Categorie: Cetăţeneşti

Românii, Rusia, „A treia Romă”. O paradigmă spiritual-politică

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

   Dacă relațiile româno-ruse au fost firești și lipsite de marca rasismului până în secolul al XVII-lea, odată cu dezvoltarea imperialismului țarist și a doctrinei acestuia lucrurile se schimbă. Bunele relații dintre Petru I și Dimitrie Cantemir constituie cântecul de lebădă al vechilor legături româno-ruse. Foarte trist – și adeseori aspru condamnat – Dimitrie Cantemir este prea răpit de lumea Curții rusești pentru a înțelege fenomenul. Nenumărații Români pe care i-a adus din Moldova – fie odată cu plecarea lui, fie după aceea – sunt tot mai lipsiți de drepturi și de simpatia Rusiei chiar în timpul vieții fostului domnitor. El nu observă acest lucru, așa cum nu observă cum fiul său, Antioh Cantemir, se rusifică total, pierzându-și rădăcinile. (Ce-i drept, devenind primul poet modern al Rusiei, însă rus, aproape total rupt de limba română, de Moldova, de Străbunii săi.)
Prezența Românilor în Rusia este foarte bogată și aduce acesteia multe avantaje. De la cele culturale și economice la cele militare. Lucrările lui Anatol Lașcu (precum „Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei”) prezintă doar o mică parte a acestor contribuții românești la istoria Rusiei. Dar toate aceste avantaj lucrează unilateral. Concepția imperialistă țaristă trece repede la o formă de etno-filetism, în care totul trebuie rusificat. Conceptul poate să pară absurd, mai ales în contextul etnicității extrem de mixate rusești – de la elemente varege la elemente mongole sau vechi-baltice. Și cu atât mai mult în contextul germanismului masiv al Curții țariste, al influenței franceze ori polone etc. Absurditatea nu i-a oprit însă pe oameni decât uneori. Nu și în acest caz. Formele de pan-rusism și pan-slavism – adesea contradictorii – sunt promovate sistematic. Și aduc Românilor uriașe dezavantaje, de vreme ce nu sunt nici Ruși, în particular, nici Slavi, în general. Mai rău, Românii se socotesc urmașii direcți și de drept ai Imperiului Roman. Vasile Lupu și alți asemenea domnitori români proclamă acest lucru explicit. Iar când nu îl proclamă direct îl proclamă indirect, prin toate instituțiile și purtările lor (fenomen explicat pe larg de Nicolae Iorga în mai multe lucrări, de la „Istoria românilor” la „Bizanț după Bizanț”). Dar acest fapt vine în directă opoziție cu visul Rusiei de a deveni „a treia Romă”!

   Apare aici exact aceeași problemă pe care o are și Vaticanul, pe care o are Imperiul Otoman, pe care o are și Imperiul Habsburgic: atâta vreme cât Românii există ca atare, ca urmași ai Romaniei, pretențiile Rusiei, Turcilor, Papalității sau Austriecilor de a fi „continuatorii Imperiului Roman” sunt nule.
Desigur, viziunea asupra chestiunii este extrem de diferită în cele patru culturi.
Pentru Români – de la Nicolae Iorga la Constantin Papanace sursele sunt clare în această privință – este vorba despre o continuitate naturală, despre o moștenire. Cu tot ceea ce înseamnă moștenire în Cultura Veche Românească: un dat, un firesc, o datorie. Pentru Români împărăția înseamnă o lume creștină, o lume în care „fiecare neam aduce înaintea lui Dumnezeu slava sa” (Apocalipsa 21.26). Românii nici măcar nu concep ideologiile extremiste care animă Papalitatea, Otomanii, Habsburgii sau Țarii.
Acest lucru diminuează amenințarea pe care o aduce existența Românilor față de pretențiile acestor puteri. Dar nu o înlătură.

   Există posibilitatea unui echilibru.
Anglia și Franța s-au luptat, îngrozitor, sute de ani.
Și, totodată, s-au aliat atunci când au avut interesul.
Echilibrul dintre pretențiile Angliei asupra Franței și cele ale Franței asupra Angliei a fost și este dat de conștiința propriei valori.
Din care rezultă o atitudine a serviciilor, a diplomației, a politicii internaționale etc.

   Această atitudine este foarte rară la Români – datorită unei îndoctrinări care începe încă de prin secolul al XVII-lea și se accentuează radical din secolul al XVIII-lea încolo.
Ca urmare, și față de Rusia, și față de alte puteri, Românii au de obicei doar două atitudini: supușenie (deplină) sau dușmănie (totală).
   Echilibrul despre care am vorbit mai sus lipsește.
Pentru că lipsește, de fapt, conștiința propriei valori. Demnitatea națională lipsește, dacă preferați expresia.

   Există, desigur, fenomenul supra-compensării. Pe care mulți îl confundă, neștiutori, cu conștiința propriei valori, cu demnitatea națională.
De pildă, există protocronismul ca supra-compensare; un fenomen în care se exacerbează (pretinse) realizări ale unora dintre înaintași (alții fiind de-a dreptul eliminați), ca și cum asta ar rezolva ceva din viciile prezentului. Se ajunge la dușmănie față de numele și limba propriului popor, propriei țări, în numele acestei curse drăcești care se pretinde soluție.
De pildă, există xenofobia; un fenomen în care în loc să se lucreze la îndreptare interioară (fără de care nu există ieșire din mlaștină), se „rezolvă problema” prin țapii ispășitori care sunt străinii. Desigur, puterile străine luptă pentru interesul lor. Iar dacă acest interes se lovește de cel al Românilor, puterile străine vor lupta împotriva Românilor. Este un fenomen absolut natural, de care au parte toate popoarele, toate națiunile, toate puterile. Echilibrul, după cum am amintit, se obține plecând din interior, de la conștiința propriei valori. Dacă te aștepți ca străinii să îți apere interesele, eventual împotriva propriului lor interes, înseamnă că ești total absurd. Ca urmare, xenofobia nu doar că nu rezolvă problemele ci, dimpotrivă, le amplifică (asemenea protocronismului supra-compensator).

   În relația cu Rusia, Românii au oscilat mereu între plecăciunea față de „a treia Romă” (un titlu absolut fals) și ura oarbă.
În fapt, Românii ar trebui să privească Rusia pragmatic, prin prisma interesului național. Fără sentimentalisme, snobisme, supușenii etc., toate păguboase (delicat spus).
Iar acesta este doar un exemplu.
Pentru că același echilibru, aceeași privire pragmatică, trebuie să se regăsească în toate relațiile internaționale ale Românilor, ale României.
Atât de mult ar câștiga Românii și România prin asta, încât o supraevaluare este greu de făcut.
   Cine are urechi de auzi, să audă.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Circul prost. Durerea alegerii rele

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Există multe emisiuni care, teoretic, sunt „de distracție”. Faptul că, dincolo de declarație, sunt folosite pentru propagandă neo-comunistă nu este ce mă preocupă aici. În aceste rânduri mă opresc la calitatea foarte scăzută a unora.

De pildă, sunt emisiuni în care, cică, „se descoperă/promovează talente”. Și, uneori, se întâmplă și asta. Dar, de cele mai multe ori, se „descoperă” și promovează mediocrități. Mai ales dacă mediocrii în cauză nu sunt români. Sau mai ales dacă mediocrele în cauză nu sunt românce.
De exemplu, se întorc scaunele pentru o voce absolut banală. Dar nu unul, ci toate, ca să manipuleze privitorii că ar fi fost cuceriți toți jurații. De banalitate. Dar nu se întorc, aceeași jurați, la voci excepționale. Cu cele mai rușinoase „explicații”.
Nu mă uit la televizor, decât dacă se întâmplă să fiu într-o vizită și să fie televizorul deschis. Și s-a întâmplat, acum ceva vreme. Eram la niște rude și se uitau la o asemenea emisiune. A cântat un domn – pe care nu îl știam deloc. A cântat o melodie pe care o mai auzisem; și a cântat-o extrem de bine. Spre surprinderea mea, nu s-a întors niciunul dintre jurați. Surprindere, pentru că era decent, chiar și pentru o minciună, chiar și pentru o escrocherie, să existe o minimă mimare a decenței, a corectitudinii. Omul cânta excepțional, incomparabil mai bine decât alții la care jurații „jubilaseră”. Se termină cântecul și scaunele se întorc automat. Și… șoc pe fețele juraților: cel care cântase și la care nu se întorsese niciun scaun, era chiar vedeta care interpreta celebrul cântec. S-au îngăimat scuze jalnice. De pildă, unul dintre jurați a pretins că „Deși interpretarea a fost excelentă, aș fi vrut ceva cu tentă originală, nu un simplu cover, de aceea nu m-am întors!”. Liniștit și rece, cântărețul i-a arătat exact punctele de noutate, exact variațiile pe care le introdusese pentru ca interpretarea sa să fie nouă, să nu fie „un simplu cover”. Etc. Pe scurt, jurații s-au făcut de râs – ca să vorbim extrem de delicat. Gazdele dădeau din cap, încuviințând faptul că jurații sunt corupți sau incompetenți, că sunt invidioși sau plătiți să se întoarcă „la cine trebuie” etc. Și se uitau mai departe la emisiune.
De ce?

De ce să te mai uiți la o emisiune pe care o vezi că este falsă în tot ce are esențial?

Din aceeași pricină pentru care mulți votează aceleași partide care distrug România de peste trei decenii.
Din aceeași pricină pentru care cei mai mulți dintre ofițerii serviciilor continuă pe același drum care îi face sclavi fără demnitate și putere în fața unor „omologi străini” cu grade inferioare lor – dar care au în spate țări mai puternice, pentru că acolo serviciile au înțeles de multă vreme că puterea țării este puterea serviciilor.
Din aceeași pricină pentru care foarte mulți „credincioși” se duc exact la „popii” pe care pretind că îi disprețuiesc – cei care fac totul pentru bani, care sunt evident fățarnici în credința lor. Iar aici nu vorbesc doar de „credincioșii” din Biserică, ci din toate religiile. Practica amintită aici este universală.

Toate alegerile de acest fel au în spate conștiința vinovată.
Omul știe în adâncul lui că merge pe un drum rău, că a făcut alegeri rele și le urmează mai departe.
De aici se ivesc dureri sufletești, neliniști, tulburări. Pe care cel care face alegeri rele și le „acoperă” prin droguri (petreceri „nebune”, beție, fumat, sex etc.) și prin scăldarea în ticăloșia altora.
Alegătorul care știe că duce o viață rea, murdară, se „consolează” cu ideea că „ticăloșii care ne conduc” sunt mai răi decât el. Deși el i-a ales. Și pentru asta îi și alege.
Circul prost este oglinda acestei stări.
Popularitatea circului prost este oglinda generalizării acestei stări la nivel social.

Închei prin amintirea unui principiu creștin: gândirea, simțirile și stările ziditoare sunt de la Dumnezeu, gândirea, simțirea și stările distrugătoare sunt de la diavoli.
Pocăința este părerea de rău care te face mai bun. Deznădejdea este părere de rău care te face mai rău.
În același fel, critica poate să fie duhovnicească sau drăcească.
Cea drăcească este cea care duce către delăsare, deznădejde, furie oarbă etc.
Critica duhovnicească are în ea, totdeauna, și cheia ieșirii din cădere.

Aici cheia ieșirii din cădere este cinstea.
Îndreptarea societății nu este în puterea noastră directă.
Dar este în puterea noastră propria îndreptare.
Primul pas: să fim cinstiți cu noi înșine.
Acest lucru ne va face să ne ferim de circul prost, de popii răi, de strategiile proaste etc. Sau, dacă am căzut în cursa vreuneia dintre aceste alunecări, să avem pocăință. De unde începe ridicarea, întoarcerea la Dumnezeu.
Lupta pentru a fi cinstiți cu noi înșine e destul de grea – căci suntem obișnuiți să ne mințim neîncetat.
Dar este eliberatoare: cunoașteți adevărul și Adevărul vă va face liberi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Moda care ucide. Azi, mijlocul gol

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Duhovnicii știu. În ultimii ani femeile care vor să aibă primul copil se lovesc de un zid; nevăzut, dar foarte puternic. De asemenea, numărul femeilor cu probleme de rinichi și/sau ovare crește mereu. Femei tinere au probleme pe care cândva le aveau doar bunicile.

Sigur, se poate da vina pe toxine precum îndulcitorii și zahărul, pe feluritele e-uri din mâncare. Doar că nu de aici provin „răcelile” și infecțiile ce lovesc tot mai mult sistemul reproducător al femeilor. Sau rinichii acestora.

Sursa principală a acestor probleme este o modă care ucide: mijlocul gol.
Sub cele mai diferite pretexte producătorii promovează (chiar și pentru bărbați!) tricouri, bluze, cămăși etc. tot mai scurte.
Că e la modă; că sunt mai ușoare (că și obosește cineva de la greutatea bluzei!); că sunt „te fac mai atrăgătoare/atrăgător” (ca să te plângi după aceea că ești tratat(ă) ca „o bucată de carne”, deși asta oferi!) etc. Adevărul?
Adevărul este că se face economie de material. Care, la milioane de produse, înseamnă un câștig suplimentar de milioane pe seama proștilor, scuze, credulilor și credulelor care cred propaganda.

