Categorie: Autoapărare

O pildă de teoologire în slujba Etnofiletismului Rusofon. Canonicitatea Bisericii Române în Basarabia

Mihai-Andrei Aldea12 comentarii

Am amintit de mai multe ori despre deosebirea ființială între teolog și teoolog. Reiau: teologul este cel care cuvântează cu, despre și întru Dumnezeu; teoologul (sau teo-ologul) este cel ologit de Dumnezeu, adică cel care vorbește despre Dumnezeu deși nu Îl iubește și adoră cu adevărat.

De aici vine și deosebirea dintre teologie și teoologire.
Teologia este cuvântarea despre Dumnezeu, de către cel care trăiește întru Acesta.
Teoologirea este vorbirea despre Dumnezeu de către cei care sunt despărțiți de El.

Și cum pomul se cunoaște după roade, iar omul după fapte (Matei 7.16-20), teoologirea se vede prin inovațiile teologice pe care le produce.

De pildă, una dintre cărțile de temelie pentru cunoașterea Învățăturii lui Dumnezeu este Învățătura de credință creștină ortodoxă. O carte pe care, alături de Sfintele Scripturi, orice Creștin trebuie să o citească măcar – dacă nu să o învețe sistematic.
Desigur, cunoașterea Învățăturii de credință… este o datorie sfântă pentru preoți, și mai ales pentru cei care socotesc firesc să facă misiune, să iasă în public.

În amintita carte se arată că episcopii sunt urmașii apostolilor (pct. 68-72). Cităm din ultimele două puncte:

„Mântuitorul a încredințat, deci, conducerea Bisericii Sale văzute Apostolilor, prin însăși puterea Duhului Sfânt dată lor (Ioan 20, 22-23), iar aceștia au încredințat-o episcopilor, împărtășindu-le harul Sf. Duh prin Taina hirotoniei.”

„După pilda Sf. Apostoli, fiecare episcop lucrează singur cu puterea ce i-a fost dată asupra celor încredințați spre păstorire, păstrând cu grijă, asemenea Sf. Apostoli, „unirea Duhului întru legătura păcii”, cu ceilalți episcopi. Când însă se ivește nevoia de a tâlcui sau a limpezi un adevăr de credință, sau de a statornici o regulă de viaţă, care interesează întreaga Biserica, puterea de conducere nu se mai practică de un singur episcop, ci de Adunarea tuturor episcopilor”

Reamintim cuvântul „fiecare episcop lucrează singur… asupra celor încredințați spre păstorire”.

În aceeași carte, la pct. 275, se lămurește că

„Apostolii, întemeind fiecare biserici, au pus în fruntea acestora câte un episcop, ca urmaș al lor. Acești episcopi nu împart Biserica după numărul episcopiilor, pentru că acestea sunt numai părți alcătuitoare ale Bisericii, care este una. Episcopii nu sunt decât slujitori ai lui Iisus Hristos (I Cor. 4, 1), după cuvântul Sf. Apostol Pavel: „Împlinesc, în trupul meu, lipsurile necazurilor lui Hristos, pentru trupul Lui, care este Biserica, al cărei slujitor m-am făcut, după iconomia lui Dumnezeu” (Col. l, 24-25). Același Sf. Apostol înfățișează astfel rolul sau când scrie către corinteni: „Căci noi împreună lucrători cu Dumnezeu suntem; voi sunteți ogorul lui Dumnezeu, zidirea lui Dumnezeu… Altă temelie nimeni nu poate să pună, decât cea pusă, care este Iisus Hristos” (I Cor. 3, 9, 11).”

Această învățătură este mărturisită și în Teologia Dogmatică a Părintelui Dumitru Stăniloae, vol. II (cităm din ediția E.I.M.B.O.R., București, 1997).

„Fiecare episcop e urmașul tuturor Apostolilor, căci fiecare Apostol se afla în comuniune cu toți ceilalți Apostoli. Iar după aceea, fiecare episcop e hirotonit de mai mulți episcopi în numele întregului episcopat, primind același har și aceeași învățătură pe care le-au avut toți Apostolii și toți episcopii și odată cu aceasta putând împărtăși preoților, și prin ei credincioșilor eparhiei sale, același har și aceeași învățătură neschimbată, care sunt în toată Biserica. […]
Succesiunea neîntreruptă a harului de la Apostoli nu înseamnă numai că râul harului sau al dragostei nesfârșite a lui Hristos vine numai din trecut, din persoanele care au mijlocit-o, în mod orizontal, printr-un lanț de intermediari. Dacă cel ce lucrează prin orice săvârșitor al unei Taine este Hristos Însuși, sau dacă Hristos Însuși Își comunică prin el iubirea Sa față de Tatăl și față de cei ce primesc Tainele, în episcopii care hirotonesc un nou episcop lucrează Hristos Însuși, Cel ce Se află în cer și în Biserică, comunicându-Și această iubire. Harul vine și de sus de fiecare dată. Succesiunea înseamnă numai că Același Hristos, Care a lucrat începând de la Apostoli în toți episcopii de până acum, lucrează prin mijlocirea rugăciunilor episcopilor hirotonisitori și asupra noului hirotonit și va lucra și prin Tainele ce le va săvârși el ca episcop. Hristos e o prezență directă pentru noul episcop, dar e Același care a fost o prezență directă și pentru episcopii din tot trecutul.
Hristos rânduiește invizibil în mod direct și vizibil prin episcop pe episcopi, pe preoți și pe diaconi din orice timp, comunicându-le pe Duhul Sfânt sau iubirea nesfârșită de Dumnezeu și a lui Dumnezeu care se află în trupul Său.” (op. cit., p. 113)

Deși acest ultim citat poate părea cam larg (și totuși l-am scurtat!), este de mare folos pentru tot cititorul.
Și mai ales ar trebui să fie de folos, îndemnător la adevărată evlavie și smerenie, pentru fiecare cleric.
Dar, dincolo de acestea, să vedem învățătura, care este aceeași. Și pentru care putem aduce martori teologi sfinți din toată Istoria Bisericii lui Dumnezeu.

Iar această învățătură este că

episcopii sunt egali între ei, fiecare fiind un urmaș al Apostolilor, care sunt egali între ei

Din pricina acestui fapt, niciun episcop nu are autoritate asupra teritoriului (diecezei/eparhiei) altui episcop, după cum arată limpede Sinoadele Ecumenice (a se vedea Pidalionul sau Cârma Bisericii ori Canoanele Bisericii Ortodoxe de Părintele Ioan N. Floca).
Doar sinoadele locale pot interveni într-o dieceză (eparhie), și numai pentru pricini canonice. Invazia și cucerirea de către un popor străin nu este și nu a fost niciodată pricină canonică pentru schimbarea hotarelor unei eparhii.
Din acest punct de vedere Imperiul Rus s-a arătat mai rău decât păgânii: căci nici Turcii, nici Tătarii, nu s-au amestecat în hotarele diecezelor cucerite. Însă Imperiul Rus a năvălit cu silnicie asupra Bisericii, schimbând după hotărâri politice impuse militar nu doar episcopi, ci și eparhii, ba chiar și apartenența de o episcopie, mitropolie sau patriarhie. Acte cu totul oprite de Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic.
Cităm:

„A venit (la cunoștința noastră) că împotriva așezămintelor (legilor) bisericești, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc, așa încât din această pricină sunt doi mitropoliți în aceeași eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca un lucru ca acesta să cadă din treapta sa. Iar cetățile câte s-au și cinstit cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărți) împărătești, precum și episcopul care ocârmuiește acea Biserică să se bucu­re numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.”

Este absolut clar că dacă Împăratul Romaniei nu avea voie să împartă eparhiile sau mitropoliile, cu atât mai mult un „împărat barbar”, adică Țarul Rusiei, nu avea voie să facă așa ceva. Și, mai bine zis, nimeni nu are voie să facă așa ceva.
Lucru, de altfel, pecetluit și de Canonul 6 de la Sinodul I Ecumenic. Cităm:

„Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni epis­cop fără încuviințarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop.”

Și este 100% evident că cei numiți de Rusia „episcopi” și apoi „mitropoliți” și „episcopi” în Basarabia au fost numiți fără încuviințarea Mitropolitului Moldovei.
Astfel încât simpla primire a lor drept episcopi de către Mitropolia Moldovei, Mitropolia Basarabiei și Patriarhia Română este deja un mare pogorământ.
Iar osânda lor și a celor ce îi susțin este întărită de Canonul 2 de la Sinodul al II-lea Ecumenic. Cităm:

„Episcopii puși peste o dieceză să nu se întindă(treacă) asupra biseri­cilor din afara hotarelor lor, nici să nu tulbure bisericile […] Iar nechemați, episcopii să nu treacă peste dieceza lor pentru hirotonie sau pentru alte oarecari (lucrări de câr­muire bisericească) cârmuiri bisericești. Păzindu-se însă canonul stabilit mai înainte privitor la chivernisiri, este clar că cele privitoare la fiecare eparhie le va cârmui sinodul eparhiei (respective), potrivit celor orânduite (hotărâte)la Niceea. Iar bisericile Iui Dumnezeu cele ce sunt Ia popoarele barbare trebuie să se cârmuiască după obiceiul părinților, care s-a ținut.”

Mai amintim de aceeași învățătură dată prin Canonul 37 Trulan. Cităm:

„De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege, așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți să nu fi putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele cu starea (cali­tatea) sa preoțească, și ca astfel, după obiceiul care se ține (este în vigoare) să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului – noi păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare),nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exer­cite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie sta­tornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (răsfrânge) hotarul cârmuirii.”

Iar Sinodul al VII-lea Ecumenic, prin Canonul 3, spune că

„Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun epis­cop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biseri­că, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …”

Iată că sunt deja cinci canoane de la cinci sinoade ecumenice care opresc desăvârșit de la ceea ce a făcut Imperiul Țarist în Basarabia.
Iată că este neîngăduită orice schimbare de eparhie sau parohie și orice numire și hirotonie de episcop făcută de „dregători lumești”.
Iată că Învățătura Ortodoxă mărturisește limpede că niciun episcop nu poate să hotărască schimbarea hotarelor diecezei/eparhiei altui episcop; aceasta o poate face doar sinodul local și doar pentru pricini canonice.

