„Coceam cartofii şi ne hărţuiam la gura celor două sobe din bordei. Eram prea mulţi şi cartofii se amestecau în spuză; era necesară o întreagă contabilitate pentru păstrat ordinea aici. Cartofii îi mâncam aşa, pe jumătate cruzi, pe jumătate copţi. Nu vedeam altă ieşire.
Dar Niţă Hilchi avea altă părere. Născocitor de la natură, făcuse aici multe năzdrăvăni, din te miri ce. Printre altele, două ceasuri numai din lemn şi tinichele, care mergeau ca nişte cronometre. Ruşii de la poartă îşi controlau ceasurile după orologiile lui Niţă. Tot felul de opaiţe, pomenite în preistoria dacilor, le-a reactualizat Niţă pentru nevoi locale. Aşa că, tot el trebuia să găsească o soluţie pentru coacerea cartofilor.

Într-o sâmbătă dimineaţă, în bordeiul 14, într-un grup restrâns, Niţă declară: „Am găsit soluţia. Haideţi după mine.” Şi-am pornit după el. Afară, în unchiul de către apus al lagărului, erau vreo trei bordeie, încercuite cu sârmă ghimpată. Când venea un nou lot acolo îşi făcea carantina.
Ajungem acolo, ne ferim de privirile rusului de la prepeleac şi-l auzim pe Niţă: „Rupeţi câte un metru de sârmă şi apoi, pe căi răzleţe, întindeţi-o la bordeie.”

Adunaţi la gura sobei, executăm poruncile lui Niţă: „Aşa, scoateţi ghimpii. Bine. Întindeţi sârma. Ştergeţi-o bine cu o cârpă, întocmai! Acum faceţi un cerc”, îl vedem pe Niţă că trece sârma printr-un cartof, apoi prin altul şi până la urmă se înşiră vreo 30 de cartofi, bine spălaţi. Noi facem la fel.
– Ascultaţi, zice Niţă, ăsta-i colier pentru balul de la Opera Mare, aţi înţeles?
– Am înţeles – răspundem noi atenţi.
– Şi ce facem cu el? întrebă Sandu Muscă, intrigat.
– Ce facem cu el? Îl punem la gât şi ieşim la plimbare pe aleea principală. Înţeles?
– Nu! răspunem noi în cor.
– Bine, haideţi după mine; luaţi două bucăţi de fier mai lungi şi să ieşim.

Afară bate crivăţul şi din pădure vine întunericul. Niţă ia o bucată de fier şi un colier. Noi, tăcuţi şi zgribuliţi, îi urmărim fiecare mişcare. Niţă se urcă cu greutate pe bordei, se opreşte lângă coş, aşează bucata de fier pe coş şi apoi înşiră pe această bară, atârnând înăuntru, colier după colier. Trece la al doilea coş şi figura se repetă.
– Haidem în bordei, vom vedea noi ce-am putut realiza cu asta!

Peste o jumătate de oră, Niţă ne face semn din sprânceană, invitându-ne să vedem ce-i cu cartofii.
Fierul frige la mână, colierele frig, crivăţul îţi taie respiraţia.
– Intraţi în bordei, zice Niţă: luaţi o cârpă curată şi frecaţi fiecare cartof, până se duce coaja arsă. Apoi, poftă bună!
Ce bucurie pe noi! Ce plăcere rară! Cartofii abureau şi răspândeau în boxe un miros plăcut de brutărie braşoveană. Bine copţi, rumeni, delicioşi. Ne lipsea untul.
– Trăiască Niţă, ura, ura!…
Niţă, mulţumit, ronţăie zâmbitor un cartof rotund şi neted, ca o piatră de râu.

Toate conflictele de la gura sobelor au încetat. Patentul lui Niţă a fost furat de toate bordeiele şi de toate naţiile. Noi i-am răsplătit patentul cu un cartof. […]”

Preot Dimitrie Bejan, Amintiri din captivitate. Oranki

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă