Categorie: Politică
Şi laşii scuipă pe bravi
Un deţinut politic, Nicolae Steinhardt, observa că cele mai mari ticăloşii, păcate şi patimi sunt cele care par mărunte. Cele care, otrăvind sufletul până în străfunduri, minor în aparenţă, dar definitiv, aduc omul şi societatea într-o stare de răutate fundamentală. Aici intră laşitatea, lipsa de demnitate, meschinăria şi multe altele.
Una dintre cele mai scârbavnice răutăţi ale lumii a fost veşnica grabă a laşilor de a-i scuipa pe bravi.
„Neputând să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire?„, întreba retoric Mihai Eminescu. El cunoscuse reflexul ticălos al decăzuţilor de a încerca să-i tragă în mlaştina cu rahat pe cei care se înalţă.
Acelaşi reflex îl vedem în jurul lui 21 Decembrie la foarte mulţi care scuipă pe jertfa celor care au ieşit atunci în stradă.
Fac un mic exerciţiu de analiză istorică şi politică: ce se întâmpla dacă nu ieşeau în stradă, dacă nu luptau şi chiar mureau cei care au făcut-o?
Ce se întâmpla dacă am fi stat acasă?
FSN-ul exista deja – i-am auzit primul comunicat cu câteva luni înainte de Congresul PCR, comunicat difuzat la Radio Europa Liberă şi/sau Vocea Americii.
Ar fi preluat puterea uşor, folosindu-se de agenţii strecuraţi să simuleze mişcările populare. Pentru că, în acest exerciţiu, Românii ar fi stat toţi acasă, nu ar fi existat sutele de mii de nebuni care au ieşit în stradă.
În stradă, prin urmare, ar fi fost doar „ei”: agenţii Securităţii, KGB-ului, AVO etc., care ar fi îndeplinit planul pentru România.
Deci, ar fi preluat puterea în ţară şi, simulând lupte cu „forţele teroriste ceauşiste”, i-ar fi chemat în ajutor pe Sovietici. Ceea ce, credincios planului iniţial şi comandanţilor de la Moscova, Ion Iliescu a încercat, de fapt, să facă. Doar că strada şi Guşe i-au dat planul peste cap.
Dar în exerciţiul nostru NU există Români în stradă, nu există nimeni care să fie gata să intre în Palat şi să-i sfâşie pe cei care îi cheamă pe Sovietici, nu există nimeni care să-l sprijine pe Guşe. Există doar conspiratorii şi oamenii lor. Guşe, dacă scoate un cuvânt împotrivă, se trezeşte arestat şi executat drept „contra-revoluţionar” şi „terorist ceauşist”.
Trupele sovietice intră în România, „ca să apere populaţia de terorişti”.
Să crezi că s-ar mai fi retras înseamnă să fi desprins de realitate: Armata a 14-a este şi acum în Transnistria.
Trupele ungureşti intrau şi ele, „să-i apere pe etnicii Unguri şi pe toţi Transilvănenii de teroriştii ceauşişti”.
Conform planului, în Dobrogea Sovieticii s-ar fi întâlnit cu „fraţii Bulgari”.
Răzbunarea pentru 1968 ar fi fost deplină, iar Ceauşescu ar fi fost executat doar după ce vedea România cucerită şi împărţită de cei pe care îi sfidase la invadarea Cehoslovaciei.
Planul – devenit public încă în 1990, dar încă ignorat de mulţi – era ca România să fie prima împărţită.
Moldova, Maramureşul şi Delta Dunării treceau la URSS, Dobrogea la Bulgaria, Transilvania şi Crişana la Ungaria, pentru Banat se certau Ungaria şi Iugoslavia.
Desigur, era doar prima parte a proiectului, pentru că ar fi urmat împărţirea Cehoslovaciei şi Iugoslaviei etc.
Dar vorbim despre România!
Care ar fi fost redusă cel mult la Muntenia şi Oltenia şi ar fi devenit lagărul de „refugiaţi” al Europei.