Ca urmare, până și fete de grădiniță sunt lăsate de părinții inconștienți cu mijlocul gol. Sau cu buricul gol, cum le place unora (cam bolânzi de sexualizare) să spună.
Deși se știe foarte bine, din bătrâni, că așa ceva nu se face, pentru că „se îmbolnăvesc rinichii”. De fapt, nu doar rinichii, ci și alte organe din zonă, de la vezică sau ovare la prostată.
„Mijlocul gol” este o problemă și în țările tropicale (unde nu se practică decât selectiv, exact pentru a nu se ajunge la îmbolnăviri); cu atât mai mult în țările temperate sau reci.
Dar în România moda este urmărită cu supușenie de nenumărați sclavi ai mass-mediei. Și este indusă, ori chiar impusă, din copilărie.

Și timpul zboară, copilăria și adolescența trec.
Apoi… urmează zeci de ani de boli, tratamente, dureri. De la infecții urinare, infecții ale rinichilor, infecții ale părților sensibilizate „pentru modă”.
Iar pentru cei care vor să aibă copii, dezastru.

Desigur, unii vor pretinde că „nu este crimă, este doar mutilare” și că, „până la urmă, e alegerea oamenilor”.
Că „e alegerea oamenilor”, este adevărat. Doar că atunci când s-a răspândit fumatul, doar Biserica a prevenit că dependența ucide, ori că nu e bine să tragi fum în plămâni de voia ta; și a fost luată în râs, dacă nu mai rău. După secole, când s-a dovedit că a avut mereu dreptate, nu s-a înțeles lecția. Și cine nu învață din istorie, o repetă în tot ce are mai rău, la un nivel și mai adânc.
Și în această privință „alegerea oamenilor” este mai mult o iluzie. Cine spune oamenilor adevărul?

Cine le spune mamelor și taților că sexualizarea fetițelor prin hainele „la modă” le otrăvește viața și sufletul?
Cine le spune părinților că moda „mijlocului gol” le îmbolnăvește, grav, copiii? Că le poate mutila pe viață fetițele? Că le poate interzice, pentru totdeauna, să conceapă copii? Sau le face să aibă probleme cumplite de concepere, de maternitate, de naștere? Ceea ce afectează și pe băieții de astăzi, care mâine vor constata că frumoasa soție a fost îmbolnăvită pentru totdeauna de moda „mijlocului gol”; și nu mai pot avea copii natural, iar deseori nici cu cele mai moderne (și la modă!) mijloace.

Or, fără aceste cunoștințe, „alegerea” nu este o alegere reală, căci oamenii nu cunosc adevăratele consecințe ale alegerii.
În limbaj juridic un contract sau o alegere făcută în asemenea condiții se numește dol. Actele încheiate în asemenea condiții sunt lovite de nulitate. Iar cel care a inițiat înșelăciunea care duce la dol este pasibil de pedeapsă (care diferă în funcție de gravitatea pierderilor suferite de partea vătămată).
Deci, „e alegerea oamenilor”, doar că este o alegere viciată: părinții nu știu cât rău fac copiilor lor prin modă în general, prin moda „mijlocului gol” în particular.

Și este și crimă.
Pentru că sunt ucise prin această modă generațiile viitoare. Este ucisă prin această modă o parte mare din omenire.
Care, fără lăcomia drăcească a unor producători (și a mass-mediei asociate) s-ar fi născut.
Asta ignorând crima de a provoca uriașe suferințe fizice și psihice pentru milioane de oameni.

Feriți-vă de „modele” prin care se face economie la ceea ce este bun, sănătos, firesc.
De la „blugii rupți” până la „mijlocul gol”, sunt o mulțime de asemenea înșelătorii.
Pe care oamenii obișnuiți le plătesc. Și cu bani aruncați pe zdrențe.
Și cu propria sănătate distrusă.
Treziți-vă! Și păziți-vă!
Pe voi și pe cei dragi.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mai bine singur pe drumul cel bun, decât cu milioane de însingurați pe drumul răului.

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.

Ucraina trage în România, politicienii ceartă Rusia. De ce?

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Trasoare ce arată cum Ucraina trage cu arme automate
înspre România, încălcând tratatele la care este parte

Aveți deasupra o captură de ecran făcută de mine dintr-un filmuleț postat de un Român ce se afla la Chilia Veche atunci când Ucraineenii trăgeau din plin asupra malului românesc. Se văd trasoarele ucraineene intrând, la înălțimi diferite, pe teritoriul României.
Vor spune unii că „nu trăgeau asupra malului românesc ci asupra dronelor rusești de pe Dunăre”.
O prostie fără margini, de vreme ce proiectilele ajungeau pe teritoriul României!

Atenție!
Resturile de drone găsite de autoritățile „române” pe malurile Dunării sunt de origine necunoscută!
Pot fi plantate acolo de doritorii de război din Ucraina sau alte țări, pot fi drone trimise asupra României de către Ucraina, pot fi resturi ale dronelor rusești spulberate de armele ucraineene etc. Deocamdată este absolut neclar ce este cu ele.
Dar glonțul înfipt în peretele unei case din Chilia Veche, Județul Tulcea, Republica România, este absolut clar tras de Ucraina!
Trase de Ucraina sunt și mii de alte gloanțe ajunse în Delta Dunării, Județul Tulcea.
Pe toate acestea autoritățile zis române se prefac a nu le vedea.

Dacă tot a vrut să își facă port pe teritoriile românești ocupate din Basarabia, Ucraina are obligația să gândească o apărare care să nu afecteze România. Și are obligația să nu tragă înspre România.
Voi aminti neștiutorilor că o dronă ce zboară pe Dunăre odată lovită dinspre partea ucraineană va fi deviată spre teritoriul românesc. Prin urmare, conform dreptului internațional, conform tratatelor bilaterale, Ucraina trebuie să își facă apărarea pe teritoriul propriu sau în apele internaționale fără a pune în pericol teritoriul românesc. (De exemplu cu lovituri date de-a lungul canalelor internaționale, nu de-a latul acestora.)

Acțiunile militare ale Ucrainei constituie un atac asupra României, un atac asupra unui stat membru NATO.

Dar în loc să se indigneze de practicile ucraineene, autoritățile „române” ceartă Rusia. Deși nici măcar nu are vreo dovadă că resturile de drone (care sunt identice cu unele folosite de Ucraina și chiar de NATO) nu au fost plantate acolo de unii dintre „refugiații” din Ucraina. (Vorbesc despre acei bărbați puternici, cu aspect militar, mașini tari etc. Care au fost lăsați să se „refugieze în România” în plin război, fără oprirea la frontieră ce se face pentru băieții de 14-17 ani, de pildă. A spune că acești „refugiați” sunt suspecți este un eufemism.)

De ce autoritățile române sunt nepăsătoare față de lovirea teritoriului românesc de proiectilele ucraineene?
De ce autoritățile române se rățoiesc, absolut nedocumentat, la Rusia?

Să ne dăm seama că în SUA au loc schimbări și frământări puternice.
Caricatura de om zisă Joke Biden (Joe Biden), pusă drept „Președintele SUA”, se face de râs mereu. Și tot mai mulți foști susținători se leapădă de el.
Partidul Democrat caută o soluție pentru un candidat la Președinție – mai ales de teama că nu vor reuși să-l înlăture pe Donald Trump prin manevrele josnice, infracționale, de dictatură nazist-bolșevică din ultima vreme.
Tot mai multe voci de Stânga din Statele Unite vor o soluție pentru Războiul din Ucraina, o ieșire care să nu îi facă absolut de râs.

Ce-ar însemna în această situație o intrare a Rusiei în Regiunea Odesa, Republica Moldova (cu Transnistria) și, eventual, Moldova rămasă românească?
Pe de-o parte, ar putea să fie „moneda” prin care să se plătească Rusiei pacea – și să fie doborâtă rezistența ucraineană față de pace (câtă mai este).
Pe de altă parte, ar justifica intervențiile absolut ilegale ale NATO în Ucraina („iată ce rea este Rusia!”) și ar motiva fragmentarea României și militarizarea ei.
Zvonuri despre o nouă frontieră româno-rusă pe Siret, acceptată de unii Occidentali (inclusiv din SUA) au bântuit încă din vara trecută. Zvonuri, vorbe în vânt, am vrea să credem și noi.
Dar atitudinea autorităților Republicii România este una pe această linie. Este o ignorare clară și aparent absurdă a loviturilor proiectilelor ucraineene în România ȘI, totodată, o provocare absolut gratuită a Rusiei (de parcă mai era nevoie de ea!).

Asta în situația în care tot mai mulți militari de vârf din NATO – inclusiv din SUA – previn că „marea victorie din Ucraina” este un vis nerealist. Și că discuțiile de pace ar trebui să înceapă și să fie realiste.
Asta în situația în care BRICS, o alianță de state foarte diferite, a fost împinsă de Războiul din Ucraina la o unitate tot mai mare – inclusiv financiară și militară!
Mai mult, autoritățile „române” se rățoiesc absolut fără argumente la Rusia în situația în care:

a) Rusia a dovedit în Ucraina că și fără armamentul său nuclear sau fără cel ultramodern face față trupelor și armamentului NATO de la egal la egal.
b) Rusia capătă tot mai mult sprijin BRICS.
c) Economia UE este pe muchea prăpastiei.
d) SUA este într-o stare de nesiguranță extraordinară (orice este cu putință, de la dictatură comunistă fățișă la război între servicii sau război civil).
e) Echipamentul militar NATO s-a dovedit ineficient, tacticienii și strategii NATO… cam la fel (cel puțin cei ale căror tactici și strategii au fost urmate în provocarea și conducerea Războiului din Ucraina).
f) Armata Română este în cădere liberă, cu un număr uriaș de pensionării și un număr extrem de scăzut de angajări (adesea făcute doar pentru număr, nu pe competență, că nu e de unde!).

Să fim realiști!
Implicarea României în conflict nu ar schimba cu nimic balanța militară.
În clipa de față statul „român” mai deține cca. 10,000 (zece mii) de luptători funcționali. Trupele marilor puteri NATO au dat chix în spectacolul de noroi, foc și sânge din Ucraina. Adăugarea „rezerviștilor români” (oameni de peste 50 de ani în uriașă majoritate) ar însemna nimic. Nici „forțele” Republicii Moldova – care nu sunt în stare să țină în șah nici măcar milițiile transnistrene.
NATO nu va folosi armele nucleare, căci ar însemna să dea mână liberă Coreei de Nord în Peninsula Coreeană, să lase mână liberă Chinei în Taiwan și chiar mai departe etc. Riscul unui război nuclear global (și total pustiitor) ar fi extrem.
Așa că Rusia s-ar opri pe la frontiera Județului Constanța (ca să nu atingă Mihail Kogălniceanu) și undeva pe Siret sau mai sus.

Militar și diplomatic vorbind, provocarea gratuită a Rusiei în clipa de față poate să pară „doar” un act „neîndemânatic”, un act gratuit sau dăunător. Dar acest gest vine de la slugile lașe care se arată fără coloană vertebrală în cele mai modeste provocări (precum cazurile din sport ale abjectelor atacuri la Simona Halep ori Sebastian Colțescu, în care tăria autorităților „române” a fost și este mai scăzută decât a unor zdrențe soioase).
Or aceste slugi nu fac așa ceva din inițiativă proprie. Nu au luat stimulente și a început să le zvâcnească sângele în vine.
Cea mai probabilă ipoteză este că au primit ordin.
Că au primit ordin să ignore atacurile Ucrainei asupra României și să atace Rusia.
Dându-i astfel pretext pentru acțiuni directe, căci astfel România se implică în Războiul din Ucraina fără respectarea prevederilor NATO. Adică ieșind de sub umbrela alianței.
Ceea ce ar duce la un război bilateral, ruso-român, fără intervenția directă a NATO.
Un război pe care Republica România nu îl poate duce nici măcar o săptămână.
Acțiunile acestea par să facă mai curând jocul Rusiei decât al NATO sau al Ucrainei… exceptând cazul unei înțelegeri între NATO și Rusia pentru împărțirea României.

*

Desigur, toată încercarea de analiză de față, deși întemeiată pe fapte clare, e lipsită de elemente esențiale. Nu știu, nu am cum să știu, ce vor de fapt șefii de la care primesc ordine slugile ce administrează România. Poate nici ei nu știu direcția, poate că se luptă între ei (șefii), pentru a o găsi.
Dar mi se pare absolut clar că „diplomația” statului „român” este iar de cea mai proastă calitate posibilă. Și că iar noi, oamenii obișnuiți, vom plăti pentru „vitejiile” comandate din afară și executate de (ne)oamenii Coaliției de Guvernare.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. A se vedea poziția UDMR, care este instrumentul Budapestei, care este evident anti-Ucraina și (de multă vreme) în prea bună înțelegere cu Rusia. Faptul că UDMR colaborează cu restul coaliției de guvernare la aceste acțiuni lămurește cel puțin un lucru: sunt acțiuni 100% anti-românești. Cine va câștiga de pe urma lor o să vedem (dacă mai trăim).
La fel poziția agentului Germaniei în România cu cea mai înaltă funcție.