„Sunt oameni groaznici şi foarte viteji; şi nici că este
pe faţa pământului un alt popor care pentru gloria
războinică şi eroism să apere o ţărişoară mai mică
contra mai multor duşmani, atacându-i sau
respingându-i fără încetare”
Stanisław Orzechowski
A. Noţiuni lămuritoare
1) Prin arte marţiale se înţeleg, de obicei, două lucruri diferite: sporturile de luptă şi artele marţiale propriu-zise. Deosebirea dintre aceste două categorii constă în faptul că ultima categorie este alcătuită din discipline ce au ca scop pregătirea pentru lupta reală pe viaţă şi pe moarte. Totuşi, aici vom folosi termenul în înţelesul său mai larg, dublu.
2) Două confuzii apasă asupra înţelegerii artelor marţiale în general, şi a celor din afara Asiei în special.
- Prima este aceea a sistematizării artelor marţiale. Cei obişnuiţi cu artele marţiale moderne se aşteaptă să găsească ceva asemănător în orice formă de arte marţiale. Dacă se poate, de la gradele practicanţilor şi până la împărţirea tehnicilor folosite. Dar, de pildă, în secolul al XIX-le Okinawa-Te era foarte departe de a fi o artă marţială modernă. Sistematizarea – cu grade pentru practicanţi, cu împărţirea tehnicilor în tipuri de poziţii, lovituri, apărări etc. – nu exista. Ea se face de câţiva maeştri, pricepuţi în „bătaia de Okinawa” sau „mâna de Okinawa” cum era numită. Ginkin Funakoshi va transforma această artă marţială populară în ceea ce astăzi cunoaştem sub numele de karate. Desigur, nu singur, pe măsură ce trece timpul alăturându-i-se şi alţi oameni care, unind talentul, dărurirea, munca sistematică şi inteligenţa, au participat la această construcţie. În acelaşi fel, savat-ul sau boxul franţuezesc, în care lupta se dă cu mâinile şi picioarele – spre deosebire de boxul englezesc, în care nu există lovituri de picior – apare ca o artă marţială populară. Şi, secole de-a rândul, este folosit de bătăuşii din sud-estul Franţei, din Catalonia franceză şi alte zone învecinate, până când ajunge să fie preluat, sistematizat şi transformat într-o artă marţială modernă. Prin aceste două exemple arătăm că existenţa unei nomenclaturi sistematice, a unui cadru riguros de predare etc. ţine mai mult de cultura livrescă, de cerinţele moderne şi nu de tipicul vechi al celor mai multe culturi şi arte marţiale. Astfel încât dispreţul faţă de artele marţiale încă nesistematizate ar trebui să fie înlocuit de bucuria înţeleaptă pe care au avut-o cei care au descoperit şi valorificat artele marţiale moderne.
- A doua confuzie comună este a încadrării artelor marţiale, în masă, la „producţie orientală”, eventual „extrem orientală”. Nu doar că însuşi termenul de arte marţiale este latin şi se răspândeşte în Europa înainte de întâlnirea cu artele marţiale orientale. Dar arte marţiale, chiar sistematizate, există în multe părţi ale lumii încă din Antichitate. De la cele practicate de Egipteni, Hicsoşi, Parţi, Traci, Romani, Celţi, Evrei sau Greci şi până la forme din Asia, Oceania sau Americi. Concret, oriunde au existat războaie au apărut forme de arte marţiale, uneori cu arme extrem de specifice. Orice popor implicat în lupte dezvoltă forme de pregătire în arte marţiale. Termenul (latin) se răspândeşte în Europa medievală cu referire, în primul rând, la Scrimă şi alte arte marţiale apropiate. În engleză s-a preferat multă vreme termenul de „arts of war”. (In)Cultura de cinema îi face pe mulţi să confunde artele marţiale cu o categorie particulară, artele marţiale extrem-orientale (chinezeşti, nipone, coreene etc.).
Odată înţelese aceste două confuzii, abordarea artelor marţiale româneşti capătă altă perspectivă. Pot fi mai uşor de înţeles şi sistematizarea prezentării lor devine clară.
Ca şi în alte locuri, artele marţiale româneşti cuprind, în mare, două categorii: artele marţiale moderne şi artele marţiale populare.
Artele marţiale moderne din părţile noastre sunt, la rândul lor, de două feluri: europene şi asiatice.
Artele marţiale europene practicate în România în ultimele secole sunt, în primul rând, forme de scrimă. De la şcolile de scrimă din Muntenia şi Moldova, inspirate, după caz, din scrima franceză, scrima germană, scrima ungară, scrima italiană sau scrima rusă, mai rar cea spaniolă şi până la cele din Bucovina, Pocuţia, Maramureş, Transilvania, Crişana, Banat etc. În aceste ultime părţi, care au fost sub stăpâniri străine, şcolile occidentale de scrimă – iar în regiunile ocupate de Rusia, şi cele ruseşti – au fost o prezenţă permanentă şi clară.
Încă în 1840, „Academia Mihăileană” din Iaşi, sub conducerea lui Gh. Asachi, avea ca materii obligatorii scrima, gimnastica şi înotul. Ultimele două fiind privite ca auxiliare foarte importante pentru pregătirea de război/luptă.
Tot scrima cuprinde însă şi formele marţiale orientale; precum cele aduse de tătari, cercehezi, turci, persani etc. în Ţările Române (Bosforan, Cimeria, Zaporojia, Vozia, Podolia, Moldova, Sciţia Mică sau Dicia ori Dobrogea, Muntenia etc.).
De asemenea, tragerea cu arcul, în care Românii au o tradiţie extrem de veche, a avut parte şi de influenţe europene – ca arcul englez, practicat de cei care au studiat în Anglia. Dar şi de influenţe asiatice – ca cele venite pe filieră tătărască.
Dar şi scrima sau lupta cu sabia, şi trasul cu arcul sau întinsul arcului au rădăcinile şi formele lor autohtone, româneşti. Desigur, nu vorbim aici de forme dezvoltate izolat, care nu pot exista decât excepţional, în cine ştie ce enclave – dacă sunt şi acolo. Dar aşa cum schimburile între şcolile de scrimă franţuzeşti, spaniole, italiene şi germane nu au împiedicat dăinuirea acestora, tot la fel s-a întâmplat şi în cazul nostru.
Sunt doar câteva exemple, pe care le vom dezvolta mai jos, încercând să schiţăm liniile principale ale artelor marţiale româneşti, aşa cum le-am găsit în sursele istorice şi etnologice. Pornind de la un adevăr simplu, deplin atestat: În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.
(va urma…)
Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 