Categorie: Autoapărare

China vs. Islam. Sau un exemplu de diplomație

Mihai-Andrei Aldea9 comentarii

diplomația, un cuvânt pierdut pentru Români

Si vis pacem, para bellum.
(Străbunii)

În România puțini – și tot mai puțini – înțeleg ce înseamnă diplomație.
Iar acest lucru face România tot mai vulnerabilă în fața acțiunilor diplomatice.

Dar ce este diplomația?

O ediție DEX pretinde că diplomația ar fi ”Totalitatea mijloacelor, metodelor și formelor de activitate a reprezentanților unui stat în alt stat”.

În realitate, diplomația este

Activitatea de promovare a intereselor naționale în cadrul altor state prin orice mijloace în afara confruntării militare directe.

Din acest punct de vedere Clausewitz avea absolută dreptate să pună semnul egal între război și diplomație cu excepția mijloacelor folosite de cele două activități umane.

Diplomația este războiul dat în interesul națiunii (sau, în cazul statelor dictatoriale, în interesul statului) fără confruntări militare directe.
Războiul este continuarea activității diplomatice prin mijloacele confruntării (confruntărilor) militare directe.

contradicția politicilor Chinei față de Islam

Atunci când se observă politicile Chinei față de Islam se constată existența a două linii diametral opuse (ceea ce este de negândit pentru Români, pentru că ei habar nu au ce este aia diplomație):

a) politica internă a Chinei privește Musulmanii și Islamul ca pe dușmani ai Chinei;
b) politica externă a Chinei privește Islamul și statele islamice ca pe aliații sau chiar ”frații” Chinei.

Pentru litera a), să amintim faptul că promovarea politicienilor musulmani este mai imposibilă în China decât promovarea femeilor chineze în politică. Sau de faptul că au existat plângeri din partea populațiilor Chanhui1 și Hanhui privind tratamente discriminatorii și, se pretinde, chiar genocidare, din partea statului chinez.

Pentru litera b), să amintim despre Autostrada Frăției sau Autostrada Prieteniei, după două nume folosite de China și Pakistan. Autostrada în cauză are 1,300 km (810 mile) și leagă Provincia Xinjiang din China de Pakistan prin Trecătoarea Khunjerab (4600 m altitudine).
De altfel, Pakistanul și China au sărbătorit de curând (pe 21 Mai, de Sfinții Împărați Constantin și Elena) 75 de ani de relații diplomatice, unul dintre supranumele pentru această legătură fiind ”Frații de Fier”.

Fără a intra într-o descriere istorică, vom menționa – spre a lumina puțin rosturile diplomației – că relația a fost legată de dorința Marii Britanii de a sfărâma India. Respectiv, de nevoia ”Indiei Musulmane” de a avea un aliat, o contra-pondere față de India propriu-zisă. Mai ales că două părți mari din noul stat erau separate de partea principală: Bhutanul și Bangladeshul, primul aflat, asemenea Nepalului, între India și China.

O situație asemănătoare există în zona relațiilor dintre China și Afganistan, ori dintre China și Iran.

Foarte interesantă este relația Chinei cu Indonezia!

Chinezii constituie o populație persecutată aici, mai ales din pricina ”naționalismului islamic” (= din pricina Islamului, totdeauna intolerant când are puterea).
Chinezii Indonezieni sunt declarați oficial a fi în jur de 3 milioane în 2024.
Ministrul de externe indonezian Adam Malik recunoștea în 1973 o populație de 5 milioane de Chinezi Indonezieni. Ceea ce ar duce astăzi la o populație de 10-15 milioane Chinezi Indonezieni.
Persecutate în Indonezia sunt și religiile principale ale Chinezilor: Budism, Confucianism, Creștinism.

Față de această situație, gândirea nediplomatică și păguboasă a Românilor ar vedea ca normală o relație de ostilitate între China și Indonezia, dacă nu mai rău.
În realitate, Republica Populară Chineză este cel mai important partener economic extern al Indoneziei.

Relații foarte bune a avut sau are China și cu Irakul, cu Arabia Saudită, sau cu alte state și puteri musulmane – până și cu Mișcarea Houthi.

Față de această realitate, sunt două întrebări ce merită puse și merită un răspuns:

1. De ce China are o politică internă cel puțin rezervată, dacă nu agresivă, în privința Islamului?
2. De ce statele islamice au relații bune și chiar excelente cu China, în ciuda politicii sale interne anti-islamice?

de ce China nu vrea Musulmani în cuprinsul său

Islamul a ajuns în China atipic, adică mai ales pe cale pașnică: prin negustori și grupuri de Musulmani care s-au stabilit în teritoriile administrate de China într-o epocă sau alta.
Și nu a avut vreun mare succes, pentru că populația chineză avea deja o cultură străveche, în care liniile principale de gândire și spiritualitate – precum Taoismul, Confucianismul și Budismul – erau la sute de kilometri deasupra Islamului din toate punctele de vedere.
Ca urmare, nu doar că au existat foarte puține convertiri la Islam, dar mulți dintre Musulmani s-au asimilat atât lingvistic, dar și, nu de puține ori, chiar religios.
Islamul supraviețuind în China, multă vreme, în primul rând prin enclavizare și prin import de populație musulmană din afară.

Trecem aici peste năvălirile unor migratori de religie musulmană, așa cum și Musulmanii și-ar dori să facem. Dar nu din cauza asta facem trecerea, ci pentru că năvălirile în cauză sunt irelevante în context: China și Chinezii au fost obișnuiți cu felurite năvăliri străine și au efectuat la rândul lor numeroase năvăliri atât în Antichitate cât și în Evul Mediu. Altfel spus, în lipsa unui Jihad propriu-zis, năvălirile islamice nu s-au distins față de alte năvăliri.

Ca urmare, sute de ani Islamul a fost acceptat în China.
Alături de numeroase alte ”religii minore”.
Și chiar s-a ajuns ca o practică.. stranie (ca să nu zicem patologică) a Islamului să fie preluată: folosirea eunucilor pe post de oameni de încredere ai împăraților.
Ceea ce părea să deschidă Islamului noi porți în cadrul societății chineze.
Desigur, câtă vreme Islamul putea să tolereze pluralitatea religioasă și conceptuală chineză.

Adică până în secolul al XIV-lea.

Este un secol în care influența musulmană în conducerea Chinei atinge vârful.
Eunucii și/sau mamelucii – cum au fost numiți în Egipt și Franța –, adică sclavii musulmani ajung să fie oamenii de încredere ai împăraților.
Era vremea dominației mongole, în care Dinastia Yuan (înființată în 1271) controla și China. În aceasta din urmă se stabilise Dinastia Ming, în bună parte printr-o strânsă colaborare cu facțiunea islamistă din cadrul Dinastiei Yuan.

Pe acest fundal, reprezentantul facțiunii islamiste al Dinastiei Yuan, Ma He2, va ajunge la Curtea Imperială a Chinei. Deși statutul său era, declarativ, de ”sclav”, în realitate a fost de la început un conducător militar – ce beneficiase de o masivă și foarte scumpă educație în domeniu3. El va sprijini pe Împăratul Yong Le (Zhu Di; n. 1360, d. 1424), atât pentru a urca pe tron (în 1402), cât și pentru a-l păstra.
Totul, după cum se va vedea mai târziu, pentru un proiect islamist masiv, care începe cu renumirea sa drept Zheng He și așezarea sa ca amiral al flotei sudice a Chinei (în 1405); sau, după o denumire consemnată istoric, „Amiral al Mărilor Vestice”.

Aici ne izbim, în încercarea de a găsi adevărul, de contrastul dintre fapte și propagandă.

Propaganda islamistă îl prezintă pe Zheng He (fostul Ma He) drept un sfânt al Islamului, care „a răspândit Islamul pe cale pașnică”.
Propaganda islamistă pretinde că flota militară chineză condusă de Zheng He „nu avea nici tunuri, nici lanțuri, ci doar porțelan, mătase, calendare”. Și mai pretinde propaganda islamistă că Zheng He s-ar fi condus după și ar fi îndeplinit principiul chinez „Extindeți stăpânirea virtuții și pacificați pământurile îndepărtate prin bunăvoință”4.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He și flota lui, oriunde au fost, nu au înființat nicio colonie, nu au făcut nicio convertire forțată, nu au jefuit nicio localitate.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a fost deosebit de tolerant cu toate religiile.
Propaganda islamistă pretinde că Zheng He a slujit cu credință și pricepere China.

Faptele arată că orice flotă oficială a Chinei era înarmată.
Faptele arată că flota lui Zheng He era puternic înarmată!5
Orice navă avea între 10 și 30 de arbaletieri; ei foloseau mai ales arbalete grele pentru a trimite săgeți incendiare pe navele dușmane – sau în obiectivele terestre care puteau lua foc – și arbalete cu repetiție împotriva trupelor inamice6.
Orice navă avea între 10% și 20% din echipaj înarmat cu arme de foc: mai ales chong, adică tunuri/puști/bombarde portabile din bronz (”hand cannons”) și lansatoare de săgeți incendiare (huo jian) sau lansatoare de rachete incendiare (huo long chu shui).
Orice navă avea 50% din echipaj înzestrat și pregătit de luptă cu sulițe sau halebarde, cu spade ori săbii, cu felurite scuturi (grele pentru apărare de proiectile puternice, ușoare pentru lupta între trupe).
Multe nave – mai ales medii sau mari – aveau catapulte pentru bombe, sisteme mecanice care aruncau vase ori alte ”pachete” umplute cu praf de pușcă, otrăvuri sau amestecuri incendiare.
Navele mari și unele din navele mijlocii aveau wan kou pao (tunurile cu gura bol), piese masive de artilerie, din fier (fontă, oțel) sau bronz, cu țeavă scurtă și o gură foarte largă, folosind ca muniție fie ghiulele din piatră ori fier, fie mitralii din pietriș sau/și schije metalice (cu care se producea ”măturarea” punților sau țărmurilor dușmane)7.
Concluzie: pretenția că Zheng He a fost un fel de apostol creștin al Islamului, care a navigat ”fără arme” și ”fără trupe”, ba chiar ”fără lupte” este o minciună absolută.

Faptele arată că Zheng He și-a folosit poziția de amiral pentru a impune război împotriva Vietnamului – care, ”întâmplător”, se împotrivea răspândirii Islamului. Război soldat cu zeci de mii de victime și, până la urmă, aducând înfrângerea Chinei ce fusese târâtă de eunucii musulmani în această inumană aventură.
Faptele arată că Zheng He a folosit pretextul ”politicii imperiale” pentru a lichida orice putere non-musulmană din teritoriile invadate de el, și în primul rând din Indonezia de astăzi și Sri Lanka. Statele hinduse ori budiste au fost defavorizate comercial, flotele lor au fost distruse de Zheng He și în mod repetat au fost organizate incursiuni împotriva acestora – cu implicarea forțelor islamiste locale, dar sub conducerea lui Zheng He.
Faptele arată că Zheng He cu flota lui și cu trupele transportate de aceasta a masacrat peste zece mii de oameni în Indonezia, incluzând aici Chinezii Taoiști sau Confucianiști, precum și reprezentanții statelor non-musulmane.
Faptele arată că în urma ”războaielor drepte” ale lui Zheng He (cum le declară Musulmanii atunci când sunt forțați să recunoască existența violențelor lui Zheng He) în mod ”miraculos” a rezultat islamizarea zonelor vizate de aceste conflicte.
Pe scurt, faptele arată că Zheng He a islamizat Indonezia prin înfometare, jaf, masacru, violuri și celelalte mijloace tipice Jihadului.

Faptele arată că Zheng He deși a venit în Sri Lanka de astăzi declarându-și ”deschiderea” față de toate religiile acceptate în China: Budism, Hinduism, Islam (Stela din Galle8), în realitate pretutindeni a sprijinit Islamul prin toate mijloacele avute la îndemână.
Faptele arată că Zheng He a înființat numeroase colonii musulmane în teritoriile vizate, impunând căsătoria femeilor locale cu musulmanii din flota sa – cu totul întâmplător majoritar islamică.
Faptele arată că Zheng He a „mediat conflictele locale” astfel încât Islamul să aibă câștig de cauză, indiferent de dreptate, fie imediat, fie pe termen mediu sau lung.
Faptele arată că Zheng He se declara Budist în China, dar se arăta Musulman în călătoriile sale. Această practică duplicitară este poruncită de Islam pentru Musulmani dacă ajută la răspândirea Islamului. Se numește adesea taqiyya (ta’chiia – ca pronunție) și este promovată atât de Coran cât și de Hadith și ulema9.
Faptele arată că activitatea de amiral a lui Zheng He, deși teoretic dedicată bunăstării Chinei și promovării culturii chineze, a adus pierderi financiare și militare uriașe Chinei, a promovat în realitate Islamul și a oprimat cultura chineză non-musulmană.
În concluzie, Zheng He a fost un Musulman fanatic, un prigonitor al religiilor și culturilor non-islamice, un genocidar ce a impus Islamul prin forță în Indonezia și în alte părți.

Pretextele propagandei islamiste pentru lăudarea lui Ma He (Zheng He) sunt foarte ușor înlăturate de confruntarea cu faptele.
În realitate, bestialitățile săvârșite de Ma He (Zhong He) întru promovarea Islamului au fost atât de mari, încât au dus la consecințe puternice pentru gândirea politică a Chinei, păstrate până astăzi.

În 1433, când Ma He (Zheng He) a murit, funcționarii confucianiști și taoiști (daoiști) au putut în sfârșit să îl scoată pe Împăratul Yong Le de sub vraja acestuia.
I-au prezentat raportul între cheltuielile făcute de imperiu cu flota și politica lui Zheng He (peste șase milioane de taeli de argint, circa 30% din venitul anual al Chinei), pe de-o parte, și câștigurile practic nule aduse de Zheng He, pe de altă parte.
Deși teoretic Zheng He ”înregistrase” drept ”state tributare Chinei” peste 30 de așa-zise regate, câștigurile aduse de acestea erau în realitate zero.
Asta și pentru că Zheng He deviase veniturile acestor state către propagarea Islamului prin toate mijloacele, incluzând constituirea de trupe musulmane organizate după model chinezesc.

Mai rău, funcționarii au putut prezenta Împăratului Yong Le, inclusiv pe baza jurnalelor lui Zheng He, încălcarea sistematică a principiilor diplomatice și culturale ale Chinei!
Aici intrând provocarea războiului cu Vietnamul, colonizarea Musulmanilor în Indonezia și Sri Lanka, măcelărirea non-musulmanilor din Indonezia și multe alte asemenea acte.
Toate aflate în directă opoziție cu principiul ”extinderii stăpânirii Chinei prin virtute și bunăvoință”, cu principiul chinez al toleranței religioase și culturale, cu interesele directe ale Chinei.
Scrisorile oficiale trimise de Zheng He în China pretindeau realizarea ”armonizării mărilor”, în timp ce jurnalele sale dezvăluiau acțiuni logistice sistematice de promovare a Islamului (cu instalarea ca guvernatori chinezi exclusiv a Musulmanilor, cu favorizarea comercianților musulmani și boicotarea celor de alte religii sau chiar exterminarea lor etc.), ajungând nu rareori la acțiuni de maximă violență – Jihad.
Prin distrugerea sistematică a centrelor de putere hinduso-budiste (precum Mahapahit sau Palembang), cu impunerea centrelor de putere musulmane, Zheng He a subminat deliberat și sistematic politica externă a Chinei.
S-a putut dovedi astfel folosirea resurselor chineze pentru promovarea Islamului cu directul și foarte aplicatul dispreț față de interesele Chinei și valorile acesteia.

În fapt, jurnalele lui Zheng He au fost atât de îngrozitoare, încât Împăratul Yong Le a poruncit arderea lor, astfel încât nici el, nici China, să nu poată fi legate de faptele lui Zhong He și ale flotei sale.

Din 1433 și până astăzi China a ținut minte concluziile fundamentale ale aventurii Ma He (Zhong He):

a) Între valorile Chinei și valorile Islamului există contradicții radicale și insurmontabile.
b) Musulmanii vor trăda totdeauna interesele țării în care se află dacă li se pare că acestea contravin intereselor Islamului.

Aici se află originea poziției Chinei față de prezența Islamului și Musulmanilor în cuprinsul său.

de ce statele musulmane au relații bune și chiar excelente cu China în ciuda politicii sale interne anti-musulmane?

În primul rând, pentru că așa lucrează diplomația: acolo unde nu ai putere să intervii, zâmbești și pretinzi că totul este bine… până când poți să intervii.
Eventual folosind mijloace ocolite pentru a ataca politica în cauză.

Dar dincolo de acest principiu fundamental al diplomației – pe care Românii, îndoctrinați comunist, greu îl pot înțelege – mai există două motive esențiale pentru relațiile foarte bune ale statelor musulmane cu China anti-musulmană intern.

Unul dintre ele este existența intereselor comune.
Aici se aplică un principiu chinezesc fundamental, la care ar fi bine ca Românii să cugete îndelung:

Nu există prietenie sau dușmănie eternă, etern este doar interesul/profitul.

Este un principiu de asemenea fundamental al diplomației oricărui stat care nu este condus de demenți.

Iar diplomația chineză – în opoziție cu pseudo-diplomația zis românească – știe să urmărească profitul Chinei astfel încât și partenerii Chinei să simtă că au de câștigat (mult!)10.

Al doilea motiv specific pentru care statele musulmane au relații bune cu China, în ciuda politicii sale interne anti-musulmane este politica statornică a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări.
Politică ce convine extrem de mult statelor musulmane, cel puțin până când vor ajunge – speră ele – la dominația mondială prin care vor putea impune Islamul inclusiv Chinei.

Ca o paranteză esențială, un rezultat al politicii externe a Chinei de neamestec în treburile interne ale altor țări este salvarea României de la distrugere, de două ori, de către diplomația chineză: în 1968 și în 1989-1990.
Acțiuni pe care orice Român ar trebui să le știe și să le păstreze în inima sa.
Acțiuni ce arată și printr-un exemplu practic felul în care China a știut să își apropie diplomatic țări sau state de culturi sau religii diferite ori chiar opuse celor proprii.

concluzii

În ”analizele” politice din România – de obicei de un ridicol tragic – există mereu, de la nivelul omului de rând sau al Fierăriei lui Iocan, până la cel al ”experților” un purism ideologic și analitic absolut distrugător.

Succesele diplomatice extraordinare ale Chinei arată faptul că în realitate diplomația se desfășoară pe alte coordonate.

Cum spunea cineva, diplomatul trebuie să fie gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național.

Și, diplomatul care nu este gata de absolut orice imoralitate pentru a susține interesul național este un trădător, așa cum diplomatul care nu susține interesul național este un trădător.

Pentru a înțelege acest lucru amintim de sintagma pe care am folosit-o repetat: propaganda islamică.
Aceasta este propaganda care, am arătat, îl prezintă pe Zhang He drept un personaj pozitiv – de-a dreptul un Creștin al Islamului.
Propagandă aflată, am mai arătat, în directă contradicție cu faptele.
Ei bine, spre șocul cititorilor puriști, voi menționa și faptul că diplomația chineză de astăzi îl prezintă pe trădătorul Zhang He drept personaj pozitiv în toate relațiile sale cu statele islamice.

Deci, factual, avem așa:
– Zhang He a organizat și condus cea mai mare trădare a Chinei, totul pentru promovarea Islamului
– ca urmare a lecției Zhang He politica internă a Chinei privește din 1433 și până astăzi Islamul și Musulmanii ca incompatibili cu armonia Chinei
– pentru interesele Chinei diplomația chineză a organizat și obținut relații bune sau excelente cu statele musulmane
– pentru interesele Chinei diplomația chineză îl prezintă în afară pe Zhang He ca personaj pozitiv, trecând sub tăcere, sistematic, toate faptele negative ale acestuia.

Așa lucrează o diplomație de calitate.
Așa a lucrat diplomația și în timpul Sfinților Împărați Constantin și Elena.
Așa a lucrat diplomația și în timpul oricărui sfânt împărat din istoria noastră.
Pentru că așa lucrează diplomația de calitate,
iar dacă nu se lucrează așa se ajunge la război, sclavie, distrugere, genocid.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Canhui este denumirea locală pentru Musulmanii Turcici și Mongoli din China, Hanhui fiind numele local pentru Musulmanii de alte origini (precum chineză, arabă ori persană). Pentru Canhui o subdiviziune este denumită Huihui, indicând Musulmanii din China ce sunt originari din Asia Centrală (mai ales Uzbeci sau alți turcici). ↩︎
  2. Tatăl și bunicul său, aflați între conducătorii facțiunii islamiste din Dinastia Yuan, fuseseră inclusiv în pelerinaj la Mecca și Medina. Aceste pelerinaje dovedesc atât islamismul foarte puternic al acestora, dar și resursele uriașe de care dispuneau. Pelerinajul în cauză va fi efectuat și de Ma He (Zhang He), după 1405.
    Numele Ma He este o transliterare tipică la Hanhui pentru Mahomed. Propaganda islamistă în China pretinde că Ma He ori Zheng He (cum va fi numit după 1404) ar fi fost Hanhui, deci Chinez Musulman. În realitate nici Ma/Zheng He, nici părinții săi, nu erau Chinezi, nici nu țineau de etniile persană ori arabă, ci erau Canhui – sau Huihui, după termenul specific folosit pentru membrii Canhui din Asia Centrală. Poate părea un detaliu neînsemnat, dar este paradigmatic pentru nivelul de înșelăciune practicat de propaganda islamistă. ↩︎
  3. Educația fiind primită în parte în familie, iar după 1382, când familia sa cade în apărarea stăpânirii mongole în China (sic!), va fi inclus între eunucii musulmani din Palatul Imperial și va fi educat mai departe în aceeași cultură islamistă și militaristă cu ajutorul acestora. ↩︎
  4. Sau: Extindeți stăpânirea chineză prin virtute și cu bunăvoință pacificați îndepărtatele ținuturi. ↩︎
  5. Flota condusă de Zheng He a variat între 250 și peste 300 de nave. Să îți închipui că aceste nave transportau mătase, porțelanuri, argint și aur fără trupe și arme de pază înseamnă să fantazezi patologic. ↩︎
  6. Aceeași arbaletieri erau instruiți în lupta cu spada, cu sabia sau cu alte arme scurte, pentru momentul în care se ajungea la lupta corp la corp. ↩︎
  7. Wan kou pao erau folosite, de asemenea, pentru comunicarea în vremuri sau locuri cu vizibilitate redusă – ceață, ploi dese, ape cu insule și insulițe stâncoase (înalte) etc. Pentru acest scop nu se foloseau, de obicei, proiectile, ci doar detonări ale unor grupuri de tunuri prin care se păstra legătura între navele flotei. ↩︎
  8. Stela în cauză a fost făcută în China și plasată în Sri Lanka în anul 1409, perioadă în care Zheng He încă pretindea că urmează interesele Chinei. ↩︎
  9. Coranul este o scriere pe care Califul Uthman a realizat-o și a proclamat-o în 853 drept canonică pentru adepții lui Mahomed. El a folosit circa 20 de versiuni diferite ale Coranului, unele având capitole în plus ori în minus în raport cu celelalte. Cele mai cunoscute sunt: Ibn Mas’ud, Ubayy ibn Ka’b, Abu Musa al-Ash’ari, Ali ibn Abi Talib, Aisha bint Abi Bakr, Hafsa bint Umar, Umm Salamah, Ibn Abbas, Zayd ibn Thabit, Ibn al-Zubayr, Salim (fostul sclav al lui Abu Hudhayfah), Mu’adh ibn Jabal, Anas ibn Malik, Abu Zayd și Ubayd ibn Umay, alături de versiunea Abu Bakr pe care Uthman a declarat-o singura valabilă, poruncind distrugerea celorlalte. Singurul argument pentru alegerea sa a fost faptul că așa a vrut el. După circa 200 de ani de la moartea lui Uthman s-a inventat un așa-zis ”lanț de custodie” care să valideze alegerea sa, doar că nici el nu a invocat un asemenea lanț, nici vreo dovadă istorică nu există pentru el.
    Hadith sunt scrieri considerate normative în Islam, un fel de completări ale Coranului, care deși obligatorii sunt declarate a nu fi de același nivel cu acesta.
    Ulema sunt analiștii islamici priviți ca normativi. Ad-litteram „învățații”. ↩︎
  10. În ce măsură câștigurile sunt reale, ori sunt avantajoase pe termen lung, în ce măsură ascund alte lucruri etc., iată aspecte pe care doar o diplomație reală poate să le cântărească. ↩︎

130 de milioane de victime ale Marxismului

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

130 de milioane de victime ale Marxismului sunt înregistrate în URSS și China din 1918 până în 19801.

Aceasta este ideologia pe care o promovează o serie de partide politice din România de astăzi, de la USR la Partidul Socialist Român sau Partidul Socialist din România.
Sau pe care o promovează felurite persoane de influență în mass-media, sistemul de educație al statului ori alte structuri de stat etc.

Cine are minte și suflet de înțeles, să înțeleagă.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Printre lucrările consultate pentru această concluzie sunt scrierile lui Sojenițîn ori Șalamov, sau Death by Government, de Rudolph J. Rummel; The Years of Hunger…, de R.W. Dawies și Stephen G. Wheatcroft; Stalinism in the Soviet Countryside…, de Lynne Viola; The Soviet Century, de Moshe Lewin; I carnefici di Stalin, de Gianluca Falanga; L’oro din Mosca. La verita sui finanziamenti sovietici al PCI, de Valerio Riva; The History of the Gulag…, de Oleg V. Hlevniuk; The Road to Terror…, de J. Arch Getty și Oleg V. Naumov; Bloodlands: Europe between Hitler and Stalin, de Timothy Snyder; La Chine de Mao (1949-1976), de Jean-Luc Domenach; Mao. La storia sconosciuta, de Juan Chang și Jon Halliday; Renverser ciel et terre…, Yang Jisheng; Memoria Rossa…, de Tania Branigan; Mao’s Great Famine…, de Frank Dikötter; La Terreur sur Mao…, de Song Yongyi; The Road to Serfdom, de Friedrich Hayek; Victims of the Cultural Revolution…, de Wang Youqin; Collective Killings in Rural China…, de Yang Su; Agents of Disorder… How the violence of China’s Cultural Revolution unfolded, de Andrew G. Walder; The Black Book of Communism… etc. ↩︎

Despre Stânga, Comunism, Evrei. VII. Engels, de la propagandă la realitate

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

(partea I, partea II, partea III, partea IV, partea V, partea VI)

După ce am văzut anti-iudaismul sau antisemitismul virulent al lui Karl Marx, am trecut la celălalt părinte fondator al Comunismului (și al Socialismului modern), Friedrich Engels.
Am observat xenofobia violentă a lui Engels, disprețul și ura sa, argumentate ideologic, față de Evrei, Români, Sloveni, Croați, Sârbi, Cehi etc. Deci am văzut și antisemitismul violent al lui Engels.
Am văzut acordul deplin dintre F. Engels și K. Marx, inclusiv în domeniu urii ideologice față de Evrei, inclusiv în domeniul îndemnurilor ideologice la exterminarea acestora.

Dar am amintit mai devreme și despre cosmetizarea lui Engels de către mass-media și mediul academic, politic sau intelectual din întreaga lume.
Cosmetizare ce ignoră deplina aderență a lui F. Engels la cererile de revoluționară eliminare a Evreilor din existență – drept premisă a victoriei Stângii în lume.
Care este pretextul acestei cosmetizări?

Ei bine, faptul că în 1890 Friedrich Engels începe să spună că și Evreii pot fi buni comuniști, că și Evreii pot fi real de Stânga. Ba chiar, ca o culme a tupeului nerușinat, că însuși Karl Marx ar fi fost „Evreu pur-sânge”.
Asta cu toate că Marx a urât Evreii și Iudaismul, dorind exterminarea lor totală!

Înainte de a trece mai departe, vom sublinia antisemitismul extrem al discursului aparent „pro-evreiesc” al lui Friedrich Engels din 1890 încolo: pentru Engels și Marxism singurii Evrei buni sunt cei comuniști.
Țineți minte această viziune!
Cu ajutorul lui Dumnezeu, ne vom întoarce la ea.

Acum revenim la discursul aparent pro-evreiesc al lui Friedrich E., respectiv la pretenția după care trecutul în genuni Karl Marx ar fi fost „Evreu pur-sânge”.

Ca o evidentă trădare și batjocură la adresa Iudaismului, Engels face apel în cazul lui Marx la un element care, evreiește, nu este definitoriu etnic: sângele.
Engels știa că atât Tora, cât și Talmudul arată foarte clar că un Evreu se definește în primul rând prin credința sa.

Din Biblie amintim doar cazuri precum Rut sau familiile lui Moise și Aaron, ori pasajul de la Estera 8:171, Isaia 56:6-7 și celebrul verset din Ieșirea (Exodul) 12:48.

Pentru Talmud amintim următoarele afirmații:

  • oricine respinge idolatria este numit Yehudi (Evreu) (Megillah 13a)
  • un goim care studiază Tora este la fel ca un Kohen Gadol (Sanhedrin 59a) (prin Kohen Gadol se înțeleg marii arhierei ai Vechiului Testament, precum Aaron)
  • Parabola primirii Torei (Avodah Zarah 2b) arată foarte clar că spiritualitatea rabinică privește evreitatea (iudaismul) ca pe o alegere conștientă și liberă a Torei.

De unde știa Friedrich Engels acestea toate?
Din studiile privind Iudaismul pe baza cărora și el, dar mai ales Karl Marx și următori ai acestuia își manifestau disprețul față de Evrei.
Studii care incluseseră cele două cărți amintite mai sus (Tora și Talmudul).
Știa acestea Engels și de la Evreii de altă origine etnică, primiți ca Evrei de cei de sânge, Evrei prezenți și în Marea Britanie, ca și în Germania. Absolut celebru fiind cazul fostului Lord George Gordon, devenit prin adoptarea Iudaismului Yisrael ben Avraham Avinu.
De asemenea, știa aceasta și de la Socialiștii sau Comuniștii de origine evreiască pe care îi avea aproape. Mulți dintre ei respinși de comunitățile evreiești tradiționale exact pentru abdicarea de la învățăturile iudaice (ca să nu spunem ostilitatea față de Iudaism).

Prin urmare, discursul așa-zis pro-semit al lui Engels este nu doar fățarnic și antisemit, ci și lipsit de orice bază logică reală.

Și cu această mențiune ajungem la cele două elemente care motivează trecerea lui Friedrich Engels de la convingeri antisemite și anti-iudaice virulent exprimate la un discurs aparent pro-semit:

  • moartea lui Karl Marx
  • nevoia convertirii Evreilor la doctrina de Stânga

Într-adevăr, moartea lui Karl Marx a lăsat mișcările de Stânga pe care acesta le controla fără un conducător carismatic.
Friedrich Engels era un foarte bun manager – spre deosebire de ”marele economist” Karl Marx, ce a fost permanent o catastrofă în finanțe și economie, invalidându-și practic în fiecare zi a vieții sale ”marile teorii economice” pe care le impunea lumii.
Engels era un foarte bun manager, dar era departe, foarte departe, de verbul și carisma lui Marx – verb și carismă ce îl cuceriseră încă de la Zur Judenfrage2…
Lipsit de persoane cu carismă în care să poată avea încredere, Friedrich Engels a fost lovit și de un fenomen neașteptat: preluarea discursului antisemit marxist de către grupări… antimarxiste!
Era un fenomen căruia K. Marx i-ar fi făcut ușor față, dar care pe Engels îl depășea.
Mai mult, fiica lui Marx, lipsită de educație iudaică, era convinsă că Evreii puteau să fie de Stânga, fără a-și contrazice ființial cultura și credința. Această idee, demolată repetat de Karl Marx, care cunoștea Iudaismul, a putut să fie propagată de fiica sa și de Engels după ce Marx murise.
Și a picat foarte bine această răsucire a Marxismului la 180°, deoarece erau tot mai mulți Evrei sărăciți care intrau în fabrici și uzine ca muncitori.
Adică exista o nouă țintă de convertire la Socialism.

A fost vreodată Friedrich Engels real interesat de Iudaism și simpatizant al acestuia? Niciodată.
Laudele lui Engels pentru Evrei de Stânga sunt laudele Evreilor pentru goimii convertiți: nu pentru ceea ce au fost, ci pentru ceea ce au devenit.
Iar procesul de convertire la Stânga este un proces de renunțare la Tora, de renunțare la Talmud, și de înlocuire a acestora prin cărțile lui Karl Marx și Friedrich Engels, mai târziu Stalin, Lenin și alții asemenea.
Deci convertirea Evreilor la doctrinele de Stânga este un proces de deznaționalizare (așa cum este, de fapt, pentru orice etnie de pe planetă, căci Stânga vrea o singură etnie și religie, ea însăși).

Au fost vreodată sincere aprecierile lui Friedrich Engels pentru Evrei? Niciodată.
Dovada absolută, clară pentru orice om rațional, este că niciodată Engels nu s-a lepădat de concepțiile marxiste antisemite.

Dar dacă este evident faptul că amândoi părinții fondatori ai Socialismului Modern și Comunismului au fost, până la capăt, anti-iudaici și antisemiți, asta înseamnă că și Marxismul fondat și zidit de ei este antisemit și anti-iudaic? Da, evident, pentru că, după cum chiar ei au arătat, există o contradicție ființială între Marxism și tradiția evreiască (iudaică)..

De ce?
Cu ajutorul lui Dumnezeu, răspund la această întrebare în

partea următoare

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Există, am spus, tone de scriitori care încearcă să îl albească pe Engels, ba și pe Marx. Din punctul meu de vedere, am arătat foarte clar de ce aceste încercări sunt foarte departe de a fi obiective, foarte departe de a fi morale și corecte.
Fără a intra în discuții filosofice – de obicei cel puțin inutile – am punctat fapte clare ce constituie mărturii invincibile privind anti-iudaismul și antisemitismul cuplului Marx/Engels, respectiv al doctrinei lor (Marxismul).
Evident, cine vrea să se piardă în speculații o poate face foarte ușor, dar astfel nu se ajunge în veci la adevăr.

Ca să satisfac și curiozitatea celor cu unele cunoștințe privind opera lui Engels, trebuie să subliniem că lucrarea sa Despre antisemitism (Über den Antisemitismus), publicată în Aprilie 1890, are același limbaj dogmatic (limbaj de lemn) ca și celelalte lucrări marxiste. Și apare după o viață întreagă de antisemitism feroce al lui Engels nu doar la nivelul discursului public, ci și în afara acestuia, în viața personală. Actul fiind un act de propagandă la fel de valid ca pretenția lui Nicolae Ceaușescu de a fi democrat, a lupta pentru democrație și a conduce o țară democratică.

P.P.S. Un exemplu de cosmetizare prin excluderea unor fapte esențiale sau reformularea lor altfel decât au fost sunt lucrările lui Edmund Silberner. Printre altele, autorul pretinde, ignorând realitatea, că Marx nu ar fi susținut „persecuția fizică”, ci „eliberarea evreilor prin abolirea capitalismului”. Pentru cine a văzut citatele din Karl Marx ori i-a citit Zur Judenfrage, este mai mult decât clar că Marx proclamă dispariția Evreilor și Iudaismul drept condiție a victoriei Stângii în lume.

Note

  1. Cităm: Chiar și dintre popoarele țării [Imperiului Persan, n.n.] mulți se făcută Iudei, pentru că îi cuprinsese frica de Iudei. (Estera 8:17). Aceștia sunt primiți între Evrei și devin parte a Poporului Ales, fără a mai fi excluși vreodată. ↩︎
  2. A se vedea părțile anterioare dedicate lui Karl Marx și lucrării în cauză. ↩︎

Despre Stânga, Comunism, Evrei. VI. Armonia xenofobiei în cuplul Marx/Engels

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)
(a patra parte)
(a cincea parte)

Când l-am vizitat pe Marx la Paris, în vara lui 1844,
acordul nostru deplin în toate câmpurile teoriei
a fost evident [s.n.] și împreună lucrarea noastră
începe de atunci.”
(Friedrich Engels, Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten)

Deși tema este Despre Stânga, Comunism, Evrei, vom ocoli, puțin, punând în paralel ceea ce pare o contrazicere între Karl Marx și Friedrich Engels în chiar perioada lor de armonie ideologică perfectă.
Armonie pe care o descrie, iată, chiar Friedrich Engels, în 1885 (când publică Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten).
Despre ce contradicție, aparentă sau reală, este vorba?

Avem, pe de-o parte, lucrarea lui F. Engels Der Magyarische Kampf (1849) în care Românii – și Evreii, ca și Slavii în general – sunt considerați deșeuri etnice, popoare fără istorie și altele asemenea, fiind condamnați la genocid ca parte a Revoluției Stângii.

Dar, pe de altă parte, în 1964 apare la București, în cadrul Editurii Academiei Republicii Populare Române, lucrarea K. Marx · Însemnări despre români · (manuscrise inedite), publicate de acad. prof. A. Oțetea și prof. S. Schwann.

Înainte de a trece la o analiză propriu-zisă, merită să ne oprim o clipă la o afirmație, întâmplător adevărată, din lucrarea amintită, privind situația Principatelor Române în umbra Rusiei:

A fi suspectat de sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcții publice. Servilitatea față de interesele Rusiei era un titlu de promovare. (op.cit.:175)1

Lăsând cititorii să cugete asupra acestei stări de fapt – la care ar merita să revenim –, să mergem la lucrare și reacția stârnită în rândul Stângiștilor Regionaliști (căci a fi de Stânga și a fi naționalist este o imposibilitate absolută, deoarece Stânga, prin definiție, este antinațională)2.
Mulți au vorbit despre „Karl Marx, prietenul românilor”, mulți au pretins că, iată, Karl Marx ia apărarea Românilor, laudă Poporul Român etc.

Evident, toate aceste afirmații descriu o contradicție radicală între Marx și Engels:
Primul, este prieten, lăudător și susținător al Românilor, al doilea este dușman fățiș și disprețuitor al Românilor proclamând asupra lor sentința nimicirii.

Aceasta este păruta contrazicere asupra căreia merită să ne oprim.
Nu doar pentru că, vom vedea îndată, este o iluzie, dar mai ales pentru că este un pas înainte în lămurirea poziției lui Friedrich Engels față de Evrei.
(De la Români, la Evrei? Da, cu ajutorul lui Dumnezeu vom vedea ceva mai departe.)

Am citit lucrarea K. Marx – Însemnări despre români… și nu am putut găsi în manuscrisele lui nici măcar o singură frază pozitivă la adresa Românilor.
Și întăresc acest lucru: în toată opera discutată NU există nici măcar o singură frază laudativă sau apreciere elogioasă a lui Karl Marx la adresa Românilor.

Da, sunt critici la adresa Rusiei, descrieri ale genocidului desfășurat de aceasta, repetat, în Moldova și în Muntenia.
Și în conflictul dintre Sovieticii Reformați din Moscova post-stalinistă și Sovieticii Nereformați sau Staliniștii din România post-stalinistă critica Rusiei pare o susținere a Românilor.
Însă doar pare.
Și aceste critici ale Rusiei sunt singurele de care se pot agăța cei care pretind că Marx ar fi avut o părere bună despre Români.

Dar nici aceste critici ale Rusei nu sunt ale lui Karl Marx: sunt spicuiri din autori români (Nicolae Bălcescu, Ion Ghica, Eliade Rădulescu și A. Papiu-Ilarian) preluați de un autor francez3, respectiv dintr-un autor englez rămas necunoscut.
Repet:

Textele atribuite lui Karl Marx și declarate dovezi ale prieteniei și simpatiei acestuia față de Români nu îi aparțin!

Aparțin, repet, cel mult lui Elias Regnault, care preia, mai mult decât onorabil, mărturiile mai multor surse – independente – românești.

Cine aude de lucrarea în limba română poate avea ca primă critică față de ideea că Marx i-a simpatizat pe Români faptul că manuscrisele nu au fost niciodată publicate de Karl Marx.
Însă motivul este natural: manuscrisele conțin doar câteva cuvinte răsfirate ale lui Karl Marx, în rest fiind strict notițe informative sau note de lectură.
Tocmai faptul că din ele niciun cuvânt buni despre Români nu a ajuns în operele publicate de Karl Marx este de ajuns pentru a lămuri lucrurile.

Singurele și minorele aprecieri personale ale lui Marx față de textele conspectate ori copiate sunt câteva sublinieri în text sau pe marginea lui, respectiv câteva cuvinte ori sintagme.
Dar și acestea sunt străine interpretării (= răstălmăcirii) practicată de Comuniștii românofoni: niciuna dintre pozițiile personale ale lui K. Marx nu privește vreun aspect pozitiv privitor la Români ca etnie, nație, popor etc.
Dimpotrivă, toate sunt dedicate criticării – adesea îndreptățită – a Rusiei.

În concluzie, se poate vedea că menționarea Românilor este strict circumstanțială.
Și face parte din căutarea unor critici la adresa Imperiului Rus.

Constatarea bestialităților lui Kiseleff sau a Rusiei în general nu îl interesează pe Marx din vreo simpatie față de Români. Dimpotrivă, ea face parte strict din efortul său de a demonstra că orice „supra-stat”, orice structură confederală sau imperială care nu este de Stânga este rău/rea.

Și, ca să lămurim deplin așa-zisa contradicție, merită subliniat că articolele celebre în care Friedrich Engels declară pe Români, Evrei, Slavi etc. gunoaie etnice și îi condamnă la genocid au fost publicate în periodicul al cărui redactor era Karl Marx, după lectura și aprobarea acestuia.
Karl Marx fiind, reamintim, este primul ideolog și prima celebritate din istorie care cere exterminarea Evreilor. Ceea ce face natural acordul său pentru textele violente și genocidare ale lui Engels.

Astfel, pe de-o parte, putem constata deplina armonie a cuplului Marx/Engels în xenofobie extremă, dispreț rasist extrem și antisemitism și anti-iudaism.

Dar, totodată, vedem nonșalanța celor doi și

în folosirea popoarelor, istoriei și oricărui element pentru susținerea convingerilor și programelor lor.

Înțelegând aceste lucruri, ne vom întoarce la poziția lui F. Engels față de Evrei.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, partea a șaptea)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Frazele aparțin autorului necunoscut al broșurii anonime The Russians in Moldavia and Wallachia, Publisher James Ridgway, London, 1849, autor de asemenea socotit a fi fost din cercul diplomatului David Urquhart. Unul dintre cei suspectați ca autor a fost Consulul-General al Marii Britanii la București în 1848, Robert Gilmour Colquhoun, de altfel o sursă frecventă pentru Karl Marx și nu numai. ↩︎
  2. Am atras repetat atenția, și revin, asupra minciunii după care există Stângă naționalistă. Național-Socialiștii lui Hitler au urât esențele culturii germane, inclusiv credința în Dumnezeu – pe care voiau să o înlocuiască printr-o religie păgână de inspirație antică. Socialist-Naționaliștii lui Ceaușescu au urât (și urăsc) esențele culturii române, începând cu Biserica și credința în Dumnezeu. Etc. Este firesc, deoarece Stânga este organic împotriva structurilor naturale, istorice, tradiționale. Dar să fii împotriva a ceea ce își definește națiunea din care te tragi și să pretinzi simultan că ești naționalist (adică iubitor și apărător al națiunii în cauză) este fie o simplă minciună, fie o gravă lipsă de logică, fie patologie. ↩︎
  3. Histoire politique et sociale des Principautés Danubiennes, de Elias Regnault, Paris, 1855 ↩︎

Despre Stânga, Comunism, Evrei. V. Pozițiile lui Friedrich Engels

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

(prima parte)
(a doua parte)
(a treia parte)
(a patra parte)

Încercând să ne lămurim dacă sistemele de Stânga au fost făcute de Evrei (și pentru Evrei) am văzut în treacăt anti-iudaismul și antisemitismul lui Stalin; iar mai pe larg și clar, al lui Karl Marx.
Și a rămas să vedem care a fost poziția față de Evrei și Iudaism a lui Friedrich Engels.

Voi pleca de la faptul că există o largă și puternică exculpare1 a lui Friedrich Engels de antisemitism.
Exculparea în cauză este absolut necesară pentru Socialism și Comunism, care fără ea au ca antisemiți și anti-iudei pe amândoi părinții fondatori sau părinții reformatori (pentru Socialism).

Totuși, să vedem faptele în sine.
Și începem cu un citat pe care îl consider esențial pentru a-l înțelege pe Friedrich Engels și pozițiile sale:

„Când l-am vizitat pe Marx la Paris, în vara lui 1844, acordul nostru deplin în toate câmpurile teoriei a fost evident [s.n.] și împreună lucrarea noastră începe de atunci.” (Friedrich Engels, Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten, 18852)

Citatul acesta este, după cum am spus, esențial pentru a-l înțelege pe Friedrich Engels și a înțelege pozițiile sale, inclusiv pe aceea privindu-i pe Evrei: întâlnirea are loc, iată, în vara lui 1844, după ce în Februarie 1844 apăruseră pozițiile lui Karl Marx din Zur Judenfrage!

Pentru cine a citit părțile anterioare ale eseului nostru e clar: pozițiile antisemite și anti-iudaice ale lui Karl Marx erau și ale lui Friedrich Engels.
Dincolo de părerile exprimate în afară de Engels, trebuie subliniat faptul că bogăția burghezului Engels l-a susținut sistematic pe Karl Marx (despre abilitățile economice și financiare ale lui Karl Marx poate vom reveni). L-a susținut și i-a finanțat ideologia, inclusiv în domeniul anti-iudaismului și antisemitismului marxist.

Reținând această realitate, să mergem la alt document esențial pentru înțelegerea lui Friedrich Engels și a pozițiilor sale: lucrarea Der Magyarische Kampf, Friedrich Engels, în Neue Rheinsche Zeitung. Organ der Demokratie, Nr. 194, Sâmbătă 13 Ianuarie 1849, Köln, p. 1-23.

Și aici ne izbim de cosmetizare, pentru că de obicei se pretinde că articolul „susținea revoluția maghiar și condamna popoarele antirevoluționare”, sau că declară acuză „slavii de sud (sârbi, croați, sloveni) că au trădat revoluția”.

Ca o primă notă de ridicol și absurditate, să observăm că periodicul în care apare textul se numește ”Organ al Democrației”. Dar, totodată, publică materiale în care condamnă popoarele (demos-ul) că nu se spune ideologiei câtorva deștepți.
Altfel spus, poziția diferită față de ”revoluție” nu este văzută ca parte a procesului democratic de alegere; nici măcar drept o îndoctrinare a popoarelor în cauză.
Ci, după cum ni se proclamă adesea, poziția amintită este declarată de Friedrich Engels drept trădare.

Și, totuși, avem de-a face cu o cosmetizare, cu o punere a unei măști umane peste textul lui Engels.

Pentru că în lucrarea citată

  • Evreii, Românii, Sârbii, Croații, Slovenii sau Cehii sunt declarați Völkerabfälle, ad-litteram „gunoaie etnice” sau „popoare/națiuni gunoi”4, precum și „popoare fără istorie” (și fără viitor), sau geschichtslose Völker; este, de fapt, exact ceea ce Adolf Hitler va numi rase inferioare
  • Evreii sunt văzuți și declarați de Engels drept slugi ale ”vechilor orânduiri”, slujitori ai banilor
  • Românii sunt văzuți și declarați de Engels drept „națiune degenerată” și „națiune fără istorie”
  • cu un total dispreț pentru istoria, cultura și condițiile de viață ale Evreilor, Românilor, Slavilor Sudici etc., Friedrich Engels proclamă obligația lor de a participa la ”revoluție”
  • în același fel, cu o ignorare deplin rasistă a realităților istorice și etnice, Friedrich Engels declară necesitatea exterminării Evreilor, Românilor, Slavilor Sudici…

Friedrich Engels îi declară pe Evrei, Români și Slavi, cu excepția Polonezilor, „forțe reacționare”. Și formulează concluzia despre necesitatea și, după el, legitatea istorică de a aduce „dispariția de pe fața pământului a unor întregi popoare reacționare”.

De ce sunt cosmetizate aceste realități?
Și de ce recurge Friedrich Engels la asemenea afirmații?

Dacă din descrierea articolului Der Magyarische Kampf (1849) sunt eliminați Evreii și Românii, se poate pretinde – evident forțat – că textul ar fi fost „o reacție geopolitcă izolată împotriva pan-slavismului” (ca și cum ar fi de acceptat să ceri exterminarea Slavilor!).
Dar din clipa în care se știe că Evreii și Românii au fost vizați de îndemnul la genocid al lui Friedrich Engels, lucrurile se schimbă total:

Der Magyarische Kampf (1849) apare, așa cum este, un text radical al urii etnice motivată ideologic.

Articolul afirmă, nu doar propune, o teorie genocidară, ce impune eliminarea fizică a oricărui grup etnic sau social care nu se conforma doctrinei de Stânga.

Se poate vedea astfel că fundamentul Marxismului, Comunismului sau Socialismului (născute din Marxism) include ca parte esențială violența de masă, genocidul cultural, religios și fizic împotriva unor popoare întregi pe criterii strict politice și etnice.
Desigur, oricare cititor va recunoaște aici o parte esențială a ideologiei naziste, dar este o altă temă.

Acum ne întoarcem la faptul că îndemnurile la genocid ale lui Friedrich Engels împotriva Evreilor, Românilor și Slavilor au fost sistematic ascunse ori edulcorate.

În blocul comunist, din Germania de Est până în Coreea de Nord și din Vietnam în Ungaria sau Iugoslavia, teoria exterminării popoarelor inferioare a lui Karl Marx și Friedrich Engels5 apărea strict în operele complete, nu și în alte editări ale celor doi autori.
Mai mult, ele erau ascunse în numeroase volume de doctrină, iar în manuale școlare, cursuri universitare, sinteze politice sau istorice, conferințe etc. nu erau niciodată amintite.
Dimpotrivă, Friedrich Engels era declarat „prieten al popoarelor asuprite”.
Pentru că, după Socialiști și Comuniști, exterminarea grupurilor opozante, inclusiv popoare întregi, este, iată, un gest de prietenie.

În mediul academic de inspirație vest-europeană, incluzând Americile, Australia, Oceania etc., se practică de asemenea fie ocultarea, fie cosmetizarea.
De exemplu, atunci când se prezintă articolul Der Magyarische Kampf (1849), se menționează cel mult Slavii Sudici. Evreii și Românii sunt lăsați deoparte, pentru ca cititorul să nu vadă textul ca un atac xenofob generalizat, așa cum în realitate este.
Sau, și mai radical, se pretinde că textul este o apologie a luptelor revoluționare germane, maghiare și polone, fără a se aminti niciun cuvânt despre împărțirea în popoare superioare și inferioare sau îndemnurile la genocid ale lui Engels.

Față de criticile aduse acestor cosmetizări ori minciuni prin omisiune, se invocă două așa-zise argumente, amândouă ușor de demontat:

  • Întâi, se pretinde că Friedrich Engels nu ar fi dorit „exterminarea fizică”, ci ”doar” genocidul cultural, etnic și religios prin asimilare forțată în valorile de Stânga și culturile popoarelor superioare6
  • Al doilea, se pretinde că nu se poate aplica termenul de genocid pentru principiile lui Engels și Marx, pentru că termenul genocid a apărut și s-a impus în și din 1944, astfel încât nu se poate aplica retroactiv

Primul ”argument” este ușor de demolat, de vreme ce textele lui Engels și Marx amintesc, cer și justifică, ba chiar obligă la folosirea violenței împotriva grupurilor „reacționare”, „inferioare”.
Al doilea ”argument” este și el ușor de demolat, deoarece folosirea unui termen nou pentru a descrie o realitate veche este o practică obișnuită.
De pildă, unii dintre autorii care invocă ultimul așa-zis argument nu au probleme în a scrie sau vorbi despre masacrul de la Masada, cu toate că termenul masacru apare în secolul al XVI-lea (cca. 1556), cu peste o mie de ani după evenimentul istoric în cauză.
La fel, alții vorbesc despre masacrele lui Genghis Han sau despre genocidul (genocidurile) făcute de acesta, deși amândoi termenii sunt ulteriori epocii acestuia (cu 300 de ani, primul, respectiv 700 de ani, al doilea).

Este evident că autorii în cauză nu au o capacitate de înțelegere atât de scăzută încât să nu vadă lipsa de substanță a ”argumentelor” invocate.
Dar le invocă permanent, ca și cum ar avea vreo urmă de validitate.

Merită subliniat faptul că Românii, ca națiune, nu au cunoscut poziția lui Engels vreme de 110 ani!

Erau, desigur, câțiva Români cunoscători de limbă germană totodată interesați de scrierile lui F. Engles ce s-a întâmplat să citească articolul în cauză.
Erau, de asemenea, câțiva Români cunoscători de limbă maghiară, ce au auzit despre aceste idei sau, după publicarea din 1909, au putut să le citească7.
Foarte interesant, nu au adus la cunoștința Națiunii Române felul în care o vedeau Friedrich Engels și Karl Marx.
Pentru că, să nu uităm, viziunile lui Engels despre Români sau Evrei sunt și viziunile lui Marx!

Rămâne însă să vedem de ce a făcut Friedrich Engels afirmațiile extreme și extremiste din articolul în cauză.
Iar pentru aceasta, avem nevoie de o foarte interesantă confruntare cu ceea ce PCR a numit cu mândrie K. Marx – Însemnări despre români8, Editura Academiei R.P.R., București, 1964.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, partea a șasea)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note

  1. Exculparea este opusul inculpării, adică este scoaterea de sub acuzare. Așa cum inculparea nu înseamnă obligatoriu vinovăția, la fel exculparea nu indică obligatoriu nevinovăția. ↩︎
  2. Lucrarea citată este Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten, de Friedrich Engels, apărută în Der Sozialdemokraten, Zurich, Noiembrie 12, 19 și 26, 1885. Prima traducere în limba română apare 80 de ani mai târziu, adică în 1965: Cu privire la istoria Ligii comuniștilor, în cadrul lucrării Karl Marx, Friedrich Engels – Opere, Volumul 21, Editura Politică, București, 1965, paginile 205-224. Traducerea fiind făcută (colectiv) după ediția germană a lui Zur Geschichte des Bundes der Kommunisten, Ed. Dietz, Berlin, 1962. ↩︎
  3. Fiind un ziar de format mare, articolul a încăput pe primele două pagini. ↩︎
  4. Deși s-a încercat repetat edulcorarea termenului (prin forme ca „resturi de popoare”, ceea ce are cu totul alt înțeles decât Völkerabfälle), în realitate înțelesul termenului german este acela de „gunoaie etnice”. Pentru a se înțelege mai bine termenul trebuie apelat la cel care l-a creat și introdus în filosofie și politică, deci la Hegel. Care, am putea spune rasist, a împărțit omenirea în popoare superioare („cu istorie” sau „cu misiune istorică” sau cu „Spiritul lumii”, adică Weltgeist) și popoare inferioare (Völkerabfälle, destinate genocidului cultural și etnic). ↩︎
  5. Reamintim aici armonia (răului) dintre cei doi, faptul că în tot cursul vieții lui Karl Marx, de la întâlnirea cu Friedrich Engels în vara lui 1844, textele publicate de oricare dintre ei au reflectat părerile amândurora – așa cum declară și Friedrich Engels în 1885 și mai târziu. ↩︎
  6. Paralela cu susținătorii lui Adolf Hitler este, iar, izbitoare. Desigur, mulți dintre cei care susțin această idee nu spun „genocid” (a se vedea următorul ”argument”) ci folosesc eufemisme care acoperă însă, ca descriere, exact definiția genocidului prin asimilare forțată. A se vedea în această privință Definitions of Genocide and Related Crimes, ONU (click aici pentru accesare), mai ales Art. II, pct. 1-5 (toate fiind implicate de textele marxiste, adică ale lui Karl Marx și Friedrich Engels). ↩︎
  7. Prima ediție în limba ungară este A magyar küzdelem (Lupta maghiară), Friedrich Engels în colaborare cu Karl Marx, Editura Bresztovszky Ernő, Budapesta, 1909. Evident că rasismul maghiar, boală grea și veche (a se vedea și aici), a primit laudele pentru Unguri și condamnarea Evreilor, Românilor, Slovenilor, Cehilor, Slovacilor și Sârbilor ca pe ceva corect, îndreptățit și motivator de mândrie națională. ↩︎
  8. Din 1964 se dăduse voie, ca abatere de la normele grafiei de tip sovieto-român, să se folosească â în loc de î pentru cuvintele din familia România, român. În rest, Sovieticii impuseseră pe î, deoarece îl socoteau slavizant, așa cum impuseseră Hristos în locul grafiilor tradiționale românești Christos ori Cristos (a se vedea și Dumned̦eieștile Liturghii…, Cu aprobarea Sântului Sinod al Sântei noastre Biserici Autocefale Ortodoxe Române, Tipografia Cărților Bisericești, București, 1877, spre comparare cu grafia sovietică de după 1953). ↩︎