Pentru ceea ce ar fi suferit Românii atunci, ceea ce trăim noi ar fi părut fericire…
Românii ar fi fost mai puţin în Europa decât sunt Kurzii pe pământurile lor străbune, împărţite între ţări străine.
Ne este rău, dar ar fi fost de mii de ori mai rău.
Asta s-ar fi întâmplat dacă nu ar fi ieşit în stradă sute de mii de Români.
Da, România suferă.
Da, România nu o duce bine.
Dar dacă acei nebuni nu ieşeau în stradă, nu ar mai fi existat România, iar suferinţele Românilor ar fi fost de mii de ori mai mari.
URSS-ul, conform planului, a fost destructurat, desfiinţat.
Iugoslavia, conform planului, a fost destructurată, desfiinţată.
Cehoslovacia, conform planului, a fost destructurată.
Germania, conform planului, s-a unit şi a devenit prima putere europeană.
Crimeea, conform planului, a fost separată de Ucraina şi a căpătat un statut special.
Toate acestea – inclusiv schimbările din Caucaz – erau figurate pe o hartă apărută public în 1990.
Cu o singură excepţie: România!
Prima programată să fie destructurată, desfiinţată.
Doar că România era (este) o naţiune, nu o alcătuire artificială. Şi a avut sutele de mii de nebuni care au ieşit în stradă.
Ar fi putut România să meargă mai bine?
Să nu rateze Unirea din 1990, blocată de Ion Iliescu?
Să nu aibă trădătorul tratat cu Ucraina, impus de Emil Constantinescu şi Victor Ciorbea?
Să nu ajungă la peste cinci milioane de Români daţi afară din Ţară? (etc., etc.)
Da.
Dacă ar fi fost ascultaţi cei care au ieşit în stradă şi au supravieţuit.
Dacă poporul i-ar fi urmat pe ei, în loc să urmeze Comuniştii din eşaloanele doi şi trei care s-au cocoţat la putere (din păcate, asta a mers conform planului…).
Dacă se respecta măcar punctul 8 de la Timişoara.
Dacă poporul i-ar fi urmat pe eroi, în loc să-i urmeze pe vânduţi, dacă gloata nu şi-ar fi vândut şansele istorice pe ţoalele şi mărgelele colorate ale străinilor.
Însă asta nu este vina sau problema celor care am ieşit în stradă atunci.
Este vina celor care au (aţi) votat cu FSN-ul, Ion Iliescu, Petre Roman…
Cei care au luptat şi au murit la Revoluţie şi-au făcut datoria faţă de Ţară.
Lupta lor şi jertfa lor este respectată de către orice om cu demnitate, dar este scuipată de către cei care ştiu că nu şi-au făcut datoria.
Pentru că laşii scuipă pe bravi.
Pentru că este mai uşor să-ţi baţi joc de cei care au făcut ceva, decât să recunoşti că nu ai făcut şi nu faci ceea ce trebuie.
Ticăloşiţii nu înţeleg existenţa cimitirelor militare, acolo unde sunt onoraţi cei care au avut curajul să-şi pună viaţa pentru un crez, fie şi greşit. Ei îşi îndreptăţesc laşitatea cu pretexte filosofice şi scuipă mormintele luptătorilor.
Dar asta nu schimbă măreţia jertfei eroilor!
Eroii de la Revoluţie au oferit României şansa de a mai exista încă trei decenii, a oferit Românilor mii şi mii de şanse de a îndrepta lucrurile, de a face o Românie mai bună.
Ce au izbutit Românii să facă din aceste şanse oferite de Eroii de la Revoluţie?
E o întrebare la care nu Eroii de la Revoluţie trebuie să răspundă, ci aceia care au votat cu cine nu trebuie; şi cei care ştiind că se merge pe o linie greşită nu au făcut tot ce puteau pentru a îndrepta lucrurile.
Cei care au făcut – şi fac – ceea ce puteau şi pot, chiar dacă nu au izbutit să îndrepte mult, tot au dat o mărturie bună; ceea ce înseamnă enorm.
Pentru că pe munca şi jertfa aceasta, de a face binele şi în cel mai cumplit vifor, şi în cea mai cumplită mocirlă, se construieşte tot ce înseamnă eroism şi sfinţenie.
Sfinţii Prigoanelor Comuniste nu sunt oameni care au izbutit să alunge Comunismul din România.
Sfinţii Prigoanelor Comuniste sunt martirii ce au izbutit să fie Români şi Creştini în vreme ce majoritatea cârtea între Cerbul de Aur şi cozile la iaurt, fără să îndrăznească nimic mai mult.
Asta nu face jertfa sfinţilor amintiţi vrednică de dispreţ ci, dimpotrivă, cu atât mai măreaţă.
În Decembrie 1989 nu credeam că vom scoate România din Comunism.
Dar ştiam că merită să încercăm, ştiam că pentru şansa României la libertate şi viitor merită să lupţi.
Pentru această credinţă disperată, unii dintre noi au murit, mulţi au fost răniţi.
Jerfa lor este nobilă şi măreaţă, ca a oricărui luptător pentru o cauză înaltă, mai ales atunci când înfruntă forţe copleşitoare, ştiind că nu are nicio şansă de izbândă.
Stând pentru ceea ce crezi, stând pentru libertate, în ciuda tuturor şanselor, proiectelor, conspiraţiilor, ştii că ai făcut ceea ce trebuie.
Laşii scuipă pe bravi.
Ceea ce arată cât de ticăloşi sunt, cât de murdari sunt, cât de goi sunt. Şi, desigur, cât de sus sunt cei bravi.
Cei căzuţi la Revoluţie au dat României şi Românilor, prin sângele lor, mii de şanse. Care există şi astăzi, întemeiate pe acelaşi sânge, pe aceleaşi jertfe.
Şi fiecare poate să aleagă ce face mai departe.
Filosofează de pe margine? Scuipă pe bravi? Închide ochii? Fuge?
Sau se ridică, munceşte şi luptă.
Chiar dacă nu vei izbuti să schimbi o Ţară sau o lume aşa cum ar trebui, te vei schimba pe tine! Este de ajuns.
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
O mare victorie a diplomaţiei româneşti
Să criticăm ceea ce este de criticat, să lăudăm ceea ce este de lăudat!
În urmă cu puţină vreme s-a dat în Ucraina o lege a educaţiei în care se dă dreptul folosirii limbii materne de către minorităţilor naţionale doar în ciclul primar (clasele I-IV).
Acest pas către genocid cultural, această lege care impune, de fapt, asimilarea minorităţilor naţionale, a fost unanim criticat de Polonia, Slovacia, Ungaria, România, Rusia şi alte ţări, de comunităţile etnice din Ucraina.
Dar, dincolo de reacţiile unor deputaţi ca Matei Dobrovie şi Daniel Gheorghe, şi ale altor oameni politici care au militat pentru o reacţie puternică şi eficientă a Statului Român, părea că nimic nu se va întâmpla, nimic nu se va face practic, real, concret (nu doar declarativ).
Totuşi, neaşteptat, suntem în faţa uneia dintre rarele împrejurări în care putem spune – cu tristă uimire şi temătoare bucurie – că instituţiile Statului, de la Ministerul de Externe la Preşedinţie, şi-au făcut datoria.
Într-un fel sau altul, s-au obţinut de către Diplomaţia Românească, din partea Ucrainei, două gesturi de foarte mare importanţă:
(1) acceptarea supunerii amintitei legi a educaţiei unei analize din partea Comisiei de la Veneţia şi
(2) declararea oficială, repetată, a faptului că Ucraina va respecta concluziile Comisiei de la Veneţia („până la virgulă”, declara Preşedintele Ucrainei, Petru Poroşenko).
În clipa de faţă Comisia de la Veneţia s-a pronunţat asupra legii educaţiei din Ucraina şi a criticat puternic şi detaliat amintitul punct 7. Faptul că dezvoltarea cunoaşterii limbii ucraineene trebuie făcut fără afectarea cunoaşterii limbii materne, faptul că trebuie respectate tradiţiile etnice ale minorităţilor naţionale, faptul că şcolile particulare ale minorităţilor trebuie exceptate de la aplicarea legii şi alte asemenea afirmaţii ale Comisiei de la Veneţia constituie confirmări ale poziţiei româneşti în această privinţă. Şi, totodată, marchează o victorie foarte mare a Diplomaţiei Româneşti într-o dispută pe de-o parte cu o miză foarte mare (supravieţuirea Românilor din Ucraina sau nimicirea lor) şi, pe de altă parte, tristă şi cu accente acute, radicaliste. Accente de care Diplomaţia Românească a ştiut să se ferească şi păstrând un ton cordial – însă ferm – să obţină un rezultat greu de anticipat.
Desigur, situaţia este departe de limpezire.
Îşi va ţine Ucraina angajamentele făcute la nivel guvernamental şi prezidenţial de respectare a recomandărilor Comisiei de la Veneţia?
Va ştii Diplomaţia Românească, mai departe, să fie un partener adevărat pentru Ucraina, un sprijin constructiv în procesul de asigurare a drepturilor minorităţilor şi, în chip specific, a drepturilor la educaţie în limba maternă?
Va avea Statul Român inteligenţa de a acorda fonduri largi şi bine gestionate pentru dezvoltarea şcolilor în limba română din Ucraina şi pentru înfiinţarea unor şcoli noi?
Va ştii Statul Român să ofere burse elevilor şi studenţilor din Ucraina – Români, Ucraineeni şi din alte etnii – care vor să studieze în România?
Etc., etc.
Este foarte mult de lucru în această privinţă, pentru totdeauna, pentru că viaţa statelor este un proces dinamic, aşa cum este şi viaţa oamenilor. Iar o diplomaţie adevărată, de nivel înalt, este şi ea vie şi se adaptează la schimbări, găsind mereu soluţii, căi, poduri spre a realiza construcţiile naţionale şi internaţionale necesare menţinerii şi dezvoltării.
Nu ştiu dacă la întrebările puse aici va exista, aşa cum îmi doresc şi ne dorim toţi, un răspuns pozitiv. Dar însăşi victoria de faţă ne dă speranţe: este un început bun, care a cerut multă muncă şi dibăcie, echilibru, viziune. Putem, deci, să sperăm că şi Diplomaţia Românească şi Ucraina vor găsi calea prin care să ducă mai departe această lucrare, spre câştigul ambelor părţi.
Şi, poate, o să vedem aceleaşi victorii diplomatice – din care nimeni nu pierde – extinse şi în legăturile României cu Serbia, Macedonia, Bulgaria, Albania, Grecia şi alte ţări în care minoritatea de limbă română este departe de a avea o situaţie bună. Deocamdată.
Până atunci, felicitări celor care au înfăptuit această realizare! Şi la cât mai multe!
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
On the egde of nuclear war
Give me, God, the Romanian’s mind of the experienced one
Romanian proverb
North Korea is very close from a tragic end. There are two sources for this: the economic disaster and the nuclear weapons developing.
The economic disaster is coming to an end. And not a happy one! China can’t sustain forever North Koreea. Other sources for North-Korean economy cannot be found, especially in the middle of the struggle for North-korean nuclear weapons development. The only exit from the crisis is for Kim Jong-un seems to be the same as in the past: some war threats, cooled down by some western humanitarian help. But this exist is close now, and North-Korean leadership seems to not have the power to understand this.
Why?
Why is this exit close now?
Why the North-Korean leadership don’t get it?
Well, the war threat was an crisis exit as long as the big danger was a local war with many causalities. For avoiding it both USA and South-Korea had a disponibility in closing there eyes to North-Korean insolence and give it some help.
But now North Korea is closer and closer to the point that it would be a nuclear threat for any neighbor, even for far-away countries like the USA.
This is something that not only USA or Russia, but even China can not accept it. Existence of efficient nuclear weapons in North Korea mean a deadly danger for any country around it, for any country that could be hit with it. And this is not to be tolerated.
That’s why at this level of its nuclear project North Korea can not use anymore of the war threats like an exit from the crisis.
The nuclear responsibility, the danger of a nuclear war, is too big to be used this way. This is far too childish, and such an irresponsible leadership can not be allowed to have a nuclear arsenal.
So, at first glance, it seems that still it’s an easy way to get out of this situation:
and a North-Korean nuclear disarmament program, negotiated with the USA, South Korea, China and Russia, in exchange for humanitarian support and a graduated release of embargo.
Yes, this is a way out of the crisis.
But, as I said, the North Korean leadership just did not get it!
Why?
Because North Korea is really far from understanding the gap between a nuke and a mid or long-range carrying missile and the real level of modern weaponry.
The truth is that North Korean nuclear technology and its carrying missiles are at the level of the second half of the last century. It can do a lot of damage, but only if all the radars and satellites of the target country are closed. Because today USA, Russia and China have new interception technologies that make impossible any accurate hit with that kind of old technology that North Korea is using. Any eventual nuclear missile launched by North Korea it will be destroyed on his territory or very close to it. And, obviously, nobody will let North Korea to develop it’s military technology even further.
This is the truth the North Korean leadership can not accept. And the „solution” is to develop a better missile, and a better one, and a better one, hoping it will do the trick.
But who will let this happen?
Surely, not USA, not Russia, not even China.
Of course, some people will think that the pride of the North-Korean leadership can suffer because of the own citizens interpretations about the Government’s step back in the nuclear weapons program. This is an illusion. The people of North Korea will take as truth what the Government will tell. For example, that „the great love of peace and harmony make the leadership to decide a wise nuclear disarmament”. The people will cry full of joy for the wisdom of the Government and for the bread that will come.
So, not the people form North Korea is the problem in this matter (even it suffers and it will suffer even more in the future for this).
The real problem is that the North-Korean Government really don’t understand the huge difference between theirs technology and the actual military technology. They had struggle so much for reaching this point that they can’t see that the others are with decades of research, innovations and discoveries away from that level.
If the China, USA or Russia don’t find a way to make the North-Korean leadership to understand this, the war will come. A nuclear war that will hit the North-Korean military points – nuclear or not. It will be a disaster. But a smaller one than the alternative of a nuclear war started by North Korea. It’s a hard choice if we look at the North-Korean people and think at the burden that it is and that it will be on him. But it’s a easy choice if we look at billions of people around North Korea that are threaten by the nuclear program of this country.
It’s very sad anyway, and we can just pray for peace.
Mihai-Andrei Aldea
Partajează asta:
Pe muche de război nuclear
Dă-mi, Doamne, mintea Românului cea de pe urmă
Proverb românesc
Coreea de Nord este foarte aproape de un sfârşit tragic. Sunt două cauze ale acestei situaţii: dezastrul economic şi dezvoltarea armelor nucleare.
Dezastrul economic se apropie de sfârşit. Şi nu de unul fericit! China nu poate susţine la nesfârşit Coreea de Nord. Iar alte surse pentru economia nord-coreeană sunt cu neputinţă de găsit, mai ales în miezul zbaterii pentru dezvoltarea armamentului nuclear. Singura ieşire din criză pare să fie, pentru Kim Jong-un, aceeaşi ca în trecut: ceva ameninţări cu războiul, liniştite de ceva ajutor umanitar. Însă această ieşire este închisă acum, iar conducerea nord-coreeană pare să nu aibă puterea de a înţelege acest fapt.
De ce?
De ce este închisă această ieşire?
De ce conducerea nord-coreeană nu-şi dă seama de asta?
Ei bine, ameninţarea cu războiul a fost o ieşire atâta vreme cât mare primejdie era un război local cu (foarte) multe victime. Pentru a nu se ajunge la aşa ceva atât SUA cât şi Coreea de Sud erau dispuse să mai închidă ochii în faţa obrăzniciei nord-coreene şi să acorde un oarecare ajutor.
Dar acum Coreea de Nord este tot mai aproape de punctul în care devine o ameninţare nucleară pentru toţi vecinii, ba chiar şi pentru ţări îndepărtate, precum SUA.
Este o situaţie pe care nu o pot accepta n doar SUA ori Rusia, dar nici China. Existenţa unor arme nucleare eficiente în Coreea de Nord înseamnă o primejdie de moarte pentru orice ţară din jur, pentru orice ţară ce poate fi lovită de acestea. Este ceva imposibil de tolerat.
De aceea la acest nivel al programului său nuclear Coreea de Nord nu mai poate folosi ameninţările de război pentru ieşirea din criză.
Responsabilitatea nucleară, primejdia războiului nuclear, sunt mult prea mari pentru a fi folosite astfel. Este o purtare prea infantilă, şi o conducere atât de iresponsabilă nu poate fi lăsată să deţină un arsenal nuclear.
Deci, la prima vedere, există încă o ieşire uşoară din această situaţie:
un program de dezarmare nucleară nord-coreeană, negociat cu SUA, Coreea de Sud, China şi Rusia, în schimbul unui ajutor umanitar şi a unei ridicări treptate a embargoului.
Da, există o ieşire din criză.
Dar, după cum am spus, conducerea nord-coreeană pur şi simplu nu o vede!
De ce?
Pentru că este mult prea departe de a înţelege prăpastia reală dintre a avea o bombă nucelară şi o rachetă purtătoare cu rază mijlocie sau lungă de acţiune şi nivelul tehnologiei militare moderne.
Adevărul este că tehnologia nucleară nord-coreeană şi rachetele sale purtătoare sunt la nivelul celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Pot provoca distrugeri uriaşe, dar numai dacă radarele şi sateliţii statelor ţintă sunt în întregime închise. Pentru că astăzi SUA, Rusia şi China dispun de mijloace de interceptare ce fac imposibile lovituri eficiente cu tipul de tehnologie deţinut de Coreea de Nord. Orice posibilă lansare nord-coreeană va fi interceptată chiar pe teritoriul ei, fie foarte aproape de acesta. Şi nimeni nu va permite o dezvoltare şi mai avansată a tehnologiilor militare nord-coreene.
Acesta este un adevăr pe care Guvernul nord-coreean nu îl poate accepta. „Soluţia” este aceea de a construi o rachetă mai bună, şi mai bună, tot mai bună, în speranţa că va ajunge la nivelul visat.
Dar cine va permite să se ajungă acolo?
Desigur, nu SUA, nu Rusia, nici măcar China.
Desigur, vor fi persoane care să creadă că Guvernul nord-coreean ar putea suferi în mândria sa din pricina reacţiilor populare faţă de o eventuală retragere din programul nuclear. Este o iluzie. Poporul nord-coreean va lua drept adevăr ceea ce îi va spune conducerea. De exemplu, că „marea dragoste de pace şi armonie a Guvernului l-a condus la hotărârea unei înţelepte dezarmări nucleare”. Oamenii vor plânge de bucurie pentru înţelepciunea Conducerii şi pentru pâinea care va veni.
Deci nu poporul nord-coreean este o problemă în această privinţă, chiar dacă suferă şi va suferi cel mai mult pentru tot ceea ce se întâmplă.
Problema reală este că Guvernul nord-coreean nu înţelege cu adevărat distanţa uriaşă dintre tehnologia lor şi tehnologia militară contemporană. S-au zbătut atât de mult pentru a ajunge la nivelul la care sunt astăzi încât nu înţeleg faptul că alţii sunt înaintea lor cu decenii de cercetare, inovaţie şi descoperiri.
Dacă China, SUA sau Rusia nu găsesc o cale de a face conducerea nord-coreeană să înţeleagă această situaţie, războiul va avea loc. Un război nuclear ce va lovi toate punctele militare nord-coreene, fie ele nucleare sau nu. Va fi un dezastru. Dar unul mai mic decât alternativa unui război nuclear pornit de Coreea de Nord. Este o alegere foarte grea, dacă ne uităm la nord-coreeni şi la povara cumplită pe care o duc şi o vor duce. Dar este o alegere uşoară dacă ne uităm la miliardele de oameni din jurul Coreii de Nord ce sunt ameninţate de programul nuclear al acestei ţări.
Este, oricum, foarte trist, şi nu putem decât să ne rugăm pentru pace.
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 