Categorie: Arte Marţiale

Puţin despre artele marţiale româneşti. Cuţitul (V)

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

După ce am vorbit despre arte marţiale în general, despre animalele care au însoţit pe Români în luptele lor, despre spada care era arma vitejilor şi despre ghioaga românească, şi alte arme înrudite cu ea, azi trecem la

d. Lupta cu cuţitul.

Folosirea cuţitului în luptă are la Români trei forme fundamentale.
Prima, este folosirea cuţitului ca treaptă în învăţarea spadei. A doua, ca armă de mâna secundă în folosirea spadei. A treia, ca armă de sine stătătoare, ca semn al omului liber, deci înarmat.

Se ştie că primul semn al libertăţii unui om a fost, dintotdeauna, arma. Ca urmare, gestul prin care se pecetluia eliberarea unui sclav în Romania era înmânarea – de către fostul stăpân, de acum tovarăş – a unei săbii scurte, un fel de cuţit mai mare.

Ştiindu-se om liber, era cu neputinţă pentru un Român din vechime să meargă undeva -dezarmat.
Cel puţin un cuţit mare la brâu, unul micuţ – o custură – în chimir/brâu/traistă, o bărdiţă sau un topor şi o bâtă bună se lua la orice drum.

Iar folosirea lor se deprindea încă din pruncie, cel mai târziu de la vârsta la care, „băiat mare” (adică la vreo şase anişori), copilul primea întâia custură sau primul cuţitaş, precum şi misiunea de a păzi gâştele sau raţele pe islaz.
Îşi tăia o nuia groasă şi pornea de dimineaţă la drum, având în traistă o bucată de pâine şi una de brânză: era mare, pleca la lucru, avea o răspundere!

Iar pe islaz, purtând de grijă păsărilor, îşi tăia în coaja nuielelor tot felul de desene, la început mai simple, apoi tot mai întortocheate. Ba, cu vremea, de la băieţii mai mari – aflaţi acolo cu vacile sau caii – învăţa să-şi facă mici fluieraşe, ba chiar şi primele bâte; de asemenea sculptate în fel şi chip.
Înainte să îşi dea seama, cuţitul sau custura îi deveneau aproape o parte a mâinii. O unealtă pe care o folosea firesc şi care, la nevoie, putea să devină o armă. Pentru că uneori se ivea o viperă, şi nuiaua groasă ori bâta erau folosite pentru a goni şarpele, dar dacă acesta nu fugea, ci voia să atace, era prins de nuia sau lovit de bâtă, iar apoi i se tăia capul. (Românii învăţau de mici să nu aibă încredere în moartea părută a vietăţilor sălbatice, care poate să fie doar o păcăleală.)

Într-o lume ca cea românească, în care pădurea cădea pe casă ori sălbăticia bătea la uşă, era firesc, deplin firesc, nu doar să cunoşti multe despre viaţa sălbatică, ci şi să ştii să te aperi, să lupţi.
Să mai adăugăm şi faptul că rareori au fost generaţii în care să nu fie tot felul de neprieteni care să vină cu gânduri de jaf, ucidere, viol, răpire şi tot aşa. Prin urmare, era firesc să se înveţe lupta din copilărie. Trânta de pe islaz, urmată de lupta cu bâtele – în joacă la vârste mici, apoi mai serioasă – deschidea calea către lupta cu sabia, cu toporul, ca să nu mai vorbim despre cele cu secera sau coasa şi altele asemenea.

Graniţa între folosirea uneltelor în muncă şi folosirea lor în luptă era dată de nevoie şi bun-simţ (moralitate). De la cuţit la bâtă, de la topor la prăjină sau lance, toate erau şi unelte, şi arme, după cum o cereau împrejurările. Iar folosirea lor era la fel de temeinică şi în muncă, şi în luptă.
Iar prima unealtă-armă la îndemână, ce prin care şi bâta se dobândea şi prelucra să fie bună, era cuţitul.

Pentru Român era evident că orice cuţit este o mică sabie. Folosirea lor este comună în nenumărate aspecte, deosebirile fiind date doar de mărime. A fi înarmat cu un cuţit era o formă comodă şi practică de a fi înarmat cu o sabie.

Am amintit la această din urmă armă (litera a. în mica noastră lucrare) faptul că adesea cuţitul era folosit împreună cu ea. Tehnicile de luptă erau multe, de la blocarea cu spada proprie a atacului adversarului, urmat de un contra-atac la mâna avansat cu cuţitul – şi, eventual, şi un altul, în alt punct, cu spada – şi până la aruncarea cuţitului în faţa duşmanului, în paralel cu alt atac. Bineînţeles, cuţitele cu apărătoare bună putea fi şi ele folosite la blocarea atacurilor, permiţând spadei proprii să caute ţinta mult mai liber. Etc., etc.

În acelaşi timp, folosirea cuţitului ca armă de sine stătătoare este şi ea des întâlnită la noi. Până în secolul al XIX-lea existau în primul rând anumite cnezate/voievodate/jupanate săteşti româneşti în care lupta cu cuţitul era o parte a vieţii de fiecare zi.

În zone precum Bosanci (Bucovina), Oaş (Maramureş) ş.a.a. tradiţia se păstrează până astăzi. Asemenea practicii unor şcoli de scrimă din Germania şi Franţa, care socoteau o mare cinste cicatricele provocate de luptele la care luau parte adepţii, şi în aceste zone cicatricile de cuţit sunt socotite ca o formă de bărbăţie, maturitate, curaj. Chiar şi în zilele noastre, la petrecerile „de obşte” lăutarii sunt puşi pe o „masă înaltă”, o platformă, de fapt, pe care se urcă şi se coboară cu scara. Când începe petrecerea, scara este trasă de lăutari sus, astfel încât să nu fie, din greşeală, ţinta vreunuia dintre luptători. Căci în satele de cuţitari din Bucovina şi Maramureş se socoteşte de neconceput o petrecere fără ceva luptă cu cuţitul şi, ca urmare, câteva tăieturi. La fel ca în practica amintitelor şcoli de scrimă apusene, şi aici nu se ajunge la mutilări sau decese. În general prima tăietură pune capăt „duelului” şi cei doi combatanţi devin spectatori, până se termină „bătălia”, după care petrecerea merge mai departe.

Brăila şi Galaţiul au avut nu doar o veche tradiţie a cuţitarilor, dar chiar o adevărată rivalitate pe temă, ajungându-se la forme de harţă sau duel între cuţitarii din cele două oraşe. Această rivalitate se păstrează până astăzi.
De fapt toate zonele portuare – de la Dierna/Orşova, Drobeta şi Calafat până la Constanţa şi celelalte porturi maritime – au avut o bogată tradiţie a cuţitului, în care un rol foarte important l-au avut marinarii. Aceştia au fost întotdeauna adepţi ai cuţitului – între săbii preferând-o oricând pe cea scurtă – şi au ştiut să-l folosească.
Iarăşi, în bălţile româneşti, din Banat şi Panonia centrală până în Delta Dunării, cuţitul a fost nu doar o unealtă fundamentală, ci şi arma cea mai la îndemână.

Întrebuinţarea cuţitului în luptă a avut atâtea forme încât este cu neputinţă să le prezentăm, cerând o lucrare – sau mai multe – dedicate subiectului.

Amintim doar că în secolul al XIX-lea dezvoltarea mahalalelor face să apară o nouă clasă de cuţitari, axată nu pe îndemânare în folosirea armei, ci pe întrebuinţarea ei pentru teroare sau crimă. Sişul şi alte asemenea „unelte” sunt folosite prin surprindere, pe la spate. Ca urmare, termenul de cuţitar devine peiorativ.

Totuşi, chiar şi în mahalele existau – şi există – oameni care au păstrat tehnici de luptă cu cuţitul moştenite din satele de origine – româneşti sau nu – ori au preluat tehnici de acest fel din artele marţiale orientale, din sistemele de luptă militare etc.

Datul cu şuriu’/şişu’ era denumirea folosită în puşcării şi mahalale pentru formele de folosire a cuţitului în aceste locuri. În vreme ce în vechea tradiţie românească folosirea cuţitului cuprindea crestături (tăieturi), împunsături şi lovituri (cu pumnul sau partea de jos a mânerului cuţitului), în puşcării şi mahalale datul cu şuriu’ implica mai ales împunsături sau străpungeri, date pe neaşteptate, rareori tăieturi fulgerătoare (la gât, gură sau ochi), de obicei date din „gardă inversă” (lama ţinută în lungul antebraţului).

Nu a existat până acum nicio preluare sistematică, oficială, a tehnicilor populare de luptă cu cuţitul.

(va urma…)

 Mihai-Andrei Aldea

Carte: „Feţele violenţei”, de Rory Miller

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

În 2014, la Editura Curs, Cluj-Napoca, traducătoarea Monica Hriscu a oferit publicului o lucrare preţioasă, Feţele violenţei, de Rory Miller.
Subtitlul, O paralelă între artele marţiale şi violenţa din lumea reală, este doar o poartă prin care se păşeşte într-un tărâm larg. Un tărâm în care durerile, răutatea, bunătatea, slăbiciunea fizică, tăria de caracter şi multe alte laturi ale omului – bun sau rău – sunt puse în lumină ca părţi ale proceselor care nasc ori sting violenţa, care îl ajută sau împiedică pe cel prins în jocul violenţei.

Autorul este un expert american; expert în arte marţiale, aşa cum se predau la sală, expert în lupte reale, pe stradă sau în puşcărie, adică în ceea ce am putea numi arte marţiale aplicate.
Dincolo de studiile sale foarte serioase de arte marţiale (începute în 1981!), dincolo de „incidentele” de stradă în care a fost implicat, Rory Miller are o lungă experienţă de ofiţer de penitenciar; aici intrând şi unităţi de maximă securitate, şi cele de primire şi distribuire deţinuţi, şi cele de boli mintale (grave). Altfel spus, a cunoscut foarte mulţi oameni violenţi şi extrem de violenţi, de la cei pur şi simplu răi până la cei stăpâniţi de droguri sau forme de demenţă. A cunoscut nenumărate forme ale atacurilor, de la cele planificate la cele spontane, de la cele săvârşite de o persoană şi până la cele în grup. A cunoscut nenumărate urmări ale atacurilor, de la cele relativ fericite – în care se rămâne doar cu amintirea întâmplării – şi până la cele tragice, încheiate cu schilodiri, traume permanente, deces.

De unde începe violenţa, cum ne putem feri de ea, cum putem să ne apărăm atunci când fuga nu este cu putinţă?
Sunt doar câteva întrebări la care Rory Miller dă răspunsuri deosebit de valoroase.
Într-un limbaj pe care traducătoarea, Monica Hriscu, îl face şi în limba română limpede, uşor de înţeles, logic.
Merită subliniat aici faptul că, spre deosebire de traducerile străine de spiritul autorului, avem de-a face cu o traducere superbă, dând uneori un aer atât de românesc textului încât pare că lucrarea a fost scrisă în limba română. Calitatea acestei traduceri este cu putinţă atât datorită nivelului lingvistic al Monicăi Hriscu, dar şi datorită faptului, deosebit de important, că ea însăşi este un expert în arte marţiale (shotokan). Ca urmare, a înţeles şi a putut reda spiritul cărţii lui Rory Miller la un nivel rar întâlnit.

Putem folosi această observaţie spre a trece mai departe, la paralela făcută de Rory Miller între „ceea ce se învaţă la sală” [sala de arte marţiale] şi „ceea ce se întâmplă în viaţă”.
Mă doare să scriu ceea ce urmează: poţi să fi atacat(ă) oricând!
Multe dintre atacuri, foarte multe, sunt venite, pretutindeni în lume, de la casnici, vecini, cunoscuţi. Drogurile, alcoolul, nebunia, furia, orgoliul rănit, pofte dezlănţuite… factorii declanşatori sunt foarte mulţi; şi adesea cu totul surprinzători.
Dar şi când atacurile nu vin de la oameni apropiaţi, nu sunt mai puţin rele.
Rory Miller prezintă cazuri, cazuri reale.
În toate, există un factor comun: victima atacului încremeneşte!
Pentru o clipă, sau până la toată durata atacului, victima este „blocată” psihic. Refuzul de a accepta agresiunea, groaza, scârba în faţa violenţei/răutăţii şi alţi asemenea factori duc la această încremenire.
Pregătirea pentru acest blocaj, pregătirea pentru a-l depăşi, pentru a acţiona, este esenţială pentru toţi oameni buni obişnuiţi. Căci sunt printre oamenii buni şi unii care lucrează în locuri în care violenţa este des întâlnită – Poliţie, Penitenciare, Spitale de boli mintale etc. – şi care au, astfel, experienţă în depăşirea clipei de încremenire.

Cum poate un antrenor sau instructor de arte marţiale să îşi pregătească bine elevii pentru această clipă de foc, de care poate, uneori, să atârne viaţa omului?
Cum poate cineva, oricine, să se pregătească spre a face faţă unor asemenea încercări, încremeniri, traume?
Adunând în sine o lungă şi nemijlocită cunoaştere a violenţei în foarte multe forme, dar şi experienţa altora, Rory Miller dă răspunsuri pe care merită să le cunoaştem.

Amintesc aici doar de câteva din dureroasele adevăruri spuse de Rory Miller, dureroase mai ales pentru că trebuie spuse! Adevăruri ce sunt dureroase tocmai pentru că sunt mulţi, foarte mulţi oameni buni, sunt foarte mulţi bărbaţi buni, sunt foarte multe femei bune, care habar nu au că da, au, chiar au!, dreptul să se apere!
Citez:

– Ai voie să te aperi.
– Ai voie să nu fii politicos [cu un agresor, fie şi potenţial n.m.].
– Ai voie să rămâi în viaţă, indiferent ce trebuie să faci pentru asta.
– Ai voie să acţionezi când omul care te-a înfricoşat duce mâna la brâu [sau buzunar, sau alt loc în care poate ascunde o armă n.m.]. Nu trebuie să aştepţi până scoate arma, sau până o îndreaptă spre tine, sau până îţi face rău. Ai dreptul să acţionezi.
– Ai voie să mă baţi, chiar dacă port o centură neagră.
– Ai voie să devii mai bun decât cel mai bun instructor pe care l-ai avut vreodată.
– Ai voie să inventezi ceva mai bun decât orice te-am învăţat eu, ai voie s-o foloseşti [invenţia n.m.] la cursurile mele, ai voie s-o foloseşti ca să mă învingi pe mine şi ai voie s-o predai elevilor tăi.
– Ai voie absolută, un cec în alb, să creşti, să trăieşti, să supravieţuieşti, să lupţi, să fugi, să ţipi, să vorbeşti, să te joci, să râzi, să înveţi, să experimentezi. Ai voie să învingi şi ai voie să decizi ce înseamnă să învingi. Fii extraordinar! (Feţele violenţei, de Rory Miller, Ed. Curs, Cluj-Napoca, p. 207)

Şi, într-adevăr, Rory Miller oferă lecţii, simple şi clare, de la care plecând poţi învăţa cum să îţi aperi şi trăieşti aceste drepturi elementare.
Tristă prin violenţa despre care vorbeşte, prin realismul pe care ni-l oferă, cartea Feţele violenţei este frumoasă prin speranţa pe care o dăruieşte: există viaţă şi după violenţă! Sau, altfel spus, deşi în lume este (multă) violenţă, omul se poate pregăti pentru a trece peste ea, rămânând bun şi având puterea să se bucure de viaţă mai departe.

Este, de altfel, ceea ce fac şi ostaşii care se confruntă cu situaţii de luptă, este ceea ce fac luptătorii – orice nume ar avea – care înfruntă asasinii şi alţi autori ai violenţelor de zi cu zi.
Un asemenea ostaş este Rory Miller, asemenea ostaşi sunt şi alţii, pe care îi aminteşte şi citează în rândurile sale: bărbaţi şi femei care au trecut prin multe, au supravieţuit şi au învăţat să se bucure de viaţă dincolo de ameninţările pe care le-au biruit.

Socotesc lucrarea Feţele violenţei ca un manual de viaţă, din care orice om bun poate şi trebuie să înveţe dacă vrea să trăiască în realitate, nu într-un „turn de fildeş” cu care să se prăbuşească atunci când va trece prin încercări grele.
Dacă perspectiva religioasă a autorului este una firesc subiectivă, în schimb cunoştinţele sale tehnice şi psihologice sunt pur şi simplu fapt. Iar ignorarea faptelor costă, întotdeauna.
Felicitând şi pe această cale traducătoarea Monica Hriscu şi Editura Curs pentru publicarea acestei opere fundamentale, sper să fi câştigat măcar câţiva cititori pentru o carte care salvează vieţi şi poate limita enorm de mult rănirea sufletelor…

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. „Toate să le încercaţi, păstraţi ce este bine” (I Tes. 5.21). Simt că trebuie să spun – în nădejdea că sunt urechi ce vor să audă – că Feţele violenţei este o carte foarte folositoare şi pentru cei care au o înţeleger duhovnicească a lucrurilor. Încremenirea în faţa agresorilor, atât de bine înfăţişată de Rory Miller, este aceeaşi încremenire pe care mulţi creştini o au în faţa agresorilor/agresiunilor duhovniceşti. Şi poate fi vorba despre colegi de muncă ce îi persecută pe creştini – tot mai mult se întâlnesc asemenea fanatici intoleranţi -, sau poate fi vorba despre agresiunea reprezentată de o nedreptate sau lovitură „impersonală” (boală, falimentul firmei la care suntem angajaţi ori o reducere de personal ce ne loveşte atunci când bugetul este mai dezechilibrat, decesul cuiva drag etc., etc.). În toate aceste cazuri foarte mulţi creştini „încremenesc”, se blochează, se pierd. Reacţiile sunt, de foarte multe ori, aceleaşi cu cele ale unui om atacat pe stradă.
Ca urmare, se pot aplica învăţăturile din Feţele violenţei şi în domeniul vieţii spirituale; desigur, apelând la mijloacele oferite de aceasta (adesea foarte practice).
Este doar o pildă a felului în care lucrarea prezentată poate fi folosită pentru mult mai mult decât s-ar crede la o primă vedere. Cine are urechi de auzit…

Daţi tuturor cinste, iubiţi frăţia, temeţi-vă de Dumnezeu, cinstiţi pe împărat

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Dăm publicului online o pagină din Ortodoxia şi artele marţiale (p. 150-151 în ediţia 2014) pentru că redă o bucată din străvechea trăire şi gândire românească, aşa cum am avut-o dintru început şi până în secolul al XIX… când ni s-a impus înstrăinarea de noi înşine.

 

Pentru cei care cunosc istoria creştinismului primar, poate că este aproape de necrezut această poruncă a Sfântului Apostol Petru: cinstiţi pe împărat! (I Petru 2.17)

Şi totuşi, iată, ea există!

Iar creştinii din primele veacuri au cinstit pe împăraţi în măsura în care li se cuvenea cinste după cum le rânduise lor Dumnezeu: ca reprezentanţi şi dregători ai Lui în cele pământeşti. Şi, de asemenea, nu au cinstit pe împăraţi mai mult decât li se cuvenea. Adică, atunci când împăraţii au vrut să se proclame – ori au fost proclamaţi – zei, sau când împăraţii au vrut să intre în lucrarea Bisericii şi să schimbe cumva Învăţătura lui Hristos. În asemenea împrejurări creştinii nu i-au ascultat şi nu li s-au supus.

Dar, totuşi, ce însemna pentru creştinii din vechime a cinsti pe împărat?

Pe scurt, însemna a-l privi ca pe un trimis al lui Dumnezeu spre îngrijirea popoarelor în cele trupeşti. Deşi împăraţii aceştia erau păgâni!

Creştinii plăteau dări şi îndeplineau feluritele lucrări cerute de împărat, făceau ca şi alţi cetăţeni romani – sau armeni! – pregătire de luptă, se înrolau în armată, luptau în războaie pentru împărat, i se plecau adânc atunci când îl întâlneau şi i se adresau cu vorbele de cinste şi de laudă cuvenite lui… Făceau toate acestea faţă de împăraţii păgâni, repetăm. Lucruri pentru care mulţi din cei care îşi zic astăzi creştini ar socoti pe un creştin ca rătăcit sau lepădat de Credinţă, dar care sunt, de fapt, porunci ale Credinţei. De ce? Pentru că aşa porunceşte Duhul Sfânt: cinstiţi pe împărat, şi daţi Cezarului ce este al Cezarului, şi daţi tuturor cele ce sunteţi datori.

Iar între aceste datorii intra şi cea militară sau ostăşească.

De care astăzi mulţi dintre creştini au uitat, sau vor să uite, atât în alte părţi ale lumii, cât mai ales în România. De ce oare?

Mihai-Andrei Aldea

De la Enciclopedia Dacică. La frontieră. Daci şi romani în Barbaricum

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Puţin despre armele Dacilor până în timpul lui Decebal

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Una din ramurile nordice ale Tracilor, Dacii, au locuit o zonă greu de delimitat exact. Hărţile şi descrierile antice îi aşează pe cei mai mulţi între Tisa, Prut şi Dunăre. Dincolo de Prut începe Sciţia Mare. Dincolo de Dunăre erau Moesia şi, înspre gurile fluviului, Sciţia Mică.

Sub Decebal ţara numită Dacia era mai mică. Partea dintre Carpaţi şi Tisa era, de câteva generaţii, sub stăpânirea Regatului Iazigilor Metanaşti (stat clientelar roman).
În est, de la Carpaţi încolo şi pe o parte a Câmpiei Române de astăzi, Sarmaţii Roxolani, Bastarnii (un trib sarmato-celto-germanic) şi Carpianii şi Carpii, două triburi tracice (dacice) cu puternice influenţe culturale celtice şi sarmatice.

Limitele culturii materiale dacice se amestecă masiv cu cele panonice înspre Tisa, dar amestecul se menţine până în zona Dunării de mijloc (adică pe toată suprafaţa Regatului Iazig de aici). Din zona râului Siret înspre răsărit cultura sarmatică este dominantă la anul 100 d.Chr., cu toate că elemente tracice (dacice) şi celtice există până la Nipru şi dincolo de acesta (iar pe alocuri, desigur, elemente romane, greceşti, germanice etc.).

Dacia Decebal 01

Considerând zona geografică Dacia ca fiind cuprinsă între Dunăre, Tisa şi Nistru, din punctul de vedere al armamentului avem o dominaţie categorică a armelor de tip lance sau suliţă.

Al doilea tip, ca număr, este acela al armelor numite în engleză „polearms” ori „pole weapons” şi incluse de Români, de multă vreme, tot în categoria „lăncilor„. Aici intră şi ceea ce mai târziu s-a numit „coasa de luptă”, adică o armă cu mâner lung (prăjină de minimum un stânjen*) la care se adaugă (în lung) o lamă curbă cu tăişul pe partea concavă. O armă păstrată de Români până la începutul secolului XX şi ale cărei origini se pierd în Preistorie.
Falx-ul dacic – numit şi „daca” – este o armă greu de încadrat, aflată cumva la mijloc între polearme şi săbii. Mânerul este mult mai lung decât al săbiilor obişnuite, dar fără să treacă de obicei de cca. 1-1,2 m (prea scurt pentru lănci, halebarde etc.).

Săbiile din Dacia sunt în majoritate săbii drepte, fie de tip scito-sarmatic (akinakes), fie de tip celtic. Influenţa romană aduce şi gladiusul. Cele mai multe săbii sunt de o mână, dar există şi unele foarte lungi, de două mâni.
Săbiile curbe (precum sica şi altele), sunt completate de seceri de luptă, cosoare şi alte arme curbe, care i-au făcut pe unii prezentatori să le supraestimeze numărul.

Totuşi secerile de luptă, dar şi cosoarele, sunt, de fapt, undeva la mijloc între săbii şi cuţite, ori aparţin, pur şi simplu, de acestea din urmă.
Junghere, pumnale curbe sau drepte, cosoare şi felurite cuţite au fost găsite pe toată întinderea Daciei. Folosirea lor este atât de veche şi împământenită încât forme stilizate din argint sau bronz au fost folosite şi ca „monezi”.

Pietre rotunde, găsite de-a lungul epocilor în diferite situri arheologice, mărturisesc despre folosirea ca arme a acestei unelte simple şi foarte răspândite. Fie aruncată ca atare fie, mai probabil, cu praştia sau alte mijloace, era o armă de distanţă foarte eficientă.

Suliţa scurtă era şi ea folosită, probabil mai ales la vânătoare.

Arcul cu săgeţi este foarte răspândit. Fie că se folosesc tipuri sarmatice sau scitice, arc lung sau alte categorii de arc, este limpede că această armă a fost foarte mult folosită în Dacia.
În părţile Dunării de Jos, mai ales în spaţiul scitic (de la Olt la Marea Neagră) este atestată şi practica otrăvirii săgeţilor, mai ales cu venin de viperă şi omag. Asemenea săgeţi erau folosite doar în lupta cu oamenii, otrăvirea vânatului făcându-l, desigur, necomestibil.

Scuturile din Dacia au totdeauna un umbo puternic, în mod sigur folosit în luptă pentru lovituri puternice.

Mai rare sunt topoarele de luptă, iar unele dintre ţintele atribuite de obicei altor scopuri ar putea, de fapt, să aparţină unor ghioage antice. Securea scitică şi securea-ciocan, precum şi topoarele cu cârlig sunt câteva din tipurile găsite în Dacia.

Foarte rare sunt coifurile – de inspiraţie celtică sau scito-sarmatică – şi cămăşile de zale (de oricine celtică). Armurile sarmatice nu au fost preluate de Daci, din câte se ştie astăzi, dar au fost folosite de Scito-Sarmaţii din Dacia. În schimb se pare că se foloseau un fel de platoşe din pânză groasă de cânepă şi piele (bune împotriva loviturilor de sabie, slabe în faţa împungerilor şi săgetărilor).

Merită amintite şi centurile metalice grele, „cu râuri” (astragaloide), apărute la Celto-Iliri şi răspândite prin Scordisci (un trib Celto-Moesic) în Dacia. Modelul se păstrează până astăzi la chimirele populare – late – din mai multe zone.
Deşi se presupune că erau folosite mai ales pentru a ţine sabia, considerăm că aveau în primul rând un rol de apărare a mijlocului luptătorului. Erau scumpe şi rare.

Tratatul prin care Dacia devine regat clientelar roman în timpul lui Domiţian aduce la nord de Dunăre şi maşinile de luptă romane, cel puţin după documentele istorice ale vremii. Totuşi până în acest moment nu se cunoaşte vreo mărturie arheologică în privinţa folosirii sau existenţei acestora la Daci.

Încheiem cu o prezentare a unei tactici de luptă strict dacice, singura eficientă în Europa împotriva vestitei formaţii de luptă ţestoasa (sau testudo).
Această formaţie romană era alcătuită dintr-un zid şi un ţest de scuturi dreptunghiulare, uşor curbate**, care lăsau la vedere doar capetele ostaşilor, apărate de coifuri.
Şansele de a izbi cu o săgeată exact în golurile coifului erau minime – de aceea singurii care au avut succes în această încercare au fost Parţii, care foloseau cantităţi uriaşe de săgeţi.
Ca urmare, testudo era socotită o formaţie impenetrabilă şi a permis înfruntarea de către Romani, în câmp deschis, a unor forţe militare net superioare.
În afară de avalanşa de săgeţi a Parţilor soluţia împotriva formaţiei testudo a fost, la Germani şi la Celţii Britanici, atragerea Romanilor pe terenuri pe care nu se putea realiza amintita structură.
Deşi dispunea şi de asemenea terenuri, în războaiele pe care le-a declanşat împotriva Romaniei regele dac Decebal a folosit o altă tactică (al cărei autor ne este necunoscut).

În rândurile de luptători Daci – înarmaţi cu suliţe sau lănci şi,  desigur, săbii şi cuţite sau junghere – au fost aşezaţi purtători de dacă sau falx dacicus. Aceasta era o armă cu o coadă având cca. 50-70 cm, continuată cu o lamă de 70-100 cm cu un cioc puternic. Mânuită cu două mâini, ea permitea lovituri puternice peste scut, de-a dreptul în coifurile romane. Structura acestor coifuri de până la războaiele cu Decebal nu rezista loviturilor. Deci, luptătorii cu suliţa sau lancea şi săbii lungi ţineau distanţa faţă de scuturile romane şi îi apărau pe purtătorii de falx dacicus – lipsiţi, desigur, de scuturi – de suliţele şi gladiusurile din testudo. Din partea lor, purtătorii de falx zdrobeau coifurile – şi, deci, capetele – luptătorilor din faţa lor, rupând liniile formaţiei romane şi mutând lupta de la confruntarea de formaţii la confruntarea unu-la-unu.
Acesta a fost, se pare, motivul fundamental pentru care luptele cu Decebal au fost unul din foarte rarele cazuri în care Romanii au fost nevoiţi să adune trupe egale sau superioare numeric celor ale duşmanilor lor***.
De asemenea, luptele dintre Decebal şi Traian au dus, tot ca urmare a acestei tactici de luptă, la schimbarea structurii coifurilor romane, care au devenit mult mai puternice şi capabile de a rezista unor lovituri directe devastatoare.

Dacă, pe de-o parte, nu putem să nu regretăm faptul că omenirea şi-a consumat atâtea resurse în luptele sale fratricide, pe de altă parte nu putem să nu admirăm curajul şi ingeniozitatea, tenacitatea şi dibăcia folosite de străbuni în luptele pe care le-au dat de-a lungul istoriei.

Mihai-Andrei Aldea

– – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – – –

* Stânjen = veche măsură românească de cam 2 metri şi ceva (de obicei între 2,2 şi 2,26 m).

** Curbura scuturilor ajuta la devierea loviturilor inamice, uşurând atât efortul scutului (care rezista mai mult) cât şi pe cel al purtătorului.

*** Romanii erau obişnuiţi să lupte în inferioritate numerică. În Bătălia de la Alesia, de pildă, în care Galii sunt zdrobiţi de Cezar, raportul de forţe a fost de cca. 1:20 în favoarea Galilor. Această capacitate a Romanilor de a învinge forţe net superioare numeric era una din pricinile admiraţiei Tracilor faţă de ei (şi a condus la înscrierea unui număr uriaş de Traci, de până la 250.000 de oameni pe generaţie, în armatele romane).