Viitorul unei naţiuni se poate măsura după cât de preţuiţi sunt Sfinţii şi Eroii săi de oamenii prezentului. Oricât de rău ar duce-o un popor, în oricât de rele vremuri s-ar afla o ţară, dacă oamenii acelui popor, acelei ţări, îşi iubesc şi îşi respectă Sfinţii şi Eroii, viitorul va fi unul bun. Oricât de bine ar duce-o un popor, oricât de prosperă ar fi o ţară, dacă oamenii acelui popor, acelei ţări, îşi dispreţuiesc Sfinţii şi Eroii, viitorul este întunecat.
Mihai-Andrei Aldea
„N-avem două limbi și două literaturi, ci numai una, aceeași cu cea de peste Prut. Aceasta să se știe din capul locului, ca să nu mai vorbim degeaba… Noi trebuie să ajungem numaidecât la limba românească”
Alexe Mateevici
(la Congresul Învățătorilor din Basarabia, 25-28 Mai 1917)
Limba noastră
Limba noastră-i o comoară
În adâncuri înfundată
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
Limba noastră-i foc ce arde
Într-un Neam, ce fără veste
S-a trezit din somn de moarte
Ca viteazul din poveste.
Limba noastră-i numai cântec,
Doina dorurilor noastre,
Roi de fulgere, ce spintec
Nouri negri, zări albastre.
Limba noastră-i graiul pâinii,
Când de vânt se mișcă vara;
In rostirea ei bătrânii
Cu sudori sfințit-au țara.
Limba noastră-i frunză verde,
Zbuciumul din codrii veșnici,
Nistrul lin, ce-n valuri pierde
Ai luceferilor sfeșnici.
Limba noastră-i vechi izvoade.
Povestiri din alte vremuri;
Și citindu-le ‘nșirate, –
Te-nfiori adânc și tremuri.
Limba noastră îi aleasă
Să ridice slava-n ceruri,
Să ne spuie-n hram și-acasă
Veșnicele adevăruri.
Limba noastră-i limbă sfânta,
Limba vechilor cazanii,
Care o plâng și care o cântă
Pe la vatra lor țăranii.
Înviați-vă dar graiul,
Ruginit de multă vreme,
Ștergeți slinul, mucegaiul
Al uitării ‘n care geme.
Strângeți piatra lucitoare
Ce din soare se aprinde –
Și-ți avea în revărsare
Un potop nou de cuvinte.
Nu veți plânge-atunci amarnic,
Că vi-i limba prea săracă,
Și-ți vedea, cât îi de darnic
Graiul Țării noastre dragă.
Răsări-vă o comoară
În adâncuri înfundată,
Un șirag de piatră rară
Pe moșie revărsată.
Alexei Mateevici
Fiu de preot, preot și teolog – absolvent al Școlii Teologice și al Seminarului din Chișinău, dar și al Academiei Teologice de la Kiev -, Alexei Mateevici este un Român ce a trăit deplin Ortodoxia și dragostea de Neam. Devenit profesor de greacă veche la Seminarul Teologic din Chișinău, face parte dintre preoții și teologii basarabeni ce păstrează aprinsă flacăra Credinței în Christos și a iubirii față de Neamul Românesc. Această ardere a sufletului său a fost exprimată în fapte şi cuvânt. Cea mai vestită exprimare este această floare poetică, Limba noastră, un manifest al românității, al dăinuirii, al iubirii de Neam și Țară.
Merită să vedem aici măcar faptul că prin fraza „graiul Țării noastre dragă” Alexei Mateevici face deosebirea dintre Țară și Stat. Căci Statul era rusesc, era țarist, era ocupația dușmană ce cotropise pământurile străbune, începând cu Zaporojia și Chersonezul, apoi cu Vozia (Transnistria) și Delurimea (Podolia), trecând apoi la răsăritul Moldovei, denumit Basarabia. Dar Alexei Mateevici nu face greșeala sinucigașă de a crede că Statul rusesc, ocupant, este „Patria”. Așa cum Nichita Stănescu știa că „Patria mea este limba română” și Alexei Mateevici știe că între Patrie, Grai și Credință există o legătură pe care nu o poate rupe un stat vrăjmaș, o ocupație străină.
Iubirea față de această Patrie Românească este atât de mare încât Alexe Mateevici ajunge, ca preot militar, pe frontul românesc, luând parte și la luptele de la Mărășești.
Dă jertfa supremă în 1917, în urma îmbolnăvirii de tifos exantematic; spitalul militar nu-i salvează viața, dar înainte de a se stinge, cu doar câteva luni, izbutește să publice, printre alte versuri patriotice, Limba noastră. Mărturie din tranșeele războiului a unei iubiri veșnice.
Nu a izbutit să vadă, aici pe pământ, Unirea pe care o visase, și pe care o împlinise în sufletul și jertfele sale. S-a bucurat de ea din Ceruri.
În doar 29 de ani (s-a născut în 1888), Alexei Mateevici a luminat atât de puternic încât numele său a rămas și rămâne un chip al preoției românești depline, în care dragostea de Neam stă în lumina iubirii de Dumnezeu, în care munca și lupta pentru Țară și Neam sunt libere de orice umbră de xenofobie sau extremism. Floare a sufletului românesc, Alexei Mateevici ne-a lăsat o viaţă pilduitoare și, credem noi, cea mai frumoasă poezie închinată graiului strămoșesc.
Cândva am fost întrebat care este modelul meu de preoție; interlocutorul așteptându-se la numele marilor sfinți pe care am avut binecuvântarea să îi cunosc (precum Sfinții Sofian Boghiu, Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Iustin Pârvu, Constantin Voicescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa ș.a.a.). Dar i-am dat numele celui pe care d-sa îl știa doar ca poet, Părintele Alexei Mateevici.
Înlăturarea legii pământului era cel mai mare atac ce se putea porni asupra neamului şi a ţării. Dacă legea cade, totul cade!
(Mihai-Andrei Aldea, Cei trei şi luptele Deralei)
Surse istorice din tot spaţiul românesc vechi notează o realitate denumită Legea Românească. Indiferent ce nume poartă, de la Jus Valachorum la Vlaski Zakon, ea desemnează aceeaşi realitate: un sistem de valori complex şi complet, cuprinzând toate ariile vieţii sociale, religioase şi culturale. Această cuprindere vastă a Legii Româneşti a făcut să apară şi confuzii între Legea Românească şi religia românilor, numită în unele locuri, din Ardeal în Croaţia, tot Legea Românească – aici „lege” având înţelesul de „credinţă” sau „religie”.
Numărul „Româniilor” presărate din nordul Italiei până în Asia Mică şi din sudul Peninsulei Balcanice până în Polonia şi Lituania sau înspre Azov este încă necunoscut. Dar se ştie că au fost zeci de asemenea formaţiuni, unele tribale, altele statale, altele administrative – ca să nu vorbim de cele cu simplă valoare geografică, gen „Rumelia”. În afara celor geografice, toate celelalte au fost legate de Legea Românească şi au exprimat-o. Influenţele străine ce apar în fiecare zonă, care ating amintitul Jus Valachorum, ne ajută să înţelegem şi ceea ce a fost flexibil sau inflexibil în acest sistem de valori, şi raporturile dintre români şi alte popoare, culturi, autorităţi etc., dar şi felul în care sistemul a cedat, s-a pierdut.
Pentru că, din păcate, Legea Românească este astăzi mai mult o amintire. Sate care să se conducă după ea, adunându-şi oamenii în jurul bisericii şi Sfatului Bătrânilor – sau al conducătorului numit căpitan, armatol, cneaz, jude, voievod etc. – aproape că nu mai sunt. Doar unele cătune de ciobani şi alţi oameni ai munţilor, foarte puţine, mai păstrează aceste tradiţii străvechi. Poate şi unele schituri şi mânăstiri. Toate aceste puţine comunităţi sunt ultimii purtători ai Legii Româneşti, aşa cum este atestată ea din Evul Mediu până în Epoca Modernă.
La nivel de stat Legea Românească a existat în Muntenia şi Moldova până în secolul fanariot, în Transilvania până în clipa în care Viena distruge toate autonomiile româneşti, în estul Nistrului până când Moscova distruge şi ea autonomiile româno-slave. Toate acestea se întâmplă în acelaşi secol al XVIII-lea. În sudul Dunării, aceleaşi autonomii româneşti vor fi desfiinţate, de obicei violent, de Grecia şi Serbia, în secolul al XIX-lea. În Imperiul Otoman ele rezistă până la Războaiele balcanice, după care, la început de secol XX, vor dispărea sub conducerea statelor ultra-naţionaliste construite în Balcani (Grecia, Bulgaria, Serbia, apoi şi Iugoslavia). În Albania ele există până după Al doilea război mondial, după care vor fi şterse de regimul comunist. Interesant este faptul că în timpul acestui război mondial reapare o asemenea autonomie românească în Munţii Pindului, unde românii din Epir şi Macedonia obţin înfiinţarea pentru câţiva ani a Principatului de Pind şi Meglen. Ca exemplu tipic al prăbuşirii naţionale, cei mai mari duşmani ai acestui Principat de limbă română şi locuit în covârşitoare majoritate de români au fost chiar acei dintre români deveniţi elenofili sau slavofili. Aceştia au fost cei care, sub conducerea grecilor şi altor străini, au luptat împotriva propriei naţiuni şi împotriva propriei ţări, apărând statele şi popoarele care le distrugeau propria etnie.
În partea a II-a din Drumul spre Vozia, numită Cei trei şi luptele Deralei, Mihai-Andrei Aldea prezintă o întâmplare cuceritoare din punct de vedere literar: un sat întemeiat de un om venit din altă parte, dar după legea locului (numită textual în carte Legea Românească), alege alt drum, alt sistem de valori. Ca urmare, conducătorul acelei ţări – un voievod – îi declară pe acei săteni, în deplinul acord al compatrioţilor săi, drept „străini” (mai exact, „venetici”), lipsiţi de drepturi naţionale. Motivul decăderii acestor, până la urmă, cetăţeni ai ţării, din cetăţenia primită, atenţie!, prin naştere, îl constituie tocmai renunţarea la Legea Românească, renunţare prin care ei încetează a mai fi priviţi drept concetăţeni:
„Înlăturarea legii pământului era cel mai mare atac ce se putea porni asupra neamului şi a ţării. Dacă legea cade, totul cade!„
Dincolo de semnificaţia literară a textului, reţinem această exprimare a unei realităţi istorice: renunţarea la Legea Românească a marcat totdeauna o graniţă într-un fel invizibilă, dar până la urmă foarte concretă. Statele care poartă denumirea de „româneşti”, dar care au renunţat la Legea Românească, au ajuns foarte repede să-i înlăture de la conducere pe toţi cei care simţeau şi gândeau româneşte. Martiriul eminescian este paradigmatic pentru mii şi mii de români care au încercat în zadar să-şi facă datoria faţă de naţiune şi ţară: interesele statului erau altele, şi de aceea statul i-a înlăturat, i-a zdrobit, i-a ucis. Un scriitor comunist, Petru Vintilă, redă această realitate, fără să-şi dea seama de valoarea anticomunistă a cărţii sale, în volumul „Un soldat în căutarea Patriei„. Desigur, pentru el romanul s-a vrut o critică a societăţii burgheze din secolul al XIX-lea. Dar chipul lumii în care un stat de profitori înstrăinaţi de patrie şi duşmani de neam, deşi grăbiţi în a-şi declara „patriotismul”, distrug orice dezvoltare naţională firească este exact chipul României în timpul regimului comunist!
Concluzia pe care o trage un observator onest este simplă şi categorică: indiferent de regimul politic, fără folosirea Legii Româneşti ca sistem de valori pentru întregul sistem de stat şi social, statul va fi de fapt antiromânesc. Logica este clară, iar dovezile istorice insurmontabile. Mai greu este să acceptăm acest adevăr, oricât de evident. Şi mai greu, poate, să ne întoarcem la izvoare; la Legea Românească.
Andrei Dumitrescu
Nota administraţiei site-ului:
Cei care vor să publice texte pe site-ul România Străveche/Ancient Romania (mihaiandreialdea.org) îşi pot trimite materialele pe adresa de mail mihaiandreialdea1973@gmail.com. Parcurgerea lor se va face în limita timpului disponibil, iar publicarea lor se va face în măsura în care corespund profilului site-ului.
România Străveche - Ancient Romania 