Între Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa şi Angela Merkel. Între dictatură şi „dormiţi liniştiţi!”

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.
Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa (1925-2006)

Unul dintre martirii rezistenţei creştine anti-comuniste, Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa a rămas în istorie. Atât prin căderea sa în timpul torturilor infernale suferite la Piteşti, cât şi prin ridicarea sa urieşească, o adevărată înviere din morţi, ce i-a şocat deopotrivă pe torţionari şi colegi.
După această ridicare, oricât au încercat autorităţile comuniste, orice mijloace au folosit, Gheorghe Calciu-Dumitreasa, încă mirean, apoi preot, a fost de neînfrânt.

Fusese un om cult şi inteligent – student la Medicină – încă înainte de închisoare şi chinuri.
Şcoala rezistenţei anti-comuniste, şcoala uimitoare a puşcăriilor comuniste – în care o elită duhovnicească şi intelectuală a Ţării era supusă exterminării – l-a rafinat şi l-a crescut şi mai mult.
Deţinutul politic devine, sub directa ocrotire a Patriarhului Iustinian Marina, student al Facultăţii de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, preot, apoi chiar profesor la Seminarul Teologic din Bucureşti.
Este poziţia din care se va ridica, duhovnicesc, inteligent, cald, cu dragoste, pentru apărarea sufletelor tinerilor lovite de ciuma gândirii şi trăirii moarte comuniste. Rămân pentru veşnicie Cele şapte cuvinte către tineri, în care pune faţă în faţă viaţa în Christos şi moartea vieţii comuniste. Cuvântul său arde, trezeşte, zguduie, înalţă, cheamă. Sute şi mii de tineri studenţi vin la Seminarul Teologic să-l asculte pe preotul care, cu un curaj nemărginit, vorbeşte în plină tiranie Ceauşescu adevărurile interzise de regim. Era anul 1978.

Va fi trecut iar prin arest şi torturi, se va încerca asasinarea „întâmplătoare” de către doi deţinuţi. Aceştia, cutremuraţi de rugăciunea şi harul deţinutului pe care urmau să-l ucidă, se pocăiesc şi refuză să-şi îndeplinească misiunea. După alte chinuri şi încercări va fi expulzat din Ţara aflată sub neo-ocupaţia comunistă post-sovietică. Ajunge în SUA, unde este privit pretutindeni ca un erou, primind laude şi distincţii inclusiv din partea Preşedinţiei SUA. Primeşte totul cu aceeaşi pace creştină, mărturisind mereu adevărul, dezvăluind chinurile Românilor din Republica Socialistă România (RSR) şi din URSS. Slujeşte, se roagă, învaţă, învaţă, încearcă să-i adune pe Românii din Diaspora într-o frăţie de care aveau atâta nevoie. Şi previne!

Acest om, care avea experienţa deplină şi directă a Comunismului, a Comunismului adevărat, practic, real, concret, dezvelit de orice mască, vede Comunismul înaintând ascuns, mascat, în Occidentul anti-comunist.
Vede cum în spatele multor ong-uri şi „mişcări civice” se ascunde ideologia aplicată făţiş în URSS şi RSR, vede cum discursuri „civice” propagă ideologia comunistă, vede cum legislaţia democratică alunecă tot mai mult spre stânga.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Aceste cuvinte ale Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa pot părea un fel de teorie conspiraţionistă. Doar că, pas cu pas, au fost deja duse la îndeplinire şi înaintează. Vizibil.
Deja distrugerea Bisericii este un obiectiv public în ţări cândva creştine şi cândva democratice. Deja Creştinii sunt categorie oprimată în raport cu adepţii altor credinţe în Franţa, Germania, Marea Britanie, Cehia, Danemarca, Suedia, Norvegia, Canada şi în multe alte ţări. Dacă moscheile din Franţa, de exemplu, sunt sprijinite activ de către Stat şi autorităţile locale, în schimb sprijinul pentru bisericile creştine se manifestă la demolarea lor sau la transformarea lor în baruri. Dacă în Germania conducerea se îngrijorează neîncetat pentru bunăstarea Musulmanilor, pentru respectarea culturii lor, pentru introducerea Sharia (Legea Islamică!) în legislaţia landurilor, în schimb aceeaşi conducere luptă să elimine orice concepţie creştină din viaţa publică germană. Dacă în Marea Britanie se asigură Musulmanilor – şi altor religii – dreptul la slujbe publice, la manifestaţii religioase „spontane” (la date clar stabilite şi cunoscute de toată lumea), la purtarea simbolurilor islamiste, în schimb Creştinilor le sunt interzise toate acestea. Dacă o stewardesă poartă crucea la gât în Marea Britanie este concediată, dacă poartă însemne masonice, voodoo, islamice, mozaice, magice etc. îşi vede liniştită de treabă. În Suedia, chiar steagul suedez este perescutat, pentru că are Cruce, în schimb este socotit absolut normal şi promovabil… steagul ISIS, sub care sunt măcelăriţi Creştini – şi alţii! – în felurite colţuri ale lumii! Putem continua cu mii şi mii de exemple, cu zeci de mii de cazuri concrete de persecuţie anti-creştină chiar din „Europa Creştină”. Fapt este că astăzi, în Noiembrie 2017, Creştinii sunt cea mai persecutată categorie umană, atât ca număr total de oameni care suferă persecuţii, cât şi ca intensitate, număr de ţări în care sunt persecutaţi, consecinţe etc. În nenumărate locuri, din Somalia în Irak sau Indonezia, comunităţile creştine se confruntă cu extincţia violentă. Iar autorităţile internaţionale, atât de grăbite în apărarea unor minorităţi chiar şi inventate, colaborează liniştite cu toate forţele persecutoare, nu iau absolut nicio măsură pentru oprirea persecuţiilor. 

Putem să vorbim şi despre felul în care se încearcă distrugerea neamurilor (naţiunilor) – acesta fiind un ideal comunist foarte vechi -, despre felul în care este măcinată familia, despre felul în care se lucrează la controlul şi izolarea individului prin mass-media etc.
Putem arăta că toate acestea au avut şi au loc, astfel încât cuvintele Părintelui Gheorghe Calciu-Dumitreasa nu sunt decât realism desăvârşit.

Dar ne vom opri numai la afirmaţia sa despre instalarea unui totalitarism lent, menit să supună întreaga lume unei conduceri centralizate, controlată din umbră.
Teorie conspiraţionistă?
Este deja limpede că mecanismul Uniunii Europene are probleme grave, atât la nivel structural, cât şi la nivel economic, politic, democratic… Faptul că Uniunea Europeană este o birocraţie în sensul concret de dictatură a funcţionarilor este deja notoriu.
Ignorarea unor referendumuri populare repetate – ca cele din Irlanda – şi înlocuirea slujirii poporului cu forţarea poporului să accepte politica birocratică, crizele economice cu rădăcini comunitare din Spania, Italia sau Grecia, impunerea imigraţiei ilegale de către Germania, dorinţa de ieşire din U.E. a unor ţări precum Grecia, Irlanda şi altele, materializată prin ieşirea Marii Britanii din Uniune, iată doar câteva din exemplele cele mai concrete ale acestei situaţii.

Şi, apropo de Marea Britanie…
Ieşirea din Uniunea Europeană a acestei ţări – puternică, bogată, membră a „clubului select” de conducere unională – a şocat pe mulţi. Nu voi uita prea curând cu câtă ardoare îmi explicau unii că „este imposibil ca la referendum să câştige tabăra exit„, că este „complet nerealistă” convingerea mea că Marea Britanie chiar va ieşi din UE… Doar că „tabăra exit” chiar a câştigat, Brexit-ul este o realitate concretă, iar Marea Britanie chiar iese din UE.
Unul dintre motive, foarte puţin cunoscut în România, este acela al legislaţiei privind falimentul economic al statelor membre UE.
O legislaţie impusă în 2010 de Angela Merkel – bineînţeles, în numele Germaniei, aşa cum tot în numele Germaniei s-a impus şi imigraţia ilegală a cca. două milioane de musulmani africani (şi în parte şi asiatici) în Europa.
Această legislaţie „previne” falimentul economic al statelor membre UE – ca răspuns la criza economică din Grecia – prin… preluarea conducerii lor de către un mecanism UE (controlat de cei care controlează Germania).
Da, dacă aţi înţeles că se „previne” criza economică profundă (falimentară) prin pierderea totală a suveranităţii naţionale, aţi înţeles bine.
În esenţă, dacă funcţionarii grupului Y din structurile birocratice UE spun că „Ţara Z” este în pericol de faliment, legislaţia adusă de Angela Merkel permite preluarea controlului acelei ţări.

