"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Patriotica propagandă anti-românească încearcă de ceva vreme să ne convingă „ce bine era pe vremea Comunismului”. Peste trei sute de mii de Români încarcerați pentru Credință sunt „binele de pe vremea Comunismului”. Trupele sovietice în România, jafurile nesfârșite, violurile, crimele, tâlhăriile sovietice, sunt tot „binele de pe vremea Comunismului”. Zecile de pușcării și lagăre politice, cu condiții de o ferocitate extremă, sunt de asemenea „binele de pe vremea Comunismului”.
Ca fapt divers, chiar săptămâna trecută a vrut cineva să viziteze Memorialul Pitești, împreună cu copiii: să vadă cum petreceau deținuții politici Crăciunul. I s-a explicat la telefon că Memorialul Pitești este închis până la jumătatea lunii Februarie, deoarece este prea frig pentru personal. Pe site scrie doar „Memorialul este închis iarna între 2 decembrie 2023 și 14 februarie 2024.”, fără explicația amintită, dar se subînțelege.
Că este prea frig pentru personal cred, căci am fost acolo în zile mai reci! Dar este prea frig pentru personal deși există astăzi aeroterme și personalul are haine groase. Iar iarna este chiar blândă. Gândiți-vă cum era în iernile grele ale anilor ’50 și ’60 ai secolului XX pentru deținuții îmbrăcați într-o zeghe zdrențuită. Fără alte haine, fără încălzire, fără perne, plăpumi etc. Și, mai mult, aproape fără mâncare! Acesta este binele Comunismului.
Iar dacă vreun naiv sau vreun mincinos va spune ”Aceștia erau dușmanii sistemului, supușii Partidului o duceau bine!” afirmația este de o absurditate dureroasă. Pentru că în afara pușcăriilor și lagărelor politice exista închisoarea națională care era statul comunist.
Captură de ecran de pe site-ul Memorialului Pitești www.pitestiprison.org/cu programul de vizită. Vă îndemn din suflet să îl vizitați. Vă va ajuta mult să înțelegeți și Comunismul, și sfințenia celor care i s-au împotrivit, și faptul că Binele învinge.
Am mai amintit despre Părintele Ciprian Mega de la Oradea, devenit cu voie sau fără voie un mare mărturisitor al Bisericii din România. Am amintit și de filmul 21 de rubini, realizat de acesta. Filmul, în cea mai mare parte turnat la Oradea, are în distribuție nume precum Corina Moise, Mickey Rourke, Anthony Delon sau Elisabeta Pellini, Dorel Vișan, Marga Catone, Șerban Borda etc., etc. O distribuție de mare calitate, care a fost însoțită de termeni superlativi și în ceea ce privește calitatea imaginii, sunetului, jocului, machiajului, regiei etc. Din punctul meu de vedere, 21 de rubini este unul dintre cele mai bune filme românești. Dar, se pare, pentru politrucii din statul zis român, dar și pentru cei din administrația Bisericii, are un defect extraordinar: este cel mai bun film despre corupția din stat și Biserică. Așa că s-au hotărât să îl interzică, într-un fel sau altul.
Trebuie amintit că administrația Bisericii nu a mișcat niciun deget față de acțiunile de corupere a societății, de corupere a oamenilor, de genocid anti-românesc în care ne aflăm. Ca să dăm un singur exemplu, în Plandemie, administrația Bisericii a îndemnat și încurajat exclusiv vocile pro-vaccinare; oricât de irațional era discursul, oricât de pătat era vorbitorul. Cinstea Bisericii a fost păstrată și salvată prin cei care au avut curajul să încalce indicațiile prețioase ale administrației bisericești. Ca pildă, atunci când am scris despre Broșura dată Patriarhiei spre a o compromite, luptând să apăr Biserica de ce se va întâmpla (se întâmplă!) după Plandemie. Rândurile au fost întemeiate pe dragostea față de Biserică și Adevăr. Și au prezentat contradicția dintre pretențiile broșurii și prospectul oficial al vaccinului lăudat de broșură. Cu toate acestea, au fost glasuri din administrația bisericească foarte supărate pe mine pentru lucrare. Astăzi, când s-a dovedit corectitudinea integrală a acelor rânduri, supărarea se păstrează; ceea ce dovedește la cei supărați gândirea comunist-nazistă „mai bine să greșești cu Partidul decât să ai dreptate împotriva lui”.
O altă pildă este purtarea administrației Bisericii față de masiva propagandă neo-comunistă LGBT. Față de care amintita administrației nu are nici cel mai mic răspuns coerent.
Un alt exemplu este al dezastrului din învățământul de stat, despre care am mai vorbit. În fața degradării învățământului de stat, începută în Comunism, administrația bisericească trebuia să gândească un răspuns creștin încă din 1990. De fapt răspunsul a fost gândit și propus de nenumărate voci: de la Mama Sica (Anastasia Popescu) până la mari duhovnici precum Arsenie Papacioc, Sofian Boghiu, Iustin Pârvu etc., etc. Toți au cerut să se muncească și să se lupte pentru un învățământ românesc patronat de Biserică! Și nu era nici imposibil, ba nici foarte greu: fiecare protopopiat putea să înființeze și să susțină câte o grădiniță, apoi câte o școală, iar fiecare episcopie câte un liceu. Atât școlile, cât și liceele, cu profiluri mirenești: informatică, economie, finanțe etc. La fel, fiecare protopopiat putea să înființez și să susțină câte o școală de meserii și meșteșuguri. Investițiile se puteau susține, iar roadele ar fi fost uriașe. În afară de inițiativele particulare ale unor clerici curajoși, singura acțiune semnificativă a administrației au fost „campanii de motivare” împotriva abandonului școlar și altele asemenea. Care ar fi bune, dacă ar exista infrastructura. Care lipsește.
Pe scurt, de nenumărate ori administrația bisericească a dovedit o încetineală și chiar încremenire birocratică desăvârșită. Dar nu și acum! Acum, împotriva filmului 21 de rubini, s-a putut interzice de către unii administratori bisericești vizionarea (cu amenințări și către clerici, și către mireni). S-au putut face apeluri de cenzurare către autorități, apeluri ce nu au existat nici împotriva promovării pornografiei, nici împotriva promovării pedofiliei (vezi formația Andrè, care promova sexul infantil), nici împotriva altor calamități. Atunci, ca și acum, administrația a dormit. Acum s-a trezit… doar pentru filmul 21 de rubini.
S-au trezit însă și alții, din domeniul statului zis român (corect, anti-român). Tot pentru a practica aceeași cenzură extremistă ca a regimurilor bolșevice, naziste, fasciste ș.a.a. Ca exemplu, astăzi site-ul dedicat filmului, 21derubini.ro, a fost blocat. Inexplicabil, deoarece contractul pentru platforme există, filmul rulează legal, nu există probleme de plată. Sau poate nu chiar inexplicabil, pentru că urma să se lanseze vizionarea online a filmului. (După ce în cinematografe a fost cenzurată sistematic preluarea și vizionarea filmului.) Iată captura de ecran a site-ului 21derubini.ro astăzi, Luni 18 Decembrie 2023, ora 19:38:
Este limpede că sunt unii care se tem de filmul 21 de rubini ca dracii de tămâie. Ca urmare, vă îndemn să căutați să vedeți acest film! Este un gest firesc de demnitate.
Acum ceva timp am scris despre Marile boli din Biserica de astăzi. Printre care și cea numită pietism. Pietismul este rătăcirea (erezia) de a pune simțirile (sentimentele) pe primul loc în Credință, deasupra Învățăturii lui Dumnezeu și a faptelor. Una dintre formele de pietism care a făcut NESFÂRȘIT de mult rău Neamului Românesc este iertarea nelegiuită.
Iertarea nelegiuită este rătăcita iertare a ceea ce trebuie să nu fie iertat. Iar aici intră, de departe pe primul loc, iertarea (de către mine a) răului făcut altora.
Iertarea răului făcut altora poate să fie doar în condiții foarte clare, dintre care esențiale sunt: – pocăința puternică, adevărată, cu sinceră lucrare de reparare sau compensare a răului din partea autorului sau autorilor – primirea liberă de către victimă/victime a pocăinței
În orice națiune de pe glob, oamenii liberi învață cum să răspundă eficient răului făcut de alții, mai ales asupra celor dragi. Românii, înrobiți încă din 1848 (dacă nu din 1715) unor gândiri auto-nimicitoare, sunt gata oricând să ierte răul făcut altora, dacă acești alții sunt Români.
Este cel puțin ridicol să vezi cum susțin unii Români acțiunile violente ale Hamasului sau Israelului, cum găsesc îndreptățire pentru o parte sau cealaltă (repet, în privința folosirii violenței). Este cel puțin ridicol, pentru că aceeași Români sunt gata să accepte pasivi orice mizerii la adresa Țării lor, a Neamului lor, a localității lor, a familiei lor… mai ales dacă acele mizerii vin de la străini!
