Categorie: Arte Marţiale

Ce arte marţiale să facă băiatul (copilul) meu/fata mea?

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu
Pentru că am fost întrebat iar de câţiva cunoscuţi ce arte marţiale să facă băiatul/fata de câţiva ani (între 3 şi 7 ani, după caz), dau mai jos un răspuns. Vreau să subliniez că nu o fac decât în calitate de om ce are o anume, să-i zicem, şcoală a vieţii şi care preţuieşte valorile creştine, între care intră şi grija faţă de toţi talanţii daţi de Dumnezeu – deci inclusiv cei trupeşti. Fiecare trebuie să treacă sfaturile pe care le dau prin cumpăna propriei gândiri.
A. Principii generale
1. Băieţi (am luat-o alfabetic, nu în ordine cavalerească, îmi cer iertare!)
a. vârstă mică (până la 8-10 ani)
Ar trebui să facă în primul rând gimnastică (un sport complet, minunat, câtă vreme este făcut profesional şi NU pentru competiţie, aberantă la o asemenea vârstă; desigur, pot fi „concursuri” hazlii, fără tensiuni şi mize absurde). În al doilea rând plimbările/drumeţiile cu părinţii şi prietenii lor, pe trasee uşoare, corespunzătoare vârstei şi capacităţilor personale. Înotul, călăria (chiar pe deşelate, la ţară), ţurca, oina, faţa ascunselea, ţintarul, şahul, săniuşul sunt câteva din sporturile secundare, însă foarte necesare totodată.
b. între 10 (8) şi 14-16 ani
Ar trebui să nu uite niciodată exerciţiile de gimnastică, dar să treacă la lupte libere sau trântă, eventual judo sau forme de jiu-jitsu fără brutalitate. Oasele, tendoanele şi alte părţi sunt în creştere, solicitările exagerate pot face foarte mult rău pe termen lung. Recomand evitarea oricăror săli în care se merge pe o linie de agresivitate. Băieţii tind oricum să fie agresivi la această vârstă, astfel că efortul trebuie să fie de echilibrare şi canalizare a energiilor într-o lucrare serioasă, pe termen lung, nu în izbucniri dăunătoare.
Este, de asemenea, vârsta la care ar trebui să înceapă drumeţiile adevărate (ah, ce frumos a fost în munţi la această vârstă!).
La înot, călărie, şah şi celelalte sporturi amintite mai sus aş adăuga din vreme în vreme tirul cu arcul, paintball sau airsoft. Practicarea tirului cu arcul înainte de 10 ani nu este recomandată. Chiar şi tirul cu arme airsoft sau paintball poate dăuna înainte de 10 ani (dacă se face cu o solicitare prea mare şi prea îndelungată a corpului, de pildă cu arme prea grele, prea puternice, pe o durată prea mare).
Un sport frumos şi de mare ajutor este escalada pe structuri artificiale; încă prea puţin practicat la noi în ţară, faţă de beneficiile uriaşe pe care le aduce (rezistenţă, coordonare, maturizare, gândire etc.).
c. de la 14-16 ani
Autoapărare adevărată. Desigur, prefer formele româneşti de luptă, dar până la urmă există foarte multe forme eficiente şi venite din afară, de la HEMA sau jiu-jitsu la savate (frumosul box francez) ori kickboxing. După ceea ce există în localitate, după calitatea antrenorului şi după preferinţele şi posibilităţile noastre, putem alege.
Drumeţiile, înotul, călăria, tirul şi celelalte sporturi ocazionale trebuie menţiunte.
2. Fete (aş zice că cei din urmă vor fi cei dintâi, dar adevărul este că de multă vreme la noi fetele luptă şi muncesc mai mult decât băieţii şi obţin şi roade mai frumoase în foarte multe domenii)
a. vârstă mică (până la 8-10 ani)
Ar trebui să facă în primul rând gimnastică artistică (aceea cu cerc, minge, măciuci, panglică…). Este ideală pentru agilitate, rezistenţă, coordonare, îndemânare, simţ artistic, ritm etc. Mi-aş dori să văd o gimnastică pe aceeaşi linie şi pentru bărbaţi. Subliniez şi aici faptul că TREBUIE să ne ferim de competitivitate între copii: până la urmă esenţială este dezvoltarea personală PE TERMEN LUNG, nu diplome sau premii luate la câţiva ani cu riscul distrugerii sănătăţii şi echilibrului pe viaţă.
Şi pentru fete plimbările cu părinţii în natură, înotul, călăria, şahul şi alte asemenea activităţi sunt foarte importante (şi foarte necesare).
b. între 10(8) şi 14 ani
Păstrându-şi vreme pentru a-şi aminti ce au învăţat la gimnastică, ar fi bine să facă sporturi specific feminine de autoapărare şi luptă cu armele, de la scrimă la krav maga. Sabia uşoară (scurtă), bastoanele scurte şi alte asemenea arme uşoare vor fi uşor de stăpânit după câţiva ani de gimnastică artistică. Fetele se dezvoltă mai repede decât băieţii, astfel că au nevoie mai devreme de echilibrul şi înţelepciunea pe care le dau artele marţiale practicate aşa cum se cuvine. Desigur, buna alegere a profesorilor este esenţială – şi ţine mai ales de părinţi.
Evident, TIRUL CU ARCUL este recomandat din plin la această vârstă, şi cunosc multe fete care au fost mai mult decât fericite să primească de la părinţi DARUL unor şedinţe de tragere cu arcul cu săgeţi.
Înotul, călăria, şahul etc. sunt de asemenea binevenite, ca şi drumeţiile. Escalada pe structurile artificiale, amintită mai sus, este de asemenea o alegere strălucită.
c. după 14 ani
Evident, autoapărare la un nivel mai înalt. Fie continuând sportul deja practicat, fie trecând la altul, după cum simte fiecare. Dacă sportul se potriveşte persoanei, schimbarea la această vârstă nu îşi are rostul. Un sport practicat serios – nu competiţional! – cere măcar 6-8 ani pentru maturizarea practicantului. Dacă însă fata simte că, să spunem, vrea să treacă de la jiu jitsu la savate, pentru că i se potriveşte mai bine, e bine să încerce.
Drumeţiile, înotul, călăria, şahul, tirul şi celelalte sporturi ocazionale e bine să fie menţinute.
B. Precizări
Acesta este un răspuns la întrebarea „ce arte marţiale să facă băiatu meu/fata mea?”. Întrebare ce mi s-a pus deja de cel puţin câteva sute de ori, aşa că am zis să fac răspunsul meu public.
Desigur, şi răspunsul meu este un răspuns personal şi având caracter general, din care fiecare poate alege pentru sine şi copiii săi ce i se pare potrivit.
Evident, de asemenea, că dacă avem copii cu pasiune şi talent pentru vioară, canotaj, pictură sau călărie, pentru matematică, olărit, chimie sau informatică, a-i sili să facă musai arte marţiale şi musai serios este greşit.
În cazul în care copilul are chemare pentru activităţi ca şahul, go-ul, cântatul la un instrument muzical etc., trebuie să-l încurajăm în această direcţie şi să găsim mijloacele pentru a combina chemarea lui cu nevoia medicală de mişcare în aer liber, de sport.
Cred că sporturile şi jocurile de echipă sunt valoroase. De la Căluş ori oină la rugby sau fotbal, sunt multe asemenea activităţi. Care au beneficiile lor. Şi merită practicate de asemenea, după chemarea şi talentul fiecăruia.
Practicarea sporturilor trebuie însoţită de o creştere spirituală pe măsură. De la cea duhovnicească la cea intelectuală. Şi, într-o educaţie bună, se împletesc, se sprijină, se completează reciproc. Valorile morale cerute de sporturi – muncă stăruitoare, disciplină şi iniţiativă bine cumpănite, răbdare şi optimism etc. – ajută foarte mult în dezvoltarea celorlalte calităţi intelectuale şi sufleteşti. Desigur, dacă sunt folosite pentru aceasta.
Închei subliniind faptul că NU am discutat nimic despre sportul de performanţă şi cel profesionist, exceptând recomandarea de a nu intra într-un asemenea domeniu prea devreme. Nu am discutat despre asta şi pentru că întrebarea era alta, dar mai ales pentru că NU MĂ PRICEP în aceste domenii. Nu am practicat sporturi de performanţă (am alergat ca amator la „Dacia” în clasa a IX-a şi cam atât), chiar dacă am fost, ca amator, la judo, atletism, paraşutism, tir etc. Deosebirea dintre noi şi practicanţii de performanţă sau profesionişti era foarte mare, de aceea nu-mi permit să vorbesc nimic pe această direcţie.
Aceasta este, pe scurt, părerea mea. Cum spun bătrânii, cine ştie mai bine, mai bine să spună!
Sănătate tuturor copiilor noştri, sănătate tuturor, o viaţă frumoasă şi mântuire!
Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre artele marţiale româneşti (IV). Ghioaga, buzduganul, bâta

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Am înfăţişat până acum cititorului întâi unele lămuriri despre artele marţiale, stăruind asupra confuziei între artele marţiale şi artele marţiale sistematizate (moderne), dar şi între artele marţiale în general şi cazurile particulare extrem-orientale; toate acestea în prima parte a cuvântului nostru.
De asemenea, am încercat o mică înşiruire a animalelor ce au însoţit pe Români în luptele lor, de-a lungul veacurilor. Calul, câinele, şoimii şi alte păsări de pradă etc., au fost amintite în a doua parte a lucrării.
Intrând în lumea artelor marţiale româneşti propriu-zise, am început, firesc, de la sabie, cu foarte puţine rânduri faţă de bogăţia nespus de mare a istoriei acestor arme (sabie, spată, paloş etc.) în viaţa Românilor; partea a treia a scrierii noastre, desigur.
Mergem acum mai departe, la alte câteva tipuri de arme şi artele marţiale – dar şi unele jocuri – legate de ele.

b. Lupta cu ghioaga. Buzduganul.

Lupta cu ghioaga este o formă de luptă excepţională, tipic românească. Ghiogarii erau o elită militară. Domnitorii Moldovei au avut, secole de-a rândul, o gardă personală de ghiogari (numărând în vremurile bune între 100 şi 200 de luptători).

Ghioagele erau făcute din lemn special, pregătit ani de zile. Tăiat după ziua Sfântului Ioan Botezătorul (adică undeva între 8 şi 24, cel mult 29 ianuarie), lemnul ales era lăsat la adăpost deschis (doar cu acoperiş) până în primăvară. Fie că era vorba despre corn, gârniţă, cer, stejar, nuc sau altă esenţă tare, se preferau, pentru ghioage nodurile lungi. În locul lor se puteau alege o ramură sau o tulpină având forma dorită. Era esenţial ca orice lucrare să fie făcută în lungul fibrelor, astfel încât ghioaga să-şi păstreze toată puterea. Primăvara se curăţa şi fasona, fiind pus apoi la uscat. Uscarea lemnului putea să dureze şi peste 20 de ani. Dacă pentru bâtele obişnuite se putea folosi chiar şi lemn verde – fiind unelte/arme de scurtă folosinţă (azi le-am zice „consumabile”) – în schimb lemnul pentru bâtele bune, dar mai ales cel pentru ghioage, era adesea moştenit din tată în fiu. Tratarea lemnului era şi ea o artă complexă. Se foloseau gudroane – scoase tot din lemn[1] – dar şi mai multe feluri de untdelemn[2], uneori sare, adesea urina vitelor. Aceasta din urmă era, de altfel, un mijloc răspândit de tratare a lemnului la Românii vechi[3]. În cazul untdelemnului o cale răspândită de îmbunătăţire a calităţilor lemnului era fierberea. Într-un jgheab căptuşit cu lut sau într-unul de piatră ori din lemn se punea ghioaga, turnându-se peste ea undelemnul clocotit. După răcire se scotea, se lăsa la scurs bine, apoi se repeta opărirea. Pentru bucăţi mai mici din lemn se alegea fierberea propriu-zisă în untdelemn. Erau meşteri în facerea ghioagelor care foloseau un amestec de untdelemn, gudroane, răşini, sare etc. Toate aceste tratamente creşteau puterea lemnului, dar îl făceau şi cu totul imun la apă sau umezeală (aici intrând şi cea a sângelui sau sudorii).

Forma ghioagelor semăna cu cea a bâtelor, lungimea lor fiind cel mai adesea „de un stat de om”, deşi erau şi unele mai lungi sau mai scurte – după dorinţa, îndemânarea, puterea şi obişnuinţa ghiogarului. Astăzi am spune că aceste arme erau „personalizate”. Dincolo de aceste variaţii, ghioaga era în principiu o armă lungă sau medie spre lungă. Capătul era gros şi adesea ghintuit cu ţinte de bronz ori oţel, înfipte, uneori la cald, în lemn. Câteodată o fâşie de bronz ori oţel era ţintuită, cu multă iscusinţă, de-a lungul armei, dându-i o rezistenţă şi mai mare; şi, bineînţeles, şi o înfăţişare mai frumoasă.

Ghioaga unea în sine mlădierea şi iuţeala sabiei cu puterea buzduganului şi lungimea unei suliţe medii. Dar cerea, totodată, o pregătire deosebită a luptătorului, precum şi unele calităţi ale acestuia care să-l facă potrivit pentru o asemenea armă. În faţa unei ghioage luptătorul cu sabia avea mari probleme: apărarea cu latul armei – folosită adesea între săbii – ducea aici la ruperea sau îndoirea sabiei; lungimea ghioagei dădea un avantaj net ghiogarului; ghioaga putea fi la fel de iute ca sabia (la unele mişcări mai iute, la altele mai înceată). Cetele de ghiogari foloseau tehnici de lovire „în valuri”, acoperindu-se unii pe alţii în vreme ce dădeau lovituri năpraznice cu o rază eficientă foarte bună. Într-o luptă unul la unul purtătorul de sabie putea avea avantajul compensator al unei arme mai mult sau unei paveze (unui scut), dat fiind că ghioaga se mânuia cu două mâini.

În vremea lui Dimitrie Cantemir garda domnească a ghiogarilor este scăzută la numai 25 (douăzeci şi cinci) de luptători. Ghiogarii dispar în cea mai mare parte în epoca fanariotă. Există sate în care se păstrează fragmente din tradiţia acestei străvechi arte marţiale.

Spre deosebire de ghioagă, făcută din lemn puternic şi lungă, buzduganul era din metal şi scurt. Făcut din bronz, fier sau oţel, urmaş al unor arme preistorice, buzduganul se înrudeşte ca tehnică de luptă cu ciocanul de luptă sau toporul scurt (de luptă, desigur). Era o armă secundară, folosită adesea pentru a sparge scuturile şi/sau armura duşmanului. Greutatea şi duritatea sa erau eficiente pentru o asemenea lucrare, dar lungimea destul de mică era un mare dezavantaj. Buzduganul cu lanţ, care să dea o lungime mai mare armei, avea alte dezavantaje – de manevrabilitate şi viteză în anumite mişcări. De aceea buzduganul a fost mult mai puţin folosit în luptă de Români decât alte arme. El era folosit adesea ca sceptru, adică semn al puterii de către unii conducători.

c. Lupta cu bâta.

Ca şi lupta cu sabia sau formele de trântă, lupta cu bâta a cunoscut foarte multe forme la Români.
Bâtele erau, în mare, de două dimensiuni:

– „scurte”, care ajungeau până în capul pieptului;
– „lungi”, având cel puţin înălţimea proprietarului (de obicei fiind mai înalte, în jur de 1 stânjen*).

Cea mai cunoscută – şi încă păstrată pe alocuri – este „lupta ciobănească” [cu bâtele], în care se foloseau mai ales bâte lungi. Tehnicile de luptă seamănă destul de mult cu ale bastonului lung din China, dar sunt o mulţime de deosebiri inclusiv din pricina armei, care la Români, spre deosebire de Chinezi, are un capăt cu măciulie (folosit specific în luptă).

Lupta cu bâta „scurtă”, adică având în jur de 1-1,2 metri, este şi ea răspândită. Ea era – şi este folosită – mai puţin de către ciobani şi mai mult în satele cu alte ocupaţii sau în mahalalele oraşelor.

Foarte rară este azi lupta cu două bâte scurte. Făcăleţul ori sucitorul era tipurile preferate de Românce pentru acest soi de luptă, ce se mai păstrează, fragmentar, în unele jocuri populare din Ardeal şi alte părţi ale Românimii.

Existau şi sporturi ieşite din luptele cu bâta, una dintre ele fiind oina, alta ţurca.

Merită observat aici faptul că străvechea oină este socotită a avea etimologie necunoscută cu toate că popular, se consideră că vine de la oi, fiind la început un joc ciobănesc. Termenul ar fi, prin urmare, de origine latină. Această credinţă populară ni se pare foarte îndreptăţită[4]. Ţurca, pe de altă parte, ca celălalt joc legat de bâtă şi foarte răspândit, are o origine aproape sigur tracică. Folosirea bâtei de Traci şi, respectiv, Romani, este atestată, deci existenţa unor jocuri având asemenea origini – fie ca denumire, fie şi ca obicei în sine – este de aşteptat. Este de asemenea posibil ca oina să vină dintr-un cuvânt tracic (dacic) având o rădăcină indo-europeană comună cu a oii romane (ovis).

Bâtele erau folosite mai rar în război, dar foarte des în duelurile populare. Cronicarii străini – unguri, polonezi etc. – observă că Românii nu luptă între ei cu sabia când se ceartă, ci folosesc fie lupta cu pumnii, fie trânta, fie bâta. Aceste dueluri populare să lăsau, dacă se folosea bâta, cu răniri destul de serioase – de la vânătăi mari şi dureroase la coaste rupte, fracturi etc. Lovirea la cap în asemenea lupte era, în multe locuri, oprită. Şi nu degeaba, fiind situaţii în care astfel de lovituri duceau, şi fără voie, la moarte.

Bâtele erau întrebuinţate şi pentru mânarea vitelor, apărarea de unele animale sălbatice – vulpe, câini sălbăticiţi, lupi etc. – dar, mai târziu, şi în răscoale.

Folosite în trecut ca unealtă, însă şi ca mijloc de pregătire pentru copii înainte de a putea pune mâna pe sabie, bâtele devin tot mai răspândite în epoca fanariotă, înlocuind sabia interzisă de autorităţile abuzive şi anti-româneşti de atunci şi de acum.

Tehnicile de luptă cu bâta se păstrează până astăzi la (unii) ciobani şi în unele obşti săteşti, mai existând chiar şi dueluri populare, chiar şi între sate. Desigur, autorităţile nu au investit niciodată niciun efort în sistematizarea şi promovarea acestor arte marţiale. Dimpotrivă, se străduiesc să le elimine total, pe aceeaşi linie de genocid cultural (şi nu numai) ca şi în secolele trecute.

Un lucru ce se ştie mai puţin astăzi este că bâtele erau folosite – şi pe alocuri încă sunt – şi ca arme de aruncare. Sunt şi astăzi ciobani care pot doborî cu bâta, din aruncare, un iepure sau o pasăre care îşi ia zborul (raţă, fazan etc.).

