"În tot ceea ce sunt, în faptă sau în cuvânt, trăiesc, aşa cum pot, moştenirea străbunilor. Cei care au construit o cultură, o istorie şi o lume astăzi aproape uitată: România Străveche." "In all that I am, through my deeds and my words, I live, the best I can, the heritage of our forefathers – those who built a culture, a history, and a world that is nearly forgotten today: Ancient Romania." Mihai-Andrei Aldea
Toate construcțiile omenești au un început și un sfârșit. În încercarea de a împiedica (sau amâna) sfârșitul, oamenii caută felurite soluții: de la contracte sau tratate cu Dumnezeu, ori cu diavolii, ori cu felurite puteri lumești, până la felurite instrumente sau mijloace cât mai durabile (piatră de granit sau bazalt, bronz, oțel etc.).
Așa este situația SUA, care a încercat, inclusiv prin actele sale constitutive, să obțină un contract sau tratat între sine și Dumnezeu (sau unele contracte/tratate cu Dumnezeu). Așa este situația Forumului Economic Mondial (World Economic Forum), care a încercat repetat, inclusiv în acest an, să obțină sprijinul dracilor pentru scopurile sale. Așa este situația Aztecilor, care prin smulgerea inimilor din piepturile unor prizonieri (în viață și fără nicio anestezie), au încercat să obțină puterea, bogăția și înveșnicirea de la demoni. Așa este situația dictatorilor comuniști, care prin construcții uriașe au încercat să obțină înveșnicirea sistemului diabolic din care făceau parte. Așa este situația faraonilor din Egipt, care au sperat că piramidele le vor asigura veșnicia. Etc., etc.
Din nefericire pentru oameni, aceste mijloace nu au funcționat niciodată. Instrumentele sau mijloacele „durabile” pot ține foarte mult, raportat la durata vieții omului; dar dăinuirea lor este, în fapt, prea puțin legată de sistemul ce le-a produs. Egiptul Faraonic s-a prăbușit de mult. Piramidele sunt doar obiect turistic. Regimul Ceaușescu și, respectiv, sistemul comunist sovietic ce l-a adus și l-a ținut la putere pe dictatorul Nicolae Ceaușescu s-a prăbușit. „Marile ctitorii” ale vremii s-au prăbușit și se prăbușesc, ori sunt vestigii folosite în scopuri total diferite de intențiile regimului.
Mai rău, contractele cu demonii sunt totdeauna sortite eșecului: ființial dracii sunt mincinoși, ființial diavolii înșeală, nu se pot ține de cuvânt nici dacă ar vrea (dar nu vor!). Pe vremuri, când Românii voiau să arate pe cineva care se crede viclean, dar este prost, spuneau că „se face frate cu dracul până trece puntea”; povestea din spatele expresiei arătând că dracul îl aruncă pe prostul care se încrede în el în apă (sau îi face ceva și mai rău), de multe ori chiar atunci când s-a ajuns la ultimii pași ai „contractului”. De toate grupurile sau comunitățile ce au ales această cale s-a ales praful.
Foarte trist, contractele cu Dumnezeu sunt totdeauna încălcate de oameni. Deși nu se coboară (în cea mai mare parte) la prăbușirea demonilor, oamenii sunt, din păcate, obișnuiți să mintă. Să se mintă pe ei înșiși, să îi mintă pe ceilalți. Și chiar să Îl mintă pe Dumnezeu, chiar și atunci când știu că Dumnezeu nu poate fi mințit. Ca urmare, oamenii încalcă înțelegerile lor cu Dumnezeu mai totdeauna (de aceea existând și Spovedania; și, da, există excepții: care întăresc regula).
Soluția adevărată a înveșnicirii este ascultarea sinceră și deplină de Dumnezeu. Dar aceasta, fiind alegere liberă personală, nu poate fi transmisă! Ca urmare, sunt sfinți ce au copii foarte păcătoși, sunt păcătoși care au copii sfinți ș.a.m.d. Ceea ce face ca această soluție să fie foarte mult particulară sau personală și mult prea puțin sistemică.
De pildă, Legea Românească este atât de bine așezată în Scripturi și Sfânta Tradiție, încât pentru străini cele două au fost, de-a lungul Istoriei, identice. Aceasta pentru că Legea Românească a fost creată și trăită (= ținută vie) de nenumărați trăitori ai Credinței, de nenumărați mucenici și martiri, cei mai mulți dintre ei luptători cu armele (mireni, de obicei căsătoriți), dar și de mulți călugări (români). Totuși acest lucru nu a oprit la nesfârșit trădarea Credinței prin cei care, deși din părinți Români, au trecut la Catolicism în Epir, Dalmația, Iliria, Crișana, Transilvania etc. La fel, Legea Românească nu a oprit pe cei care s-au lepădat de Neamul Românesc din care se trăgeau, devenind Unguri, Turci, Bulgari, Sârbi, Greci, Austrieci, Germani, Cehi, Slovaci, Ruteni, Ruși ș.a.m.d. (adeseori purtându-se ca cei mai mari dușmani ai neamului pe care îl părăsiseră!).
Același lucru se întâmplă, de câteva decenii, cu SUA: Întemeiată pe principiul libertății și demnității omului întru Dumnezeu (așa cum L-au înțeles feluriții Protestanți fondatori), devine tot mai mult o pușcărie în care libertatea și demnitatea omului sunt urâte și prigonite, la fel Dumnezeu și orice legătură cu El.
„S-au făcut blocuri gri, în zone gri. Totul era mort. Am 62 de ani și știu cum a fost atunci: întuneric, foame, frig, lipsuri… Nu idealizez vremurile de acum, dar nu aș mai vrea vremurile de atunci cu toate lipsurile de acum. Problema este că acum putem vedea brațele caracatiței și atunci nu puteam.”
Puțini știu cât de îngrozitor arătau străzile după ce se construiau blocurile. Cu ceva „noroc” erau asfaltate, dar pe lângă blocuri erau grămezi de noroi, lut, pietre, iar dacă fuseseră case, moloz și alte resturi. Era o înfățișare tipică de pușcărie: clădiri din beton armat, văruite uniform, cu drumuri trasate clar să poată fi urmărită orice mișcare. Și era urmărită, căci în fiecare bloc trebuia să fie cel puțin un turnător sau un securist (mai mult sau mai puțin acoperit).
Cei care s-au trezit în anii ’80-’90 cu grădinile blocurilor pline de copaci, pomi sau flori, nu au idee că acestea au fost făcute de localnici, pe banii lor. Statul, care le demola casele și îi silea să se mute, după ce îi trecea prin tone de umilințe birocratice și îi punea să plătească decenii pentru locuințele „date”, nu asigura un minimum de condiții. Instalațiile electrice erau minimale până la ridicol. De multe ori frigiderul și fierul de călcat erau de ajuns ca să ardă siguranța. Pe pereți apărea mereu igrasie, oricât oțet sau clor foloseai să o îndepărtezi. Iarna dârdâiai de frig în casă, vara de topeai de căldură. Era și o glumă tristă pe temă, în două forme, una mai blândă, alta mai radicală:
„Afară-i frig, în casă-i frig, deschid fereastra larg și strig: Îți mulțumesc, Partid iubit, Că ne-ai (m-ai) călit!”
sau
„Afară-i frig, în casă-i frig, deschid fereastra larg și strig: Îți mulțumesc, Partid iubit, Că ești condus de un tâmpit!”
Pe acest fond, evident că nu se punea problema ca „statul să pună flori, pomi etc.”. De altfel ar fi ușor de înțeles asta pentru orice om rațional, pentru că statul neocomunist de astăzi, prin primăriile locale, realizează o uniformizare șocantă: ca garduri, spații verzi, copaci etc. În Comunismul vechi, uniformitatea este și mai puternică (după cum se poate vedea chiar la blocuri!). Deci, dacă statul ar fi asigura „spațiile verzi” ale blocurilor, toate acele spații ar fi fost făcute la fel.
În realitate, în deșertul cenușiu al Comunismului, Românii se încăpățânau să fie gospodari! Se adunau și hotărau să planteze trandafiri sau panseluțe, gherghine sau lalele sau ce li se părea potrivit. Să pună plopi, „că cresc repede”, caiși, „că cresc repede și dau și fructe”, cireși, „că au flori frumoase și fructe gustoase”, tei, „că țin umbră și miros frumos și florile sunt și bune de ceai”, platani, „că se fac mari și țin umbră” ș.a.m.d. Să facă grad metalic de tipul ăla sau celălalt, pentru că e aproape uzina X ori fabrica Y și vecinul acela are o relație „ca să putem cumpăra gard”. Ori să facă „un gard mic din plasă de Buzău, că ne putem permite și se face repede și ușor”. Sau să pună gard verde, „că arată mai frumos și ține puțină liniște față de țipetele copiilor, mai ales pentru cei de la primele etaje”. Etc., etc.
Aceste spații verzi au transformat deșertul cenușiu alblocurilor comuniste într-un peisaj în care aveai pe ce să-ți și odihnești ochii. Dar ele nu erau ale Comunismului, erau ale Românilor. Ale Comunismului sunt cenușiul, sărăcia, foamea, boala, igrasia, blocurile…
Revenim (e pluralul politeții!) cu șirul Binele Comunismului, după al patrulea material al seriei. Aici redăm adevăruri despre Comunismul din România, cu nădejdea că îi vor feri pe unii de propaganda extremismului de Stânga (sau de orice altă orientare!).
Una dintre minciunile comune este:
„Era bine în Comunism că fiecare avea unde să locuiască.”.
Ai zice că până la Ceaușescu (maniacul mutării oamenilor în blocuri), Românii stăteau în masă în corturi, în peșteri sau sub cerul liber! Parcă vezi „hoardele” de Români dârdâind în frig, topindu-se în arșiță, că „nu le dădea nimeni case”. Și, iată, veni Comunismul să le ridice barbarilor din corturi, peșteri și de sub frunzare „locuințe”! Și, iată, Comunismul „a dat case oamenilor”! Această prostească și otrăvită închipuire este înghițită fără pic de gândire de mulți. Unii, bătrâni securiști, turnători, colaboraționiști, care oftează după arginții crimelor și trădărilor săvârșite. Alții, tineri prea puțin obișnuiți să cearnă ideile culese din familie, societate, internet.
Adevărul este însă că Românii au fost scoși cu forța din casele lor de Comunism, ca să fie închiși în pușcăriile numite blocuri. Rostul acestei mutări nu a fost „să se dea case Românilor”! Dimpotrivă, a fost să se ia casele și pământurile Românilor, iar aceștia să fie mutați în spații mici, în care nici pereții nu erau ai lor, unde putea fi supravegheat și ce spun, și ce mănâncă, și cu cine se întâlnesc, orice!
La curte, Românii aveau o bucată de grădină: creșteau acolo mărar, pătrunjel, usturoi, ceapă, morcovi, roșii, varză, ștevie și multe altele. Aveau ce pune pe masă, măcar cât de cât! Dacă era puțin mai mare curtea, și era loc și de ceva buruiană, se puteau crește și niște păsări: găini, gâște, porumbei, rațe, curci… Până la mijlocul anilor ’90 ulițele satelor încă erau pline de păsări; încă era greu să șofezi repede prin sate, că te pândea primejdia să lovești găini sau gâște sau curci sau rațe. Ei bine, așa erau ulițele satelor cu case. Căci acolo unde Comunismul le-a ras, înlocuindu-le cu blocuri, era gol, sărăcie, foame.
La fel era și în „satele orașelor”. Căci orașele erau împărțite în mahalale (în care stăteau mai ales străini, după fel sau amestecați între ei, ori și cu Români) și sate, care erau vechi așezări românești, cu rosturile lor. În „mahalalele românești”, cum li s-a spus mai apoi de intelectuali și administrație, fiecare curte avea cel puțin un pom: păr, sau măr, sau nuc, sau cireș, sau gutui, sau prun, sau alun, sau smochin, ce îi plăcea familiei. Multe curți aveau câțiva pomi. Cu fructele lor. Aveau și o grădiniță (pentru zarzavaturi), unele și o grădină (pentru legume). Și nu puține aveau găini, porumbei, gâște etc.
Altfel spus, o casă românească era o țărișoară în sine, cu resursele sale și libertatea sa. Asta a vrut Comunismul să nimicească! De aceea s-au ras casele și curțile oamenilor. De aceea s-au construit blocuri nesigure, insalubre, înghesuite, prost gândite, de multe ori prost construite. Ca să se ia Românului orice libertate!
De aceea au pus „faraonii Comunismului” zeci de mii de sclavi să construiască în nebunie blocuri. Blocuri construite din banii poporului, iar apoi plătite de poporul silit să se mute în ele de Comunismul care le furase și nimicise casele și curțile. Adică Ceaușescu nu a dat case ori locuințe, Comunismul nu a dat case ori locuințe. Că nu le-au ouat ei, nu le-au moștenit și nu le-au dat, din cuibarul sau moștenirea lor, pe gratis. Nu Comunismul sau Ceaușescu „a construit”: oamenii au fost siliți să construiască pușcăriile în care au fost mutați cu de-a sila, locurile de muncă forțată în care au fost obligați să se angajeze. Ca să fie, pentru totdeauna, sclavii sistemului.
Acesta este „binele” locuințelor comuniste, adică a blocurilor. De aceea orice Român care poate, se mută la casă. Pentru că blocurile sunt, în sine, pușcării mascate, gândite și construite ca atare.
Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea. Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!
O pildă mai veche este aceea a sarmalelor. După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post. Cele de dulce erau în trecut de două feluri:
cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carneade porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de viemurate, brânza și untul. În afară de daciculbrânză, celelalte cuvinte sunt din latină.
Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină (orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care au ajuns pe aici mult după ce s-au născut Românii este cel puțin ilogică).
Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali. La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc. Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme. Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz. Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.
Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească (?). Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi. Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”. Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin! Hai să vedem un exemplu!
De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turceascăherghelie. Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie. Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor. Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică. Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele. Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”. (Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)
Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești. Printre care și cu sarmalele. Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?
brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
curechi umpluți (denumire 100% latinească)
foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
perișoare (cuvânt de origine latină)
perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)
Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente. Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească. O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.
Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce? Pentru că,
1.Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).
2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clarcumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.
3.Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, devin tot mai mult asemenea Românilor,
4.Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce
5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor! Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult). Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,
6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.
Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!). WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.
Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.
Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare? Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față. Desigur, este o ipoteză.
Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți. Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Sarmale din foi de varză murată și carne de porc Foto: Mihai-Andrei Aldea
Din vechea bucătărie română. Uscata sau scoarța de fructe
În limba populară există mai totdeauna forme locale (regionalisme) chiar pentru noțiuni foarte răspândite. Și pentru uscată ori scoarță sau uscată/scoarță de fructe avem forme locale, de mai mică sau mai mare răspândire, precum:
coajă (de fructe/poame); în unele părți din Muntenia sau Oltenia, azi aproape nefolosită
cocă (de fructe/poame); încă folosită pe alocuri
pastă de fructe; o denumire improprie și mai nouă, dar destul de întâlnită
păsat de fructe/poame; denumire veche, dar mai ales pentru formele mai complicate ale acestor alimente (a se vedea mai jos)
pistil – cuvânt turcesc preluat în părțile ce au fost stăpânite de aceștia (mai ales în Dicia sau Dobrogea), azi aproape uitat la nivel popular, dar singurul întâlnit în dicționare (sic!)
poamă– la singular; mai ales în unele părți ardelene, încă folosit
pulpă (uscată) (de fructe/poame) – în felurite părți ale Românimii, încă în uz pe alocuri
scoarță(de fructe/poame) – denumire foarte veche, prezentă și în scrieri din prima jumătate a secolului al XIX-lea
scoarță dulce
terci de fructe uscat
uscată (de fructe/poame) – de asemenea denumire foarte veche, astăzi aproape uitată
uscată dulce – la fel
uscățeisau uscățel(de poame); o denumire veche, aproape uitată
uscățele (de fructe/poame); o denumire veche, de asemenea uitată
Dar ce este acest produs? În esență, exact ce spune denumirea pulpă uscată de fructe:
este un dulce românesc vechi, ce se făcea din pulpă de fructe/poame
Fructele folosite pentru uscata sau scoarțade poame sunt cele cu foarte puține grăsimi (și proteine). Adică nu intră aici alunele, nucile sau migdalele. De obicei nu se foloseau nici fructele cu multe semințe, precum murele sau zmeura – decât foarte rar. Totuși fragii sau căpșunele se mai adăugau în unele scoarțe (uscate), pentru aromă.
Coaja propriu-zisă a fructului se păstra doar dacă se dădea ușor prin strecurătoare ori se toca foarte ușor. De pildă, se păstra la unele mere, pere și gutui, dar la soiurile cu coajă tare (greu de mărunțit) se curăța. De asemenea se scoteau sâmburii sau cotoarele. Îndepărtarea cojii, mai ales la piersici, caise, prune etc. se făcea cu ajutorul apei clocotite și a unei strecurătoare – dacă era, din metal, dacă nu, de ce fel avea omul. Fructele se puneau în strecurătoare și se scufundau câteva clipe în apa clocotită. Apoi se puneau deoparte și se puteau coji mult mai ușor.
Cojite sau nu, fructele se sfărâmau, sau se hăcuiau, sau se pasau, ori se terciuiau, se zdrobeau etc. Am folosit toți acești termeni, întrebuințați local pentru a sublinia iarăși bogăția lexicală a limbii române. Și faptul că folosirea locală a unui cuvânt nu exclude folosirea altuia pentru aceeași noțiune. Revenind, se mărunțeau fructele (poamele) până când se făcea o cocă de (pulpă de) fructe sau, cum s-ar zice azi, o pastă de (pulpă de) fructe.
Coca de (pulpă de) fructe este temelia dulcelui pe care îl înfățișăm azi cititorilor. De la ea pleacă mai multe chipuri ale acestui dulce.
1)Scoarța/Uscata/Coca simplă (proastă) se făcea prin uscarea pulpei (și cojii, uneori, după cum am arătat).
a) Uscarea se făcea în tăvi (mari) de lemn ori tablă. Mai rar, se punea coca moale în unele forme (din lemn sau tablă), pentru a se scoate și pune în acea formă pe tăvi; dar numai dacă putea coca să țină forma. Uscarea se putea face întâi pe cuptor, ori în cuptorul stins, dar foarte cald, sau, dacă vremea era potrivită, la soare. Această uscare se făcea ca atare până se ducea destul de mult din apă.
b) Apoi se împărțea coca de fructe/poame în bucăți mai mici. Aceasta se făcea fie prin tăiere, în fâșii mai ales, dar și în pătrățele sau triunghiuri, fie prin folosirea unor forme.
c) Bucățile se înșirau pe sfoară și se puneau la zvântat deasupra cuptorului, în umbrare sau unde știau oamenii că se vor zvânta cum se cuvine. Apoi se punea la păstrat în pod, în celar sau în alt loc potrivit (alături de poame, adică de fructele uscate în felii, sau de alte produse). Astăzi se pot folosi și cutii din ceramică smălțuită, din metal sau plastic alimentar. De asemenea se așează în loc uscat și răcoros. Nu se pun la congelator, căci prin congelare pierd foarte mult din bunătățile (vitamine, enzime etc.) păstrate de uscarea sau coacerea blândă.
2)Scoarța/Uscata/Cocaîndulcită se făcea adăugându-se în coca de fructe îndulcitori naturali precum mierea sau zahărul/mierea de struguri (zis(ă) și must trezit, mai rar must tăiat). Mai târziu s-a folosit și zahăr rafinat (foarte nesănătos). După aceea urmau aceeași pași ca mai sus, de (pre)uscare și zvântare.
3) Scoarța/Uscata/Coca cu dulce și făină sau și cu ouă. Aceasta se pregătea prin prăjeală sau prin coacere, cu sau fără fierbere. Această scoarță se putea face și din nuci, migdale ori alune!
3.1.Scoarța/Uscata/Coca coaptă.
3.1.a.Plecând de la fructe. În această rețetă se pleacă de la terciul sau păsatul de fructe, în care se adaugă încet (cernut) făină și, dacă se dorește, ou (de obicei cam un ou la 500-700 g de păsat de fructe). Se mai pot adăuga, după gust, zahăr sau miere (ori must trezit). Unii mai pun un praf de scorțișoară sau ce miroase le mai plac. Făina se pune după fructe și după gust. Poate să fie de la o parte la zece părți de fructe până la o parte la trei părți de fructe. Dacă e mai mult se mai pune ou, sau chiar și puțină smântână (groscior) sau lapte, ca să nu iasă prea tare. Dar asta ține de fiecare. Aluatul se pune pe tavă și se bagă la cuptor la foc mic, lăsându-se până s-a uscat bine (fără să se înnegrească ori să prindă miros de afumătură sau arsură). Se taie în fâșii, pătrățele, triunghiuri, după plăcere. Acestea se atârnă pe sfoară, ca poamele (fructe uscate felii), ori se pot pune în cutii bine închise (din lut smălțuit, din tablă sau din plastic), în loc umbros și răcoros. La fel se face dacă se coc ori se taie după coacere în alte forme (ursuleți, iepurași, flori etc.).
3.1.b.Plecând de la făină. Se face un aluat cu făină, apă, miere sau zahăr, dacă se dorește și ouă, precum și puțină sare. În acest aluat se adaugă fructe pisate, dacă sunt alune, nuci, castane bune ori migdale; sau se adaugă păsatul de fructe făcut după cum s-a spus mai sus. Se potrivește de vârtoșenie cu făină, dacă e prea moale, cu must (de miere sau altul), cu lapte etc. dacă e prea tare. Se coace la cuptor după cum s-a arătat mai sus.
Aici făina leagă scoarța chiar dacă este din fructe (semințe) grase (alune, nuci, migdale, sâmburi de caisă, castane bune, semințe de in, mac sau cânepă etc.). La acestea se pune mai multă făină (și ou), și ca să lege, dar și ca să nu fie prea grasă uscata (scoarța/poama) și să se râncezească. La acest fel se adăuga adesea zeamă de lămâie (nu sare de lămâie!) și coajă de lămâie și/sau portocală, ce ajuta la aromă și mistuire. Scoarța/Uscata/Coca de „fructe/semințe grase” nu se păstrează mult, căci se poate râncezi. Ea se făcea de obicei iarna, ținându-se în celare sau pivnițe uscate (și reci). Iar până în primăvară se cam termina.
3.2.Scoarța/Uscata/Coca fiartă. Aceasta avea ca punct de plecare fructele, care însă se fierbeau. Începutul preparării seamănă foarte mult cu așa-numitele clei de fructe sau terci de fructe, redenumite mai târziu peltea sau marmeladă. Altfel spus, odată curățate fructele se fierbeau, adăugându-se miere sau must trezit (zahăr de struguri) iar mai târziu zahăr. Unii puneau și scorțișoară, alții și sângele-voinicului – plantă numită și mușcată de miros, miroasă, oreșniță (de miros), indrușaim sau indrușain, măzăriche de grădină, andrișea etc. (Lathyrus odoratus). Sau alte „miroase”, după plac. De aici începea o deosebire mare.
3.2.a. Întâi avem rețetele în care se pune făină deja în terciul de fructe aflat la fiert. Această făină fierbea astfel cu fructele și îngroșa terciul până devenea destul de gros ca să fie turnat în tăvi sau forme. Apoi se dădea la uscat sau, mai rar, la copt, după obiceiul local. După aceea, ca și mai sus, se tăia în fâșii sau în alte chipuri, bucățile se puneau pe sfoară ș.a.m.d.
3.2.b. Apoi sunt rețetele în care după ce se răcorea terciul de fructe fiert se adăugau alte lucruri, precum făină, ou sau chiar lapte, după gustul și priceperea omului. Astfel frământat și amestecat bine, aluatul se punea în tăvi și se cocea încet la cuptor. Urmau aceeași pași ca mai sus.
Din scoarță dulce cu clătite și/sau dulceață ori miere ori altele asemenea se puteau face și acele „plăcinte de praznic” pe care astăzi le numim torturi. Unele scoarțe erau făcute să fie mai moi, altele mai tari (crocante); de asemenea, erau de multe feluri după fructele întrebuințate. Se mai adăugau uneori poame sau fructe zaharisite. Uneori se făceau cuiburi, unse cu unt dulce, în care se puneau câteva picături de miere, sau bucăți de cireșe, vișine, piersici etc. cu miere. Ș.a.m.d. Am amintit aceste ultime rețete, ca să se vadă ce bogăție de produse gastronomice scoteau pe vremuri Românii (dar mai ales Româncele!) din fructe.
România Străveche - Ancient Romania 