Și încheiem această demonstrație citând Canoanele Sfinților Apostoli (numite și Canoanele Apostolice).

Canonul 30 Apostolic spune

„Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.”

Și se întregește rânduiala ortodoxă prin Canonul 35 Apostolic, ce zice

„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.”

Altfel spus, după canoanele Bisericii, sunt sub osândă și cei care au impus o altă structură bisericească în Basarabia lui 1812, și cei care au urmat nelegiuirii. Și, după cum se vede, toți părtașii lor, vechi și noi.

Față de această realitate, față de Teologia Ortodoxă, au apărut în ultima vreme numeroase texte teooloage, care „în numele Ortodoxiei” strâmbă eretic Învățătura Ortodoxă.
Iată aici o pildă ce aparține lui Petru Musteață și Matei Vulcănescu. Primul este un Rusofon ce se bucură din partea Moscovei de titlul necuvenit (a se vedea canoanele de mai sus!) de Arhiepiscop de Ungheni și Nisporeni. Al doilea este un om pe care am încercat zadarnic să îl învăț Dogmatica Ortodoxă, pentru că sistematic a trecut peste cuvântul care spune „să nu adaugi și să nu scoți” (Apocalipsa 22.18-19). Dar haide să vedem textul produs de M.V. și pecetluit prin republicare de P.M.:

Postarea episcopului rus Petru Mustață a textului preotului autonom Matei Vulcănescu

Deși mi se pare că ceea ce am scris mai sus răspunde la toate rătăcirile din această postare, voi lua frazele pas cu pas ca să vedem adevărul.

1. Postarea pretinde că
„Teritoriul Basarabiei noastre Românești a aparținut întotdeauna de drept doar Patriarhiei Ecumenice.”
Afirmația este un sofism total neortodox, care, printre altele, dă Patriarhiei Ecumenice puterea pe care o are Papalitatea în Catolicism.
În realitate, teritoriul dintre Prut și Nistru (dar și de la răsărit de Nistru) a ținut de episcopiile Mitropoliei Moldovei. Acest lucru este dovedit limpede în toate actele vremii. Din secolul al XIV-lea și până astăzi nu există nicio hirotonie de preot făcută de Patriarhia Ecumenică în mânăstirile sau parohiile dintre Prut și Nistru. Pentru că, evident, nu avea autoritate acolo.
M.V. și P.M. fac aici un artificiu necuviincios, amestecând eretic apartenența generală de Patriarhia Ecumenică a Bisericilor din Țările Române cu apartenența eparhială, care este cu totul altceva.
După cum se vede în mai multe lucrări, Patriarhia de Constantinopol (Ecumenică) recunoaște oficial, cel mai târziu pe 26 Iulie 1401, Mitropolia Moldovei, cu autoritate asupra întregului principat. Care principat se întindea din Carpați (din părți ce astăzi țin de județele Bistrița, Harghita și Covasna) până dincolo de Nistru.
În 1812 Basarabia avea 775 biserici de parohie și 40 de mânăstiri și schituri. Toate acestea țineau de Mitropolia Moldovei, cu excepția a patru locașuri închinate Sfântului Mormânt și Muntelui Athos, ce erau administrate de Patriarhiile de Ierusalim și respectiv de Constantinopol. Evident, M.V. și P.M. nu cunosc aceste lucruri și nu se referă la ele, pentru că ar fi pretins atunci că Basarabia a ținut de amândouă aceste patriarhii (lucru perfect absurd și acesta, dar cel puțin ceva mai apropiat de documente).
(A se vedea, de pildă, lucrarea Basarabia. Aspecte din istoria neamului românesc, de Pr. prof. Dr. Mircea Păcurariu, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993, p. 35; Istoria românilor, vol. 2, de Constantin și Dinu C. Giurescu, E.Ș.E., București, 1974, la capitolele dedicate vieții bisericești din Moldova; Istoria Basarabiei, de Ștefan Purici, Ed. Semne, București, 2011; Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ștefan Ciobanu, Imprimeria Statului, Chișinău, 1926 etc.)

2. Postarea pretinde că
„Acum acest teritoriu ar trebui să ceară Autocefalie de la Patriarhia Moscovei unde se supune în prezent și să o primească așa cum a primit Ciprul autocefalie de la Primul Sinod Ecumenic.”
Fraza conține un șir de afirmații cel puțin lipsite de logică, dacă nu eretice. Pentru că
2.1. Să pretinzi că un teritoriu a cărei apartenență eparhială a fost uzurpată prin forță, încălcându-se toate canoanele pe temă, ar trebui să ceară o nouă organizare de la uzurpatori este 100% ilogic, necanonic, neortodox.
2.2. Să pretinzi că raptul anticanonic al unei sau unor eparhii, ori a unei/unor părți din aceasta (sau acestea) se rezolvă prin autocefalie este absolut aberant.
2.3. Să pretinzi că Patriarhia Moscovei are aceeași autoritate ca Primul Sinod Ecumenic este perfect eretic. Iar contradicția cu fraza finală, în care Moscova este declarată eretică, ține deja de patologic.
2.4. Să pretinzi că Ciprul secolelor III-IV d.Chr. era în aceeași situație cu Basarabia de la început de secol XXI d.Chr. este perfect fals.

3. Postarea pretinde că
„Patriarhia Română nu are nici un drept istoric acolo în prezent.”
Fraza este ridicolă, deoarece dacă Patriarhia Română a avut acolo un drept istoric îl are și în prezent. Iar dacă nu a avut niciodată un asemenea drept (cum a pretins autorul postării cu două fraze mai înainte) este evident că nu îl poate avea în prezent. În realitate, fraza denotă vinovăția autorului, faptul că minte conștient, „Căci din prisosul inimii grăiește gura” – sau, aici, scriu mâinile – după cum arată Mântuitorul (Luca 6.45). Căci M.V. știe foarte bine că „acolo”, adică în Basarabia, fiecare loc a ținut de episcopiile Moldovei, adunate în Mitropolia Moldovei – autoritatea canonică „acolo” cel puțin de la 1401 până astăzi.
De asemenea, fraza este necanonică, deci neortodoxă, pentru că neagă toată rânduiala Bisericii lui Dumnezeu, toate canoanele ortodoxe care așează drepturile istorice ale episcopiilor. Dacă Patriarhia Română nu are „nici un drept istoric” în Basarabia, atunci și Patriarhia Moscovei nu are „nici un drept istoric” în Petrograd, Voronej ori Reazan. Și, de fapt, după această „logică” nicio patriarhie sau mitropolie nu are „nici un drept istoric” undeva, decât dacă îl primește de la conducătorii Imperiului Rus.

4. Postarea pretinde că
„E vorba doar de dreptul etnofiletismului românesc eretic deșănțat.”
Deși această frază ar trebui să ne uimească prin rătăcirea ei, din păcate nu este o excepție, ci o regulă. Atât în propaganda rusească etnofiletistă eretică și deșănțată, cât și în ieșirile foarte dese ale autorului postării (care se văd, repetat, chiar în limbajul extremist al postării!).
4.1. Prima erezie a acestei fraze este lipsa oricărei dovediri a unor acuzații extreme. De fapt această erezie domină întreaga postare, căci autorul se crede un fel de „Papa ex cathedra”, adică o autoritate infailibilă și absolută. Ale cărei afirmații au validitate doar prin autoritatea emițătorului. Toată Istoria Bisericii, toată Învățătura Bisericii, inclusiv canoanele Sinoadelor Ecumenice, arată că orice acuzație adusă unui cleric, și cu atât mai mult unui episcop, și cu atât mai mult mai multor episcopi, trebuie dovedită extrem de serios. În caz contrar autorul acuzației căzând sub anatemă. Ușurința aruncării unor acuzații de erezie este mărturia unei despărțiri adânci de Biserică, de Dumnezeu și Învățătura Lui.
4.2. Este greu de descris ridicolul și tragicul ce însoțesc acuzația de „etnofiletism” adusă Românilor de un om hirotonit în Biserica Greciei, una dintre cele mai etnofiletiste structuri din Istoria Bisericii.
Biserica României a rânduit de multă vreme și sistematic preoți și episcopi de alte limbi, a încurajat Bisericile surori să rânduiască asemenea clerici pentru etnicii alogeni din România.
Prin comparație, Biserica Greciei a interzis și interzice folosirea oricărei alte limbii în afară de greacă, a prigonit până la tortură și ucidere clericii români ce își foloseau limba în parohiile de Români din Grecia, a prigonit la fel pe Bulgarii și Albanezii din Grecia, a practicat genocidul etnic împotriva Românilor, Bulgarilor și Albanezilor etc., etc.
4.3. Acuzația de „etnofiletism românesc eretic deșănțat” devine ea însăși erezie atunci când este comparată cu canoanele Bisericii și purtarea Mitropoliei Moldovei și a Patriarhiei Române.
Mitropolia Moldovei și, mai apoi, Patriarhia Română au avut și au dreptul canonic de a da anatemei și a respinge toate hirotoniile făcute de Biserica Rusă în teritoriile canonice românești.
În locul acestei proceduri canonice, Mitropolia Moldovei și Patriarhia Română folosesc pogorământul de sute de ani (peste două sute pentru prima, aproape o sută pentru a doua). Și dacă până în 1918 se putea pretinde că a existat amenințarea Imperiului Rus, atât în interbelic, dar și după 1989, au existat toate condițiile pentru aplicarea procedurilor canonice (ce, repetăm, prevăd anatema pentru toți cei implicați în uzurparea unei eparhii, fără nicio limită de timp).
Mai mult, în fața taberei pro-ruse a Mitropolitului rus Vladimir, soluția Patriarhiei Române a fost una de maxim pogorământ, maximă îngăduință: a lăsat Credincioșii să aleagă dacă vor să țină de Moscova sau de București, de structurile uzurpatoare sau de cele legitime.
Această purtare nu doar că nu are absolut nicio legătură cu etnofiletismul, ci, dimpotrivă, arată o răbdare și o dragoste unice în istoria Bisericii.
Lucruri ce ne aduc aminte de cuvântul care spune „cine zice [de rău n.n.] ăla este”.
4.4. Promisiunea mincinosului Țar Alexandru I făcută în 1818 a fost că prin noua stăpânire „locuitorii Oblastiei Basarabene să se poată bucura de drepturile lor de limbă, de credință și de cârmuire autonomă”. Toate acestea au fost doar înșelăciuni: deja Biserica Românească fusese înlocuită prin agenții Rusiei și subordonată Moscovei, deja se pregătise genocidul prin care să se rusifice Basarabia – inclusiv prin coloni de felurite limbi, care să impună astfel folosirea limbii ruse.
În 1812 Românii Moldoveni alcătuiau peste 85% din populația Basarabiei. În 1818 Românii (Moldovenii) erau cca. 65% din populație (Rușii pretindeau cu câțiva ani înainte că Românii/Moldovenii ar fi doar 45%, incluzând la Ruși pe toți cei care cunoșteau limba rusă.) La genocidul care a dus la această scădere o mare contribuție au avut-o structurile bisericești ruse: ele au practicat cea mai violentă politică anti-românească, incluzând arderea cărților bisericești în limba română, pâra și expulzarea din provincie a celor bănuiți de „Românism” (= slujbă în limba oamenilor), trimiterea în lagăre sau închisori a „elementelor ostile” etc. Aceste practici au fost și mai urâte după 1944, în sudul și nordul Basarabiei ele având acum rostul transformării zonelor în teritorii ucraineene.
Față de această purtare continuă a Bisericii Ruse, respectiv structurilor sale din Basarabia, acuzația de etnofiletism adusă Românilor se dovedește a fi la nivelul acuzațiilor comuniste: o minciună atât de josnică încât nu există cuvinte politicoase pentru ea.