Această gândire și purtare nu se întâlnește la oamenii liberi. Este o gândire și purtare de sclav resemnat cu sclavia, de slugă lașă. Iar una dintre consecințele acestei gândiri și purtări la sclavii resemnați cu sclavia și la slugile lașe este… furia față de cei egali care par că greșesc ceva. Altfel spus, sclavul și sluga lașă care sunt gata să ierte „superiorilor” toate răutățile făcute propriei țări, propriului neam, propriei familii etc., sunt totodată extrem de agresivi dacă un alt sclav, o altă slugă lașă, de pe aceeași treaptă cu ei, pare că greșește ceva. Plata acestora este Iadul (Matei 18.23-35). Pentru că noi trebuie să iertăm fraților noștri, dar nu dușmanilor Țării noastre, Neamului nostru, familiei noastre etc. De pildă, cel care vede în faptă un violator, un hoț, un tâlhar, un criminal și nu face nimic, sub cuvânt că „l-am iertat”, mai rău decât aceștia se pedepsește înaintea lui Dumnezeu.
Recitiți aceste lucruri, și gândiți-vă la lipsa de iertare și de milă pe care ați văzut-o în ultimii ani între Ucraina și Rusia, de amândouă părțile. Aduceți-vă aminte cum Ucraina a profitat de război pentru a măcelări pe Românii din cuprinsul ei, a-și întări stăpânirea pe teritoriile românești ocupate, a continua și mai aprig genocidul anti-românesc. Asta în timp ce România și Românii ajutau și susțineau masiv Ucraina! Aduceți-vă aminte de atacurile extreme Hamas și de răspunsul nemilos al Israelului. Și înțelegeți odată:
ACEASTA ESTE REALITATEA!
Lumea în care trăim este plină de răutate. Și dacă nu îi apărăm noi pe ai noștri de rău, nu doar că nu-i va apăra nimeni, dar toți se vor bucura de mai multă pradă. Și repet:
Poți (și trebuie) să-i ierți pe cei care îți greșesc ție. Poți să îi ierți pe cei care ți-au făcut rău, dar având înțelepciunea să te ferești de cei care vor să îți facă rău și mai departe. NU ai voie să-i ierți (tu, de la tine) pe cei care fac rău altora. NU se iartă cei care fac rău Neamului tău, Țării tale, familiei tale etc. la ultimele două cazuri, eventuala încheiere prin iertare există doar în condițiile amintite mai sus.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. M-a întrebat cineva, demult, despre acest lucru: „Cum se face că Marea Britanie și Germania s-au iertat după Al doilea război mondial?”. Și mi-am dat seama, iarăși, cât de ușor cad pradă propagandei goale chiar și cei mai inteligenți Români (pentru că sunt victimele pietismului, amintit mai sus, victimele sentimentalismului deșănțat). I-am răspuns: „Nu s-au iertat niciodată. Deocamdată s-au schimbat împrejurările, deci războiul continuă cu alte arme. Iar dacă acestea nu vor fi de ajuns, se vor război (clasic) iarăși.” Cine are urechi de auzit să audă!
Sfinții Români, în uriașă majoritate luptători cu armele, toți luptători cu duhul. Dacă ei ar fi fost pietiști, de mult s-ar fi stins Neamul Românesc.
Prima ediție (2014) din „Ortodoxia și artele marțiale”
Am fost întrebat de multe ori „cum putem găsi/cumpăra Ortodoxia și artele marțiale?”. Cartea este o privire cât mai obiectivă asupra artelor marțiale ca fenomen, respectiv a felului în care Biserica lui Dumnezeu le-a privit și trăit.
Ce sunt artele marțiale? De unde vin? Sunt mistice? Sunt strict orientale? Au apărut în India? Sunt bune ori sunt rele? Biserica are vreo învățătură în această privință? Dacă da, care? Iată doar o parte dintre întrebările ce își află răspuns în această lucrare.
Cartea a fost scrisă ca parte a unei cercetări lungi, de decenii, asupra spiritualității românești, asupra Învățăturii Bisericii, asupra tradiției marțiale (canonice*) românești. Acest din urmă domeniu – al tradiției marțiale românești propriu-zise – a fost cercetat ca ascultare față de Voievodul Ortodoxiei Românești, Părintele Iustin Pârvu. ”Părinte!”, mi-a cerut acesta, ”cercetează și scrie ca să arăți celor de astăzi că Românii au fost totdeauna un neam de luptători, nu de bursuci cu capul în pământ!”
Luptători? Au fost Românii luptători? Sau au fost supuși puterilor și vrerilor străine? Dacă și cât și câți au fost luptători, în ce fel au fost? Purtarea Vechilor Români poate fi icoană pentru cei de astăzi? Ori este învechită și nepotrivită? Iată alte întrebări la care răspunde cartea Ortodoxia și artele marțiale.
A început munca la ea prin 2010. În paralel cu multe alte lucrări. Ca urmare, cu toate stăruințele Părintelui Iustin a înaintat mai greu decât am dorit. La mijlocul lui 2011 se închegase într-o formă scurtă. Dar tot atunci a izbucnit furia unora pe „îndrăzneala” unei cercetări ortodoxe asupra subiectului. Întrebările ivite atunci au dus la noi pagini și capitole. Precum și la problema cea mare, ridicată de mulți:
Pot Creștinii să practice artele marțiale? Sunt artele marțiale păgâne? Sunt artele marțiale anti-creștine, magice etc.? Sunt artele marțiale sporturi ca oricare altele? Este voie ca un Creștin să se pregătească să lupte, să rănească, să prindă, să omoare? Nu este aceasta o neîncredere în purtarea de grijă a lui Dumnezeu? E bine sau e rău să ne dăm copiii la arte marțiale? Care este Învățătura Bisericii despre toate acestea? Și aceste întrebări, sau altele asemenea, au primit răspuns în Ortodoxia și artele marțiale.
La începutul anului 2013 Părintele Iustin Pârvu mă mustra: „O să mor și n-o să văd cartea gata!”. I-am adus manuscrisul, i-am arătat ce mai era de întregit, de lămurit. „Părinte!”, mi-a zis el, „Dacă mai stai mult la ea devine enciclopedie!”
Din nefericire, Părintele Iustin a avut dreptate: manuscrisul a fost predat spre publicare în Mai 2013, cu puțin înainte ca Voievodul Ortodoxiei să treacă la Domnul! Iar după furcile caudine ale analizelor teologice – din partea Arhimandritului Mihail Stanciu, teologilor Episcopiei Giurgiului, Teologului Marian Maricaru etc. – cartea a fost tipărită și a ajuns în librării în 2014.
Cu totul neașteptat, a stârnit furia unor intelectuali de curte; spun neașteptat, pentru că inșii în cauză nu au nicio treabă nici cu Ortodoxia (în afară de sterpe bălăceli intelectualiste), nici cu artele marțiale. Acești intelectuali de curte, fără ca măcar să citească lucrarea, au atacat cu nerușinare și cartea, și autorul. Slavă lui Dumnezeu pentru prigoana stârnită!
Alături de ei, la fel de neașteptat, s-au aliat, mai în umbră, unii răzvrătiți fii ai Bisericii. Care, ignorând Învățătura și Istoria Bisericii, ignorând cunoștințele elementare despre arte marțiale, istoria lor și altele asemenea, s-au îndârjit cu furie în atacuri „subterane”. Altfel spus, au revărsat valuri de bârfe, pentru că argumentele le lipseau. Dar nici de prejudecăți nu se puteau lăsa. Slavă lui Dumnezeu și pentru acestea!
Un asemenea fiu al Bisericii, de altfel preot și chiar unul cu multă fală, nu citise cartea. Dar voia să mă bată ca să mă convingă de „erezia de a crede că pot folosi Creștinii violența”! Omul era foarte sincer, iar hazul pe care mi-l stârnea incompatibilitatea poziției cu „argumentul contondent” invocat a părut să îl aducă în pragul apoplexiei. Nu a izbutit să înțeleagă contradicția între acestea; cel puțin atunci. Mi-a spus cineva că, până la urmă, a citit cartea și s-a liniștit (deși nu a mai luat legătura cu mine de atunci). Iar acest caz a fost unul bun și cinstit, pentru că cel puțin a avut decența să vorbească față în față cu mine, nu pe la spate. Oricum, Slavă lui Dumnezeu pentru toate!
Printre roadele dorite (visate) de Părintele Iustin Pârvu și de mine s-au numărat două esențiale: – interesul multora pentru carte – refacerea (fie și în parte) a legăturii dintre luptătorii români și Biserică Au fost oameni care, citind această carte, s-au apropiat de Biserică. Au fost oameni care, citind această carte, s-au regăsit și s-au înțeles. Au fost oameni care, citind această carte, s-au bucurat, s-au folosit. Au fost și încă sunt! Printre cititorii ce s-au folosit (se folosesc) de ea sunt oameni cu tot felul de ocupații, dar care au în comun câteva lucruri: dragostea de Adevăr, simțul datoriei, dragostea de ceea ce este românesc, simțul de luptător al Românilor adevărați. Bucuria lor, folosirea lor, devenirea lor și toate celelalte roade minunate au împlinit o parte din visul Părintelui Iustin Pârvu și al meu. O parte, pentru că ne-am bucura de trezirea fiecărui Român și, până la urmă, a fiecărui om, pentru ca toți să se mântuiască și la cunoștința Adevărului să vină. Dar semințele aruncate cu oricâtă dărnicie cad pe multe feluri de locuri: unele mai roditoare, altele mai sterpe, altele mai greu roditoare etc. Așa că și dacă un singur om s-ar fi folosit, deja era mult. Că s-au folosit mii și mii, cel puțin, iată o minune pentru care mă bucur și mă voi bucura pururea!
Ortodoxia și artele marțiale s-a epuizat mai repede decât ar fi fost de așteptat. Mulți mi-au tot cerut-o. Ei uită că editurile sunt cele care tipăresc cărțile, nu autorii. Ca urmare, cel mai adesea autorii sunt lipsiți de propria carte! După o vreme, văzând că într-adevăr cartea nu se mai găsește fizic, am postat-o în format electronic (pdf) pe academia.edu. De unde a fost preluată și pe alte site-uri, astfel încât să poată fi la îndemâna doritorilor măcar așa.
Dar iată că în acest an, la un deceniu după terminarea cărții și plecarea autorului moral (și îndrumătorului) Iustin Pârvu, a apărut o nouă ediție. Editura Scara Print a scos la lumină, iar, această lucrare. Fără Cuvântul înainte atât de folositor al Părintelui Mihail Stanciu (dintr-o eroare de comunicare ce îmi aparține). Dar cu o calitate editorială extraordinară.
Ca urmare, pot să anunț doritorii că Ortodoxia și artele marțiale se găsește iar în librării. Sau, cel puțin, în Librăriile Sophia. După cum vedeți, fraza alăturată conține un link. Acesta duce, printr-un simplu click, pe pagina unde se poate comanda cartea… atâta vreme cât tirajul nu s-a epuizat.
Dacă atunci când (re)citiți aceste rânduri cartea nu mai există pe raftul virtual, să nu vă supărați pe mine, că nu sunt editura; nici pe editură, căci și aceasta are resursele și limitele ei. Ba chiar ar fi o pricină de mulțumire: înseamnă că au fost destul doritori încât să nu se prăfuiască!
Am amintit în altă parte (click pentru citire) despre deosebirea dintre Dacologie (disciplină istorică) și Dacism ori Dacomanie (ca manie a falsificării adevărurilor despre Daci). Deosebirea este că Dacismul apare involuntar; cei care sunt daciști sunt adesea doar oameni dezinformați. Dacomania cuprinde un fanatism ce se arată prin agresivitatea față de orice contrazicere. Chiar și atunci când dacomanul vorbește politicos, o face silit de împrejurări, în sinea lui fiind plin de ură față de cei care îl contrazic. Ceea ce se vede în izbucnirile pe care le face atunci când „silirea” încetează. (Desigur, „silirea” poate să fie voluntară sau nu.) Izbucniri ce cuprind în primul rând acuzații la adresa preopinenților. Aceștia sunt declarați autoritar (și cu gravă iresponsabilitate) drept „trădători”, „vânduți”, „mincinoși”, „escroci” etc. Ca să nu mai amintim de apelative și mai rele. Printre acuzații, foarte deasă este aceasta: „Îi urâți/urăști pe Daci!”. Ca urmare, m-am gândit să răspund la întrebarea Cine urăște Dacii?
Trebuie să înțelegem că a urî presupune a dori răul cuiva (fie pentru răzbunare, sau ca acoperire a propriei vinovății, ba chiar și fără rost etc.). De asemenea, trebuie să înțelegem că viitorul bun se construiește având ca temelie adevărul. Orice construcție așezată pe minciună face rău; și mai devreme sau mai târziu se prăbușește.
Din acest punct de vedere, avem datoria să ne cunoaștem istoria! Căci fără a cunoaște adevărul despre istoria noastră nu ne putem înțelege rosturile și nu ne putem construi un viitor bun.
Dacii sunt unii dintre strămoșii noștri. Ca urmare, este firesc să îi cunoaștem așa cum au fost! Cunoscând calitățile lor, știm pe ce construim; cunoscând lipsurile și scăderile lor, știm ce trebuie să vindecăm sau îndreptăm, de ce trebuie să ne ferim.
Nenorocirea este că de la Pașoptiști încoace, Dacii au fost sistematic idealizați. Spre deosebire de Romani (tratați tot mai dușmănos, după modelul lui Karl Marx); spre deosebire de Celți (șterși din istoria noastră aproape de tot); spre deosebire de Scito-Sarmați (și ei aproape șterși din istoria Românilor). Idealizarea Dacilor a fost masiv sprijinită de Rusia – ca mijloc de slavizare a Românilor, prin lepădarea lor de latinitate. Dar și de alte puteri anti-românești. Mai mult, idealizarea a fost însoțită neîncetat de victimizare; ca și cum de fapt idealizarea în cauză nu era de ajuns, pentru că niște „răi puternici” ar sta împotriva adevărului („și mai spectaculos”). Asta în timp ce puternicii zilei sprijineau și finanțau idealizarea! Iar împotrivă erau în primul rând istoricii doritori de cunoaștere a adevărului! Adeseori pedepsiți pentru asta…
Revenind la întrebarea noastră, merită văzut că s-a ajuns la minciuni despre Daci care tind către patologic: – Dacii nu aveau sclavi (de fapt aveau și comercializau masiv sclavi, mai ales Daci și Sciți); – Dacii au întemeiat Coreea (nu există nicio dovadă că măcar un Dac ar fi ajuns acolo); – Dacii au întemeiat Japonia (nu există nicio dovadă că măcar un Dac a ajuns acolo); – Dacii sunt „adevăratul popor ales al lui Dumnezeu” (nu există nici măcar o dovadă în acest sens) – Dacii erau foarte blânzi (dimpotrivă, erau extrem de războinici) etc., etc. S-au născocit așa-zise „legi dacice” (belagines) fără nicio bază documentară – ba chiar împotriva mărturiilor istorice despre Daci și rânduielile lor. S-au născocit „scrieri despre Zamolxe/Zalmoxe” sau „ale acestuia”; desigur, născociri fără nicio legătură cu izvoarele istorice. Se pretinde că ar fi „dacice” tot felul de obiceiuri/tradiții târzii – inclusiv cele clar preluate de la Slavi, Tătari, Țigani, Evrei etc. în ultimele secole. Se pretinde că ar fi dacică limba română, cu toate că orice specialist va confirma că este o limbă (neo)latină (iar idiomurile tracice, inclusiv daca, făceau parte din altă ramură a limbilor indo-europene). Etc., etc., etc.
Față de această avalanșă de minciuni la adresa Dacilor, să regândim întrebarea Cine urăște Dacii?
Dacologia, sau Dacismul și Dacomania? Îi urăște pe Daci acela care vrea să îi cunoască așa cum au fost? Sau îi urăște pe Daci acela care îi disprețuiește așa cum au fost și vrea altfel de Daci, iar în lipsa acestora născocește el alții?
Este adevărat că adevărul doare; dar este o durere ziditoare pentru cel ce rămâne în adevăr. Minciuna poate să aline pentru o vreme; dar până la urmă adevărul o ajunge și ceea ce e construit pe minciună se nimicește. Ca urmare, mințindu-l pe cineva asupra a ceea ce este îi faci rău. La fel și mințind despre cineva.
Dacismul și Dacomania cuprind zeci și sute de curente subiective și contradictorii; toate având în comun promovarea de fantezii pe seama Dacilor și a popoarelor, culturilor, țărilor etc. care au avut vreo legătură cu Dacii (sau declarate fals a fi avut o asemenea legătură!). Acest lucru este o lipsă de respect față de Daci. Dacii așa cum au fost sunt respinși; în locul lor sunt așezați ”Daci” fantasmagorici. Iar contrazicerile sunt tratate cu ură; pentru că dacomaniiîi urăsc pe Dacii reali.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P. S. A îi declara pe Români drept Daci este o ură față de amândouă popoarelor. Nu doar că este absurd a spune că cel care lasă moștenirea și moștenitorul sunt aceeași persoană. Dar să pretinzi că Dacii sunt totuna cu Românii este o aruncare la gunoi și a ceea ce au fost Dacii și a ceea ce sunt Românii.
România Străveche - Ancient Romania 