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

[1] Gudroanele erau de obicei obţinute de cărbunari, cei care ştiau să facă aşa-numitul cărbune de lemn. Procesul de oxidare lentă includea şi scurgerea gudroanelor printr-un şanţ anume. Unele gudroane erau folosite, asemenea păcurii, la ungerea osiilor căruţelor şi carelor, balamalelor etc.

[2] Numele de untdelemn vine de la faptul că în trecut uleiurile cele mai folosite de Români au fost cele de măsline, de jir (fructul fagului), de nuci, de alune şi de migdal (acesta mai ales pentru preocupările cosmetice ale femeilor). La ele se adăugau uleiul de in şi alte „oloiuri” sau uleiuri mai puţin folosite. Floarea-soarelui este o plantă de origine americană, uleiul ei fiind necunoscut Românilor până prin secolul al XVIII-lea.

[3] Se săpau gropi mari în spatele grajdului sau într-o latură a acestuia. Se căptușeau bine cu lut şi se ardeau cu paie sau vreascuri. Lemnul foarte bine uscat şi pregătit – adesea cu tot cu îmbinări, dacă era pentru construcţii – se aşeza cu grijă, astfel încât să lase loc lichidului. Se făcea un jgheab care lăsa să se scurgă udul vitelor în groapă. După umplere, se acoperea foarte bine cu scânduri peste care se punea lut, etanşeizându-se astfel groapa. De-a lungul anilor, sărurile minerale, într-un lung proces anaerob (fără aer/oxigen), pietrificau lemnul. Scos după multă vreme – timpul era dat de tipul lemnului şi de gradul de pietrificare dorit – lemnul se spăla cu apă. Evident, nu păstra niciun miros neplăcut, acesta fiind dispărut de multă vreme. Lemnul devenea extrem de tare, în unele cazuri doar cel mai bun oţel putându-l zgâria/tăia. Lemnul pentru ghioage era de obicei pietrificat mai puţin, astfel încât să-şi păstreze o anumită putere de mlădiere. Astfel nici şocurile repetate nu puteau afecta prea uşor arma.

[4] Unii lingvişti au încercat, cu totul straniu, să lege oina de cuvinte străine, cu toate că există oină cu înţelesul de carne de oaie, iar hoinar şi a hoinări (legate de oina numită local şi hoină) se leagă evident de transhumant şi transhumanţă, adică de starea firească a oierului.

Daci, arme curbe şi religie. Ipoteze

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

În câteva rânduri, prezint un material interesant şi de calitate, realizat de arheologul ardelean Cătălin Borangic.

Legătura dintre armele curbe ale Dacilor şi religie este făcută, vag, de mai multă vreme, dar fără o concretizare specifică. Un început frumos şi interesant este realizat aici de Cătălin Borangic. Frumos prin interesul faţă de Daci şi cultura lor, frumos prin obiectivitatea abordării. Departe de înclinaţia multor amatori de a-şi impune ideile drept adevăruri absolute, specialistul în domeniu precizează limitele cunoaşterii şi ale demersului de reconstituire.

Comparaţia cu practici antice – de la cele greceşti la cele celtice – dă justificare ipotezelor propuse de arheologul din Alba Iulia. Materialul, intitulat Posibile semnificaţii magico-religioase în cazul armelor curbe dacice, poate fi găsit aici.

Pentru cei interesaţi de armele dacice şi stilul de luptă al Dacilor, foarte frumoasă şi folositoare va fi şi lucrarea Falx dacica. II. Tentativă de reconstituire. Realizată în acelaşi stil ştiinţific riguros, cu precizarea metodologiei, expunerea unor teorii şi ipoteze argumentat şi a limitelor existente. Dar, totodată, cu un limbaj clar, accesibil, imagini valorând cât mii de cuvinte, şi o linie uşor de urmărit.

Mihai-Andrei Aldea

Puţin despre artele marţiale româneşti (III). Sabia

Mihai-Andrei Aldea6 comentarii

După introducerea în subiect şi scurta prezentare a animalelor implicate în ostăşie şi vânătare, trecem la artele marţiale româneşti propriu-zise…

C. Vom spune deschis, de la bun început: Românii au (aveau) o moştenire marţială extrem de bogată, distrusă sistematic de clasele politice ale ultimilor 300 de ani. Un exemplu tipic este cel al Căluşului. Dacă în vremea lui Dimitrie Cantemir (1711) toată Moldova era împărţită între cete (şcoli) de Căluş, care practicau această artă marţială „cu sabia goală în mână”, 100 de ani mai târziu, dezarmaţi, căluşarii „joacă”, asemenea copiilor, cu bastonul. Pe care, în mare parte, nici nu ştiu de ce-l mai ţin…

Reluăm acest adevăr simplu, fundamental: În vechime era de neînchipuit ca un BĂRBAT ROMÂN să nu ştie bine să răsucească sabia, să întindă arcul, să mânuiască lancea/suliţa lungă şi să călărească.

Deoarece este cel mai eficace criteriu pentru început, voi împărţi artele marţiale româneşti pe temeiul armei sau armelor principale folosite. Astfel, am pus la un loc sabia – şi armele înrudite îndeaproape cu ea – în prima categorie. Urmează, ghioaga, o armă specifică românilor, înrudită cu buzduganul – sau dimpotrivă, acesta fiind înrudit cu ghioaga – şi apoi bâta. Amândouă fiind arme de apropiere, ca şi sabia, şi înlocuind-o. Cuţitul, următoarea armă, o sabie în miniatură, este adesea însoţitoarea acesteia (mai ales ca jungher), dar este folosită şi singură. O sabie cu mâner lung, sau un cuţit cu mâner lung, devine fuşt(e), suliţă (lungă sau scurtă), lance etc. Acest soi de arme se întrebuinţează – lucrează, ar fi zis luptătorii români din vechime – la o depărtare mai mare decât celelalte de până acum. Depăşind – cu mult – chiar şi bâta lungă. Mai ales că unele dintre ele pot fi aruncate, lovind chiar şi la 15-22 de stânjeni (sau la 33-50 metri). De la acestea trecem, desigur, la arcul cu săgeţi. Aici am putea adăuga şi armele de foc, de vreme ce ţineau de lupta la distanţă, cereau o pricepere specifică şi au înlocuit arcul. Mai mult, folosirea lor a fost privită şi în Extremul Orient ca o artă marţială. Ceea ce, de fapt, şi este. În sfârşit, lupta fără arme este o categorie importantă, ce cuprinde mai multe forme româneşti. Am lăsat la sfârşit, într-o singură categorie, arme ce au fost folosite mai puţin, care nu mai sunt întrebuinţate astăzi etc.

Am încercat în această sistematizare să cuprind datele istorice şi etnologice adunate de-a lungul deceniilor. Atât din felurite surse scrise – de la izvoare istorice la consemnări ale basmelor, legendelor, baladelor etc. – cât şi din ceea ce am văzut în ţară de-a lungul a aproape 40 de ani. Desigur, este doar o primă formă. Ca urmare, foarte departe de rigoarea pe care o capătă un material prelucrat mai multă vreme, de mai mulţi. Nu am acoperit toate regiunile româneşti. Nu am prezentat sursele în mod sistematic. Etc. Scopul acestui material este de a pune un început, cu speranţa că alţii vor prelua ştafeta şi vor trece de la forma nefinisată la studiul sistematic, specializat pe arme, provincii, perioade de timp etc.

a. Sabia, spada, rapierul şi alte asemenea arme.

Dacii foloseau în general săbii drepte, precum cele de tip scitic (achinaches – akinakes) ori celtice. În zona Ţării Haţegului şi împrejurimi se dezvoltă o formă specifică de sabie, curbă, cunoscută astăzi şi sub numele de „dacă” (falx, dacian falx). Suntem îndreptăţiţi să credem că ea corespundea şi unor forme marţiale particulare (unele impuse de caracteristicile armei). Se pare că ea se trage din rhomphaia, sabia tracică sudică, de care se deosebeşte prin lama mai scurtă şi mânerul (mult) mai lung. Şi această ultimă armă apare şi la nord de Dunăre, fie aparţinând Tracilor „sudici” şi Ilirilor din această zonă, fie preluată de Daci.

Deşi filmele de propagandă comunistă şi alte materiale similare au transformat în ochii maselor falx-ul în sabia tipică a Dacilor, în realitate ea a fost o particularitate locală, fiind folosit aproape exclusiv în părţile Ţării Haţegului. În rest, în afara unor rare descoperiri de tip rhomphaia, amintite, spaţiul dintre Tisa şi Nistru este domniat de sabia dreaptă, şi în tipuri scurte, dar mai ales în cele lungi.

O practică funerală interesantă este aceea a îndoirii sabiei cu care era îngropat luptătorul. Această îndoire pe o latură se făcea până când vârful atingea apărătoarea sau mânerul armei. Deşi putem da felurite interpretări acestei practici, motivul real – în afară că este ceva legat de viaţa de după moarte – nu îl cunoaştem încă. Sigur este însă că sabia avea pentru Tracii nord-dunăreni – fie că îi numim Geţi, Daci, Carpi etc. – o semnificaţie mistică.

Tradiţiile de luptă ale Tracilor sunt foarte bogate şi sunt poate cea mai binecunoscută latură a culturii acestora. Din zona predominant celtică a Panoniei şi Noricumului până înspre Armenia, diferite ramuri şi triburi tracice s-au remarcat prin înclinaţiile războinice. Sabia fiind una dintre armele lor preferate. La unele populaţii tracice – ca şi la unele scitice sau germanice – femeile erau şi ele luptătoare, de unde şi Câmpiile Amazoanelor din Asia Mică (la hotarul de apus al Armeniei).

 Celţii foloseau săbiile cu mare plăcere. În primul rând cavalerii celţi, dar şi alte categorii. Aveau săbii drepte, de mărime medie sau lungi. Infiltrarea galică pe Valea Dunării – şi apoi invazia Celţilor în secolele IV-III î.Chr. – va aduce nu doar noi tehnologii metalurgice şi alte elemente de tehnică, ci şi tipurile de sabie celtice. Descoperirile arheologice atestă o prezenţă puternică a elementelor de cultură celtică – sau galică, după numele preferat în epocă – până înspre Nipru, unele grupuri celtice ajungând chiar şi dincolo de acest fluviu. Sabia avea o dimensiune mistică şi la celţi.

Săbiile drepte, achinaches (akinakes) sunt folosite şi de sciţi, mai ales în luptele unul la unul, chiar dacă în războaiele lor baza erau arcurile. Aceste săbii sunt foarte des întâlnite şi în spaţiul de la apus de Munţii şi Fluviul Ural(i), până în Panonia – unde au trăit multă vreme Sarmaţii Iazigi – şi Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea de azi). Sarmaţii însoţeau folosirea acestor achinaches de o amură specifică, în solzi, uneori acoperind şi calul în întregime. Acest soi nou de luptător va fi cunoscut apoi drept catafract şi alţii îşi vor aroga meritul apariţiei sale (atât Grecii, cât şi Perşii sau Iranienii de mai târziu, cu toate că şi unii, şi ceilalţi, doar au preluat sistemul de la Sciţi, prin intermediul Parţilor[1]). Pentru Sciţi armamentul era un semn al libertăţii şi puterii. Un om liber fără arme era de neînchipuit. La unele ramuri scitice chiar şi femeile, pentru a fi libere să se căsătorească, aveau de trecut probe de luptă sau vânătoare. Grupuri de tinere scite intrau în luptă cu o putere şi un curaj înfricoşător, iar spre a se căsători o asemenea femeie trebuia să fi ucis cel puţin o fiară mare – un zimbru, un bour sau un urs. De unde se naşte şi prezenţa unor Amazoane pe hărţile greceşti ale nordului Mării Negre, în teritoriul Sciţiei Mari.

Felurite săbii – mai ales scurte, pentru infanterie – sunt folosite şi de Romani. Aceştia vor prelua şi formele de săbii, şi formele de arte marţiale corespunzătoare acestora, de la Etrusci, Gali (Celţi), Traci etc. Ele sunt parte a armamentului trupelor auxiliare – mai variat – şi chiar al legiunilor – mai standardizat – dar şi al unităţilor de miliţii, al gladiatorilor etc. Folosirea sabiei este prezentată în felurite exerciţii, inclusiv sub forma unor dansuri cu figuri de luptă, atât în arene, de către gladiatori, cât şi în antrenamentele trupelor. Sunt ceea ce în Extremul Orient s-a numit taolu sau kata, ori „exerciţii de luptă cu parteneri imaginari”, după o definiţie modernă. Practicarea lor în stil de dans avea atât avantajul folosirii ritmului, cât şi pe cel al antrenării prin muzică a sufletului într-o lucrare ce devenea din plictisitoare plăcută.

Sinteza romană va culmina prin împământenirea multor trupe. Acestea, devenite miliţii populare, îşi păstrau structura militară şi obligaţiile de pregătire şi luptă. În schimb primeau (primiseră) pământuri şi scutiri de taxe[2]. Ca urmare, acestea vor păstra şi armele, şi rânduielile ostăşeşti, precum şi pregătirea de luptă. Din Caucaz până în Marea Britanie forme de arte marţiale în care pregătirea – dar şi exprimarea publică – se face prin dansuri cu figuri de luptă se păstrează – mai bine sau alterate – până astăzi. Numite Căluş la Români, Morisca, Morris(e) Dance, Moresque etc. la britanici, francezi, italieni, Khevsuruli (eventual şi Ajameti şi Khandjluri) în Caucaz.

Revenind la tipurile de sabie, observăm că în secolele IV-V toate formele amintite mai sus (tracice, scitice, galice etc.), cernute de experienţa militară romană, se cristalizază în mai multe linii (tipuri) fundamentale de sabie lungă şi scurtă. Din care la Români domină categoric un model roman creştin: sabie „în cruce”, cu mâner destul de lung şi greutate în capăt, cu o lamă din pământ în capul pieptului sau de la vârful mâinii drepte la încheietura umărului stâng. Multe dintre aceste săbii au cântăresc între 1,4 şi 2,2 kg, din care o parte serioasă revine greutăţii care echilibrează sabia. Aceste arme sunt ceea ce se numeşte „de o mână” sau „de o mână şi jumătate”. Popular li se mai spunea şi sabie românească (deşi, de fapt, în mai multe forme, se înâlneşte la multe popoare). De obicei se întrebuinţează în luptă doar cu o mână, în cealată fiind adesea un scut sau o altă armă (jungher, cuţit, topor scurt/bardă etc.). La Români sabia nu se folosea niciodată decât împotriva duşmanilor, neînţelegerile comune rezolvându-se prin luptă dreaptă, trântă sau bătaie şi alte asemenea forme fără arme, eventual prin lupta ciobănească – cu bâtele etc.
Românii păstrează multă vreme sabia ca arma fundamentală şi ca semn prin excelenţă al omului liber. Orice familie românească avea pe perete, chiar şi până în perioada interbelică, măcar o sabie (şi un arc, sau altă armă de distanţă).

În afară de tipul de sabie amintit, cu variantele sale, există însă la Români şi săbii scurte, săbii de două mâini, paloş, sabie persană, sabie tătărască şi alte asemenea modele, inclusiv, mai târziu, săbiile de cavalerie turceşti, germane, franceze ori căzăceşti, rapierul şi multe alte modele. Desigur, lucrurile se schimbă şi mai mult după masacrul fanariot împotriva Românilor din Muntenia şi Moldova, petrecut în secolul al XVIII-lea în paralel cu masacrele greceşti – sau greco-musulmane – anti-româneşti din Peninsula Balcanică, cele austriece şi austro-ungare din Transilvania şi celelalte teritorii ocupate de fanticii papişti vienezi etc. Sabia de cavalerie de tip apusean sau oriental începe să domine. Era folosită în toată Europa, dar şi în Asia rusească şi Americi, astfel încât se răspândeşte mult şi la noi. Sabia dreaptă începe să fie privită ca un „model ţărănesc”, „învechit” (snobismul…).

Din punct de vedere tehnic ştim că liniile româneşti de luptă cu sabia foloseau o sabie de o mână sau de o mână şi jumătate, adesea cu scut sau pavăză, respectiv jungher sau altă armă în mâna secundară. Sabia cu două mâini era folosită doar de cei instruiţi (şi) după tipar occidental (ca Ştefan cel Mare la Curtea Ungariei). Asta şi pentru că utilitatea ei, în lupte împotriva cavaleriei sau luptătorilor cu armură şi coif, era la noi împlinită cu alte arme (literele b., e. şi h. din mica noastră listă).

Tehnicile româneşti cuprindeau şi rotiri de sabie, dar mai ales împunsături şi răsuciri, prin care sabia „se strecura hoţeşte” prin apărarea duşmanului. De aceea una din exprimările populare pentru aceste arte marţiale cuprinse sub numele de scrimă sau luptă cu sabia era a ştii să (ră)suceşti sabia. Iar un luptător bun era descris ca unul care ştie să răsucească bine sabia.

Intelectualitatea de secol XIX – şi cu atât mai mult cea de după aceea – a făcut uneori (mai târziu, deseori) confuzie între a ştii să răsuceşti bine sabia – ceea ce corespunde unor tehnici de luptă – şi a ştii să învârtă bine ghioaga/buzduganul – ceea ce corespunde altor tehnici de luptă.

Sabia se învăţa – expresiile erau „a învăţa sabie” sau „a învăţa să răsucească sabia” – de la părinţi sau fraţi/prieteni mai mari, la cei mici. Mersul cu vitele sau caii la păscut era unul din timpurile preferate pentru aceasta, dar nici pe departe singurul. La început se foloseau beţe sau săbii de lemn. Greu era în primul rând învăţul apărării cu anumite părţi ale sabiei – partea tare, fără tăiş, la săbiile care o aveau, latul sabiei la celelalte. Dar acesta, odată însuşit, dădea încheieturii agilitatea şi puterea pentru celelalte răsuciri ale sabiei, esenţiale în luptă. Şi, totodată, dădea liber la folosirea sabiei propriu-zise, din metal[3]. Foarte apreciaţi erau vitejii, cei care luptaseră cu adevărat (ca voluntari, haiduci, răsculaţi etc.) şi, astfel, aveau o experienţă de mare valoare. La fel ostaşii, fie retraşi, fie activi. Dar, până în secolul al XIX-lea, esenţiale erau frăţiile (de cruce) pentru bărbaţi, respectiv surăţiile pentru femei. Cele mai cunoscute sunt astăzi frăţiile căluşăreşti şi surăţiile aromâne (în special fârşerote) şi moţeşti, dar mai erau şi multe alte frăţii, precum cele ale Junilor, ale Şoimanilor etc., surăţiile Drăgaica ş.a.m.d. Practic legăturile de tip frăţie (sau surăţie) de cruce erau atât de răspândite la Români încât extremiştii greci au încercat să le trateze drept „erezi” spre a le distruge (şi a distruge astfel una din structurile esenţiale ale Neamului Românesc). În cadrul acestor frăţii şi surăţii, în afară de felurite învăţături specifice genului – ca cele privitoare la căsătorie, igienă intimă, sarcină şi naştere etc. – se primeau şi puneau în lucru învăţăturile naţionale (o parte cunoscută de străini ca Jus Valachorum, adică Legea Românească). Printre acestea erau şi luptele, şi în primul rând sabia.

În „Descrierea Moldovei” Dimitrie Cantemir înfăţişează pe Căluşari în aşa fel încât oricine citeşte despre ei, dacă nu ştie că este vorba despre Români, va crede că este vorba despre şcolile de arte marţiale orientale, cu practicile lor, inclusiv cu înfruntările dintre ele. Într-adevăr, prezentarea în public drept dansatori sau/şi acrobaţi, eventual vindecători sau chiar exorcişti, apare şi la şcolile de arte marţiale din mai multe părţi ale Asiei (în India, China, Japonia, Indonezia, Indochina, Filipine etc.). Dar dacă există o paralelă a practicilor, structura misticii este radical diferită. Căluşarii se raportează categoric şi definitoriu la Biserică, la sărbătorile, canoanele, învăţătura acesteia. Ei reprezintă, în mod clar, o formă de ostăşie paleocreştină, păstrată peste veacuri şi chiar milenii, incluzând tradiţia creştină veche a dansurilor rituale, taumaturgice (atestate încă în Vechiul Testament, prezente în Constantinopolul secolelor X-XII şi din care se păstrează în cultul ortodox horele de la Botez, Cununie şi Hirotonie).

Cetele căluşăreşti, am putea să le numim, foarte corecte, şcolile căluşăreşti, au fost un mediu rezervat Românilor, închis străinilor. În care arta sabiei a ocupat un loc esenţial, dezvoltând alături formele obişnuite ale luptei şi pe cele acrobatice (cu salturi la înălţime) ori la sol. Confruntările dintre cetele căluşăreşti erau supuse unui cod de legi deosebit de cel civil – conform vechiului Drept Roman sintetizat de Împăratul nostru Iustinian. Ca urmare, chiar dacă se terminau cu morţi, judecătorii (civili) nu puteau să intervină. Această situaţie juridică atestă vechimea şi autoritatea tradiţiei căluşăreşti.

Un termen românesc polisemantic este acela de harţă. Atestat în Evul Mediu, termenul defineşte (1) şi o ceartă între doi – sau mai mulţi – oameni, care pare serioasă însă nu este (şi nu are urmări grave). De asemenea este folosit (2) pentru o ciocnire uşoară, fără un angajament decisiv, între două forţe militare. Dar mai este folosit şi pentru (3) dueluri prieteneşti şi întreceri de luptă călare, ca şi pentru (4) forme de luptă fără arme (litera g. din mica noastră listă).
În harţă (3) se înfruntau doi sau mai mulţi luptători, folosind felurite arme. Preferate erau paloşul ori sabia voinicească şi, respectiv, buzduganul. Aceste forme româneşti ale turnirurilor cavalereşti străine mai purtau denumirea de jută iar, pentru anumite forme care foloseau suliţa (vom reveni mai jos) de halcă.

Prin paloş s-au înţeles de-a lungul vremii mai multe tipuri de sabie, unite prin faptul că erau mai grele decât sabia românească obişnuită (descrisă mai sus). Unele erau curbe, aici intrând şi hangere turceşti, săbii de cavalerie, paloş căzăcesc ş.a.a.; altele drepte, însă foarte late, altele aveau o linie mediană dreaptă, dar partea dinspre vârf era mai lată decât cea dinspre apărătoare (gardă). Termenul, cum se întâmplă adesea în popor, este neclar, semnificaţia variind de la o regiune la alta.

Despre hărăţit – cum suna forma de verb a substantivului harţă – există mai multe consemnări, dintre care amintim o formă populară:

„Începea dar de-a călare
Harţa cea din fuga mare,
Paloşele zăngănind,
Buzduganele-nvârtind
şi din gură chiuind.”

(O formă – cu evidente intervenţii livreşti – o găsim şi la Vasile Alecsandri, în poemul Radu Calomfirescu.)

În luptele călare se folosea şi scutul, deşi acesta era adesa prins de şa, lăsând mâna stângă să ţină hăţurile. Totuşi era socotit un adevărat voinic sau viteaz acela care putea să-şi conducă în luptă calul doar din genunchi şi glas, fără hăţuri.

Deşi, după cum am arătat, se practica şi lupta călare cu sabia, în fapt călăreţii preferau să folosească, şi la vânătoare, şi la război, arcul pentru depărtare şi fuştea, suliţa sau lancea pentru înfruntarea faţă către faţă. Sabia era folosită mai mult dacă se frângea ori pierdea arma lungă, ori în luptele pedestre.

Ca urmare a acestor tradiţii, este de aşteptat ca lupta cu sabia să fie iubită şi păstrată de Români până în epoca comunistă. De fapt, Scrima este una din artele marţiale acceptate oficial şi practicate ca atare încă în secolul al XIX-lea. În special în forma de scrimă pentru duel şi cea sportivă. Sabia de război este practicată mai ales de cavalerişti, dar şi de ofiţeri (alături de cea de duel). Pentru ei sabia rămâne, până în primul război mondial, o armă esenţială (de obicei ofiţerii erau înarmaţi cu un pistol şi o sabie).

Forme de luptă cu sabia au parte, şi la Români, de influenţe masive din Europa şi Asia, dezvoltându-se în linii xenofile (care păstrează linia unor şcoli străine – franceze, germane, ruseşti, spaniole etc.) sau proprii.

Am amintit mai sus faptul că în prima jumătate a secolului al XIX-lea scrima era larg practicată la Români. Din Munţii Pindului în Zaporojia, din Ţara Cicerilor în Dicia (Dobrogea), orice casă de Român liber avea cel puţin o sabie, dacă nu mai multe. Iar folosirea lor este larg atestată.

Întrebuinţarea în luptă a sabiei este comună încă la Românii din Epir şi vestul Macedoniei în secolul al XIX-lea. Deşi Ion Caragiani menţionează despre activităţile de corsari – anti-otomani – ale multor eroi Români sudici – ceea ce presupune folosirea unor săbii specifice mediului marinăresc – avem încă puţine date în această privinţă.
Românii din Zaporojia folosesc deja în secolul al XVIII-lea săbiile căzăceşti, curbe şi fără crucea apărătorii (gărzii) pe care o avea sabia dreaptă românească, dar întrebuinţează şi suliţele scitice, rămase până în secolul al XIX-lea şi chiar XX.
Şi Românii din Dalmaţia sunt săbieri temuţi până în epoca modernă.

Revenind la scrimă, trebuie să subliniem creşterea masivă a impunerii – pe linie politică – a unor forme străine, cu distrugerea celor autohtone. În contrast cu deschiderea veche a Românilor faţă de tehnici şi arme noi, adaptate la tradiţia proprie.

Nu vorbim aici despre şcolile de arme conduse de străini şi despre influenţa lor. Italianul Gaetano Biasinni, din Cluj, este un asemenea exemplu [Vasile Hoble, Istoria practicării artelor marţiale în România şi în lume, Ed. Academicpres, Cluj-Napoca, p. 57]. Datorită elevilor şi intelectualilor români din oraş, influenţa lui atingând nu doar mediile maghiare şi germane, ci şi pe cele româneşti. Asemenea practicanţi de scrimă apuseni apar în tot Imperiul Habsburgic – din Cernăuţi în Triest – dar şi în Muntenia şi Moldova, ba chiar şi în Imperiul Rus, marcând o influenţă pe care o putem numi globalizatoare – şi care, în epocă, atinge chiar şi Extremul Orient, unde artele marţiale vest-europene încearcă să se impună în faţa celor locale[4].

În Principatele Romane Dunărene, devenite Principatele Române sau România după Unirea din 1859, se caută tot mai mult ceea ce nu este românesc. Veteranii Români, de la pandurii din Oltenia[5] şi până la luptătorii din Moldova[6], nu mai sunt preţuiţi. Săbiile lor, ghioagele lor, suliţele şi sâneţele lor sunt socotite primitive, nerafinate etc. De aceea se preferă „maeştrii de arme” veniţi din Apus. În special cei francezi, deşi nu sunt singurii. În vreme ce peste hotar înspre vest, după cum am arătat, se preferă şcolile de scrimă germană, italiană şi maghiară.

Totuşi mulţi dintre ostaşii noştri, mai ales cavaleriştii şi unii ofiţeri, păstrează linia românească de sabie. Ce se poate caracteriza prin motto-ul ortodox: toate să le încercaţi, ţineţi ce este bine.
În 1862 prima asociaţie modernă, propriu-zis sportivă, este Societatea de dare la semn, care îşi propusese a uni gimnastica, scrima şi tirul, sub conducerea lui Gheorghe Moceanu, specializat în gimnastică şi tir, şi a profesorului de scrimă Constantin Constantiniu.
Evident, în paralel se studiau aceste discipline şi în şcolile militare.

Tradiţia va fi dusă mai departe, atât în cadrul Gărzii Regale şi a corpului ofiţeresc românesc – dar şi al cavaleriei, pentru care sabia rămâne definitorie – cât şi în cadrul asociaţiilor şi cercurilor sportive, de scrimă etc. Duelul cu sabia – şi pregătirea marţială corespunzătoare – se practică în România până în perioada interbelică.

După 1944, cu toată desfiinţarea Armatei Regale, unele linii de luptă cu sabia se păstrează, sub supravegherea Securităţii. Printre altele, datorită faptului că însăşi U.R.S.S., ai cărei agenţi şi colaboratori conduceau România, păstra formele militare de scrimă (inclusiv cu baioneta). Iar modelul „fratelui mai mare” trebuia respectat. Ca urmare, aceste forme de scrimă militară – cu sabia, rapierul şi „puşca” (de fapt din lemn) cu „baionetă” (de fapt din cauciuc) – însoţesc scrima sportivă. Desigur, fără a se confunda cu ea. Le confundă însă necunoscătorii.

În zilele noastre, la început – încă – de secol XXI, scrima se practică în România în mai multe forme.
Există kendo, sau scrima japoneză sportivă, însoţită de kenjutsu, sau scrima japneză de luptă. Care se practică fie ca atare, fie în cadrul unor alte şcoli marţiale (ninjutsu, aikido, aikijutsu etc.).
De asemenea există forme de eskrima – complex marţial din Filipine ce a unit scrima spaniolă, extrem de eficienă, cu artele marţiale şi armele locale.

În sfârşit, există unele centre în care se practică şi sabia de duel apuseană – mai ales ungureşti – dar şi un centru în Bucureşti unde se mai practică sabie românească. În Arad există, de asemenea, Clubul Aradan Martial Arts, unde marele maestru Hajas-Bucher Gabriel (8 dan Shotokan!, întemeietorul stilului de arte marţiale Aradan) face eforturi sistematice şi inteligente de (re)construire a unor forme româneşti de luptă cu armele. Sabia (de o mână şi de o mână şi jumătate), Falxul dacic („Sabia seceră”), Sica („Cuţitul curb”), Barda („Toporul de luptă cu coadă medie”) şi Bâta (ciobănească) sunt principalele arme româneşti studiate aici. Alături, desigur, de lupta fără arme.

Tradiţia merge mai departe, prin munca eroică a câtorva oameni şi a celor care au tăria să îi urmeze.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea


[1] Parţii sunt o grupare ce apare în nordul Iranului de astăzi printr-o suprapunere între unele populaţii mai vechi – locale sau nu – Cuşani (în parte de origine tracică) şi Sciţi. Între Parţi şi Perşi era o deosebire categorică. În timp, Perşii au înghiţit şi Mezia, şi Partia, astăzi revendicând pentru sine ceea ce au creat aceste două ţări.

[2] Sub numele de moşteni, răzeşi, armatoli etc. şi în mai multe nuanţe organizatorice, aceste miliţii populare se păstrează în Românime până în secolul al XIX-lea, cel puţin. În România miliţiile populare confirmate de Constituţia lui Cuza vor fi desfiinţate de satanicul Carol al II-lea, spre a fi înlocuite de alte forme de miliţii populare, sub controlul acestuia („Străjerii”). În timpul ocupaţiei sovietice directe şi apoi a celei prin regimul agenţilor sovietici şi colaboraţioniştilor (P.C.R. şi celelalte structuri ale României comuniste) aceste miliţii populare continuă sub forma unor grupări de voluntari, apoi a gărzilor civile. Regimul neo-comunist ce domină Republica România din decembrie 1989 până în prezent (2017) a desfiinţat total această moştenire antică, parte a unei tradiţii prezentă la toţi înaintaşii noştri (Românii vechi, Romani, Traco-Iliri, Sciţi, Gali).

[3] Destul de scumpă – oţelul nu a fost niciodată mai ieftin decât în vremurile noastre, când nu este, totuşi, prea ieftin. Ca urmare nu se dădea sabia în mâna celor care, izbind fără rost tăişul, ar fi stricat-o repede.

[4] De aici şi scenele din filmele (extrem)orientale de arte marţiale în care maeştrii chinezi ori japonezi înfruntă maeştri din Rusia, Franţa, Anglia etc.

[5] Panduri care, părăsiţi de „autorităţile centrale”, au înfruntat singuri şi au învins de mai multe ori oştirile blestematului Pazvante Chiorul, tâlharul şi genocidarul paşă al Vidinului, care venea după jaf, crimă şi răpire în Oltenia. Panduri care în multe rânduri au luptat ca voluntari împotriva Turcilor în armatele austriece şi chiar ruseşti.

[6] De multe ori luptători voluntari împotriva Turcilor, mai ales în armatele ruseşti, dar şi în cele austriece.

Puţin despre artele marţiale româneşti (II)

Mihai-Andrei Aldea8 comentarii

B. După ce am făcut o introducere în acest domeniu, continuăm cu o parte intermediară. Înainte de a trece la artele marţiale româneşti propriu-zise, vom atinge puţin problema unor vietăţi care au fost de ajutor Românului atât în lupta împotriva altor oameni cât şi la vânătoare. Chiar dacă nu direct implicate în artele marţiale – cu excepţia calului – ele sunt parte al unei lumi de luptători şi merită o scurtă prezentare.

a. Calul

Calul apare în Preistorie, fiind domesticit – sau îmblânzit, la început – în Asia Centrală, de unde creşterea lui se răspândeşte şi în Europa, între Marea Baltică şi Marea Tracică. Din câte se pare, la început caii – mărunţi – erau crescuţi pentru lapte (salvator pentru copiii ai căror mame mureau sau rămâneau fără lapte) şi carne. Mai târziu, se începe folosirea cailor şi pentru a duce poveri, a trage şi a duce oameni (călărie).

În vremurea Antichităţii, Galii cunosc şi ei calul, dar nu îl folosesc foarte mult. Este animal de povară şi de călărie, fără a constitui un reper fundamental pentru cultura celtă.

Romanii au corpuri de cavalerie pe lângă fiecare legiune, precum şi ordine cavalereşti. Totuşi procentul călăreţilor nu este foarte mare. Însă cei care există sunt bine pregătiţi. Situaţia se schimbă în clipa în care Sfântul Constantin cel Mare – şi urmaşii săi – dezvoltă miliţiile populare, prin împământenirea cohortelor legionare şi auxiliilor folosite la apărarea limesului şi pentru alte nevoi interne. Mai ales în zonele dominate de amestecul traco-scitic – precum Panonia, părţi din Noricum, Dacia, Moesia, Sciţia Mică, zona nord-pontică etc. – miliţiile populare folosesc foarte mult caii, indiferent dacă lupta propriu-zisă o dau călare sau pe jos.

La Traci, din punctul de vedere al folosirii calului, putem spune că avem două tipuri de populaţie tracică: cea care foloseşte calul, să zicem utilitar, pentru muncă şi eventual pentru război, şi aceea pentru care calul este o parte esenţială a vieţii. Bistonii, Besii şi, mai ales, Geţii, sunt Tracii binecunoscuţi pentru caii lor şi valoarea lor de călăreşi şi de luptători călare. Încă din vremea războiului din Troia unele ramuri tracice sunt legate de cai şi călărie la un nivel aproape fiinţial.

Am lăsat la urmă Sciţii, ca popor pentru care calul şi călăria sunt aproape totul. Chiar şi Sciţii de Pădure, care îşi duceau viaţa mai ales în zone de silvostepă şi codru, foloseau cai mărunţi – şi chiar cerbi – ca animale de călărie. Sciţii de Câmpie, în schimb, erau legaţi de cai într-un fel greu de închipuit pentru mulţi dintre cei de astăzi. Deşi, dacă punem semnul egal între maşinile de astăzi şi caii de ieri, cred că sunt mulţi Români care se pot lăuda cu o origine Scito-Getică, preţuind mai mult calul (maşina) decât locuinţa. La fel era şi la Sciţi, unde copilul învăţa de obicei întâi să călărească – o făcea, implicit din burta mamei, tot implicit din vremea alăptării, ajungând să stea în desagii de pe cal sau pe cal înainte să înveţe să meargă. Bărbaţi sau femei, pentru Sciţi călăria era mai firească decât mâncatul. Faptul că la multe dintre ramurile şi triburile scitice femeia era luptătoare – până acolo că unele nu se căsătoreau până nu vânaseră un bour, un zimbru sau un urs – făcea din călărie un modus vivendi pentru amândouă genurile, deci şi pentru toţi copiii. Chiar şi femeile care din pricina sarcinii nu mai puteau sta pe cal, chiar şi cei atât de bolnavi încât nu mai puteau sta decât întinşi, rămâneau cumva legaţi de cal: casa era în primul rând în căruţe. Corturile erau folosite mai rar pentru locuit decât căruţele sau calul. Este un fel de a trăi pe care îl mai înţeleg astăzi doar puţini Români care, în unele părţi ale Moldovei şi Dunării de Jos încă mai sunt legaţi de cai extrem de puternic. Sau, eventual, unele grupuri mici de cazaci, urmaşii rusificaţi ai Sciţilor şi Românilor de demult.

În istoria Românilor, încă de la Străromâni calul este o prezenţă neîncetată. Nu doar pentru muncă, ci mai ales pentru ştiinţa armelor (în trecut pentru muncă se foloseau mai mult boii şi măgarii, catârii etc.). Laptele de iapă este folosit, dar mai ales extern şi foarte rar în alimentaţie. Mâncarea cărnii de cal este foarte rar întâlnită la Români şi doar în zonele de influenţă străină masivă – ca cea a Tătarilor. De fapt mâncarea cărnii de cal – ca şi cea a cărnii de urs – este socotită în multe părţi ale Românimii aproape un act de canibalism şi asimilată păgânilor. Există şi locuri în care Românii acceptă (tradiţional) aceste alimente, dar sunt puţine şi de întindere mică.

Existenţa, în Antichitatea târzie, a cultului Cavalerilor Danubieni este parte a unei spiritualităţi în care calul şi viaţa ostăşească sunt esenţiale. Putere, libertate, iuţeală, frumuseţe, demnitate, tactică şi strategie, iată câteva din darurile pe care luptătorul le primeşte prin mijlocirea acestui animal nobil. Întâlnirea între tradiţia preistorică a folosirii cailor şi noua demnitate pe care o capătă omul în Creştinism, ca ostaş al lui Dumnezeu, se vede şi în statutul implicit de călăreţ pe care îl au aproape toţi sfinţii luptători, de la Andrei Stratilat la Marele Mucenic Gheorghe sau Dimitrie.

Migratorii ce lovesc Dacia Romană, Regatul Iazigilor Metanaşti (stat clientelar Roman), Panonia ori Sciţia Mică, au de înfruntat nu doar valurile de pământ şi fortificaţiile romane, ci şi infanteria călare a localnicilor. Aceştia îşi creează o tradiţie puternică din folosirea iscusită a calului şi trecerea de la forme de luptă călare la cele de luptă pedestră. Tradiţie implicând forme şi tehnici de luptă eficiente, arme specifice etc.

Prezenţa străbunilor în trupele gotice sau gepide – obligatoriu pe cai – dar şi în cele ale hunilor, avarilor şi altor migratori – de voie sau de nevoie – marchează, de fiecare dată, o prezenţă a calului şi cavaleriei în istoria noastră. Românii amintiţi în Cântecul Nibelungilor, sunt amintiţi împreună cu caii lor cei ageri, asemenea unora dintre Tracii amintiţi în Iliada sau alte documente antice greceşti, asemenea sciţilor care l-au înfruntat pe Alexandru Macedon sau Darius.

În Evul Mediu calul însoţeşte pe Român pretutindeni şi în toate locurile.

Chiar şi la Românii din Alpi, aflaţi la înălţimi care, teoretic, ar impune mersul cu piciorul sau, cel mult, folosirea măgarilor şi catârilor, nu lipseşte, totuşi, calul. S-au priceput Românii din aceste părţi să crească soiuri de cal de munte deosebit de rezistent la frig şi mersul, obositor şi specific. De fapt asemenea soiuri de cai de munte însoţesc pe Români şi în Munţii Ciceriei – unde Românii Cici au o fascinată istorie de războinici – în Dinarici, Pind, Hem (Balcani), Carpaţi…

Dar există, desigur, şi soiuri de cai de câmpie. Consemnăm aici o singură mărturie istorică:

„În partea muntoasă a Moldovei trăieşte un cal destul de micuţ, asemănător la trup cu cel rusesc, dar foarte puternic şi răbduriu la muncă, cu o copită atât de tare încât nu este nevoie să fie potcovită, chiar dacă merge pe drumurile cele mai aspre.
La şes caii cresc mari şi arătorşi la înfăţişare, cu picioare bine legate, iuţi şi tari şi sunt foarte căutaţi nu numai de leşi şi unguri, ci şi de turci, care au o zicală răspândită: „Adzem, dilberi, Bogdan baraghiri, messhurdir”, adică : „Un tânăr persan şi un cal moldovean sunt cei mai de laudă”.
Pe lângă hotarele Moldovei se se găsesc de asemenea mari herghelii de cai sălbatici, care nu se deosebesc cu nimic de cei domestici, doar că sunt ceva mai mici şi au copitele late de o palmă şi mai bine, altfel vârtoase şi rotunde” (Dimitrie Cantemir, Descrierea Moldovei, Capitolul al VII-lea).

Aceşti cai sălbatici cu copita rotundă, numiţi de Români tălăpani, au fost de altfel multă vreme preferaţi de locuitorii din părţile de câmpie şi de baltă. Unele soiuri există şi în zonele de munte.
Fugarul românesc – moldovenesc sau muntenesc – au fost cândva iubirea călăreţilor Români din părţile Teleormanului, Vlaşcăi şi Călăraşilor până dincolo de Nipru.
Asemenea era trăpaşul vechi, înlocuit mai târziu de soiuri încrucişate cu rase din afară. Un lucru nu rău în sine, dar rău când se face cu pierderea rasei de demult.
Calul greu – de mai multe soiuri – era folosit mai ales la câmpie, pentru muncă şi pentru călăreţii care iubeau armura.

Caii de munte, mai mici, sunt de multe feluri.
Se cunoaşte de obicei rasa huţul, creată în negurile istoriei şi păstrată de această populaţie traco-româno-slavă a Huţulilor, până astăzi. Huţul „pur sânge”, după standarde moderne, se creşte, după cunoştinţele mele, în primul rând în Herghelia Lucina din Suceava, dar şi într-o herghelie din apropiere de Bucureşti.
Dar alături de această linie oficială există şi astăzi mai multe soiuri de huţul, precum şi de alţi cai de munte, care nu au fost şi nu sunt valorificate. Atât statul zis român, cât şi investitorii români, dau în această privinţă dovadă de o stupiditate, de o prostie – să-i zicem de-a dreptul – de-a dreptul abisală. „Patrioţi” care dau tone de bani pe cai străini, pierd de sub nas cai de valoare din rase străvechi, unice, a căror creştere le-ar aduce tone de bani şi le-ar înveşnici numele.
Se găseşte, de pildă, în Judeţul Neamţ, între Piatra Neamţ şi Târgul Neamţ, până în Roznov, cel puţin, un soi de cai mici, mai mici decât huţulul, dar foarte frumos proporţionaţi şi cu o rezistenţă de necrezut faţă de mărimea lor. Par o miniatură de rară eleganţă a fugarilor din vechime şi cu totul ireali când îi vezi trăgând căruţele încărcate. Pasul lor preferat este trapul. Sunt inteligenţi şi cu personalitate. Şi sunt doar unul dintre soiurile populare de cai care se pierd.

Fără să mai stăruim asupra acestor aspecte, trebuie să arătăm că folclorul popular mărturiseşte că cel mai bun prieten al omului este calul, câinele venind pe locul al doilea. Această legătură dintre Român şi cal vine din străvechime şi sperăm că se va păstra totdeauna. Înălţăm gânduri de laudă şi recunoştinţă, şi rugăciunile noastre din suflet, către toţi aceia care muncesc – din greu – şi luptă – din greu – spre a duce mai departe caii, şi mai ales pe cei româneşti, călăria şi tradiţiile noastre ecvestre.

În ceea ce priveşte legătura dintre cal şi artele marţiale româneşti, foarte bogată, vom cuprinde înfăţişarea acesteia la secţiunea închinată înfăţişării sistematice a artelor marţiale româneşti (folosim drept criteriu sistematic, în primul rând armele folosite).

b. Câinele

Al doilea animal în preferinţele tradiţionale româneşti este câinele.
Primeşte al doilea loc într-un fel foarte corect, în ciuda prejudecăţilor orăşeneşti de astăzi, care l-ar aşeza pe primul loc.
Este adevărat, câinele a însoţit pe om în apărarea gospodăriilor şi a turmelor şi cirezilor, în mânatul acestora şi în vânătoare. Adesea câinele şi-a pus viaţa pentru stăpâni, ba chiar şi pentru oameni străini, scăpându-i de atacurile fiarelor sau ale tâlharilor. Dar, ceea ce foarte mulţi nu cunosc, şi calul a făcut aceleaşi lucruri. Nu doar că în trecut Românii îşi foloseau înclinaţia de luptă a cailor – muşcat, lovit cu copitele – ca mijloc de apărare împotriva fiarelor, a altor cai sau pe câmpul de luptă. Dar calul îşi însoţea stăpânul în toate primejdiile, inclusiv în acelea în care câinele intra foarte rar (cum este războiul). Mai mult, câinele pierdea puncte în ceea ce priveşte curăţia – o însuşire foarte preţuită de Români şi în care calul excelează.
Dar, dincolo de aceste nuanţe, câinele a rămas de-a lungul mileniilor un însoţitor credincios al Românilor. Şi al păstorilor şi gospodărilor, dar şi al vânătorilor.

Sciţii şi Tracii foloseau câini de vânătoare, practică existentă pe alocuri şi la Romani. Şi la noi câinii au însoţit vânătorii – fie că erau de împrejurare sau vânătorii adevăraţi, care trăiau mai mult prin sălbăticii decât în casă ori aşezări[1]. Dar folosirea marţială a câinilor este la noi întâmplătoare şi nu sistematică.

Mânarea turmelor sau cirezilor – care cerea iscusinţă şi din partea omului, şi din partea animalelor – şi paza acestora, paza curţilor de fiarele mici sau mari care le-ar ataca, iată rosturile fundamentale ale câinelui la Români.

Totuşi nu trebuie dispreţuită cumva importanţa legăturii dintre luptătorii români şi câinii lor! Chiar legenda care pune originea numelui Moldova în seama căţelei de vânătoare Molda, a lui Dragoş Vodă arată puterea acesteia!

Şi dacă vânătoarea nu este încadrată obişnuit în artele marţiale, pe de altă parte nu se poate nega faptul că este o pregătire esenţială pentru luptă.

c. Alte animale de călărie (în afară de cal)

Măgarul şi catârul (încrucişarea dintre cal şi măgar) au fost folosite mai ales ca animale de povară. Nu cunosc niciun fel de implicare în război – altfel decât în sensul amintit – sau în lupte de altă natură (haiduceşti, de pildă) ori vânătoare a acestor animale.

Cămila sau dromaderul, deşi existente în Preistorie în spaţiul geografic etnogenetic românesc, nu au fost folosite pentru călărie, poveri sau tracţiune până în miezul Evului Mediu. Au fost readuse de Tătari şi Turci – mai ales în părţi ale Traciei şi vechii Europe (partea asiatică a Turciei de astăzi), în Sciţia Mică (Dicia sau Dobrogea), în Basarabia, şi nordul Mării Negre. În România au rezistat până în timpul comunismului. Ocupaţia sovietică a preluat ura stalinistă împotriva Tătarilor, aliaţi ai Românilor în Al doilea război mondial, şi a privit cămilele dobrogene ca parte a unei culturi ce trebuie distusă. Ca urmare, cămila dobrogeană a fost distrusă. Din fericire, nu şi Tătarii dobrogeni.

Nu cunosc să existe o adoptare de către Români a cămilei sau dromaderului ca animal de călărie, cu excepţia Românilor islamizaţi din Peninsula Sinai (aşezaţi acolo de Împăratul Iustinian, în apărarea şi slujirea Mânăstirii Sfânta Ecaterina).

Spre deosebire de Extremul Orient, în care vaca sau boul au fost (sunt) folosite şi ca animale de călărie, la noi asemenea gesturi există cel mult ca o joacă a copiilor.

d. Boul şi bivolul

În vreme ce boul însoţeşte din Preistorie înaintaşii noştri, bivolul este adus de migratori – se pare, de Avari – la sfârşitul Antichităţii, începutul Evului Mediu.

În unele bătălii Românii au folosit turme de boi sau bivoli spre a sparge liniile duşmane şi a deschide calea atacurilor de cavalerie sau infanterie.
De asemenea, una dintre măsurile puterii unui luptător, în vechime, era cea a puterii de a doborî un bou. Această probă a puterii consta în doborârea unui bou fie printr-o lovitură de pumn (în frunte, într-un anumit punct), fie printr-o forţare a coarnelor, cu răsucirea capului/gâtului, fie prin „secerarea picioarelor”.

Doborârea unui bou în sensul uciderii lui era o altă practică marţială. Ea presupunea folosirea unei arme – uneori sabie, dar preferabil o fuşte, o lance sau altceva similar. De obicei tinerii primeau o asemenea sarcină – de câte ori trebuia sacrificat un viţel, un bou sau o vacă pentru carne – pregătindu-se astfel pentru vânătoarea fiarelor mari (urs, mistreţ, bour, zimbru). Era esenţial ca animalul să fie doborât dintr-o singură lovitură. Această practică este răspunzătoare de faptul că vânătorii români erau cei care purtau de grijă turmelor regale de bouri sau zimbri existente în cadrul Coroanei Ungare; tot ei însoţeau regele şi nobilii la vânătorile de bouri sau zimbri, spre a le salva viaţa dacă erau puşi în primejdie de animalele rănite.

e. Şoimul şi alte păsări de pradă

Practica învăţării şoimilor, dar şi a altor animale de pradă, începe în Preistorie. Asia Mică este cea mai veche zonă în care este atestată.
Deşi nu avem atestări scrise în privinţa aceasta, mărturiile arheologice, sub forma corbilor şi şoimilor de pe coifuri, a celor figuraţi pe aplice şi alte piese metalice de harnaşament sau podoabă etc. dovedesc faptul că păsările de acest fel erau mult preţuite de Sciţi şi Traci. Legăturile strânse cu Asia Mică, prezenţa Tracilor şi Cimerienilor în Pont şi neîncetatele schimburi pontice şi Caucaz-Carpaţi sunt alte argumente ale prezenţei acestor animale de pradă în viaţa străbunilor Românilor.

Existenţa şoimului în cultura migratorilor este slab atestată până prin secolul V d.Chr., când se răspândeşte şi la Germanici, dar şi în multe alte colţuri europene. Se pare că Hunii şi Avarii aveau şi ei acest obicei, ceea ce a contribuit la păstrarea lui în Carpaţi – sau la aducerea lui, dacă nu existase până atunci, deşi este puţin probabil.

La Români avem de-a face cu două situaţii, foarte deosebite.

În trecut gospodăria românescă avea în afară de dobitoace – adică ceea ce azi numim animale domestice – o serie de locuitori ce ni s-ar părea cel puţin ciudaţi în zilele noastre.
Şarpele casei trăia, de obicei, sub treptele de la intrare (făcute dinadins din lespezi aşezate fără mortar, cu goluri între ele). Hambarul sau grajdul adăposteau bufniţa casei. În podurile înalte îşi găseau adăpost liliecii, iar sub streaşina casei, ca semn al binecuvântării Dumnezeieşti, rândunelele sau lăstunii. În grădină şopârlele sau guşterii împărţeau locul cu ariciul. Aceste vietăţi erau socotite ca asigurând sănătatea familiei. Şi chiar făceau asta!
Dar pe lângă acestea mai erau şi altele. De pildă, hrănitul de iarnă al piţigoilor şi scatiilor era foarte răspândit în trecut. În acelaşi fel se întâmpla ca unii corbi sau gaiţe, chiar şi coţofene, să devină într-o anumită măsură parte a unei gospodări. Dar aici nu se avea în vedere nici îmblânzirea lor propriu-zisă, nici folosirea lor.

Pe de altă parte, îmblânzirea şoimilor pentru vânătoare este o tradiţie veche, cel puţin din Antichitatea târzie, dacă nu chiar din Preistorie, pe care Românii au păstrat-o până în zilele noastre.
Ce-i drept, la fel ca în cazul artelor marţiale româneşti (de origine locală), foarte mulţi îmblânzitori de şoimi de ieri şi de astăzi nu fac parte dintr-o asociaţie şi nu au nicio recunoaştere oficieală. Deşi se încearcă, lăudabil, strângerea lor la un loc. Dacă adăugăm aici faptul că rareori – dacă, vreodată – Ungurii, Polonezii sau alţi străini menţionează ceea ce datorează Românilor, avem o explicaţie pentru informaţiile fragmentare despre şoimăritul românesc. Încât se ajunge ca unii să creadă, în ciuda atestărilor istorice, că ar fi un obicei preluat de Români de la străini.

Fără a intra în amănunte, menţionez doar faptul că şoimarii nu se limitează obligatoriu la păsările mici de pradă – precum şoimii de la care le vine numele, ulii etc. Am cunoscut personal şoimari populari din Moldova şi Muntenia care, în afară de păsările din genul Falco aveau şi bufniţe, corbi şi altele asemenea.

Dincolo de toate aceste aspecte – şi de altele pe care nu le-am atins – trebuie să observăm că folosirea păsărilor mari, adică a vulturilor sau acvilelor, în luptă nu este atestată istoric, deşi se găseşte în folclorul românesc. În ce măsură corespunde sau nu realităţii istorice folosirea marţială de către (unii) Români a păsărilor de pradă este imposibil de spus categoric fără informaţii suplimentare. Înclin să cred că asemenea utilizări au existat, dar numai excepţional, în cazul anumitor luptători care au avut o chemare specială în această privinţă. O practică permanentă, fie şi pe linia unei singure familii româneşti, nu ştiu să fi fost.

f. Şerpii veninoşi… şi albinele

Există zone ale artelor marţiale în care se folosesc otrăvuri. Mai ales în război, dar nu numai.
Săgeţile otrăvite apar din Antichitate, fiind folosite şi de unele triburi scitice sau getice.
Şi la Români există această practică, în cadrul căreia se folosea venin de viperă, adesea combinat cu veninuri (otrăvuri) vegetale. Aceste otrăvuri nu se foloseau de obicei şi pentru sabie, o asemenea practică fiind socotită laşă, nedemnă de înlăţimea armei cereşti care era, în concepţie românească, sabia.

Tot pe această linie se află şi practica apărării unor hotare prin roiuri de albine, asigurate prin folosirea unor scorburi mari – adesea artificiale – sau grote – naturale sau nu – pentru înmulţirea albinelor. Stuparii români ştiau să folosească anumite plante cu al căror suc se ungeau, astfel încât albinele să nu îi atace. Sucul de fructe sau de miere turnat în locurile dorite – în care se aducea un roi de albine într-un coş, sau care erau aproape de locurile de roire ale albinelor sălbatice – asigura „împământenirea” vietăţilor. Cu puţină îngrijire se înmulţeau îndeajuns încât să se poată apăra şi de urşi, cu atât mai mult de oameni. Această practică este antică şi moştenită de la Geţi.

Toate aceste vietăţi au însoţit omul şi în viaţa de zi cu zi, uneori şi ca duşmani – lupul şi vulpea, viperele, albinele sălbatice, ulii, vântureii, şoimii – adesea ca prieteni, însoţitori, ajutoare etc. Şi au făcut parte din viaţa luptătorilor români din trecut. Asemenea luptători fiind, cândva, toţi bărbaţii, ba chiar, în multe locuri, şi femeile.
Folosirea unor animale pentru vânătoare şi pază, obişnuinţa de a purta de grijă unor făpturi adesea feroce – ca marii câini de pază ori ciobăneşti din vechile gospodări – dădea o anume dimensiune vieţii. Copii, femei, bătrâni, chiar şi cei pe care astăzi i-am vedea slabi ştiau, pe atunci, să facă faţă unei asemenea „provocări” (cum am vedea-o noi astăzi).
Constituind şi un rezultat al pregătirii de luptă dar şi, întrun cerc virtuos, de această dată, o parte a acesteia.
Drept pentru care vom trece la ultima parte a micii noastre lucrări, înfăţişarea sistematică – pe scurt – a artelor marţiale româneşti.

(va urma…)

Mihai-Andrei Aldea

[1] De la Michael Weiss la Dimitrie Cantemir, mulţi sunt cei care atestă această realitate. De la ogari la felurite soiuri româneşti – inclusiv de ciobăneşti – câinii de vânătoare sunt folosiţi generaţie de generaţie, până în timpurile noastre. Când rasele locale au fost masiv înlocuite de câini străini. Snobismul domneşte. (Snob = S.nob. = Sans noblesse)