5. Postarea pretinde că
„Biserica de acolo( Mitropolia Moldovei) ar trebui să- și schimbe numele în Mitropolia Chișinăului și a Basarabiei și să dea anatema pe minciuno sinodul din Creta din 2016 și pe tot ecumenismul.”
Trecem peste greșelile de scriere și exprimare. Dar observăm cu tristețe că
5.1. Autorul M.V. nici măcar nu cunoaște (?) numele structurii rusești pe care o susține. Aceasta nu se numește „Mitropolia Moldovei”, ci se numește „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”, conform cu doctrina eretică etnofiletistă rusească deșănțată (cf. M.V.) ce pretinde ocuparea întregii Moldove de Rusia. Sau, și mai grav, autorul M.V. cunoaște această denumire eretică (total etnofiletistă rusă și anti-canonică)! Și minte intenționat, așa cum a făcut-o și mai sus, când a anulat Istoria Bisericii și toată rânduiala bisericească ortodoxă.
5.2. Ecumenismul este rău, Sinaxa din Creta (2016) este o mare greșeală, dar nici unul, nici cealaltă nu au legătură cu problema apartenenței canonice a Basarabiei. Introducerea lor în postare aduce aminte de înclinația ereticilor de a aduce orice discuție la cele câteva puncte care îi obsedează (și care îi deosebesc de Biserică).
5.3. Desigur, la paragraful de mai sus M.V. poate pretinde că următoarea frază arată motivația introducerii celor două teme. Doar că prin introducerea temelor M.V. se contrazice pe sine însuși:
– în mod repetat i-a declarat eretici și pe cei care au membri participanți la structuri sau întâlniri ecumeniste, și pe cei care au comuniune cu aceștia;
– de asemenea, i-a declarat eretici și pe cei care au participat la Sinaxa (Sinodul) din Creta 2016, și pe cei care au comuniune cu aceștia;
– de asemenea, a declarat nule hirotoniile făcute de eretici;
– iar în alte texte i-a declarat „minciuno-episcopi” pe cei care au fost hirotoniți cu intervenția puterilor lumești sau în condiții necanonice.
Ceea ce înseamnă că sunt eretici – și nu de azi, de ieri, ci de zeci și zeci de ani, cel puțin – toți sinodalii Rusiei. Deci și hirotoniile clericilor Bisericii Rusești din Moldova sunt nule! Conform M.V.! De altfel, după cum vom vedea, la sfârșitul postării M.V. confirmă aceste texte ale sale: declară eretică Patriarhia Moscovei, contrazicându-se perfect.

6. Postarea afirmă că schimbarea numelui și cele două anateme sunt necesare pentru ca Mitropolia (Rusească a) Chișinăului și întregii Moldove să fie o „Biserică puternică”. El având convingerea că
„prin aceasta va nimici pe vrăjmașii începători de schismă de la București care au impus acea structură bolnavă și ucigașă de suflete numită ” Mitropolia Basarabiei” ”
Fraza arată același limbaj extremist și lipsit de orice argumentație ca și altele din postare.
6.1. Ideea că aderând la o anume idee particulară, sau la câteva asemenea, te face perfect înaintea lui Dumnezeu este tipică ereziilor. Pe Adventiști, de pildă, nu îi interesează că nu există nicio legătură directă între ei și Biserica întemeiată de Dumnezeu în secolul I; pentru că sunt acele idei particulare ale Elenei Albu (Hellen White) care sunt esența religiei lor. Pe Catolici, de pildă, nu îi interesează că nici în seara dinainte de Răstignirea lui Iisus încă nu știa nimeni că Petru ar fi cel dintâi dintre Apostoli, ba chiar Iisus le spune că sunt egali (Luca 22.24-30); pentru că Papalitatea este esența religiei lor. Etc.
La fel și în acest caz, pe autor nu îl interesează că structurile religioase rusești din Basarabia sunt 100% necanonice. Pentru că dacă le poate convinge la ideile lui, crede că a făcut ceva mare! Și că, respectiv, structurile acelea necanonice devin „Biserică puternică” (așa cum crede fiecare sectă la înființarea sa, de altfel).
6.2. Vorbele pe care M.V. le folosește împotriva Patriarhiei Române sunt de o duritate extremă din punct de vedere ortodox. Faptul că episcopul rus P.M. le girează constituie un act de maximă gravitate și disperare. Dar
6.3. cel mai urât lucru aici este că pentru toate acele vorbe (= injurii) autorul ar fi trebuit să aducă dovezi. Sau, dacă tot suferea de lipsă de spațiu, să trimită la asemenea dovezi. Iar dacă nici pentru asta nu avea spațiu, se cuvenea să tacă, pentru că este împotriva Învățăturii lui Dumnezeu să aduci învinuiri fără dovezi. Dar această purtare face parte din fățărnicia dovedită sistematic de autor. De pildă,
6.4. M.V. denumește Patriarhia Română „vrăjmașii începători de schismă de la București”. Doar că schisma a fost făcută de Biserica Rusă și Imperiul Rus în 1812 și continuată fără rușine și frică de Dumnezeu până astăzi! A ține partea nedreptății și a insulta pe cei nedreptățiți te face dușmanul lui Dumnezeu, după cum este scris:
„mânia lui Dumnezeu se descoperă din cer peste toată fărădelegea și peste toată nedreptatea oamenilor care țin nedreptatea drept adevăr.” (Romani 1.18)
„Domnul cercetează pe cel drept și pe cel necredincios; iar pe cel ce iubește nedreptatea îl urăște sufletul Său.” (Psalmi 10.5)
„Cel ce seamănă nedreptatea seceră nenorocire, iar toiagul mâniei lui îl va bate pe el.” (Ps. 22.17, a se compara cu Faptele Apostolilor 9.5: acela care face nedreptate pe sine se rănește)
6.5. M.V. denumește Mitropolia Basarabiei „structură bolnavă și ucigașă de suflete”, în timp ce susține structurile etnofiletismului eretic rusesc deșănțat ce a practicat și practică genocidul cultural și religios împotriva Românilor de peste două secole!
În fața acestor minciuni și insulte rătăcite Patriarhia Română, Mitropolia Moldovei și Mitropolia Basarabiei pot spune curat:
„s-au ridicat împotriva mea martori nedrepți și nedreptatea a mințit sieși.” (Ps. 26.18)

7. Postarea pretinde că
„Mitropolia Moldovei (Mitropolia Basarabiei) nu ar trebui să fie supusă canonic nici Bucureștiului eretic nici Moscovei eretice)”
(Și aici am folosit ortografia originală a postării.)
Trebuie să ne întrebăm cât de mare este disperarea episcopului P.M. pentru a prelua un text care îi declară eretic și Patriarhul, și sinodul, deci îi anulează hirotonia și îl transformă în mirean! Căci, se știe, hirotoniile ereticilor nu sunt hirotonii!
Trebuie să ne întrebăm cât de mare este rătăcirea lui M.V., pentru a scrie un asemenea text absurd și anti-ortodox. Pentru că dacă Moscova este eretică, ceea ce el declară „Biserică” nu mai este Biserică – și asta chiar după principiile predicate de M.V.! Și dacă Bucureștiul este eretic, iar Moscova tot eretică, atunci și Biserica Greciei, aflată în comuniune cu ele, este eretică. Deci M.V. nu are hirotonie validă, căci a fost hirotonit de un „minciuno-episcop” al unei „structuri bolnave” (după propriile lui cuvinte).
Să revedem pentru o clipă textul pe care l-am analizat la pct. 2., text care pretinde că Mitropolia rusească „a Chișinăului și întregii Moldove” ar trebui să ceară autocefalia de la Patriarhia Moscovei. Frază ce pune semnul egal între această patriarhie și Primul Sinod Ecumenic (pct. 2.3.), pentru ca apoi să declare eretică aceeași patriarhie!

Încheiere

Am lucrat, cu ajutorul lui Dumnezeu, peste șase ore ca să scriu aceste rânduri împotriva propagandei rusofone și altor deviații de la adevăr. Am fost întărit de conștiința nevoii unui răspuns față de aceste rătăciri și am fost ajutat de raportarea la Adevăr.
Adevărul este că Mitropolia Basarabiei, care ține de Patriarhia Română, este mitropolia canonică a Basarabiei.
Adevărul este că episcopii Mitropoliei Basarabiei sunt episcopii canonici din Republica Moldova.
Adevărul este că structura rusească numită „Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove” este o structură anti-canonică, etnofiletistă rusă; iar episcopii ei sunt episcopi prin pogorământul Patriarhiei Române și Mitropoliei Basarabiei – fără de care pogorământ ar fi, după canoanele Sinoadelor Ecumenice, anatema.
Adevărul este că aceste lucruri sunt foarte bine cunoscute și înțelese de clericii Moscovei din Republica Moldova. De aceea ei apelează la oameni din afara Bisericii, teoologi, declarați „teologi” sau „mari teologi” chiar, ca să grăiască tot felul de minciuni prin care să amăgească oamenii.
Și fac asta tocmai pentru că și oamenii „de rând” ai Moldovei, și clericii, se trezesc toți, revenind acolo unde se cuvenea să fie mereu – și unde totdeauna ar fi fost dacă nu erau imperialismul și etnofiletismul rusesc.

Să ne ajute Bunul Dumnezeu să vedem curățat cugetul Moldovenilor de la Prut și până dincolo de Nistru de toate răutățile mancurților și rusofonilor!
Să ne ajute Domnul să vedem eliberat pământul Basarabiei de structurile rusești și bine așezat în Biserica lui Dumnezeu!
Să ne ajute Bunul Dumnezeu să Îi rămânem pururea aproape și să ne păzească de ucigătoarea despărțire de El.

Și astfel să îi dăm slavă totdeauna, acum și pururea și în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Trădarea si Românii. Eseu

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

acest eseu a fost scris în mai mulți pași, de-a lungul vremii, primele două părți fiind publicate în toamna lui 2017, iar a treia în Mai 2018; reapare acum, cu unele corecturi

Trădarea și Românii. Eseu

Partea I

Unele lămuriri

Războiul se dă în timp de pace cu toate mijloacele în afara înfruntării militare directe; războiul propriu-zis este deosebit de pace doar prin faptul că se folosesc mult înfruntările militare directe.

Acest adevăr (elementar) ar trebui să îi facă pe Români foarte cu băgare de seamă și față de materialele – din media sau oricare alte surse – care îi înalță în slăvi, și față de cele care îi coboară în Iad. Pentru că propaganda lucrează, adesea, subtil, fie într-o direcție, fie în alta.
Lauda poate să fie un mijloc foarte bun de trimitere a otrăvii. Încă din vechime se știa că pentru a-l otrăvi pe cineva trebuie să-i pui otrava în ceea ce îi place cel mai mult. Grecii, învinși de Tracii din Troia, i-au învins pe aceeași Traci prin calul troian – mai drept spus, grecesc – ce părea un monument glorios și dătător de bine, dar în care se ascundea moartea Troiei.
Dar, bineînțeles, există și propaganda deznădăjduitoare și umilitoare, menită să taie puterile și să oprească împotrivirea.

O asemenea propagandă, pe care am văzut-o de multe ori, este aceea privitoare la trădare și pretinsa prezență a ei, ca defect etnic, la Români.
A fost hazliu să văd emițând asemenea acuzații sterpe străini din nații în care trădarea este o virtute, în care pur și simplu nu există eveniment istoric major în care trădarea să nu fie esențială. Mai trist a fost să văd Români care au crezut orbește o asemenea propagandă ieftină.
Dacă este să vorbim despre un defect etnic al Românilor acesta ar fi, în primul rând, buna-credință față de străini. Defect care se arată, într-o asemenea împrejurare, prin preluarea unor acuzații stupide, doar pentru că vin de la străini.

Câteva cazuri

A. Moartea lui Mihai Viteazul

Pentru că nu am de gând să fac aici un studiu sistematic, ci doar să-mi exprim câteva gânduri, o să iau „exemple de trădare românească” mai la întâmplare, după cum s-a întâmplat să le citesc ori aud în ultimele luni. Şi o să încep cu moartea lui Mihai Viteazul.

Păi, va spune un cititor logic, ce legătură are trădarea la Români cu moartea lui Mihai Viteazul?
Desigur, nu ar avea, dacă toată discuția pe temă nu ar ține de o josnică propagandă anti-românească. Dar, așa, ne trezim cu unii care îi acuză pe Români de trădare și pentru moartea lui Mihai Viteazul. Sub ce cuvânt? Ei bine, sub întrebarea „de ce nu au fost acolo să îl păzească”?
Răspunsul este simplu, clar, documentat: Mihai Viteazul a vrut să își pună cortul între armata română și armata lui Basta, ca semn de încredere și unitate. Ostașii români nu puteau trece peste ordinul primit și să stea în jurul cortului domnesc după voia lor! Chiar dacă ar fi încercat asta, odată trimiși în tabără de domnitor nu ar fi avut ce să facă, și tot s-ar fi ajuns, iar, la aceeași situație.
Ca urmare, este perfect absurd să îi acuzi pe acești luptători ai lui Mihai Viteazul pentru că au fost acolo unde Domnitorul i-a pus!
Trădătorii în acest caz sunt, în primul rând, mizerabila iudă care a organizat asasinatul, Giorgio Basta, împreună cu toți trădătorii care, deși cunoșteau ordinele Împăratului Rudolf, deși cunoșteau meritele unice ale lui Mihai Viteazul în lupta cu Islamul Otoman, deși se dădeau Creștini, au luat parte la asasinat. Aceștia sunt, de fapt, trădătorii. Restul este, după cum am spus, propagandă josnică anti-românească.

B. Pacea de la București (1918)

Alt caz de pseudo-trădare de care sunt acuzați Românii este Pacea de la București, din 1918 (aprilie-mai). Sub ce cuvânt este acest tratat de pace declarat de către unii drept trădarea Aliaților de către Români (România)? Sub cuvânt că înțelegerea inițială dintre România și Aliați prevedea să nu se încheie pace separată între vreunul dintre Aliați și Puterile Centrale. Înțelegere pe care România ar fi încălcat-o prin Pacea de la București. Să vedem dacă este așa!

Primul lucru ce trebuie amintit aici împotriva propagandei anti-românești este principiul forței majore. Este un principiul de drept roman, antic, și recunoscut de către toată lumea, inclusiv de către Aliații României din Marele Război. Acest principiu prevede că într-o situație de forță majoră încălcarea unui angajament este corectă.

Era România într-o situație de forță majoră? Da. Orice istoric drept – fie el Român sau străin – va recunoaște că la începutul lui 1918 România era înconjurată de forțe copleșitoare din toate părțile, fără nicio legătură cu vreunul dintre Aliați, tăiată de orice resurse externe.
Iar fără aceste resurse nu avea cum să ducă războiul mai departe. Altfel spus, fără negocierile de pace România și-ar fi consumat toată muniția de război fără putință de înlocuire, astfel încât dușmanii ar fi cucerit-o în întregime, în cele mai rele condiții cu putință.
Atunci când Regele Ferdinand și Marele Stat Major au hotărât să lupte mai departe într-o Românie înconjurată de forțe dușmane uriașe, intendența a raportat sec: „Avem gloanțe pentru 7 zile de lupte, obuze pentru 4 zile și hrană pentru 6 zile”.

Deci, din punctul de vedere al principiului forței majore tratativele de pace au fost o necesitate obiectivă, corectă și care nu înseamnă în niciun fel o trădare față de angajamentele luate. Situații similare se constată în nenumărate cazuri istorice; și niciodată capitularea demnă, după o luptă eroică, nu a fost considerată trădare.

Mai mult, Regele României, Ferdinand Întregitorul, a refuzat să semneze tratatul!
De asemenea a refuzat ratificarea acelui tratat și Parlamentul României – spre deosebire de agenții străini și iudele care au votat în Parlamentul Republicii România Tratatul cu Ucraina.
Altfel spus, acesta a rămas o hârtie nulă, fiind o stratagemă iscusită – și deplin corectă din toate punctele de vedere – prin care România s-a salvat de la distrugere într-o situație extremă, fără a-și călca în vreun fel angajamentul față de Aliați.
Dacă se merge pe fixism, dacă se invocă respectarea unor clauze contractuale chiar și în situația unei stări de necesitate, dacă se ignoră principiul forței majore în numărul unui asemenea fixism… ei bine, tot după acest sistem Regatul României și-a respectat 100% obligațiile contractuale. Căci nu există niciun tratat cu Puterile Centrale care să fi intrat în vigoare chiar și pentru o singură zi!

Dar dacă tot am vorbit de aceste lucruri, să mai amintim câteva obligații asumate de Aliați prin tratatul cu România, înainte de intrarea acesteia în război!

În primul rând, Aliații s-au angajat să aprovizioneze România cu material de război – muniție, armament etc. – într-un ritm constant, în conformitate cu nevoile Armatei Române (aprovizionare făcută prin Rusia). Trădând România, Aliații nu au aprovizionat-o cu material de război luni de zile. Când au văzut că România nu a fost, totuși, distrusă de Puterile Centrale, au început să-și îndeplinească în sfârșit obligațiile asumate, pe care trădător le ignoraseră până atunci. Doar că… la preț de speculă, România fiind silită să plătească pentru „ajutoare” un preț gigantic. Și, „întâmplător”, în Rusia „se rătăceau” sistematic transporturile pentru România! (Livrările aliate putându-se face atunci doar prin Marea Albă și Rusia.)

În al doilea rând, Aliații s-au angajat ca la intrarea României în luptă să dea un atac simultan, pe toate fronturile. În cel mai rău caz exista obligația absolută a unei ofensive în Macedonia și pe frontul rusesc. Ca niște trădători clasici, Aliații au încetat, la intrarea României în luptă, toate operațiunile majore!
Să ne înțelegem! Nu doar că nu au trecut la ofensiva promisă pe niciun front, dar au încetat și operațiunile în desfășurare!
Ca urmare, Puterile Centrale au putut să-și trimită liniștite rezerve uriașe împotriva României.
Gestul a fost calculat pentru a scădea presiunea de pe trupele Marii Britanii, Franței, Italiei și Rusiei, cu sacrificarea trădătoare a României.
Bieții soldați români cântau a pagubă „Saraile, Saraile,/ noi ne batem și tu stai!…”. (Urmau nişte bine-cuvenite blesteme, pe care nu le mai redăm.)

În al treilea rând, Aliații s-au angajat ca Rusia să sprijine frontul românesc în sud, astfel încât să se garanteze apărarea Dobrogei și a liniei Dunării.
Exact invers, însă, Armata Rusă a avut un rol esențial în pierderea mai multor bătălii cheie, refuzând trădător să ia parte alături de Români la luptele esențiale împotriva Armatei Bulgare (sau în alte lupte de mare însemnătate).
În același timp, Armata Rusă și-a arogat dreptul de rechiziționare de la civilii români. Altfel spus, în clipe cheie, în care frontul atârna de cea mai mică schimbare, în loc să lupte alături de Români, Armata Rusă se ocupa de jafuri… scuze, „rechiziționări”, cu toate că avea asigurat tot necesarul prin ceea ce se trimitea din Imperiul Rus (deși pentru România transporturile „nu puteau ajunge”…).
Atenție, au fost unele lupte în care Rușii au luptat alături de Români – și au luptat bine! Lupte secundare pe plan strategic, dar nu lipsite de jertfe și eroism. Este un fapt prin care se „aruncă sare în ochi” unora, ce sunt făcuți astfel să „uite” de trădările esențiale ale Armatei Ruse, și în Dobrogea, și în luptele din Muntenia…

Este de observat că niciuna dintre aceste trădări nu a avut vreo scuză. La niciuna dintre ele nu a existat principiul forței majore, nu a existat situația de necesitate, nu a existat absolut nicio justificare. În toate aceste trădări unul sau altul dintre Aliați, dacă nu toți, a(u) sacrificat liniștit și România, și angajamentele luate față de aceasta, în cel mai mizerabil mod cu putință.

Asemenea întâmplări în care sunt acuzați de trădare Românii, cu toate că trădătorii adevărați sunt alții sunt, din fericire, foarte multe.

Spun din fericire pentru că este mai bine să fi acuzat mincinos decât să fie adevărate învinuirile.
Dacă pentru alții, de la Ruși la Francezi sau Britanici, trădarea este firească, pentru noi, Românii, ea a fost, este și va rămâne totdeauna o mare decădere, o mare rușine.
Prin urmare, este o fericire să vedem că multe, foarte multe dintre aceste acuzații de trădare sunt mincinoase. De fapt, până acum, toate pe care le-am auzit sau citit sunt mincinoase. Ceea ce face dintr-o ipotetică acuzație reală o excepție, iar nu o regulă. Ceea ce, iarăși, este o fericire.
Dar, despre trădare, trădători şi Români sper că o să mai scriu, pentru că sunt multe de spus. Pentru anularea propagandei anti-românești și pentru a ne aduce aminte de noi înșine.

Partea a II-a

C. Al doilea război mondial. 23 August

Una dintre cele mai răspândite și absurde acuzații de trădare împotriva Românilor este legată de Cel de-al doilea război mondial. Mai exact, de schimbarea petrecută pe 23 August 1944, când dictatura regală a înlocuit prin lovitură de stat dictatura antonesciană. Dictatura regală a hotărât atunci încetarea unilaterală a luptelor cu Aliații – de fapt strict cu Uniunea Sovietică, singura putere aliată cu care aveam contact militar și confruntare permanentă. Iar apoi a hotărât și trecerea la luptă împotriva Axei (și pe fondul atacurilor date de trupele germane în încercarea de a prelua controlul asupra României).

Această „întoarcere a armelor” este socotită de propaganda anti-românească drept „trădare” și drept exemplu și dovadă a faptului că „Românii sunt trădători”.
Ce trebuie luat în seamă în această privință pentru a cunoaște adevărul?

*

1) România era sub dictatură, în plin război, fără ca voința poporului înainte de război și, apoi, în timpul războiului, să fi contat vreo clipă.

Nici Carol al II-lea, nici Antonescu, nici Regele Mihai I nu au ținut seama de voința populară.
Orice opoziție a fost reprimată cu o violență dementă de către primii doi dictatori au practicat tortura, asasinarea fără judecată, expunerea cadavrelor în locuri publice – maidane, răscruci de drumuri, piețe etc. -, violarea fetelor sau femeilor din opoziție sau din familiile opozanților, jaful, trimiterea în linia întâi cu ordine de expunere a opozanților la focul inamic etc., etc.

Trebuie amintit aici faptul că aducerea lui Carol al II-lea – trădătorul ce dezertase în Primul război mondial – a fost hotărâtă (în 1930) de clasa politică, fără nicio consultare populară, și a fost impusă de aceeași clasă politică minoritară, prin forță, împotriva voinței populare (care era alături de Regina Maria și de Regele Mihai I și împotriva trădătorului adus de trădătorii politicieni drept rege).

Mihai I, preluând puterea în plin război nici nu avea cum să consulte voința populară printr-un referendum sau ceva asemănător. Trupele germane din România destinate asigurării „fidelității” față de Berlin ar fi intervenit imediat. Ar fi putut exista (cu riscuri mari) o consultare cu reprezentanții grupărilor largi (Legionari, Conservatori, Liberali etc.) dar nu a avut loc; Mihai I a preferat apelul la indivizi și servicii secrete. Ceea ce este de înțeles într-o asemenea situație, dar totodată așează gestul său în categoria acțiunilor personale, nu populare.

Ca urmare, în toate aceste situații, voința Românilor a fost sistematic încălcată, folosindu-se toate mijloacele de teroare și persuasiune posibile spre a impune regimuri detestate de cetățeni și direcții politice și militare independente de voința poporului.
A se imputa Românilor hotărârile dictatorilor – împotriva cărora se opuseseră cât și cum au putut –, sau acțiunea disperată și personală a unui rege tânăr, ține fie de neștiință crasă (dar arogantă), fie de ticăloșie, fie de lipsa patologică a discernământului.

2) Germania și ceilalți membri ai Axei – în afară de Japonia și Finlanda – au acționat trădător, agresiv și criminal împotriva României. 
Dictatul de la Viena este un exemplu clar de mârșăvie fără margini și este îndeajuns spre a justifica orice acțiune împotriva celor vinovați de impunerea lui. Sutele de mii de Români, sutele de mii de Evrei, sutele de mii de etnici ne-maghiari asasinați de Ungaria lui Horthy și Germania lui Hitler în urma Dictatului de la Viena au fost și sunt pe conștiința – foarte adânc ascunsă, dacă există – a coaliției tâlhărești care a realizat acest dictat.

Merită observat că și în acest caz voința populară nu a contat în niciun fel, nu a existat nicio consultare populară din partea vreunuia dintre cei implicați. A existat numai o trădare cumplită din partea Germaniei – teoretic parteneră a României și chiar prietenă, în fapt o trădătoare mizerabilă – și o trădare și mai urâtă din partea Italiei, „sora întru latinitate” care a susținut Dictatul cu şi mai mare îndârjire și răutate decât Germania hitleristă.
Asemenea „aliați” merită un cuțit în spate în orice clipă… Doar că acest „cuțit în spate” nu l-au primit de la Români! L-au primit chiar de la cei pe care i-au susținut împotriva Românilor, de la gruparea de politicieni și agenți secreți pe care chiar ei au sprijinit-o în conducerea dictatorială a României! Altfel spus, promovând trădători au fost trădați… Nu din voia Românilor, nu prin acțiunea Românilor, ci prin acțiunea „oamenilor lor”…

Este hazliu, dacă nu tragic, să constați că încă în noiembrie 1940 Camera Comunelor (Anglia) lua la cunoștință că cei care „conduceau România” „nu se mai aflau în controlul deplin asupra propriei lor țări și a politicii lor externe” ci sub autoritate germană; dar să vezi, totodată, că unii încă învinuiesc pentru ceea ce s-a întâmplat nu respectivii politicieni, nu autoritățile străine care impuneau politicienilor, ci… poporul!
Românii, care nu au fost consultați, Românii, cărora li s-a încălcat voința prin forță, Românii, care au dat mii și mii de victime luptând împotriva dictaturilor, Românii, ca popor, sunt „vinovații” de ceea ce hotăra dictatura! Asta deși Germania și ceilalți membri ai Axei au fost la fel de anti-români ca și U.R.S.S., iar România și Românii au fost prinși între niște bestii la fel de inumane, la fel de dușmănoase. Asta deși hotărârile de alianță sau ieșire din alianță nu au fost luate de Români!

3) În afară de trădarea României de către Germania și Italia înainte de intrarea României în război – o trădare ce, se pare, nu deranjează deloc pe denigratorii Românilor – au urmat alte trădări, sistematice, repetate, în timpul luptelor. Adică într-una dintre cele mai rușinoase împrejurări pentru un aliat.

Pe scurt, Hitler – să nu mai amintim de Mussolini – și-a încălcat sistematic angajamentele față de Români. De la cele privitoare la starea Românilor din Ungaria și garantarea drepturilor lor de către Germania și până la cele privitoare la furnizarea de armament greu german Românilor (ce urma să fie plătit, bineînțeles, de către Români, cu petrol, cereale, carne, aur etc.).

Din acest ultim punct de vedere trebuie să subliniem că de sute de ori ofițerii români și conducerea lui Antonescu au cerut Germaniei îndeplinirea obligațiilor asumate (inclusiv prin mai multe angajamente scrise).
Cu toate acestea în foarte multe lupte esențiale Românii au luptat împotriva blindatelor și tancurilor sovietice doar cu armament individual, „buchetele de grenade” fiind singurul armament antitanc. Bineînțeles, un armament cu totul ineficient pentru tancurile grele și super-grele…

În luptele de la Stalingrad, Cotul Donului și Stepa Calmucă au fost implicate trupe române cu peste 250.000 (două sute cincizeci de mii) de soldați. Au avut ca sprijin o divizie românească de „blindate” – foarte slabe față de cele germane (consecința „Afacerii Skoda” și a altora asemenea) –, „blindate” ce puteau fi distruse cu o singură grenadă, adică inutile în fața tancurilor sovietice grele și super-grele; și, pe post de sprijin nemțesc, Divizia 22 de tancuri germană. Amândouă diviziile fiind unite în… „Corpul 48 blindat german”.
Adică singurele forțe blindate pe un front românesc de cca. 450 (patru sute cincizeci!!!) de kilometri erau de fapt la dispoziția trupelor germane „învecinate”!

Din nou, în ciuda promisiunilor „aliaților”, Românii se apărau de tancurile sovietice cu grenade!

Mai mult, Germania a impus existența unui sistem unic de transport, cel german, astfel încât Armata Română era obligată să-și expedieze efectele militare doar prin intermediul Germanilor.
Evident, în cel mai bun caz transporturile românești erau tratate ca lipsite de prioritate; iar adesea întârziau enorm sau nici nu ajungeau la trupe. Una dintre consecințe este că Românii au fost lipsiți de echipament de iarnă la un nivel mult mai mare (mai rău) decât acela – atât de cumplit descris – al lipsei din cadrul trupelor germane.

Cei aproape un sfert de milion de ostași român erau îmbrăcați în plină iarnă scitică în echipament de vară, înarmați cu puști și grenade, lipsiți de artilerie anti-tanc, de tancuri și orice alte mijloace de apărare împotriva tancurilor sovietice (precum minele anti-tanc, de pildă).

Nesfârșitele cereri de armament anti-tanc, de echipament, de acceptare a trecerii transporturilor românești prin teritoriul controlat de Germani au fost sistematic respinse.

În urma acestei trădări sistematice a Românilor din partea „aliaților” Germani, în noiembrie 1942 doar Armata a 3-a românească a avut de îndurat lovitura Armatelor 5 și 21 tancuri (sovietice). Acestea totalizau numărul uriaș de peste 1.000 tancuri sovietice. Dintre acestea multe fiind tancuri grele și super-grele, imposibil de oprit fără armament greu. În fața celor peste 1.000 de tancuri sovietice (ultra-moderne pentru acele vremuri) Românii erau siliți – de „aliații” Germani – să lupte cu pușca, mitraliera și grenada.
ȘI AU LUPTAT!

Trebuie subliniate aici și eroismul total al Românilor, recunoscut și de sovieticii care i-au înfruntat, dar și faptul că nu exista nicio șansă pe termen lung.
Pe scurt, ca urmare a trădărilor sistematice germane, Românii au pierdut aproape 160.000 (o sută șaizeci de mii) de ostași!

*

Nu au fost, acestea, ultimele trădări germane din timpul Celui de-al doilea război mondial față de România. Dar nici nu este nevoie – pentru un om logic și cinstit – să le înșirăm pe toate, spre a se constata existența și adâncimea lor.
Motive pentru aceste trădări – pretexte, scuze etc. – se pot găsi.
Deși poate să pară neașteptat, nu am înfățișat aici aceste pagini de trădare spre a reproșa ceva Germaniei: și-a urmat interesul, așa cum a crezut ea; este ceea ce face orice țară și orice putere (politică, militară).

Unii cred că interesul suprem este onoarea, alții au alte interese: este alegerea lor.

Mai mult, rolul bancherilor în defecțiunea sistemului militar german – inclusiv la nivel de aprovizionare – este încă departe de a fi lămurit; ceea ce ar putea, eventual, oferi o oarecare circumstanță atenuată pentru o parte din trădările germane față de România în timpul Celui de-al doilea război mondial. Nu ne-am propus luminarea acestor aspecte, sau a altora asemănătoare.

Ceea ce am vrut să subliniem prin aceste pagini este nerușinarea totală (sau aroganta neștiință) a celor care îi învinuiesc pe Români de trădare în urma evenimentelor din 23 August 1944, cu toate că:
– ruperea României în bucăți s-a făcut prin trădarea repetată a Germaniei;
– ruperea României în bucăți s-a făcut fără consultarea populației;
– Românii s-au aflat din 1930 până după 1989 sub dictatură (fățișă sau mascată), fiind puși în imposibilitatea de a se conduce după propria voință (dictaturile datorându-se inclusiv Germaniei și U.R.S.S.);
– evenimentele din 23 August 1944 și de după au fost hotărâte nu de către Români, ci de câteva persoane ce au dictat cursul evenimentelor, profitând, după conștiința și interesele lor, de situația cumplită în care se găseau poporul și țara.

Pentru orice om logic faptele sunt clare.
Trădare a existat: din partea Germaniei, a Italiei, a U.R.S.S., din partea agenților ce preluaseră puterea în România etc.
Doar poporul, Românii simpli, nu pot fi acuzați, ca întreg, de trădare, în niciuna dintre aceste situații.
Este și pricina pentru care, printr-o tipică justiție supra-omenească, după 1944 România recapătă nordul Transilvaniei, iar Maramureșul, sudul Bucovinei și Basarabia nu sunt integral integrate în Ucraina Sovietică, așa cum își dorea aceasta și fusese plănuit inițial… Dar acesta este alt capitol al Istoriei.

Partea a III-a

(scrisă în 2018; primele două părți sunt din toamna lui 2017)

Din nou despre Marele Război (Primul război mondial)

Am mai amintit despre mincinoasele acuzații de „trădare românească” ce sunt aduse atât de propagandiști străini, cât și de propagandiști care se pretind români și de către cei îndoctrinați de această propagandă. Avem întâi o introducere în această problemă și apoi o prezentare de cazuri, între care intră și Primul război mondial, cu așa-zisa Pace de la Buftea-București (niciodată ratificată de partea română, deci rămasă în întregime literă moartă).
În cadrul acestor prezentări am amintit despre trădarea rusească, despre felul în care Rusia, teoretic aliată României în Primul război mondial, a urmărit din prima clipă ciuntirea sau chiar desființarea acesteia.
De ce a urmărit asta?
În primul rând, pentru că Românii îi stăteau în cale deja de peste două sute de ani în marșul către Istanbul, visat de tiranul imperialist Petru „cel Mare” și urmașii lui a fi un „Constantinopol rusesc”, succesor „Constantinopolului grecesc” ce covârșise Constantinopolul romano-tracic (sau străromân) înființat de Constantin cel Mare. [1]
Secundar, pentru felurite interese tactice și strategice de moment.

Această realitate, a trădării României de către Rusia aliată, este astăzi negat sistematic. Atât de către Ruși, ceea ce poate fi de înțeles într-o anumită măsură, cât și de către mulți Români, care privesc problema romantic.
Trebuie subliniat faptul că pentru a construi o relație sănătoasă și avantajoasă cu orice putere străină – fie ea Albania, Rusia, SUA, China, Coreea sau oricare alta – este nevoie de o puternică ancorare în realitate. Ea nu se face pentru a promova ura sau fantasmele unor „revanșe”, ci pentru a pune bazele relației în realitate, cunoscând cât mai exact interesele celeilalte pârți și felul în care și le urmează, astfel încât să poată fi urmărită împlinirea propriilor interese (românești).

Din această perspectivă, protestele față de amintirea trădării rusești din Primul război mondial sunt ridicole – faptul este documentat foarte bine. Trecând peste scrierile viitorului mareșal Ion Antonescu și peste alte asemenea mărturii ale ofițerilor activi din Războiul de Reîntregire, o să oferim acum câteva rânduri ale unui alt martor ocular, Voicu Nițescu:

„România, conștientă de proporțiile forțelor sale, își făcuse [de]pendentă intrarea în război de tratatul încheiat cu Aliații, și în prima linie de acela ce urma să fie încheiat cu Rusia. Bogatele resurse de oameni ale acesteia ni da speranța la toți că acțiunea țării noastre va duce războiul la bun sfârșit și va precipita victoria aliaților asupra puterilor centrale.

Din nenorocire s’a dovedit în curând că semnătura guvernului Stürmer, aplicată pe tratatul de alianţă încheiat cu România, era lipsită de sinceritate. Neamţul din fruntea guvernului rus, secondat de camarila lui Nicolae al II-lea, urmărea, conştient, o trădare.

Armatele ruse întârziau să se prezinte, în numărul convenit, pe frontul român. Iar puţinele trupe sosite în ţară ezitau de a lua în primire frontul ce li se desenase. Ele îşi prelungeau la infinit popasul în spatele unităţilor române, rărite şi extenuate în luptele sângeroase cu duşmanul, superior ca număr şi pregătire tehnică. Ori pentru a seduce naivitatea celor ce credeau în sinceritatea iscăliturei ţariste, aceleaşi trupe peregrinau mereu dela Est la Vest sau dela Nord la Sud şi întors pe tristul pământ al Ţării româneşti.

Nu voi uita niciodată tămbălăul cu care o „brigadă” de Ruşi a descins în valea Prahovei pentru ca, după ce a golit câteva cazane de ceai şi după ce comandantul ei a „inspectat” frontul dela Predeal, să se îmbarce din nou şi să plece subit spre Dobrogea unde „primejdia era mai mare”.

Rostul acestei comedii fu degrabă înţeles. Pentru România ea apărea însă în perspectiva unei cumplite tragedii. Rusia nu se gândea la ajutorarea aliatei sale, ci în mod calculat ea îi pregătea dezastrul. Supefiată, lumea noastră află că o înţelegere tăinuită se stabilise între guvernul rus şi cel german. Stümer urmărea o pace separată cu Germania şi credea că ea va fi obţinută prin ciuntirea şi sacrificarea României.

Trădarea acestui neamţ a fost din norocire descoperită. Strümer a trebuit să plece. Succesorul lui s’a dovedit însă incapabil de a înlătura săvârşirea planului infernal, deoarece firele acestuia erau deţinute şi dirijate de înşişi locatarii palatului imperial de la Ţarskoe-Selo, în fruntea cărora se găsea jumătatea imperială a ţarului Nicolae al II-lea: ţarina Alexandra Feodorovna, a cărei energie şi încăpăţânare reuşise să facă din slăbănogul ei soţ un instrument docil pentru traducerea în faptă a gândurilor sale.

Armata rămână lăsată la propriile sale resurse, dezarmată şi zdrobită de forţele superioare ale duşmanului, aşteptata cu înfrigurare pe pământul îndurerat al Moldovei desfăşurarea ultimului act al tragediei: semnarea păcii separate între Rusia şi Germania, în contul nefericitei Ţări româneşti.

Dar în acest moment izbucnește revoluția la Petrograd. Țarul e detronat. Iar Guvernul provizoriu, constituit sub prezidenția prințului Lvow, declară că Rusia își va respecta până la sfârșit angajamentele luate față de aliați și că va lupta până la definitiva înfrângere a „dușmanului comun„.

Aliaţii şi în special Românii răsuflă uşuraţi. Revoluţia rusă însemna salvarea tuturor.

Noul guvern ţine să dea chiar de la început probe de legalitatea declaraţiei sale. Numeroase trupe sunt trimise spre Moldova. Românii le primesc cu încredere şi simpatie.

Nădejdea în vremuri mai bune crește însă mai cu seamă când locul de frunte în guvernul revoluționar rus îl ia Kerensky. Numele acestui om politic farmecă massele, le ațâță entuziasmul și le hotărăște pentru luptă. Personalitatea lui ia proporții legendare și trezește o vie rezonanță nu numai în infinitul imperiu al țarilor de până eri, dar în toată lumea dornică de biruința dreptății.

Ca să-și dovedească lealitatea față de România, trădată de vechiul regim, și ca să îndemne în același timp la luptă trupele ruse din Moldova, se svoneşte că marele tribun al Rusiei republicane va face o vizită pe frontul nostru. Românii îl aşteaptă cu înfrigurare, cu nădejde şi cu încredere…

Esploziile de entuziasm sfârșesc însă adeseori prin deziluzii… Trupele rusești sosesc, e adevărat, în număr mare pe teritoriul Moldovei. Ele însă nu fac mai mult decât trupele sosite subt vechiul regim. Peregrinează neîncetat în dosul frontului român și pustiesc târgurile și satele Moldovei. Sărmana populație și așa destul de lipsită e jefuită fără milă și până la os de oștirile „revoluționare” rusești. Purtarea lor e pe alocuri așa de barbară încât avem impresia că ne-a cotropit dușmanul sau că hoarde de tătari, înțeleși cu dușmanul, ne atacă din spate. Disciplina lor nu mai e aceia a unor armate regulate. Muscalii au pierdut într’o mare măsură deprinderea subordonării. Raporturile lor cu comandanții au devenit slabe ş’adeseori soldații ruși țin mitinguri, în care protestează împotriva războiului și ocărăsc pe Români, pentru că aceștia vor să lupte mai departe.”

(Voicu Nițescu, Douăzeci de luni în Rusia și Siberia. Anul 1917, Vol. I Tipografia A. Mureşianu: Branisce & Comp., Brașov, 1926, p. 7-9)

Deși nu ar fi nevoie de comentarii, simt că e bine să subliniem faptul că cei care hulesc România, mințind că ar fi trădat Aliații în timpul Primului război mondial, pretind că uită – ori sunt atât de arogant inculți încât habar nu au – că Rusia a încheiat, repetat, pace separată cu Puterile Centrale, trădând astfel România pe care se angajase să o sprijine pe toate planurile până la „deplina biruință asupra dușmanului comun”.
Ca urmare, România s-a trezit din parte a unui front întins de la Dunăre și Marea Neagră la Marea Baltică izolată în mijlocul teritoriilor dușmane (Germania preluând Podolia și Vozia, cu tot cu Odesa, și închizând astfel cercul în jurul României).
Dar, ce să vezi, după propagandiștii amintiți Rusia nu ar fi trădătoare pentru că a trădat de nenumărate ori România aliată, plus pe ceilalți aliați. Dar România ar fi trădătoare pentru că nu ar fi fost fidelă până la nimicire… față de cei care au trădat-o! Curat murdar, vorba lui Caragiale!

În fața faptelor minciunile se spulberă.
Românii nu au fost trădători, ca neam, niciodată până la instaurarea Comunismului.
Au fost (și sunt) dezbinați, e adevărat. Au avut (și au) prea multă bună-voință față de străini (și mai ales față de unii care nu merită).
Dar nu au fost trădători. Și tocmai de aceea au fost foarte vulnerabili la trădare.
Pentru că au fost trădați, repetat, de toți aliații: și de Polonia, și de Tătari, și de Ungaria, și de Turci, și de Rusia, și de Austria, și de Germania…
Toate aceste trădări fiind lecții pe care, din nefericire, Românii încă nu le-au învățat.

Desigur, de trădare nu te poţi apăra niciodată garantat. Dar avem în Constantin cel Mare, în Împăratul Iustinian, în Mircea cel Bătrân şi în Ştefan cel Mare câteva exemple ale felului în care „paza bună trece primejdia rea”. Sau, altfel spus, ale felului în care realismul poate să rezolve chiar şi trădarea. Din nou se dovedeşte că Istoria este învăţătorul vieţii… pentru cine vrea să înveţe.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 Romanii din Transnistria Harta Etnica Romania Mare Basarabia Pamant Romanesc
Harta majorităţilor româneşti în teritoriile nord-pontice din URSS, la 1945

[1] Merită subliniat că opoziția românească față de extinderea Imperiului Țarist apare treptat, ca urmare a contradicției puternice și permanente între pretențiile de „ortodoxie”, de „ocrotire a Creștinilor și a naționalităților eliberate” – proclamate de Rusia – și realitatea concretă, din teren.
Românii ajunși în stăpânire rusească – fie prin cucerirea teritoriilor în care locuiau (Zaporojia, Chersonez, Molojna, Crimeea etc.), fie prin strămutare – au parte după câțiva ani de tratament bun de o înăsprire tot mai adâncă a purtării autorităților. Nu li se dă voie să înființeze biserici sau școli românești și orice asociere a Românilor este privită cu mari suspiciuni, astfel încât însăși ființa națională este amenințată sistematic. Era vorba despre un efort de asimilare forțată, îndreptat în chip deosebit împotriva Românilor. La început privit ca o situație locală, pe măsură ce este conștientizat de Români ca atitudine universală față de ei în Împărăția Rusească, determină rezerve și chiar ostilitate.
Merită amintit, în privința acestui rău tratament aplicat în special Românilor, că și astăzi în hărțile etnografice ale regiunii dintre Marea Neagră și Marea Caspică Românii nu apar, cu toate că există numai în părțile Cubanului (Kubanului) sau Sarmației peste 20.000 (douăzeci de mii) de vorbitori de limbă română („moldovenească”), având sate și chiar orășele. Sunt figurați însă, pe aceleași hărți, etnici care au chiar câteva sute de oameni într-o zonă sau alta.
Evident, nici Românii de aici, nici aceia din Siberia sau alte regiuni rusești nu au acces la învățământ în limba română, la propria lor istorie, la slujbe în limba lor etc. Este o situație tristă, care persistă de peste trei sute de ani. Și care a dus la ivirea sentimentelor de împotrivire față de extinderea rusească.
Avem convingerea că dacă Rusia ar fi acordat Românilor drepturile cuvenite de la început și fără șovăire, ar fi eliberat de multă vreme Constantinopolul și Asia Mică, având trupele românești la întrecere cu cele rusești în luptele de eliberare. (A se vedea și lucrarea lui Anatol Leşcu, Românii basarabeni în istoria militară a Rusiei. De la războaiele din Caucaz la Războiul Civil, o prezentare documentată şi clară a copleşitoarei prezenţe a Românilor Basarabeni în armatele ţariste, alb-gardiste şi bolşevice.)

Trădătorii din fruntea Statului. O imagine cât o mie de cuvinte

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

O imagine face cât o mie de cuvinte, se zice. Iată două imagini cât zece mii de cuvinte:

Actuala conducere a Statului zis Român (de fapt, Antiromân) a semnat cedarea drepturilor României către Birocrația U.E.; ca și cum România ar fi avut prea multe drepturi!
Cine mai votează PNL și PSD este trădător de Neam și Țară.

Trufia Imnului Ungariei

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Am fost întrebat repetat „unde e trufia Imnului Ungariei?” sau „de ce ziceți că Imnul Ungariei este trufaș?” etc.
Dacă întrebarea a fost pusă de Români care nu știu maghiara, sau de Unguri, am înțeles. Primii nu cunosc textul, iar ceilalți s-au obișnuit atât de mult cu trufia maghiară încât nu o pot detecta. Dar de mirare mi-a fost și îmi este că sunt Români care știu limba ungară și nu văd trufia acestui cântec (sau, mai bine zis, a versurilor lui).
Oricum, răspund aici tuturor.

Voi începe cu textul unei Unguroaice stabilite în Marea Britanie. Un text ce poate părea subiectiv în privința pozițiilor estetice prezentate. Dar pe care îl preluăm pentru traducerea în limba engleză făcută de autoare unui vers esențial.
În română, textul citat este:

„Ai auzit vreodată Imnul Național al Ungariei? Nu? Bine de tine! Nu ți-l recomand deloc. Decât dacă ești în căutarea inspirației pentru o tentativă de sinucidere. Dacă nu este o tentativă, și ești deplin hotărât cu suicidul tău, atunci îți recomand puternic nu doar să citești versurile, dar să și asculți muzica. Cea mai jalnică melodie funebră sună veselă prin comparație. Alte națiuni au imnuri inspiratoare, precum ”God Save the Queen” sau „La Marseillaise” ori „The Star Spangled Banner”, și versurile lor sunt despre victorie și mândrie, ca „Rusia – sacrul pământ părintesc, Rusia – iubita noastră țară” sau „Germania, Germania peste toate, Peste toate câte sunt în lume!”. Dar despre ce este imnul maghiar? Începe cu „O, Doamne, binecuvântează Ungurul” și continuă apoi cu opt lungi și dureroase strofe despre „jugul robiei” și „urne funerare” și „cadavrele armatelor noastre înfrânte” și „gemete de moarte, bocete” și, în sfârșit, încheie cu „Milă, O, Doamne, Ungurilor care au suferit pentru toate păcatele trecutului și viitorului!”. Da, și pentru cele ale viitorului.” (Angela Kiss, How to Be an Alien in England: A Guide to the English, 2018)

În engleză, fraza Angelei Kiss care ne interesează cel mai mult este:
„‘Pity, O Lord, the Hungarians they who have suffered for all sins of the past and of the future!’ Yes, of the future too.”
O punem pentru a încredința pe cititorul care nu are chef să caute sursa că nu am schimbat, prin traducere, zisele autoarei.

Ceea ce nu spune aici autoarea – ca să nu fie redundantă, probabil – este că fraza în cauză revine de două ori în Imnul Ungariei (numit Himnusz): în prima strofă și în a opta (ultima).

În prima strofă sunt versurile „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate le traduce în română, foarte inspirat, „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Dar care sunt traduse în limba engleză, repetat, pe multe site-uri, inclusiv oficiale, așa cum le traduce Angela Kiss mai sus: „This nation has suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Această națiune a suferit pentru toate păcatele / Trecutului și viitorului!”.

În ultima strofă se revine în forma „Megbűnhődte már e nép / A múltat s jövendőt!”, pe care Google Translate, foarte inspirat, o traduce în română exact la fel: „Acest popor a păcătuit deja / Trecutul și viitorul!”. Însă în limba engleză, din nou, traducerea este „They who have suffered for all sins / Of the past and of the future!”. Adică „Ei care au suferit pentru toate păcatele / Ale trecutului și viitorului”. „Ei” fiind „Ungurii” despre care se pomenește la începutul strofei a opta.

Ei bine, teoretic, Ungurii ar fi (fost) Creștini. O fărâmă dintre ei – și o fărâmă prigonită mereu – sunt Ortodocși. Aceștia însă nu au vreun cuvânt de spus în Ungaria. Cel puțin de pe la 1300 până la 1600, Ungaria de astăzi a fost majoritar catolică; la fel era Croația, cu bucata din Dalmația inclusă atunci în ea. Moravia și Marmația (Slovacia) erau împărțite între Românii Ortodocși, pe de-o parte, și Slavii, Germanii și Ungurii catolicizați, pe de alta. În Transilvania dominau numeric Românii Ortodocși, dar puterea politică și militară era deținută de Catolicii străini (Unguri și Sași). Din 1600 Protestantismul se răspândește puternic, începând să prigonească pe Români cu aceeași răutate cu care o făcuse până atunci și Catolicismul. Alte măști, aceeași piesă… Oricum, cel puțin nominal, încă de pe la 1100 și până la 1948 Ungaria intră în rândul țărilor declarate sociologic de creștine (inclusiv în timpul acțiunilor de genocid împotriva Românilor din toate aceste epoci).
Chiar și acum Ungaria își revendică – mai ales prin conducerea ultimilor ani – „rădăcinile creștine”.
Dar!
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că omul NU POATE PLĂTI PENTRU PĂCATELE SALE.
În toate religiile protestante existente în Ungaria, cu atât mai mult în Catolicism și Ortodoxie, se recunoaște faptul că IISUS CHRISTOS ESTE CEL CARE A PLĂTIT/PLĂTEȘTE PENTRU PĂCATELE OAMENILOR.

Ca urmare, textul amintit este o erezie cruntă, o lepădare absolută de Iisus Christos și de Dumnezeu Tatăl (deși acesta este invocat repetat în imn!).
Și, totodată, este dovada unei trufii demonice, ca și a garanției repetării celor mai sub-umane acte ale Maghiarimii!
Căci în clipa în care îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că deja sunt plătite păcatele trecute și viitoare, garantezi libertatea păcătuirii!
Și atunci când îți îndoctrinezi poporul din pruncie să creadă că suferințele sale trecute sunt atât de uriașe încât plătesc toate păcatele viitorului, garantezi ura fanatică împotriva celor învinuiți de acele suferințe!

Din punct de vedere creștin, ar fi de așteptat ca toate cultele din Ungaria să protesteze împotriva unui asemenea text. Dar, deși am căutat, nu am găsit nici măcar un singur protest.
Mai mult, bisericile ungurești catolice și protestante îl difuzează frecvent; au coruri care îl cântă, chiar la sau după slujbe; îl includ în revistele lor etc.
Cumva, „Creștinismul Maghiar” a devenit, de multă vreme, antichristic, promovând fără șovăire texte care contrazic 100% Învățătura lui Christos.

Desigur, Imnul Ungariei este doar unul din multele instrumente de propagare a urii și aroganței (trufiei) în Națiunea Maghiară.
Trebuie înțeles că acest imn a fost adoptat pentru că reflectă gândirea și dorințele clasei conducătoare, dar și a unei mari părți din popor.
Gândire impregnată de trufie, dorințe pline de ură.

Pentru Românul obișnuit este foarte greu de înțeles și această trufie, și această ură.
Căci și acum, după optzeci de ani de Comunism (și NeoComunism), încă mai plutesc în aerul românesc (în ethosul românesc, dacă vreți) acele rânduieli bătrâne ale bunătății, iertării, înțelegerii.
Doar cine citește documente privind genocidurile ungurești (precum Teroarea hortistă…) va înțelege că în spatele politeții ungurești se ascunde, prea adesea, altceva. Sau… altcineva (acela care s-a răzvrătit împotriva lui Dumnezeu, părintele minciunii și răutății).

Dumnezeu nu voiește moartea păcătosului, ci să se întoarcă și să fie viu.
Și eu la fel, deși sunt infinit de departe de înțelepciunea, bunătatea și iubirea Lui.
Mi-aș dori din suflet ca Ungurii să Îl (re)găsească pe Dumnezeu, și să (re)vină la Biserica Sa.
(Am sugerat regăsirea și revenirea, pentru că primii Unguri ce au părăsit păgânismul cu care veniseră din Asia au fost cei care s-au botezat ortodox. Până și Coroana Ungariei este în primul rând o coroană ortodoxă, de la Constantinopol – peste care s-au adăugat ulterior elemente catolice.)
Și este limpede că o Maghiarime Ortodoxă ar avea alt imn, unul mult mai smerit și mai înălțător.
(Căci cine se smerește va fi înălțat și cine se trufește va fi smerit!)

Dar, până atunci, acesta este adevărul despre trufia Imnului Ungariei.
Și, poate, dacă voi avea răgaz și luminare, voi scrie și despre fățărnicia Imnului Ungariei…
Poate cineva aude și se trezește!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Mare grijă la vipere!

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Există un număr tot mai mare de femei singure. Care, proclamând superioritatea femeiască, proclamând că nu au nevoie de bărbați, sunt foarte nefericite… pentru că sunt singure.
Multe dintre ele trec din „relație” în „relație”, de cele mai multe ori „relația” fiind câteva perversiuni sexuale și afișări sociale (era să zic și perversiuni sociale!).
Aceste femei se „iubesc” public între ele: își trimit like-uri și inimioare, „pupici” și „îmbrățișări”, își laudă pozele (oricât de stupide) până la extremul lingușelii.
Dar în realitate se invidiază și se urăsc între ele.

Iar printre manifestările urii ascunse se numără:
– lauda greșelilor și căderilor, oricât de evident este răul lor;
– descurajarea îndreptării sau ridicării, oricât de multă este nevoie de asta;
– despărțirea „prietenei” de „prieten”, distrugerea căsătoriilor „prietenelor” etc.

Desigur, fiecare „prietenă” are stilul ei. Și practică mai mult una sau unele din aceste trei manifestări.

De pildă, unele merg mai ales pe lauda ținutelor indecente ale „prietenelor”.
Bucurându-se să audă că sunt tratate drept curve de către unii și alții; eventual „asigurându-le” că „astăzi a fi curvă înseamnă că ești șmecheră”. Nu, a fi curvă înseamnă a fi ratată și proastă (și a te afla pe drumul spre Iad). Că există pocăință și îndreptare (deși nu ușor!), este altă discuție.
Sunt multe cazuri în care „prietenele” care își laudă „amicele” sau „bf-urile” că sunt „îndrăznețe” și „sexy” și „moderne” și „trendy” și „la modă” etc. Iar apoi sunt primele care le declară curve proaste în cercurile de bârfă (dând ca exemplu chiar ținuta pe care „prietena” o poartă din pricina lor!).

De pildă, unele au o mare artă în a despărți pe „prietene” de „amicii” lor, eventual sărind pe ei după ce au convins „prietena” că „ăla nu te merită”.
Pun aici link-ul unui videoclip scurt în engleză, în care avem un asemenea caz: o „prietenă” și-a manipulat „prietena” să îi dea 50 de dolari ca să „îl încerce pe iubit”; deoarece iubitul nu a căzut în brațele ei, a pretins (”amicei”) că acesta ar fi dus-o la un restaurant scump după care au făcut sex pe rupte; „prietena”, convinsă, vrea să se desparte de bărbat, refuzând să îl creadă pe acesta pentru că „prietena mea”; confruntată, „amica” plătită își ignoră „prietena” și îi spune bărbatului că „am mințit-o pentru că am simțit că nu te merită” (ceea ce arată 100% că voia să pună mâna pe acel bărbat… fie și numai pentru o vreme).

Se pot da nenumărate asemenea întâmplări.
De la „prietenele” care conving o fată să „își piardă virginitatea” cu cine știe ce dobitoc (și apoi ea regretă toată viața, dar nu învață să nu mai asculte de asemenea „prietene”). Până la cele care își mint „prietenele” că bărbatul le înșeală „cu cutăreasca” doar ca să aibă drum liber către el… sau doar ca să distrugă fericirea „prietenei” (ori ca să se simtă „tari”, pentru că se știu ratate).
Dar, dincolo de exemple, concluzia este absolut necesară și este clară:

Ascultă doar de Dumnezeu, iar de oameni doar dacă sunt oameni care ascultă de Dumnezeu!

Și, desigur,

Păzește-te de vipere!

Pr. Mihai-Andrei Aldea