Autor: Mihai-Andrei Aldea

ro: MIHAI-ANDREI ALDEA (n. 1973, Galaţi, România) este teolog (specializarea „Bizantinologie”, teza "Romanitatea Românilor şi Imperiul Roman de Răsărit", 1999), doctor în filologie (specializarea „folcloristică”, teza "Predestinare și liber-arbitru în basmul românesc propriu-zis. Motive narative: „călătoria inițiatică” și „frații gemeni”. Studiu de caz", 2013), doctorand în istorie, conferențiar, editor (suplimentul cultural al ziarului Flux din Chişinău, 2003-2004; Ed. Christiana, 2005-2010), publicist, poet ("Zboruri", 2005; ), romancier (Saga "Drumul spre Vozia" cu Vol. 1: "Cei trei și Pădurea cea Mare", 2008; ed. a II-a, 2009; ed. a III-a, 2015; Vol. 2: "Cei trei și luptele Deralei", 2015; este aşteptat pentru iunie 2017 Vol. 3: "Prin coline şi neguri!"), autor de studii de specialitate ("Tipologia călătoriei iniţiatice", 2007; "Zbor prin vâltoarea vremilor", 2007; "Lumina Adevărului. Un studiu ortodox asupra adventismului și altor secte apropiate", 2007; "Ortodoxia și artele marțiale", 2014), regizor și scenarist de filme de animație pentru copii (Prâslea cel Voinic și merele de aur, 2011; The Story of the Golden Apple, 2014), sportiv (a practicat, printre altele, atletism, judo și parașutism), filantrop. en: MIHAI-ANDREI ALDEA (n. 1973, Galaţi, România) is teologian (specialized in "Byzantinology", thesis "Romanitatea Românilor şi Imperiul Roman de Răsărit", 1999), Ph.D. in Folkloristics (thesis "Predestinare și liber-arbitru în basmul românesc propriu-zis. Motive narative: „călătoria inițiatică” și „frații gemeni”. Studiu de caz", 2013), Ph.D. candidate in history (University of Bucharest), editor (cultural appendix of "Flux" paper from Chişinău, Moldavia Rep., 2003-2004; Ed. Christiana, Bucharest, Romania, 2005-2010), publicist, poet ("Zboruri", 2005; ), novelist ("The Way to Vozia" saga, Part I "The Three and The Great Forest", a fantasy novel, published in English version in 2017; it is the translation after Romanian saga "Drumul spre Vozia" Vol. 1: "Cei trei și Pădurea cea Mare", 2008; ed. a II-a, 2009; ed. a III-a, 2015; in Romanian exists Part 2: "Cei trei și luptele Deralei" ["The Three and Derala's battles"], 2015 and in June is expected the Part 3: "Prin coline şi neguri!" ["Through hills and mists!"]), autor of scientific works (for English readers, "The Typology of Initiatory Journey (in the Romanian Folktales)" can be see on http://egophobia.ro/?p=10836), director and screenwriter for (children) cartoon movies ("Prâslea cel Voinic și merele de aur", 2011; "The Story of the Golden Apple", 2014), sportsman (athletics, judo and parachutism, mountain travels and other), philantropist.

Poezie. Demostene Andronescu

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Părtășie

Simt cum ceva îmi rupe din durere
Și-mi risipește grijile și teama
Ca pe-o perdea de nori o adiere:
Se roagă-n taină pentru mine mama.

Un val de duioșie mă-mpresoară
Și simt pentru o clipă iar fiorul
Atât de dulce de odinioară:
Iubita mea mă caută cu dorul.

Și câteodată-mi pare mai ușoară
Povara grea ce mă-ngenunche-n baltă:
Un gând trimis de undeva din țară,
De un prieten, pune umărul și saltă.

Demostene Andronescu

din Peisaj lăuntric, de Demostene Andronescu, Editura Fundației Sfinții Închisorilor, Pitești, 2014, ediția a III-a; Prefață : Un paradox binecuvântat de Claudiu Târziu, Postfață : Demostene Andronescu sau Vocația Mărturisirii de Răzvan Codrescu

Demitizarea istoriei. Adânciturile spadelor

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Demitizarea istoriei. Adânciturile spadelor

Unul dintre miturile prezente în istoriografia românească de astăzi este denumirea de sabie pentru spade.
Conform vechiului dicționar al limbii române realizat de marele român evreu Lazăr Șăineanu, ca armă spada este „sabie lată cu două tăișuri”. După Dicționarul de Neologisme 1986 (DN 86), spada este

„Armă albă (cu două tăișuri) cu care se poate tăia și împunge”.

Popular (ca să nu spunem mahalagesc) se presupune că spada ar fi o armă alcătuită dintr-o lamă lungă și foarte îngustă – precum rapierul sau floreta.
Această greșeală este preluată de realizatorii Micului Dicționar Academic 2010 care, total neștiințific, declară spada drept „veche armă de luptă formată dintr-o lamă de oțel lungă și îngustă, cu profil triunghiular…”; una dintre cele mai triste „definiții” ale spadei pe care le-am întâlnit
(căci spada nu este musai îngustă, putând să fie și lată, sau foarte lată, iar ideea că ar avea profil triunghiular este de-a dreptul jalnică).

În realitate, definiția cea mai corectă este cea dată de DN 86, regăsită și în Marele Dicționar de Neologisme din 2000.

Spada este o armă având ca element principal o lamă lungă cu două tăișuri.

Pe de altă parte, sabia este o spadă cu un singur tăiș.

Trecem aici peste alte greșeli ale unor dicționare.
Dar ne oprim la confuzia extrem de des întâlnită între spadă și sabie.
Căci în foarte multe lucrări literare, dar și în foarte multe lucrări de specialitate, se folosește ultimul termen atunci când este, de fapt, vorba de spadă.
De pildă, în loc de spada lui Ștefan cel Mare aflată la Istanbul se vorbește, absurd, despre „sabia lui Ștefan cel Mare”. Ca și cum arma, cu două tăișuri, ar avea unul singur.

Bineînțeles, dacă cei care fac asemenea confuzii ar fi jurnaliști, ar fi doar trist. Trist, pentru că ar arăta cât de proaste sunt școlile de jurnalism urmate (absolvite?) de aceștia. Trist, pentru că ar arăta cât de puțină cultură au, cât de puțin cunosc limba română. Și cum își răspândesc erorile prin materialele publicate.
Dar în clipa în care specialiștii fac asemenea confuzii, deja jurnaliștii devin mult mai de înțeles și de iertate. Iar situația devine tragică.
Pentru că înseamnă că nici specialiștii nu sunt în stare să consulte și confrunte dicționarele, ca să găsească adevărul!
Și să îl dea mai departe, așa cum le este datoria.

Am folosit în titlu expresia „adânciturile spadelor” ca pretext pentru a confrunta mitul despre „sabia cu două tăișuri” (= spadă).
Corect ar fi fost „adânciturile lamelor”.
Adică acele adâncituri sau șanțuri, de felurite lungimi, care însoțesc pe o parte sau pe amândouă, felurite arme albe: spade, cuțite, săbii.

Aceste adâncituri au fost poreclite „șanțuri de scurgere a sângelui”1.
O denumire beletristică pentru adâncitura sau scobitura lamei.
O denumire care este o gravă eroare științifică.

Adânciturile nu au, subliniem, nu au rostul de „scurgere a sângelui”. Pretenția că ar avea un asemenea rol este un mit livresc. El a apărut în secolul al al XIX-lea, la scriitori ce aveau prea puțină experiență de război în folosirea armelor albe2. Că este o idee total greșită se poate vedea din patru fapte clare:

  • armele de împuns3 nu folosesc asemenea șanțuri, având secțiune plină (cel mai des rombică – „diamant” – , dar și pătrată, cilindrică etc.); ori dacă ar exista rolul de „scurgere a sângelui” armele de împuns ar fi primele care ar folosi asemenea șanțuri
  • în nicio împrejurare comună pentru bătălii sau alte confruntări armate luptătorul nu stă cu arma în dușman așteptând scurgerea sângelui acestuia (și nu are timp pentru așa ceva);
  • pielea și carnea sunt elastice și tind să astupe șanțurile de pe lame
  • hemoragiile interne sunt mai primejdioase decât cele externe.

Toate aceste fapte sunt sistematic ignorate de către cei care preiau mitul utilității de exsanguinare a șanțurilor de pe lamă. Dureros este și că lipsește reflexul consultării literaturii de specialitate, unde lucrurile sunt foarte clare. Acolo se poate vedea limpede faptul că șanțurile de pe lamă sunt (cel mult) un mijloc de creștere a rezistenței lamei, iar deseori au mai mult rol estetic4.

Cu toate că există credința că adânciturile capătă exclusiv rol estetic la lamele scurte (sub 40 cm), studiile făcute de ingineri au dovedit altceva: orice lamă tratată corespunzător și la care se realizează corect un șanț central devine cu cel puțin 25% mai rezistentă decât este în lipsa acestuia (De Santis, 2017).
Ceea ce le face foarte folositoare și la cuțite (chiar dacă sunt mai scurte de 40 de centimetri).
De aceea adânciturile au fost practicate masiv inclusiv la arme de tăiere sau retezare, la care mitica „scurgere a sângelui prin șanțul lamei” nu s-ar fi putut produce nicicum.
Ceea ce dovedește, de fapt, că existența acestor adâncituri sau șanțuri ține de un nivel superior al procesului de producere a armei, al conceptului din spatele realizării armei. Nivel ce cuprinde atât eficiența cât și aspectul.

Ca ultimă dovadă a absurdității acestui mit amintim că spadele din așa-numitul Tip XVa Oakshott, destinat împungerilor sau străpungerilor, nu au adâncitura lamei (poreclită „canal de scurgerea sângelui”). Dimpotrivă, acest tip de spadă are o secțiune tip romb (numită „diamond” în engleză).
În același fel celebra armă misericorde, adică dătătoarea de milă, un jungher folosit de războinicii vest-europeni pentru „lovitura de grație”, nu are adâncitura lamei. Dimpotrivă, de cele mai multe ori are secțiune triunghiulară, romboidală sau pătrată. Cu toate că această armă era destinată înjunghierii. Deci dacă ar fi existat vreo eficiență practică a adânciturilor pentru înjunghiere, aceste arme – aceste junghere!!! – ar fi fost primele care să le aibă.

Aceste mituri tehnice – sau a-tehnice – pot să pară fără însemnătate.
Și totuși, existența și răspândirea lor arată o anume lipsă de obiectivitate, o anume lipsă se seriozitate profesională.
De care trebuie să ne ferim din răsputeri, căci poate foarte ușor să ducă la subiectivisme și mituri mult mai grave.

Pr. Mihai-Andrei Aldea

1 Termenul și ideea apar, din păcate, și la istorici și arheologi de foarte bună calitate. Și tind să se păstreze în ciuda literaturii de specialitate (scrisă de făuritorii de arme, de ingineri, de practicanți de arte marțiale cu arme albe etc.). Cu felurite pretexte ridicole…

2 O pildă este scriitorul francez Théophile Gautier (1811-1872), care a cunoscut războiul doar ca jurnalist în timpul Revoluției din 1848 din Franța. În romanul său Le Captaine Fracasse („Căpitanul Fracasse”) el folosește imaginea dură a canalelor/șanțurilor „de scurgerea sângelui” ca mijloc literar (pentru a da accente puternice portretului „profesioniștilor spadei”… sau crimei). Imaginea izbitoare a acestei pretinse utilități a canalelor din lamele lungi sau scurte se va răspândi în literatură, iar de aici va fi preluată nejustificat în literatura științifică.

3 Precum sunt rapierele, jungherele și altele asemenea.

4 Cităm surse specializate precum (Hrisoulas, 1991:55-60), (Hrisoulas, 1994:35-47), (Mickov, 2023) sau (Kelly, f.a.); precum producătorul A. G. Russell (https://agrussell.com/encyclopedia/f) ori producătorul Supreme Replicas (www.supremereplicas.com/en/productinfo/the-parts-of-a-sword) etc.

Rasismul american împotriva albilor. Cazuri

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe 1 Septembrie 2023 un infractor recidivist, Michael Allan, 34 de ani, a atacat o violonistă de 66 de ani din New York. Femeia făcea parte pe atunci din orchestra spectacolului The Lion King de pe Broadway.
Motivul atacului a fost pretins a fi… niciunul. Adică s-a pretins în instanță, iar instanța a acceptat, că atacul ar fi fost „la întâmplare”.
Din întâmplare, Michael Allan, vinovat de trafic de droguri, atacă polițiști și civili în New York. La data de 1 Septembrie 2023, înainte de atacul asupra violonistei, Michael Allan avea la activ 15 infracțiuni și „contravenții” (voi reveni). Ceea ce nu îl împiedica să umble liber prin New York. Asta pentru că, în New York, cei care au culoarea potrivită a pielii scapă extrem de ieftin. Mai precis, sunt „cercetați”, după care li se dă drumul. Credeți că e corect? Să vedem prin cazul atacului din 1 Septembrie.
Michael Allan a trântit femeia de 66 de ani la pământ, iar apoi a lovit-o repetat, până când a fost oprit. Încheietura femeii a avut zece fracturi. Pentru oricine are o idee despre ce înseamnă a fi instrumentist, pentru oricine are o idee despre cântatul la vioară, gestul este de o bestialitate fără margini. Și singura pedeapsă rezonabilă, proporțională cu gravitatea gestului, este muncă forțată pe viață.
Ca urmare, Judecătoarea Lumarie Maldonado Cruz i-a dat drumul în stradă fără cauțiune. Mai limpede, cererea Procurorilor de a i se impune lui Michael Allan o cauțiune de măcar 50,000 de dolari a fost respinsă. Cu tot lungul pomelnic de activități infracționale al lui Michael Allan.

Michael Allan; 16 infracțiuni, liber

Cazul Michael Allan este unul dintre sutele de mii de cazuri de acest fel din mai toată America democrată. Adică din mai toate zonele „albastre” ale SUA (cele controlate de Partidul Democrat).
Partidul Democrat a dezvoltat o politică ce include pedepse extreme împotriva albilor pentru nimicuri (printre care și exprimarea incorectă politic!), respectiv extremă îngăduință față de negri pentru infracțiuni grave (sau contravenții grave, voi reveni).
În New York s-a ajuns la situații în care infractori („contravenienți”, voi reveni) cu zece, douăzeci sau mai multe infracțiuni sunt sistematic lăsați liberi de sistem.
În unele locuri din SUA este deja legal să violezi dacă te declari transgender sau ceva similar (a se vedea un exemplu aici).
Dar poate cea mai dureroasă este incitarea la URĂ DE RASĂ practicată de Democrați.
Aceștia încearcă neîncetat să provoace atacuri ale negrilor asupra albilor, printr-o campanie de victimizare a negrilor absolut bolșevic-nazistă.
Iar practica este instituțională.

Deci, la întrebarea
Există rasism instituțional în SUA?
Răspunsul adevărat este

În SUA există un puternic rasism instituțional împotriva albilor și creștinilor.

Cine nu cunoaște această realitate se va uimi: Chiar există în SUA un puternic rasism instituțional împotriva albilor și creștinilor?
Da, există.
Despre ura și persecuția SUA împotriva creștinilor am mai vorbit. Acum mă limitez la observarea rasismului american împotriva albilor, și mai ales la observarea rasismului instituțional al SUA împotriva albilor.
Legi precum cea concepută în New York de Carl Heasties și Andrea Stewart-Cousins au construit și construiesc o lume în care infractorii negri scapă nepedepsiți, sau cu pedepse ridicole, pentru crimele lor. În timp ce albii au ajuns să tremure de frica de a fi declarați rasiști. De la furturi din magazine la violuri și crime, șirul de infracțiuni (și contravenții, voi reveni) cu care negri scapă extrem de ușor pare nesfârșit.
Da, există și o creștere a rasismului instituțional împotriva asiaticilor. Asta pentru că asiaticii, în uriașă majoritate, refuză victimizarea promovată de Democrați și muncesc cinstit, ajungând în poziții foarte bune. Această minoritate (ce cuprinde, bineînțeles, mai multe minorități) contrazice discursul Stângii despre pretinsa „supremație albă instituțională a SUA”. Însă deocamdată rasismul instituțional democrat împotriva asiaticilor tinde să se limiteze la excluderea de la privilegiile (și drepturile) minorității negre.

Și pentru că tot am vorbit despre contravenții, să amintim faptul că în foarte multe locuri Democrații redefinesc infracțiunile (mai ales dacă sunt frecvent săvârșite de rasa preferată) drept „contravenții”. Am mai vorbit despre acest lucru, așa că nu mai revin aici.

Închei rândurile de față cu alt exemplu de rasism sistemic, instituțional, împotriva albilor și creștinilor: Administrația Aviatică Federală din SUA (FAA – Federal Aviation Administration) a hotărât scăderea numărului de bărbați albi angajați ca piloți.
Adică Administrația Aviatică Federală a SUA introduce criterii de rasă și de gen pentru un post în care competența este vitală (în lipsa ei moartea pasagerilor și echipajului fiind foarte probabilă!).
Acțiunea este rasism în stare pură. La nivel federal!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre extremismul religios grecesc (III)

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

prima parte aici
a doua parte aici

Partea dinainte s-a încheiat cu o întrebare către Grecofili:
Ați auzit despre Mucenicii Atanase Papanace și Haralambie Balamace și cei împreună cu dânsul?

Totdeauna răspunsul este „Nu, nu am auzit!”.

Sfântul Sfințit Mucenic Atanase Papanace a trăit în secolul al XIX-lea și până la 1906.
El a slujit ca preot pentru Românii din Macedonia.
Acești Români erau îndepărtați de Biserică din pricina grecizării ce se făcea prin ea. Părintele Atanase a promovat însă, în locul grecismului, trăirea Credinței, cu demnitate și răspundere. Acest lucru a atras pe mulți și a dus la întărirea credinței în sufletele multora.
Ca urmare, ierarhia grecească a ajuns să îl numească pe Preotul Atanase Papanace și iconom stavrofor (cel mai mare rang pentru un preot de mir), dar și protoiereu peste șaptezeci de biserici. Desigur, s-ar fi cuvenit să fie uns episcop, dar fiind Român nici nu s-a pus problema.

Părintele Atanase Papanace a dovedit o bună cumpănire și un discernământ apostolic.
Astfel, a sprijinit (inclusiv financiar) școlile de limbă greacă, română sau bulgară, astfel încât fiecare să poată studia în limba sa (ori în cea pe care o dorește).
Dacă acest lucru i-a adus respectul populației și dragostea lui Dumnezeu, a atras și ura Grecomanilor (Grecofonilor).
Aceștia, fiind eretici etnofiletiști, adepți ai doctrinei eretice a lui Cosma Etolul (care spunea că Dumnezeu nu vorbește în română decât cu Satana și îi blestema pe cei care se roagă în română), voiau să impună tuturor „sfânta limbă grecească”.
Amintim că pe atunci Grecia nu stăpânea decât sudul Tesaliei și alte teritorii și mai sudice, Epirul și Macedonia fiind, teoretic, în afara autorității ei. Dar acolo unde Grecia nu ajungea oficial, ajungea prin Patriarhia de Fanar („Constantinopole”), care a acționat de sute de ani ca un instrument al Grecismului.
Ca urmare, această instituție sprijinea acțiunile de grecizare, atât direct prin clerici, biserici, mânăstiri, școli bisericești etc., dar și prin sprijinirea terorismului etnic grecesc.

Acest terorism, despre care în România este practic interzis să se vorbească, a făcut zeci de mii de victime printre Români, Albanezi, Bulgari etc.
Una dintre victime este Mucenicul Atanase Papanace.

Furioși că acesta slujea în limba română într-o parohie de Români (deci nu de Greci!), teroriștii greci au organizat o acțiune de eliminare a lui.
Părintele Atanase Papanace slujea la Biserica Sfânta Maria din Beria/Veria, oraș macedonean format în covârșitoare majoritate din Români (pe atunci; astăzi este masiv grecizat).
Trei echipe de teroriști greci l-au așteptat pe drumul către biserică, fiind duminică și știind că avea să vină, în ciuda vârstei, la Sfânta Liturghie (pe 5 Noiembrie 1906).
Atât Grecii care îl respectau pentru credința și bunătatea lui, cât și alții care aflaseră de acțiune, au încercat să îl oprească de a se duce la slujbă.
El a plecat la Sfânta Liturghie zicând:
„Eu nu mă las intimidat de Greci și o să merg la biserică spre a sluji în limba aromânească. Dacă Grecii sunt hotărâți să mă omoare, aceasta o pot face oricând și în alte împrejurări. Să aveți grijă să îmi luați corpul ca nu cumva grecii să-mi ieie capul și să-l batjocorească!”
Într-adevăr, teroriștii greci l-au împușcat pe stradă, în centrul orașului Veria (Beria), în drumul său către biserică.
Ucis de ereticii greci etnofiletiști, în drumul său către slujirea Sfintei Liturghii, Atanase Papanace s-a adăugat nenumăraților martiri pe care i-a dat Neamul Românesc de-a lungul istoriei.

Însă crima aceasta îngrozitoare, făcută după învățătura ereticului Cosma Etolianul (Etolul) și cu binecuvântarea Patriarhiei de Fanar, este întrecută în răutate de martirizarea Părintelui Haralambie Balamace și a celor împreună cu dânsul!
Ca o trebuincioasă lămurire, să amintim despre Anarți: aceștia au fost teroriști greci, binecuvântați de Patriarhia de Fanar (”Constantinopole”) și feluriți ierarhi greci din Grecia și Imperiu Otoman, după învățăturile lui Cosma Etolul, să impună Grecismul în Tesalia, Epir și Macedonia prin forță. Prin mitele și influența Patriarhiei Fanariote și a rețelei sale de ierarhi și clerici etnofiletiști s-a câștigat sprijinul administrației turcești pentru acțiunile Anarților. Pretextul a fost că Românii, Macedo-slavii, Bulgarii și Albanezii ar vrea să sfărâme Imperiul Otoman, în timp ce Grecii… i-ar fi vrut binele!
Evident, pretextul era absolut absurd, însă în diplomație (să ținem minte!) contează argumentele subtile din spatele pretextului: în acest caz, felurite mite, șantaje etc.
Pe scurt, diplomația grecească a Patriarhiei de Fanar a obținut cel puțin acordul tacit al autorităților turcești pentru Anarți, dacă nu chiar sprijini direct!
Iar acești Anarți, din secolul al XIX-lea până la Războaiele balcanice, au tot terorizat, ars, bătut, ucis etc. în numele Elenismului și al ”Sfântului” Cosma Etolianul!
Acești Anarți au atacat în 1905 (pe 2 August) Biserica Sfânta Maria din Pleasa (Județul Corița/Corcea) și au ars toate cărțile de slujbă, Biblia etc., pentru că erau în limba română.
Demența eretică a acestui act, 100% identic practicilor extremiste ale Inchiziției Catolice, nu a fost un caz izolat (lucru asupra căruia voi reveni mai jos). Și, pentru Românii din Pleasa, a fost doar o parte a martirizării la care au fost supuși de extremismul religios grecesc.

Născut în 1850 în Pleasa („Plasa”) din Județul Corcea/Corița, Epir (azi în Albania), Haralambie Balamace (în altă grafie, Balamaci) făcea parte din Neamul Fărșeroților. Aceștia se socotesc urmașii Romanilor și Tracilor, trăgându-și numele din localitatea Farsala, și își spun Rumâni, fără a-ul inițial din alte dialecte românești sudice (Caragiani, 1929:4-5 ș.u.).
Acești Fărșeroți sunt numiți de Anastase Hâciu (1890-1953) „Rasa cea mai curată de aromâni”, pentru că limba lor are cea mai mare latinitate, cea mai mică influență grecească, slavă ori albaneză dintre dialectele locale (din Epir, Macedonia, Tesalia etc.).
Pe 23 Martie 1914, în Postul Paștilor, Anarții au atacat Biserica Românească din Pleasa. Pentru „vina” de a fi slujit în limba română, Preotul Haralambie Balamace (Balamaci) împreună cu fratele său Sotir și alți doi Români din Pleasa sunt uciși în chinuri de Anarți. Au fost bătuți pe drum, legați de niște copaci de lângă Biserica Sfântul Ilie, bătuți cu patul puștilor ca să li se sfărâme oasele, scuipați, iar Părintelui Haralambie Balamace i s-au smuls fâșii de piele de pe el, într-o încercare de a fi jupuit de viu. Apoi au fost străpunși de zeci de ori cu baionetele.
Mitropolitul grec local și Patriarhia „de Constantinopol” au binecuvântat acțiunea și pe criminali. Inclusiv în numele învățăturii ”Sfântului” Cosma Etolianul.

Sfântul Sfințit Mucenic Haralambie Balamace
și cei împreună cu dânsul, îndată după martirizare
(fotografie preluată după Proiect Avdhela)

Până în ziua de astăzi în Grecia se pretinde că Anarții au fost niște ”eroi ai Greciei și Bisericii”, că faptele lor au fost ”mărețe și exemplare”. Așa învață copiii Greciei despre aceste crime, așa învață până și urmașii Românilor martirizați de Anarți. Cu binecuvântarea extremismului etnico-religios grecesc.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Icoana împotriva chipurilor cioplite (II)

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Am reluat Învățătura lui Dumnezeu despre icoane, arătând, iar, că Dumnezeu a poruncit să se facă icoane, de asemenea că Moise a făcut icoane, după porunca Domnului, iar Dumnezeu le-a sfințit (împreună cu Cortul Făgăduinței).

În alt cuvânt arătasem și că icoanele au însoțit Biserica lui Dumnezeu neîncetat, de la Venirea Domnului până astăzi.

Pe de-o parte, Apostolii au avut icoane în chiar chipurile Templului, care încă strălucea în vremea în care Mântuitorul îi învăța.
Pe de altă parte, numeroase simboluri creștine, inclusiv ceea ce astăzi numim icoane, au fost folosite chiar de Apostoli și ucenicii lor.
Obiectele creștine sfințite apar și în Noul Testament, mai ales când sunt ieșite din comun, așa cum sunt ștergarele sau șorțurile ce, sfințite de Apostoli, se puneau peste bolnavi (Fapte 19.12; 5.14-16).

Dar ca să nu reluăm acestea, să ne oprim la întrebarea

Care este deosebirea dintre icoană și idol?

Foarte pe scurt,
icoana este un mijloc de legătură între oamenii din această lume și făpturile cerești – îngeri, sfinți, Treimea Sfântă.

Pe de altă parte,
idolul este orice creatură sau lucru (creat) care este pus(ă) în locul lui Dumnezeu sau al sfinților Săi.

Mai pe larg, să luăm cazul unor sfinți precum marele Nicolae, Fecioara Maria sau Ștefan cel Mare.
Având o icoană a unuia dintre ei, Creștinul se urcă, prin ea, la acești sfinți.
Orice Creștin sărută icoana Sfântului Ierarh Nicolae ca pe acesta să îl sărute, nu obiectul, care slujește ca mijlocitor. Orice Creștin se roagă la Icoana Fecioarei Maria ca Fecioara Maria să îl asculte, nu icoana, care este mijlocitoare rugăciunii, nu ținta rugăciunii. Orice creștin cinstind icoana Sfântului Ștefan cel Mare îl cinstește pe Domnitorul mărturisitor și jertfitor, acum aflat în ceruri, iar nu obiectul ce este folosit a mijloc de trimitere a cinstirii.

Pe de altă parte, idolul este o făptură sau un obiect căruia i se atribuie divinitate în sine.
Prin aceasta se deosebește și de sfânt (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, deci nu este izvor de har prin sine). Și se deosebește și de icoană (care este izvor de har deoarece primește har de la Dumnezeu, direct sau prin sfinții Săi ori prin îngerii Săi; oricum, niciun Creștin nu crede că icoana are har prin sine).
Astfel, idolul primește din partea oamenilor cinstire ce nu i se cuvine – fie că ar trebui îndreptată către sfinții sau îngerii lui Dumnezeu, fie că ar trebui îndreptată de-a dreptul către Acesta.
Printre idolii cei mai răspândiți de numără banii, puterea/poziția socială sau puterea/poziția politică, frumusețea fizică, puterea fizică, puterea de reținere (memorare), plăcerea sexuală, plăcerea mâncării, plăcerea beției, celebritatea și multe altele. În ultimul secol s-a răspândit idolatrizarea unor oameni pentru motive absolut minore (precum unele performanțe sportive sau artistice).
Așa numiții „zei” ori idoli sunt materializări ale idolatriilor de acest fel, sau ale altora asemenea. Ceea ce înseamnă că idol poate deveni orice sau oricine este țintă a idolatriei, adică a unei cinstiri exagerate, necuvenite, nedrepte.

Existența reprezentărilor din Templu sau Cortul Făgăduinței a fost posibilă pentru că nimeni nu se gândea să idolatrizeze aceste reprezentări.
Existența icoanelor în Biserica lui Dumnezeu este, dincolo de alte rosturi duhovnicești, o școală de cinstire dreaptă (ortodoxie), de înstrăinare de idolatrie.
Folosind icoanele ca mediu pentru cinstirea dreaptă a sfinților, îngerilor și, mai ales, a lui Dumnezeu, Creștinul se imunizează împotriva idolatriei.
Căci este extrem de greu ca cel care folosește icoana ca mijloc de legătură cu Cerurile să creadă în puterea unui idol, să accepte idolatria.
Dimpotrivă, iconoclastia este o poartă largă spre idolatrie sau ateism: în lipsa mijloacelor de legătură cu Cerul omul este înclinat fie să își construiască idoli, fie să nege însăși existența Cerului (sau cel puțin posibilitatea legăturii cu Acesta).

Prin dreapta cinstire a icoanelor – ca mijloc de legătură cu Cerurile – Creștinul măcar intuiește, dacă nu înțelege, legăturile dintre material și duhovnicesc, dintre pământesc și ceresc, dintre aici și dincolo.
Intuirea – și cu atât mai mult cunoașterea! – mărginirilor materiei (și materialului) naște smerenia; ajută la înțelegerea neputințelor omenești și a necuprinsului Dumnezeirii. Se întărește astfel dorul de Cer și ascultarea de Dumnezeu.

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul Adevărului, Care pretutindenea ești și toate le plinești, Vistierul bunătăților și Dătătorule de viață, vino și Te sălășluiește întru noi, curățește-ne de toată întinăciunea, și mântuiește, Bunule, sufletele noastre!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea