pe consângeni în propria istorie. Și alta, să te aperi necontenit de loviturile apostaților și trădătorilor. Cu o mână să arăți drumul spre zorile neamului, cu cealaltă să ții spada împotriva loviturilor din spate. Din punct de vedere omenesc, în sensul obișnuit, evident nu e o existență de invidiat. Dar din clipa în care te simți Român, și nu altă lighioană sub soarele lui Dumnezeu, ai datoria să porți această existență cu sudoare de sânge. Descriind oricât de palid neplăcerile îndurate, nu-mi vin nici lacrimile babei în gene, și nici regretul că n-am trăit altfel decât am trăit.
Răspunsurile lui Nichifor Crainic sunt culese din memoriile sale. Se spune că Istoria este învățătorul vieții. [Historia magistra vitaeest.] Și iată, se pot găsi răspunsuri uimitor de actuale și de interesante, la întrebări de azi, în trecut. Acum, desigur, este în puterea fiecărui cititor să cearnă și aleagă. Să cântărească, adică, în ce măsură aceste răspunsuri îl limpezesc ori ba. În ce măsură i se par adevărate, iar calea zugrăvită în ele, de urmat. Noi, ne-am făcut și ne facem, după putință, datoria. Mărturisind și trăind ceea ce știm că este Adevărul sau adevărul. Aconsemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Crucea e singura cale către Lumină, Înviere, Fericire foto: Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 