Aici nu este vorba despre teoria conspiraţiei. Aici este vorba despre o activitate publică, menţionată în presa germană încă din 2010! Doi politicieni germani, Cancelarul Angela Merkel şi Ministrul de Finanţe Wolfgang Schäuble sunt cei care au creat sistemul impus apoi Uniunii Europene!
Desigur, oricine are datoria să se întrebe: unde există democraţia, unde există consultarea populară într-o asemenea problemă, atât de gravă, pur şi simplu vitală pentru existenţa oricărei ţări din UE?
Nu există!
Ameţiţi de propaganda anti-creştină, de propaganda pro-imigraţionistă, de propaganda ce opune o marionetă politică (gen Ponta) altei marionete politice (gen Iohannis), de propaganda anti-familie şi altele asemenea, cei mai mulţi oameni pierd din vedere esenţialul: un grup de interese controlează, total nedemocratic, Uniunea Europeană. Implicit şi România.

„Simplul” fapt că în România peste un milion de oameni au semnat împotriva actelor cu cip, cerând şi referendum pe această temă şi fiind total ignoraţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România peste trei milioane de oameni au semnat pentru familie, cerând şi referendum pe această temă şi fiind, LA NIVEL PRACTIC, batjocoriţi de autorităţi ar fi trebuit să trezească groază şi furie: este un act dictatorial evident şi extrem!
Faptul că în România un grup de politicieni infractori, a căror colaborare vinovată cu marile companii farmaceutice este dovedită, a hotărât să impună obligativitatea unor tratamente medicale riscante pentru TOŢI CETĂŢENII, indiferent de vârstă, ne aşează deja în zona directă a dictaturilor de tip stalinist şi nazist.
Şi toate aceste gesturi – ca şi altele similare – se fac de către politicienii zis români – în fapt, trădători sau duşmani ai Ţării – cu sprijinul direct al aceloraşi forţe ce impun Germaniei şi restului Uniunii Europene tot felul de măsuri aberante, abuzive, distructive.

În catacombele politicii internaționale, care este, în esența ei, anticristică, se elaborează savant distrugerea Bisericii, a neamurilor, relativizarea adevărului, parazitismul guvernamental, izolarea individului și controlarea lui până la desființare prin toate mijloacele de propagandă, spulberarea familiei; persoana trebuie să devină tot mai mult o proprietate a guvernului; instalarea unui totalitarism lent care, în cele din urmă, să ducă la subordonarea întregii lumi unui guvern internațional uns de cineva din adâncuri.

Recitiţi aceste rânduri şi confruntaţi-le cu realitatea.
Cu realitatea, nu cu miile de ştiri nule, menite să distragă atenţia.
Veţi vedea că aceste cuvinte descriu ceea ce s-a întâmplat şi se întâmplă, cu o acurateţe şi o putere sintetică exemplară.
Şi gândiţi-vă bine ce faceţi.
Puteţi să „dormiţi liniştiţi, sistemul lucrează pentru voi!”.
Sau puteţi să înţelegeţi că trebuie ieşit din Matrix.
Aşa cum a făcut-o Părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, aşa cum au făcut-o ceilalţi mărturisitori din vremea prigoanelor comuniste. Vreme care, iată, începe să se întoarcă, într-o formă doar puţin schimbată.
Dormiţi liniştiţi.
Sau treziţi-vă…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Bivolul românesc între istoria veche şi astăzi

Pentru mulți este greu de făcut o deosebire adevărată între Bovine (sau Taurine) și Bubaline, adică între „vaci” și „bivoli”. Desigur, origina comună este și ea de vină pentru aceasta[1], dar mai curând este vinovată despărțirea Românilor de pământ, deci și de vietățile pământului.

Ca să ajutăm la înțelegerea lucrurilor, o să arătăm că Bovine sălbatice au fost în pârțile noastre din vechime, cel mai celebru exemplu fiind Bourul (Bos primigenius). Din care se trage sura românească – acum, prin „grija” autorităților pretins românești (în fapt, anti-române), aflată în pragul extincției. Dar acum nu ne vom opri asupra acestor vietăți minunate și prea puțin cunoscute Românilor de azi, ci trecem mai departe.

Bubalinele cunoscute la noi sunt, de obicei, marii și blânzii bivoli, crescuți în pârți cu multă apă din Crișana, Transilvania, Moldova și Muntenia; mai mult în trecut, mai puțin astăzi. Cu toate că bivolițele dau un lapte foarte gras și sănătos și o brânză minunată (făcută cel mai adesea dintr-un amestec de lapte de bivoliță și, respectiv, vacă).

Dar tot înrudiți cu bivolii sunt, de fapt, și vestiții zimbri, sau bizonul european (Bison bonasus), binecunoscuți încă din Antichitate.

Se crede, de obicei, că bivolul domestic a fost adus în Europa în vremea marilor migrații de la sfârșitul Antichității și începutul Evului Mediu, cel mai probabil de către Huni și Avari. Este vorba, desigur, despre bivolul asiatic (din mai multe (sub)specii), care s-ar fi răspândit apoi și printre Europeni, până astăzi. Dar această părere este un adevăr parțial, de vreme ce ignoră existența unor mici grupuri de zimbri crescuți de om – precum cei crescuți de Romani sau Germanici pentru lupte –, dar și a vechiului bivol european.

Pentru că, într-adevăr, a existat un bivol european (de apă) (Bubalus murrensis), cea mai apropiată rudă a lui fiind bivolul asiatic (de apă) (Bos arnee).

Înainte de a trece mai departe, cred că este folositor să amintim că sunt bovide mai puțin atrase de apă, trăitoare în zone de munte sau chiar de stepă. În vreme ce, dimpotrivă, bivolii de apă – fie că vorbim despre cel european, african sau asiatic – sunt dependenți de zonele umede (mlaștini, râuri, delte etc.); chiar dacă, la nevoie, pot face față, o vreme, unui climat arid.

Un mare iubitor de apă a fost și bivolul european, care a trăit din mlaștinile și bălțile aflate la miazănoapte de Marea Neagră până în cele de pe țărmurile Atlanticului. Numit științific Bubalus murrensis, el avea coarnele late – și plate în partea de sus – tipice bivolilor, însă curbate doar spre spate (și, astfel, foarte deosebite de cele ale bivolilor africani).

Viețuind în turme variate, de la unele mici, de câteva exemplare, până la unele de peste o mie, acest bivol european a însemnat foarte mult pentru viața sălbatică din străvechime.

Pe de-o parte, marile carnivore din bălți și mlaștini – aici intrând în primul rând urșii de atunci, urmați apoi de lei și alte carnivore dispărute, iar mai apoi de lupi – aveau în bivolii sălbatici o sursă de hrană care, alături de mistreți, bouri, antilope (saigale) și elani, cerbi sau alte erbivore asigura existența unei faune puternice și bogate.

Pe de altă parte, vegetația din bălți și mlaștini era îmbogățită de pășunatul acestor animale. Ele împiedicau astfel apariţia unor dominații masive ale unei singure specii, impunând un amestec vegetal, o bogăție – iarăși! – a florei, extrem de importantă. Căci, în același timp, bogăția în specii a florei dă adăpost multor specii de animale – de la insecte până la mamifere – și, de asemenea, împiedică răspândirea masivă a unor boli sau dăunători. (În zonele în care domină o singură specie apariţia unei boli sau a unui dăunător are un efect de molimă cumplită, putând provoca nu doar distrugeri masive, ci chiar extincția acelei specii pe o mare întindere. Cu rezultate cumplite. Poate să pară neașteptat, dar și incendiile se răspândesc mult mai repede în zonele cu o singură specie – la fel și efectele secetei sau altor factori negativi.)

Bubalus murrensisBivolul european (de apă), numit științific Bubalus murrensis, în reconstrucția artistică oferită de Urmensch Museum din Steinheim an der Murr (aici)

Când a dispărut bivolul european (Bubalus murrensis)?

După ultimele fosile găsite în Vest, se crede că undeva acum 10.000 sau 7.000 de ani (oricum, acum peste 5.000 de ani). Însă, desigur, datele nu sunt sigure.

Dimitrie Cantemir, în Descrierea Moldovei, vorbește despre bivolii sălbatici care trăiau în partea de nord și nord-est a țării, având ca centru pășunile sălbatice de dincolo de Nistru.

S-a contrazis – cam ciudat, desigur – mărturia lui, sub diferite motive.
De pildă, s-a pretins că, din pricina lipsei pufului sau sub-păruluibivolii nu pot să facă față frigului fără o îngrijire specială – grajduri puternice, bine izolate și, pe cât se poate, încălzite. Această pretenție este bazată pe faptul că uriașa majoritate a bivolilor de apă ține de teritoriile calde ale Asiei, Africii și altor continente. Dar ignoră condițiile în care sunt crescuți bivolii (de apă) în Tibet, Nepal și alte ținuturi înalte din India, unde animalele rezistă bine în mlaștinile montane, chiar și la temperaturi de -20°C (fără grajduri puternice, cu atât mai puțin încălzite).

Faptul că această idee ar putea fi greșită a fost dovedit în ultimele decenii, la nivel practic, și de înființarea unor mici fonduri de bivoli de apă sălbăticiți în Germania (nu foarte departe de Berlin, dar și în alte zone) în cadrul încercărilor de refacere a naturii sălbatice de altădată (o prezentare a proiectelor aici). Fără adăposturi încălzite, într-un mediu sălbatic, bivolii fac față, de ani şi ani de zile, iernilor germane, cu un foarte mare succes. Ceea ce arată că rezistența la frig a bivolilor de apă, chiar fără să fie Bubalus murrensis, este mai mare decât se presupunea în trecut.
Dar sunt aceste cazuri îndeajuns de puternice?

Bivoli în zăpadă CanadaBivoli jucându-se în zăpadă la o fermă din Canada

Aici nu putem include ca argument și creșterea de bivoli de apă în Canada – mai ales în Ontario, dar nu numai –, cu toată clima rece a acestei țări. Nu putem face asta pentru că nu sunt publice condițiile asigurate de crescători (deci putem presupune existența unor grajduri încălzite, practică foarte răspândită în zonă, deși nu putem fi siguri). Există, totuși, filme care arată bivolii de apă (chiar și africani!), hrănindu-se liniștiți afară în plină iarnă, fără să pară supărați în vreun fel de zăpadă. Se vedea aici o galerie de fotografii și filme despre bivolii de apă din Ontario, iar aici un film cu bivoli tineri bucurându-se de zăpadă; comentariul proprietarului pare să sugereze că bivolilor de apă le place vremea rece (probabil fiind și hrăniți corespunzător).

Desigur, se pune pe drept întrebarea: și ce fac bivolii sălbatici de apă la temperaturi mai mici de -20°C? Folosirea adăposturilor naturale și înghesuirea animalelor – cu efectul de încălzire ce apare de aici – poate să le asigure supraviețuirea?

De aici și legitima întrebare: oare bivolii sălbatici din vremea lui Dimitrie Cantemir erau vreun amestec de Bubalus murrensis cu bivolii asiatici aduși de migratori? Sau – mai probabil – exemplare scăpate, poate în urma unor raiduri ale Tătarilor, și care profitând de unele ierni mai blânde au supraviețuit o vreme în sălbăticie?

Această ultimă ipoteză pare susținută de faptul că mai târziu bivolul sălbatic nu mai apare nici în fauna Moldovei, nici în cea a Podoliei, Voziei, Zaporojiei sau altor țări din aceste părți.

Însă în contra-partidă – ca să fim obiectivi – trebuie să amintim de faptul că bivolii sălbăticiți din nucleele germane amintite au făcut față unor perioade de iarnă destul de grele. Și, de asemenea, că dacă bivolii sălbatici amintiți de Cantemir erau ultimele exemplare libere europene, dispariția lor nu este întru nimic surprinzătoare.

*

Dincolo de aceste întrebări – la care încă nu avem răspunsuri – mai este, totuși, o realitate românească foarte, foarte importantă. Și, desigur, foarte, foarte disprețuită de politicienii zis-români (adică distrugătorii României).

Mă refer aici la faptul că, în urma unor studii serioase și a unei munci grele – în condiții departe de a fi strălucite – un om de știință român, Constantin Velea, a dovedit și omologat în 1987 bivolul românesc!

bivoli romanestiBivoli românești (negru și alb), în Arad; a se observa părul specific rasei locale

Da, fondul vechi de bivoli din România – din Transilvania, Crișana, Muntenia și Moldova – a fost omologat în 1987 (acum 30 de ani!) ca rasă românească, diferențiată genetic de ceilalți bivoli europeni (fie ei de origine asiatică sau africană).

Ipoteza comună este că acești bivoli românești, cu un fond genetic arhaic, sunt urmașii primelor exemplare aduse în Europa la sfârșitul Antichității.

O ipoteză mai îndrăzneață este a unei mixturi între bivolii asiatici aduși de migratori și bivolul european care ar fi fost crescut de Români în secolele IV-VII. Dar pentru confirmarea sau infirmarea acestei ipoteze este nevoie de studii extinse de ADN, care să compare bivolul românesc și Bubalus murrensis… O cercetare pentru care nu există absolut niciun interes din partea incompetenților clasei politice, orbi la potențialul uriaș pe care îl are – cultural, economic, turistic și chiar propagandistic – fiecare rasă națională, cu atât mai mult la potențialul uriaș pe care îl are un fond genetic particular, cu atât mai mult cu cât este unul arhaic (precum în cazul bivolului românesc, al surei românești, al caprei carpatine etc., etc., etc.) [2]. (Un pic despre durerile crescătorilor de bivoli de la noi aici.)

Dacă amintim că de la peste 200.000 de bivoli în 1981 s-a ajuns astăzi la cca. 10.000 de bivoli românești ne dăm seama că, parte a genocidului anti-românesc exercitat de partidele politice din ultimii 30 de ani, și specia românească este amenințată cu extincția.
Sau, poate, o să ajungem ca în cazul altor rase românești, să le vedem crescute și eventual omologate de străini…

Dincolo de orice amărăciuni, să vedem și partea bună a lucrurilor!
Există, încă, bivolul românesc, un animal cu productivitate foarte bună, nepretențios, cu un lapte excepțional și un fond genetic unic.
Este de ajuns, pentru început, un singur om inteligent care să relanseze, cu adevărat, această rasă. Atât ca mijloc direct de producție – pentru lapte, brânză, carne şi alte produse de cea mai înaltă calitate – cât și ca fond genetic pentru felurite noi rase, ameliorări etc.
Odată realizată această relansare, viitorul rasei este asigurat.

Mihai-Andrei Aldea

____________________________________________________________________________________________

[1] Și Bovinele (Taurinele), ca și Bubalinele (Bivolii) fac parte din Familia Bovidae, adică dintre Bovide, alături de Caprine, Ovine, Antilope etc.

[2] Trebuie subliniat faptul că oricât de puțin probabilă ar fi ipoteza unui mixaj între Bubalus murrensis și bivolii asiatici pe teritoriul României, nevoia studiului genetic asupra populației de bivol românesc este ABSOLUTĂ! Nu se poate sublinia îndeajuns faptul că bivolul românesc este, practic, strămoșul tuturor bivolilor europeni din ultimele două milenii, pentru că de aici s-au răspândit exemplarele aduse de migratori pe restul continentului. Mai mult, au fost situații în care pe arii foarte largi s-a făcut ameliorarea – sau chiar substituirea – populațiilor de bivoli din alte părți (Ungaria, Serbia, Bulgaria etc.) pe baza bivolului românesc. (Așa cum, de fapt, celebrii boi de Danzig nu erau polonezi, ci boi moldovenești…)

The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

O lovitură puternică pentru Dacia România, pentru Mioveni, pentru România

Trebuie să ştim să facem faţă şi celor bune, şi celor rele. Fără bărbăţie şi realism omul este o victimă a propriilor slăbiciuni, resemnări şi despărţiri de adevăr.
Între cele rele – pentru noi – intră şi recentul contract semnat între Renault şi Iran în privinţa producerii a alte 150.000 de maşini anual, începând cu 2018, maşini Symbol şi Duster. Se pare că în timp se va ajunge chiar la 300.000 de maşini anual.
30% dintre acestea vor fi destinate exportului.
Altfel spus, Dacia România pierde sigur un număr de 150.000 de cumpărători anual, dintre care 105.000 iranieni şi 45.000 din alte ţări; cifra va creşte la 300.000 cumpărători anual…

Din felul în care se prefigurează lucrurile în ţară şi în întrega lume această înţelegere este doar un început. De fapt şi cu Iranul Renault are în curs negocieri pentru noi linii de producţie (pentru 2019).
Ceea ce înseamnă că, după povestea cu Marocul – unde s-au produs peste 1.000.000 (un milion) maşini Sandero, Dokker şi Lodgy -, şi după lansarea producţiei în Iran în 2004, recenta înţelegere este doar un nou pas în internaţionalizarea firmei şi brandului Dacia.

Dincolo de toate declaraţiile triumfaliste ori liniştitoare, bilanţul contabil rece este clar: Dacia România a pierdut prin fabrica din Maroc peste 1.000.000 de cumpărători şi va pierde în continuare, la ei adăugându-se cei pierduţi prin înţelegerile cu Iranul.
Asta înseamnă mai puţine locuri de muncă şi mai puţini bani pentru Mioveni, pentru România. În timp, ar putea însemna chiar închiderea producţiei de la Mioveni – în ciuda unor liniştitoare asigurări şi a profundelor păreri de rău ce vor fi exprimate dacă asigurările vor deveni nule.
Chiar dacă marile firme şi corporaţii „fentează” de obicei masiv fiscul românesc – pentru ele nu există DNA, ANAF şi alte asemenea organisme, pentru ele există doar înţelegere nemărginită – prin salariile angajaţilor şi alte asemenea cheltuieli se câştigă foarte mult. Şi de către salariaţi, şi de către Stat. Care, ca întotdeauna, este incapabil să reinvestească banii eficient.

S-ar putea crede că este un fenomen natural, această internaţionalizare. Doar se întâmplă peste tot… Da, dar nu oricum.
Înstrăinarea unităţilor de producţie dintr-o ţară se face ori ca o pierdere – cineva „a furat” unităţile printr-o ofertă mai bune (impozite mai mici, mână de muncă mai atractivă etc.) -, fie ca un câştig. În ultimul caz este vorba despre „pierderi” intenţionate, pentru industrii considerate neatractive – poluante, puţin rentabile, depăşite etc.
Fie într-un caz, fie în celălalt, autorităţile responsabile au grijă să compenseze înstrăinarea unităţilor de producţie prin măsuri care să asigure şi locuri de muncă şi venituri, atât la nivelul cetăţenilor, cât şi la cel al autorităţilor locale şi centrale. Se practică, prin urmare, abordarea integratoare, cu înţelegerea consecinţelor complexe ale transferurilor. De la infrastructură până la consecinţele ecologice, toate sunt – sau trebuie să fie – luate în considerare.

În cazul politicienilor „români” – cu puţinele şi lăudabilele excepţii – situaţia este cu totul diferită. Şocaţi că ninge iarna, şocaţi de ploile de primăvară sau toamnă, an de an, şocaţi de canicula verii – deşi se adăpostesc adesea de ea pe alte meleaguri – nu sunt în stare să vadă şi să lucreze puţin „în avans” (exceptând cazul în care este vorba de vreo hoţie ieftină). Ca urmare, nu văd ceea ce se întâmplă în faţa ochilor lor.
Mutarea producţiei Dacia peste hotare va continua. Pas cu pas producţia de la Mioveni va deveni tot mai mică. Până va rămâne pentru piaţa internă, sau până va fi anulată.
Care sunt măsurile, sau contra-măsurile pregătite de autorităţi?

Posibilităţile sunt mari. Şi ar fi fost şi mai mari dacă în loc de corupţie grosolană am fi avut măcar una cât de cât rafinată, care să includă o gândire pe termen lung.
Se puteau reinvesti bani¹ veniţi din zona Mioveni în organizarea unui centru de cercetări nucleare cu ramificaţii vaste, având colaborări în întreaga lume, din Japonia în Africa de Sud.
Se puteau reinvesti bani veniţi din zona Mioveni în înfiinţarea unui circuit auto. Avantajele sunt mai mult decât evidente. De la strângerea legăturii dintre Renault şi zona respectivă, până la atragerea unui număr foarte mare de turişti. O privire aruncată la vecini spune multe despre această posibilitate. Or avea politicienii maghiari lipsurile lor, dar au ştiut să dea Ungariei până şi un circuit de Formula 1… În concursul (Grand Prix) din 28-30 Iulie 2017, biletele au variat între 80 şi 450 de euro (pentru adulţi), în funcţie de categorie. Doar zona „Super-Gold”, cu bilete vândute cu preţuri în jur de 400 de euro, are 7.500 de locuri. Bineînţeles, turiştii care vin la cursele de aici nu dau bani doar pe bilete; au nevoie de cazare, transport şi multe alte facilităţi, de la muzee la restaurante. Pe lângă drepturile de difuzare şi multe alte aspecte similare, mai este şi reclama pe care aceste curse o fac, implicit, Ungariei.
Se puteau reinvesti bani veniţi din zona Mioveni în dezvoltarea unei infrastructuri turistice care să meargă din Slatina (cea mai veche basilică nord-dunăreană) până în Braşov şi din Sibiu în Bucureşti. Puteau fi puse în valoare drumuri pitoreşti, ruine şi felurite clădiri vechi – de la Castelul Poenari la vechile aşezări săseşti din sudul Transilvaniei -, rezervaţii naturale, muzee, biserici şi mânăstiri de mare frumuseţe, peisaje copleşitoare şi atâtea altele. Se puteau înfiinţa reţele de hoteluri, pensiuni, restaurante şi alte asemenea facilităţi, legate între ele prin standarde de calitate şi avantaje oferite grupurilor de turişti în funcţie de tipul de turism practicat.
Şi aceste măsuri, şi altele asemenea ar fi putut fi făcute cu un minimum de investiţii, de fapt. Trebuia realizat programul centralizat şi obţinute fonduri europene – atât de slab asimilate la noi – pentru sprijinirea coordonată a iniţiativelor locale şi private.

Pe fundalul unor asemenea măsuri eventualele transferuri de producţie se fac altfel – balanţa puterii este diferită – şi, categoric, nu afectează atât de grav nici populaţia, nici statul.
În cazul în care astfel de programe ar fi fost puse în practică din timp – şi încă nu este prea târziu! – găsirea unor soluţii pentru compensarea externalizării producţiei Dacia ar fi fost la îndemână.
Iar pentru Mioveni şi România acest fenomen ar fi fost doar o schimbare nu foarte fericită, dar în niciun caz o lovitură.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

¹ Am spus că se puteau investi bani veniţi din zona Mioveni, nu banii veniţi din zona Mioveni, pentru că din uriaşele sume scurse de acolo era de ajuns o reinvestire de 10-20% şi se asigura viitorul zonei dincolo de orice eventuală oprire a producţiei Inteprinderii Dacia. Folosiţi pentru atragerea de fonduri europene şi altor investiţii sumele respective ar fi fost echivalentul bulgărului care declanşează avalanşa… doar că în sens bun.