Etichetă: terorist

Teroristul care a vrut să-l asasineze pe Donald Trump. Câteva întrebări

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Teroristul care a vrut să îl asasineze pe Președintele Donald J. Trump este (acum mortul) Thomas Matthew Crooks, activist ANTIFA.
Ce este ANTIFA, întrebați?
ANTIFA este o organizație teroristă fascistă, adică de Extremă Stânga, ce pretinde că ar fi… anti-fascistă. Deși aplică 100% ideologia și metodele Fascismului.

ANTIFA Thomas Matthew Crooks a folosit o metodă tipic teroristă: infiltrarea în Partidul Republican pentru a ajunge la Președintele SUA, Donald Trump, și a-l ucide.
Nu că a fost greu: s-a înscris pe listele Partidului Republican drept membru și a putut intra la mitingul din Butler.
Cu o pușcă!

Acum, dincolo de evidenta implicare a unor oameni cu pregătire în organizarea atentatului, se pun câteva întrebări:

  • Cum de nu a fost verificat un cunoscut agent ANTIFA ca Thomas Matthew Crooks la înscrierea în Partidul Republican?
  • Cum de forțele de ordine l-au lăsat să intre cu o armă la un miting politic?
  • Cum de acoperișurile pe care s-au plimbat erau libere, când amplasarea forțelor de ordine pe acoperișurile din jurul unui asemenea miting este regulă elementară?
  • Cum de membrii forțelor de ordine nu l-au văzut (haida, de!) când s-a suit cu pușca în mână pe clădiri și când se plimba pe acoperișuri?
  • De ce atunci când a început să țipe la forțele de ordine acestea nu au acționat? Vorbim totuși despre un personaj scandalagiu și înarmat la un miting politic!
  • De ce lunetistul care l-a împușcat a așteptat să golească încărcătorul?

Ceea ce rămâne și este evident:

Politica de Stânga este o politică asasină. Totdeauna.

Cine are minte, pricepe. Cine nu, în zadar s-a născut.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Sfântul Andrei, un atac terorist şi Războiul vieţii

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Astăzi este 30 Noiembrie 2019, ziua Sfântului Apostol Andrei, Cel Întâi Chemat, Apostol al Românilor. Zi care, alături de 1 Decembrie, marchează o sărbătoare esenţială a Naţiunii Române. Şi, bineînţeles, a României.

Aş fi vrut ca această zi să fie pecetluită doar de bucurie şi înţelegere.
Însă în urmă cu mai puţin de un secol (de pildă în 1939, în 1940, în 1941, în 1942 etc., etc.) această zi era trăită în mijlocul unor încercări teribile. Război, ocupaţie, politicianism corupt, nesiguranţă (în multe feluri).
Şi totuşi bunicii şi străbunicii noştri au ştiut să facă faţă acelor încercări!
Au ştiut să se bucure de zilele de sărbătoare în ciuda răutăţii vremii.
Şi, în acelaşi timp, erau gata de luptă. (Cei mai mulţi dintre ei, nu vorbesc despre trădători.)
Mai ştim să facem la fel?

Suntem în mijlocului unui altfel de război.
Ieri, 29 Noiembrie 2019, a avut loc un nou atac terorist la Londra.
Un Mahomedan a atacat oamenii întâlniţi pe Podul Londrei.
Cinci oameni au fost înjunghiaţi, doi murind în urma rănilor.
Alţi oameni aflaţi acolo au sărit în luptă. Deşi dezarmaţi, au izbutit să-l facă pe teroristul mahomedan să se retragă.
Atunci când poliţia a sosit, a izbutit să-l împuşte pe terorist înainte ca acesta să declanşeze vesta cu explozibil pe care o purta.

Podul Londrei 01.pngPodul Londrei prezentat de Google cu semnul violenţelor de ieri

Suntem în mijlocul unui război.
Un război în care mulţi, foarte mulţi, dintre cei care pretind că religia lor este „religia păcii” sprijină terorismul.
Dacă un catolic sau un protestant săvârşesc asemenea gesturi, congregaţiile sau bisericile de care aparţin se grăbesc să mustre gestul, să se lepede de el, să sublinieze răutatea lui, străinătatea faţă de religia lor.
Dacă un mahomedan (musulman) săvârşeşte asemenea gesturi, reacţiile muftiilor, imamilor şi celorlalţi reprezentanţi ai cultului sunt aprobatoare; uneori public, alteori în inima comunităţii. Condamnarea propriu-zisă este extrem de rară, dacă nu lipseşte cu desăvârşire.
După care – conform legilor războiului de propagandă – vin să spună „nu ne judecaţi pe toţi după excepţii”.
Deşi acele „excepţii” se bucură de sprijinul majorităţii musulmanilor.
Deşi acele „excepţii” sunt sprijinite de marile state mahomedane (de la Algeria la Pakistan sau Indonezia).

Atacul de la Podul Londrei arată iarăşi cât de falimentară este politica imigraţionistă vest-europeană. Dar nimeni nu are curajul să spună lucrurilor pe nume!
Hărţile violului în Europa coincid cu hărţile deschiderii faţă de imigranţi musulmani. Cu cât sunt mai mulţi musulmani într-o ţară, cu atât creşte rata violurilor.
Până când ţara devine mahomedană. În acea clipă, rata violurilor raportate scade spre zero. Pentru că orice femeie care nu a fost violată de faţă cu cel puţin doi martori (preferabil trei) este din start văzută ca adulertină şi riscă pedeapsa cu moartea. Nu se practică analizele necesare spre a se constata violul, nu se caută administrarea altor probe. Religia musulmană prevede că femeia care spune că a fost violată trebuie să aducă martori. Şi nimeni în lumea islamică nu dă mărturie în favoarea unei femei violate. În cel mai bun caz o ajută pe ascuns, riscând foarte multe.
Creşterea fantastică a violenţelor şi violurilor proprţional cu imigraţia musulmană este trecută sistematic sub tăcere.
Faptul că ţări precum Franţa, Suedia şi Germania, fruntaşe la imigraţie, au un nivel fruntaş de violenţă – şi mai ales violenţă la adresa femeilor – este ascuns.
Tipic pentru un război de propagandă.

În atacul de la Podul Londrei esenţială a fost capacitatea de luptă şi autoapărare a oamenilor de pe stradă. Aceasta a făcut diferenţa între viaţă şi moarte!
Atunci când am arătat că învăţarea autoapărării, practicarea artelor marţiale (inclusiv tir, airsoft etc.) este esenţială am avut parte de nenumărate atacuri. Adesea abjecte şi violente… „în numele păcii” (exact după ideologiile sovietică şi musulmană!).
Una din cele mai aberante afirmaţii a fost că
„pregătirea de luptă şi practicarea artelor marţiale se justifică doar în caz de război„.
Că dacă începe războiul îţi mai dă duşmanul timp să te pregăteşti abia atunci!

„Ştiţi, domnilor duşmani, eu nu m-am pregătit de luptă, că sunt paşnic. Adică, de fapt, mi-a fost lene. Şi mi-a fost frică. Şi am preferat să toc banii la mall, la filme, jocuri şi fumuri, decât să mă chinuiesc într-un poligon de tir, într-o sală de antrenamente… Lăsaţi-mă şi pe mine, dacă tot atacaţi, măcar un an, doi, să mă pregătesc de luptă! Bine?„

Nebunia unei asemenea poziţii ar trebui să fie limpede pentru orice om normal.
Şi totuşi nu este aşa!
Nu avem atâţia Români în poligoane, săli de antrenament, cursuri de autoapărare, cât să zicem că măcar 10% din populaţie este pe calea cea bună!
Dimpotrivă, sunt locuri în care imigranţii (cu totul întâmplător majoritar musulmani) sunt mult mai mulţi la asemenea activităţi decât Românii.

„Ne apără Poliţia, Poliţia Locală, Jandarmeria!„

Visaţi frumos! Dar trăim în realitate, nu în vise!
Uitaţi-vă la Caracal, la şirul de fete răpite, violate, ucise. Ce instituţii publice le-au apărat? Chiar şi când o eroină ca Alexandra a reuşit să ia legătura cu autorităţile acestea au luat-o la mişto şi au condamnat-o astfel la torturi şi moarte. (Dacă nu cumva au comunicat cu răpitorul, ajutându-l direct, nu doar prin neglijenţă şi incompetenţă – care, iată, se dovedesc a fi, în asemenea funcţii, sinonime cu trădarea.)

Sfântul Apostol Andrei, al cărui nume înseamnă Bărbat sau Bărbătos (deci şi ca adjectiv, nu doar ca substantiv), a fost un adevărat erou.
El a îndrăznit cel dintâi să vestească Evanghelia la Sciţii extremişti, care nu o dată au ucis pe cei care încercau să le aducă altă religie.
Din Crimeea în Sciţia Mare, apoi în Sciţia Mică, el a vestit Evanghelia Sciţilor şi Geţilor de care, în aceeaşi epocă, se înspăimânta Ovidiu (exilat la Tomis, Constanţa de astăzi).
Ucis în chinuri în Patras, el a dovedit până în ultima clipă un curaj desăvârşit.

Cât de vrednici suntem de un asemenea Părinte?
Cât de vrednici suntem de eroii luptători ai lui Mircea cel Bătrân, Alexandru cel Bun, Vlad Ţepeş, Ştefan cel Mare, Mihai Viteazul?
Cât de vrednici suntem de eroii de la Plevna, Griviţa, Vidin, sau Valea Jiului, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Turtucaia, Muntele Cocoşilă etc.?
Cât de vrednici suntem de eroii eliberatori ai Basarabiei, de cei de la Odesa, din Munţii Crimeii, din Kuban şi Caucaz, de la Cotul Donului?
Cât de vrednici suntem de Rezistenţa Anticomunistă, declanşată de eroii din Bucovina, de Arnăuţoiu, Elisabeta Rizea, Gogu Puiu, Grupul Carpatin Făgărăşan, Generalul Aldea, Gavrilă Mihali Ştrifundă şi cei asemenea lor?
Vorbesc despre oameni care au luptat chiar şi când nu aveau nicio şansă, când ştiau că pierd, chiar şi după cei pierduseră…

Urmaşii Sfântului Andrei sunt cei care merg pe calea acestuia şi a ucenicilor lui.
Cei care ştiu să ducă Războiul Vieţii aşa cum se cuvine: cu tărie, cu bucurie, cu dăruire, cu trezvie, cu dragoste.
Pentru că acest război se poartă – de către cei buni – tocmai pentru a apăra cele bune: libertatea, dreptatea, frumuseţea, iubirea, adevărul.

Spunea Alexandru Dumas că primul reflex al omului care devine liber este să caute o armă cu care să-şi apere libertatea.
În Imperiul Roman însemnul primit de un fost sclav la ceremonia de eliberare era o spadă (scurtă), pentru că fiind liber avea dreptul la armă şi la a-şi apăra libertatea; şi familia; şi Ţara.
Cel care lasă în seama altora această misiune deja este sclav.
Să înţelegem: libertatea există doar la cei care sunt gata să trăiască şi să moară pentru ea.
Cei care nu vor să lupte neîncetat pentru libertate deja au pierdut-o.

Desigur, această luptă se poate da în multe feluri.
Nu e nevoie să fim toţi în trupele permanente – deşi nu ar strica să fim rezervişti.
Dar toţi putem învăţa cât ne îngăduie mintea şi fizicul despre autoapărare, despre supravieţuire, despre calamităţi, despre război.
Toţi putem încerca să învăţăm Istoria adevărată ca să ne ferim de propaganda distructivă.
Toţi putem încerca să luptăm să avem discernământ (în loc să ne credem automat infailibili); să învăţăm lucrarea creştină prin care ne ridicăm spiritual, căpătând o voinţă mai puternică, o conştiinţă mai trează, un discernământ mai mare, o înţelepciune mai profundă. Toate, arme fundamentale în Războiul Vieţii.

Să ne ajute Sfântul Apostol Andrei să înţelegem… şi mai ales să facem ceea ce trebuie!
La mulţi ani cu folos întru Înveşnicire!

Pr. Mihai-Andrei Aldea

sf-andrei-1-800

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. OBICEIUL COMUNIST

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

INVIDIOŞII TORŢIONARI ŞI DEMASCAREA. OBICEIUL COMUNIST

Era o practică obişnuită a Comunismului: se alegeau cei mai decăzuţi oameni din sat şi li se dădea puterea. Beţivul, violatorul abia ieşit din puşcărie, puturoşii, cei care iubeau furtul şi urau munca şi ceilalţi aflaţi pe asemenea linie – iată aleşii Partidului Comunist, cei care deveneau activiştii, propagandaştii şi aparatul de represiune comunist.
Aceştia erau şi demascatorii, cei care „demascau” pe duşmanii Comunismului. Şi cine erau „duşmanii Comunismului” (reali sau închipuiţi)? Erau

– chiaburii (oamenii obişnuiţi care prin muncă ajunseseră să aibă ceva cheag),
– popii (cei care mărturiseau Credinţa atât de urâtă de fanatismul comunist, care nu accepta altă religie decât cea comunist-ateistă),
– misticii (cei care îndrăzneau să trăiască şi mărturisească altă religie decât cea comunist-ateistă)
– legionarii (cei care voiau ca Românii să fie stăpâni în ţara lor şi să poată construi o civilizaţie română creştină),
– teroriştii (cei care se împotriveau terorii comuniste prin forţă),
– sabotorii (ţapii ispăşitori ai eşecurilor comuniste, de obicei aceia care se bazau pe munca lor, nu pe relaţiile comuniste – o mare crimă în ochii comuniştilor),
– cei cu tendinţe burgheze şi/sau capitaliste (cei cărora li se căuta nod în papură pentru a fi înlăturaţi),
– profitorii (cei care uitaseră să împartă cu şefii ce furaseră, ori care se realizau prin munca lor fără să dea şefilor dreptul, ori pur şi simplu prea invidiaţi de alţii)
etc, etc.

După cum se poate uşor vedea, în uriaşă majoritate aceşti „duşmani ai Comunismului” erau cei mai buni oameni ai României: cei cu adevărat muncitori, oamenii de cultură, cei care aveau o spiritualitate înaltă, cei care aveau curajul să se împotrivească ocupaţiei sovietice şi Comunismului etc. La care se adăugau cei care pierdeau în luptele interne ale Partidului Comunist, plus unele victime colaterale. Pe ici, pe colo, mai nimereau şi vinovaţi adevăraţi, cât să poată fi folosiţi ca „dovadă” că „Partidul face dreptate”… măcar la câţiva ani odată.

Toţi demascatorii lucrau la fel: după ordinele de Partid.
Când trebuia, demascarea se făcea pe neaşteptate: se trezea omul în şedinţa de partid – adesea o tristă formalitate plictisitoare în care se moţăia aplaudându-se la comandă – că este „demascat”, eventual de colegii şi prietenii în care avusese cea mai mare încredere.
Când trebuia, demascarea se pregătea public, aruncându-se bârfe, tot felul de acuzaţii murdare, lipsite de dovezi dar legate iscusit de câte un aspect real. Ceva de felul „X creşte un porc, deci s-a îngrăşat ca un porc din sudoarea poporului”. Ilogic, aberant, dar repetat de oamenii Partidului până devenea zvon, adică până începea să creadă lumea aberaţia. După care urma demascarea; cu consecinţele care urmau.
Fie într-un fel, fie în altul, demascarea era însoţită de INDIGNAREA „cetăţenilor cinstiţi”, aceiaşi invidioşi torţionari mai de fiecare dată, oameni ai urii, idioţi utili Partidului, la fel de inteligenţi şi corecţi ca cei care strigau lui Pilat „Răstigneşte-L! Răstigneşte-L!”. Şi la fel de fericiţi ca aceia să vadă oameni acoperiţi de insulte, chinuiţi, bătuţi, dacă se poate ucişi în chinuri.
Pentru demascatori una din cele mai mari plăceri ale vieţii era să arate cu degetul pe cineva şi să facă parte din corul ce arunca insulte asupra celui supus demascării – cu cât mai urâte, cu atât mai bine.
Pentru că toţi aceşti demascatori au suferit şi suferă de aceleaşi patimi cumplite, invidia fiind prima dintre ele şi din ea ieşind o ură animalică, dementă.

Comunismul a dat acestor invidioşi torţionari convingerea că sunt o rasă superioară, că ceea ce fac ei este „bun”, este „curăţirea societăţii de elementele negative” etc., etc. Faptul că Republica România mergea sub Comunism din rău în mai rău era privit de aceşti invidioşi torţionari drept vina „elementelor reacţionare”, a „legionarilor” (asta chiar şi după ce toţi legionarii putrezeau în puşcării), a „chiaburilor” (chiar după ce toţi chiaburii fuseseră băgaţi în lagăre sau puşcării, despuiaţi de toată averea, aduşi la sapă de lemn) etc. Oricum, vina nu putea fi a lor, a celor care demascau, a celor care bârfeau, a celor care sprijineau Partidul Comunist, a celor care ţineau religia comunist-ateistă şi imoralitatea ei.

Dacă ocupaţia sovietică şi Regimul Comunist instalat de aceasta au dat României nenumăraţi sfinţi, nenumăraţi martiri trecuţi prin prigoana ateist-comunistă, au dat însă şi nenumăraţi invidioşi torţionari, nenumăraţi colaboraţionişti comunişti. Şi dintre aceştia s-au ridicat cei care stăpânesc Republica România din Decembrie 1989 încoace, inclusiv cei care, exact pe linie comunistă, se erijează în „stâlpi morali” şi „demascatori”, exact ca în vechiul Comunism.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă