Cuvânt la Denia celor 12 Evanghelii – Mihai-Andrei Aldea

5, aprilie, 20185, aprilie, 2018 Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

crucea-manafului

[…]

Hristos a fost răstignit între cei doi tâlhari. Dar tâlharii, de obicei, nu erau răstigniţi de către Romani. Odată judecaţi şi osândiţi, erau puşi la muncă. Erau puşi să tragă la vâsle, pe galerele romane, erau puşi să muncească în mină, erau puşi să spargă piatră în cariere, să taie copaci în păduri sălbatice şi tot aşa. Era nevoie de oameni care să muncească, mai ales că erau şi lucrări grele, unde era trebuinţă mai ales de forţă brută. Şi, ca urmare, tâlharii erau puşi la asemenea lucrări. Când erau, totuşi, răstigniţi tâlharii? Când săvârşiseră fapte foarte grave! Când uciseseră femei şi copii, când făcuseră prea multe crime, prea sălbatice, sau acte şi mai bestiale, doar atunci ajungeau să fie răstigniţi. Deci tâlharii care erau de-a dreapta şi de-a stânga Domnului nu erau nişte răufăcători oarecare; erau oameni cu multe rele pe conştiinţă. Nu erau unii care, să zicem, făcuseră un furtişag şi fuseseră prinşi – pentru aşa ceva nu era nimeni dat la moarte, cu atât mai puţin răstignit. Nici măcar pentru o răzvrătire simplă împotriva Statului nu se ajungea la răstignire, ci pentru acelea în care erau omorâţi oameni, siluite femei, arse case şi alte clădiri, în care aveau loc mari distrugeri. Doar că cei doi nu sunt arătaţi ca răzvrătiţi, ci, după cum am amintit, ca tâlhari. Ceea ce înseamnă că erau nişte tâlhari vinovaţi de mari răutăţi, de vreme ce în loc să ajungă la galere, în mină sau carieră, fuseseră osândiţi la cumplita moarte pe cruce.
De ce amintesc aceste lucruri?
Pentru că vedem că aceşti oameni, aflaţi de fapt în afara societăţii, ştiau foarte multe despre Iisus!
Deci până şi asemenea oameni, care nu trăiau ca ceilalţi şi cu ceilalţi, care nu aveau de-a face cu lumea obişnuită decât pentru a plănui ceva rău, până şi ei ştiau cine este Iisus, ce învăţase Iisus!
Şi cel de-a stânga, batjocoritorul, ştia că Iisus este prooroc şi Fiul lui Dumnezeu, şi cel de-a dreapta, mărturisitorul, ştia aceste lucruri. Ştiau şi că este nevinovat, şi că arătase mari semne, că dovedise o putere uimitoare de a face minuni. Altfel tâlharul batjocoritor nu i-ar fi cerut să spună un cuvânt prin care să fie coborâţi de pe cruce; nici nu i-ar fi trecut prin cap că se poate aşa ceva! Dar ştia. Ştiau amândoi tot ceea ce era esenţial: că Iisus este profet, este Fiul lui Dumnezeu, este făcător de minuni şi Învăţător…

Vă daţi seama cât de cunoscut era Iisus atunci, de până şi tâlharii cei mai îndepărtaţi de societate ştiau cine este El şi ce învaţă?

Şi acum gândiţi-vă că arhiereii au avut neruşinarea să-L întrebe „Ce ai învăţat Tu în Templu?”
Ei, care se arată mai cunoscători ai Învăţăturii lui Christos decât Apostolii!
Ei, care se duc şi îi spun lui Pilat, „Ne-am adus aminte că amăgitorul Acela, pe când trăia, a spus că după trei zile va învia”!
Şi, cum bine spune un tropar, „dacă îl numiţi amăgitor, de ce aţi stat să-l ascultaţi?” Păi cine ascultă pe amăgitori? Nimeni! Îndată ce ai înţeles că este amăgitor nu-l mai bagi în seamă! Dar, iată, ei L-au ascultat pe Iisus cu cea mai mare grijă, până în ultima zi, cunoscând până şi cuvintele despre Înviere pe care Acesta le spusese Apostolilor!
Şi tocmai ei, care cunoşteau atât de bine spusele Domnului, au neruşinarea să-L întrebe, „Ce ai învăţat în Templu?”, adică în public, de faţă cu mulţimea! Ca şi când nici nu ar fi ştiut cine este cel adus la ei!

Dar ei nu au făcut asta pentru că voiau să mai asculte odată Învăţătura lui Christos; nici măcar pentru că îi căutau nod în papură în mod obişnuit. Pentru a-L învinovăţi aveau martorii mincinoşi, pe care deja îi pregătiseră. Şi care fuseseră învăţaţi cum să schimbe puţin din spusele Învăţătorului astfel încât să poată fi condamnat. Iarăşi se vede aici cât de bine cunoşteau arhiereii şi cărturarii Învăţătura Domnului!
Şi atunci de ce au pus această întrebare atât de ridicolă?
Au făcut acest lucru ca să-şi bată joc de El! Şi ca să se trufească ei. Ca să-l aşeze pe Iisus Domnul cu cei mărunţi, iar ei să se dea prea mari, prea grozavi pentru a fi ascultat spusele lui.
Era o batjocură, nu o întrebare sinceră, dreaptă. De aceea şi Hristos nu le răspunde.
Şi aici ni se arată ceva foarte neobişnuit… Christos nu le răspunde, ci zice: „Să spună cei care au auzit.” Nu spune cine sunt aceştia! Practic îi cuprinde pe toţi în cuvântul său. Toţi cei care fuseseră de faţă la propovăduirea lui, între care intrau şi slugile ce fuseseră trimise să-l iscodească, şi fariseii şi cărturarii trimişi să-l ispitească, şi arhiereii care vorbiseră cu El în Templu – deci auziseră spusele Sale! -, toţi! Şi, într-adevăr, toţi ştiau foarte bine ce învăţase Christos în Templu! „Iată, sunt de faţă cei ce au auzit, să spună ei!”, le răspunde Christos. Şi atunci, sluga arhiereului îi dă o palmă lui Christos!
Ştiţi cum se zice, când unul scutură haina şefului zicând „era să aveţi o scamă”? Aşa face şi această slugă. Îl loveşte pe Domnul zicând „Aşa răspunzi tu arhiereului?” Nu că Iisus ar fi zis ceva jignitor, dar ca să arate câtă grijă are să îl apere pe arhiereu. Şi Hristos ce face faţă de cel care i-a dat o palmă?
Îl întreabă: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce Mă loveşti?” (Ioan 18.23).
Subliniez aceste cuvinte, ca şi pe cele dinainte, ca să vedem câtă deosebire este între putarea lui Christos şi felul în care mulţi, sub influenţă sectantă, văd creştinismul.

Pentru că mulţi, din păcate, rătăcesc neştiind Scripturile, nici puterea lui Dumnezeu, dar învaţă pe de rost bucăţele din Scriptură, pe care le recită precum magnetofonul, dar fără să înţeleagă ceva din ce spun. Însă cu aceste citări orbeşti, pe mulţi îi înşeală. Pentru că, de pildă, mulţi cred că dacă Christos a spus „dacă cineva îţi dă o palmă peste obraz, întoarce-i şi obrazul celălalt” (Matei 5.39), asta înseamnă că trebuie să-ţi întorci capul într-o parte şi-n cealaltă, dacă cineva îţi dă palme, până oboseşte el sau se plictiseşte să te pălmuiască.
Aşa îşi închipuie unii – din nou spun, sub influenţă sectantă – că prin aceste cuvinte Christos ne-ar spune să transformăm obrajii noştri în sac de box pentru oricine vrea să se antreneze la pălmuit oameni. Că ei înţeleg foarte greşit acest cuvânt sau, mai bine zis, nu-l înţeleg, ci îl răstălmăcesc, ne arată Însuşi Hristos în această Evanghelie. Pentru că El nu acceptă umilirea pe care voia s-o încerce arhiereul. Nu! Nu se apucă să spună din nou toată învăţătura Lui. Dimpotrivă, El le răspunde cu un cuvânt care îi aşează la locul lor, care îi pune în situaţia cuvenită de inferioritate. Pentru că toţi ascultaseră cu mare grijă cuvintele Lui, toţi se holbaseră la minunile pe care le făcuse, ori ascultaseră însetaţi veştile despre aceste minuni. Iar acum, făcând pe grozavii în felul acesta şi încercând să-L batjocorească prefăcându-se prea mari spre a-L fi băgat în seamă, nu făceau decât să arate cât de mici la suflet sunt. Şi au simţit această micime a lor în faţa cuvintelor adevărului care le reaminteau ce făcuseră în realitate. Ceea ce a făcut din spusele atât de simple şi de drepte ale Mântuitorului o adevărată mustrare pentru ei, o mustrare şi o tulburare. Au fost puşi în încurcătură, pentru că propria conştiinţă i-a mustrat pentru teatrul jalnic pe care îl jucau. Şi de aceea sluga arhiereului a sărit, nu pentru că Christos ar fi zis ceva greşit, ci pentru că toţi se simţeau vinovaţi!
Ei, dar atunci când sluga loveşte, Mântuitorul nu începe să-şi întoarcă obrajii, nu începe să spună „Dă şi aici! Dă şi aici!”, întorcându-şi capul într-o parte şi în alta, cum îşi închipuie unii că ar trebui să facă cei care sunt creştini.
Iată, Christos ne spune altceva, chiar prin faptele şi cuvintele Sale! Christos nu întoarce fizic obrazul său, ca să fie lovit fizic. Christos se întoarce către sluga ce îl pălmuise şi o mustră. O mustră spunându-i: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?”
Ce să înţelegem aici? Că Mântuitorul îşi încalcă propria poruncă, de vreme ce nu întoarce obrazul celălalt aşa cum spun unii că trebuie făcut? Nici vorbă! Mântuitorul întoarce obrazul Său către celălalt, numai că este vorba despre obrazul inimii! Este vorba despre a nu urî pe cel care te-a lovit! „Dacă cineva te loveşte peste obrazul drept întoarce-i şi obrazul celălalt” nu înseamnă să întorci obrajii fizic, ci înseamnă că inima ta trebuie să rămână către el. Şi înseamnă că trebuie, în loc să te gândeşti să te răzbuni ori să-l pedepseşti, să te gândeşti dacă şi cum îl poţi ajuta să se îndrepte, să iasă din starea care îl face să facă rău.
Hristos, după cum am văzut, acest lucru face: îl mustră spre îndreptare! Spre îndreptarea lui, şi a altora. Nu-i spune „Nemernicule!”, „Satano!”, „Linguşitorule!”, sau alte asemenea cuvinte, pe care putea să i le spună chiar cu dreptate. Christos nu încearcă să facă dreptate, nu îl judecă şi îl osândeşte pe acest slujitor, ci îl mustră, îi mustră fapta, spre îndreptare. Îi spune: „Dacă am vorbit rău, arată răul. Iar dacă am vorbit bine, pentru ce mă loveşti?” Îl pune în faţa propriului păcat. Slujitorul ştia prea bine că Iisus nu spusese nimic rău, ştia că îl lovise cu nedreptate. Şi acum era aşezat în faţa propriului păcat. Astfel se putea îndrepta! Deci Domnul răspunde palmei peste obraz îndreptându-şi inima către cel care îl lovise şi încercând să-l ajute să se îndrepte.
Vedeţi? Cu totul altă lucrare decât o supunere din aceasta tâmpă, decât o întoarcere a capului dintr-o parte în alta, decât o transformare într-un sac de box. Este o deosebire uriaşă între gândirea simplistă, de origine sectară, şi gândirea creştină aşa cum Însuşi Domnul ne-o arată.

Aceeaşi deosebire uriaşă o vedem atunci când Petru scoate sabia.
Mulţi se opresc în Evangheliile în care Petru scoate sabia numai la ce le convine. Dar să citim Evangheliile în întregime! Christos îi spune lui Petru: „Bagă sabia în teacă!” Da, îi spune asta. De ce? Continuă Domnul „Căci cum să nu beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl Meu?” (Ioan 18.11). Şi adaugă: „Lăsaţi, până aici!” (Luca 22.51), ceea ce arată că Apostolii se pregăteau de luptă, iar El îi opreşte. Şi vindecând urechea pe care Petru o tăiase, îi zice acestuia „Întoarce sabia ta la locul ei, căci toţi cei ce scot sabia, de sabie vor pieri” (Matei 26.52). Ce arată Christos? Ce spune de fapt Domnul prin aceste cuvinte? „Nu te îngriji tu să scoţi sabia împotriva lor, căci după cum ei sabia au scos, de sabie vor pieri„! „Va avea grijă de asta Dumnezeu la vremea potrivită, nu trebuie să o faci tu acum.” De ce? „Acum nu este vremea potrivită, acum Eu trebuie să beau paharul pe care Mi l-a dat Tatăl!„

Observaţi că Iisus nu îl ceartă pe Petru că are sabie! Ar fi fost şi foarte ciudat, pentru că tocmai Hristos îi poruncise mai devreme să aibă săbii la el! El le-a spus: „Cine nu are sabie, să-şi vândă haina şi să-şi cumpere!… Şi i-au spus: sunt aici două săbii. Şi le-a spus: De ajuns este.” (Luca 22.36 şi 38) Erau de ajuns pentru ceea ce trebuia să se întâmple.
Deci Christos nu ceartă că există sabia, nu certă folosirea ei, ci folosirea ei într-o clipă nepotrivită.
El îi prevenise, dar Apostolii nu înţeleseseră. Atunci era vremea Jertfei, era vremea martiriului. Da, ucigaşii voiau să Îl prindă, însă şi El voia să se lase prins. Ei voiau să Îl batjocorească, să Îl chinuiască, să Îl ucidă, însă şi El voia să rabde toate spre a mântui omenirea. Nu era încă vremea să fie pedepsiţi ucigaşii şi complicii lor. Mai mult, printr-o lucrare tainică a lui Dumnezeu, unii dintre aceşti ucigaşi şi complici aveau să se pocăiască, să devină ucenicii Domnului şi să se mântuiască. Chiar şi în faţa chinurilor şi morţii Hristos îşi ţine faţa sufletului către ei, căutându-i pe cei care se pot îndrepta. De aceea opreşte pedepsirea lor.

Să ne amintim de legiunile de îngeri de care tot atunci vorbeşte Domnul (Matei 26.53), şi care ar fi folosit săbiile lor spre a-i ucide pe nelegiuiţi. Dar, din nou, nu era vremea pentru a scoate sabia, nu era vremea pentru pedeapsă; era vremea Jertfei.
Să ne amintim aici şirurile nesfârşite de sfinţi militari, sfinţi ce însoţesc istoria Bisericii din vremea Apostolilor şi până astăzi. Dacă ne uităm la acest puhoi de sfinţi, ostaşi ai lumii dar mai ales ai lui Christos, vedem că au ştiut foarte bine când să folosească armele şi când să se lase prigoniţi, nedreptăţiţi, ucişi. Au ştiut când să scoată sabia, şi când să se lase tăiaţi.
În toate pildele pe care le avem prin ei, ca şi în pilda purtării Domnului, vedem existenţa unei demnităţi care străbate smerenia creştină ca un fir călăuzitor. Atunci când smerenia nu are demnitate, atunci când smerenia devine anihilare a persoanei, când devine umilinţă tâmpă, ea nu mai este smerenie, de fapt, ci înşelare.
Smerenia trebuie să cuprindă în ea demnitate.
Demnitatea de Fiu sau fiu al lui Dumnezeu, demnitatea de oştean al lui Hristos, demnitatea de Creştin; de om care ştie în ce crede, ştie pentru ce trăieşte, pentru ce rabdă, pentru ce munceşte, pentru ce luptă, pentru ce moare.
Rabdă spre folosul celuilalt, dar şi spre mărturisirea Credinţei. Nu rabdă prosteşte, nu este sac de box, nu-şi întoarce obrajii „stânga, dreapta, stânga, dreapta”, aşa, aiurea. Nici vorbă de aşa ceva!

Există un film documentar despre pătimirile lui Iisus Christos, pe care la apariţia lui foarte mulţi intelectualişti l-au criticat cu scârbă, cu groază. „Vai, prea mult sânge, mult prea mult sânge!” Pe ei nu i-a deranjat „Rambo”, pe ei nu i-a deranjat nu ştiu ce film din cele cu masacre, cu organe zburând în toate părţile, cu valuri de sânge revărsate peste tot. Nu, pe ei i-a deranjat, i-a scandalizat, mai bine zis, „Patimile lui Hristos„, al lui Mel Gibson. Că este, după ei, „mult prea sângeros„. Păi, aşa a fost! Aşa au fost pătimirile lui Christos: foarte sângeroase! Aşa a fost! Din punctul acesta de vedere filmul este documentar. Ba chiar redă mai puţin decât a fost!
Pentru că biciuirea şi torturarea lui Hristos au durat câteva ore, din care în film nu se dă mai mult de o oră. O fi greu de dus această oră pentru cine priveşte, o fi greu de dus, cred asta. Dar e foarte puţin faţă de ceea ce a trăit, a experimentat, a dus Iisus Christos. E foarte puţin faţă de ceea ce I-a făcut lui Hristos omul, omul păcătos.
Însă, ceea ce îmi place mie, ca o sclipire de geniu duhovnicesc a lui Mel Gibson în acest film, este o scenă în care Iisus cade sub cruce. Şi se arată în film cum Maica Domnului se repede către El, încercând cumva să-L ajute, iar Acesta îi spune: „Mamă, iată, toate le fac noi!„. Cuvântul acesta, „Iată, toate le fac noi!” este biblic. Nu este din vremea Pătimirii, apare tocmai la Apocalipsă (21.5), ca un fel de concluzie finală. Dar este tocmai rostul Pătimirilor Domnului, este rostul Răstignirii, Morţii şi Învierii Domnului!
De aceea este pus acolo, în film, foarte bine! De ce? Ca să ne aducă aminte că în această zdrobire a lui Christos există un fir călăuzitor, un fir al demnităţii, că Domnul nu suferă degeaba, nu este zdrobit degeaba, nu suferă doar ca să sufere. El suferă ca toate să le facă noi! El suferă ca să mântuiască lumea! Suferinţa Lui are un rost.
Şi Crucea lui Hristos ne arată acest lucru: că atunci când suferinţa capătă rost – căci oricum lumea este plină de suferinţă -, ea devine mântuitoare! Dar ea trebuie să aibă un rost!

Oamenii care fug de Credinţă fug de Credinţă de frică. Le este frică să sufere pentru Christos. Însă şi în viaţa de toate zilele ei suferă foarte mult. Orice ar face, orice ar folosi, omul nu scapă de suferinţă; de aceea sunt şi milionari sau miliardari care ajung să se sinucidă, deşi după gândirea prostească a lumii ar trebui să fie scutiţi de suferinţă. Dar nu sunt, nimeni nu este. Lumea este un loc a suferinţei; orice ar face, oamenii tot suferă. Şi suferă fără Hristos. Şi este o suferinţă, să-mi fie iertat, tâmpă. Este o suferinţă stearpă, care nu rodeşte. Dar dacă oamenii au curajul să dea suferinţei de toate zilele un sens, să-L aducă pe Christos cu ei în suferinţă, atunci suferinţa lor va aduce rod, în ei şi în alţii, din jurul lor. Şi va fi mântuitoare.

[…]

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti

4, aprilie, 20185, aprilie, 2018 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

4. ADVENTIŞTI, MILENARIŞTI ŞI SÂMBETIŞTI

Adventismul este o erezie ce se prezintă în multe forme în lume. La noi cei mai răspândiţi sunt adventiştii sâmbetişti – aşa-zişi „de ziua a şaptea” – care sunt însă doar o latură a mişcării adventiste. Chiar şi aceşti sâmbetişti sunt împărţiţi şi ei în mai multe grupări, din care cele mai cunoscute sunt gruparea clasică născută de Ellen White şi gruparea reformistă, apărută după primul război mondial şi care şi ea este pe linia aceleiaşi femei mincinoase, care a înşelat nenumărate suflete.

Adventiştii propriu-zişi sunt de fapt milleriştii şi celelalte secte similare. Ei se caracterizează printr-o preocupare bolnăvicioasă pentru momentul venirii lui Dumnezeu la sfârşitul veacului, prin eforturile disperate pe care le-au făcut – şi mulţi le mai fac încă – de a afla ce nu se poate afla, adică data precisă a Judecăţii. Milleriştii au „găsit” – „călăuziţi” de ex-baptistul Henry Miller – în secolul XIX, că anul adventului – adică al venirii Domnului – ar fi fost, întâi 1843, apoi 1844. Ei au aşteptat în mod repetat venirea Domnului pe străzi sau pe acoperişuri, în haine albe. Dar fără nici un rost, desigur. Dezamăgirea a fost imensă. Crezând în mod ridicol în astfel de calcule mulţi naivi îşi vânduseră averile, dându-le fie conducătorilor sectei, fie altora, mai realişti ca ei. De aceea, multe familii au rămas într-o sărăcie lucie ca urmare a acestei rătăciri. Mulţi din cei amăgiţi au trecut la diferite culte, alţii au înfiinţat diverse secte – ca de exemplu Charles Russel, întemeietorul Iehovismului¹. Alţii au mers mai departe pe linia lui Miller. Dintre noii propovăduitori ai ereziilor adventiste unii au înţeles mai devreme, alţii mai târziu, că deşi a bate toba pe ideea de sfârşitul lumii e profitabil, e ineficient să stabileşti o dată precisă. Ei au rămas astfel, de un secol sau un secol şi jumătate, amăgind oamenii generaţie după generaţie că în timpul lor va veni sfârşitul lumii şi vor vedea cu ochii lor pământeşti Apocalipsa.

Dintre cei – puţini – care rămăseseră legaţi de ideile adventiste imediat după eşecul lui Miller, s-a detaşat o femeie, Hellen White. Deşi este scris în Sfânta Scriptură că femeia în Biserică trebuie să tacă, deşi este spus că femeia în Biserică nu are dreptul să înveţe pe alţii (I Cor. 14, 34-37), ea tocmai asta s-a apucat să facă, înfiinţând secta adventistă. Şi nu oricum, ci proclamându-se profetesă! Există destule contestări – din afara adventismului – la adresa aşa-zisului har profetic al lui Hellen White. Există şi răspunsuri justificative adventiste. Acestea, deşi pornesc de la pretenţie de obiectivitate, prezintă însă numai punctul de vedere adventist, fără cea mai mică oprire serioasă asupra celorlalte poziţii. Dar, pentru ca orice creştin cu discernământ să înţeleagă care este adevărul, este suficient să amintim două lucruri importante, din Sfânta Scriptură şi respectiv din viaţa lui Hellen White.

În primul rând, faptul că în Sfânta Scriptură femeia nu a avut niciodată rolul de călăuză duhovnicească, sau de conducere (indiferent de formă) a Bisericii!²

În tot Vechiul Testament, chiar femeile cele mai importante, cele mai vestite, au stat sub pecetea desăvârşită a supunerii faţă de Sfinţii Prooroci şi Legea lui Dumnezeu. Iar cele care au trecut peste această lege, au dus în păcat pe cei care au ascultat de glasul lor! În această ultimă stare au intrat Eva, soţia lui Adam, şi Mariam, soţia lui Aaron, care au dus pe soţii lor în mari ispite şi căderi atunci când şi-au uitat poziţia şi s-au ridicat mai presus de starea lor (Facerea 3, 1-24; Numeri 12, 1-15). În schimb, altă femeie, Estera, deşi ajunsă regină a marelui Artaxerxe (Estera 2, 17), asculta de înţeleptul Mardoheu întru totul, ca şi înainte de a fi regină (Estera 2, 20), şi s-a făcut astfel salvare neamului său şi lucrătoare a voii lui Dumnezeu (Cartea Estera).

De asemenea, în Noul Testament vedem acelaşi lucru. Căci ceea ce în Duhul Sfânt a spus Iată de acum mă vor ferici toate neamurile căci mi-a făcut mie mărire Cel Puternic (Luca 1, 48-49), Preasfânta Născătoare de Dumnezeu, nicidecum nu şi-a luat vreo funcţie în Biserică, deşi se învrednicise a naşte pe Însuşi Dumnezeu întrupat! Nici Fiul ei, Care a iubit-o atât de mult încât şi pe Cruce i-a purtat de grijă (Ioan 19, 26-27) nu i-a dat vreo funcţie văzută sau vreo preoţie în Biserică, nici ei şi nici unei alte femei. Mai mult, nici în Faptele Apostolilor, nici în Epistolele lor nu găsim vreun exemplu de femeie care să ocupe funcţie în Biserică mai mare decât cea de slujitoare (diaconiţă). Chiar şi de la fiicele lui Filip arhidiaconul, de care se spune că prooroceau (Fapte 21, 8-9), nu ni se păstrează nici un cuvânt, iar proorocia despre robirea lui Pavel o face proorocul Agav, trimis de Domnul în casa lui Filip (Fapte 21, 10-11).

Mai mult, în Noul Testament se şi vorbeşte despre rolul femeii în Biserică. Dar aceste cuvinte sunt de aşa natură încât trebuie să gândeşti cel puţin ciudat pentru a te încrede în „călăuzirea” lui Hellen White sau a altui personaj feminin de acelaşi tip. (Am amintit mai înainte de cuvintele Duhului Sfânt din Epistola I către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, dar cuvinte apropiate se găsesc şi la I Petru 3, 1-6, Coloseni 4, 18 etc.).

Cu toate acestea, şi în ciuda faptului că adventiştii pretind că „nu admit” sfinţii, cinstea pe care o acordă cuvintelor ei şi vieţii ei este exact genul de venerare fără discerământ pe care îl practică romano-catolicii faţă de cei pe care îi consideră sfinţi. Desigur, cu excepţia icoanei, deoarece adventiştii (încă) nu au icoane³. Această idolatrizare a aşa-zisei profetese Hellen White este foarte importantă pentru mentalitatea adventiştilor sâmbetişti.

A doua contestare ce se aduce lui Hellen White vine din marele număr de texte plagiate după alţi autori, fără cea mai mică menţionare. Cei interesaţi pot găsi comparaţii amănunţite între textele din Spiritul profeţiei şi Advent Herald, Tragedia Veacurilor şi Advent Harbinger, Manuscript Release şi Advent Shield etc care dovedesc limpede „copierea” aproape cuvânt cu cuvânt a unor texte milleriste (dar nu numai) în lucrările „inspirate” (cum le cred adventiştii) ale lui Hellen White.

Ambele contestaţii sunt, după cum am văzut şi vom mai vedea, adevărate. Dar alături de acestea sunt şi altele, asupra cărora nu mai insistăm acum.

Se vede astfel că Hellen White era o femeie răzvrătită împotriva rânduielilor dumnezeieşti şi sigură – fără sfătuirea cea mântuitoare – că „inspiraţia” ei e de sus. Totuşi considera necesar şi să o „completeze” cu texte „împrumutate” fără acordul autorilor şi fără mărturisirea împrumutului… Este limpede ce fel de călăuzire asigură ea celor care fac greşeala s-o urmeze.
Trecând însă peste acest sumbru personaj, să observăm că nici între neoprotestanţii şi protestanţii americani religia adventistă nu a fost socotită, până în anii ’50, ca religie creştină. Doar după ce doi cercetători americani, Grey Barnhouse şi Walter Martin, au declarat că Adventismul de Ziua a Şaptea „ar putea fi” considerat „nu un cult anti-creştin, ci doar o mişcare creştină oarecum heterodoxă (adică, ce se depărtează de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului)” unii dintre protestanţi şi-au schimbat opinia. Pentru cei mai mulţi însă, imaginea Adventismului de Ziua a Şaptea rămâne aceeaşi ca în vechime: cult străin de creştinism. Şi, de fapt, aşa şi este. Desigur, „depărtaţi de la doctrinele fundamentale ale Creştinismului” sunt toţi ereticii, nu doar adventiştii. Dar este foarte sugestiv pentru adâncimea rătăcirii adventiste faptul că nici măcar ceilalţi sectanţi nu i-au putut – şi, în majoritate, nici acum nu pot – să-i accepte ca religie „creştină”, deoarece caracterul anti-creştin al adventismului de ziua a şaptea este mult prea limpede.

Dar, dincolo de ce spun alţii, să vedem ce spun adventiştii despre ei înşişi. Şi să auzim întâi cum îşi mărturisesc propria apariţie, ca să vedem dacă sunt sau nu creştini:

„De la început, denominaţiunea Adventistă de Ziua a Şaptea şi-a anunţat poziţia după cum urmează: «Noi, subsemnaţii, ne asociem ca biserică, adoptând numele de Adventişti de Ziua a Şaptea şi angajându-ne prin legământ să păzim poruncile lui Dumnezeu şi credinţa lui Isus»”. (J. Loughborough, The Great Second Advent Movement, p. 352)

„Noi ne asociem ca biserică”!!!
„Ne asociem ca biserică”!!! Nu tu continuare a Bisericii întemeiate de Hristos, nu tu unitate cu primele veacuri creştine, nu tu legătură cu Duhul Sfânt şi Cincizecimea… „subsemnaţii, ne asociem ca biserică”! Cât de ridicol!

Oare cum sună aceste cuvinte în lumina Sfintelor şi Dumnezeieştilor Scripturi?
Oare se pot apuca nişte „subsemnaţi„ să formeze o biserică, să se asocieze ca biserică, adoptând un nume oarecare – fără nici o legătură cu Scriptura, de fapt – şi pretinzând că se angajează prin legământ să păzească nişte porunci şi o credinţă care vorbesc despre o Biserică întemeiată de Hristos⁴? Acea Biserică a fost întemeiată de Hristos în vremea venirii Sale în lume, iar după Înălţarea Sa la cer Duhul Sfânt o declara prin Sfântul Apostol Pavel Biserica Dumnezeului celui viu, stâlp şi temelie a adevărului (I Timotei 3, 15). Unde a dispărut această Biserică, stâlp şi temelie a adevărului, până la „asocierea” adventiştilor? Că, pe de-o parte, un stâlp trebuie să fie întreg, nu întrerupt, nu stalactită sau stalagmită, că atunci nu mai e stâlp şi nu mai poate susţine nimic (şi cu atât mai puţin adevărul). Iar pe de altă parte, nu a existat în istorie nici un cult care să aibă învăţătura de credinţă adventistă. Şi, de fapt, dacă citim Sfânta Scriptură, vom vedea că nici nu există vreo legătură între ei şi Hristos, decât prin faptul că Hristos a proorocit despre cei ca ei zicând: Mulţi se vor sminti şi se vor vinde unii pe alţii; şi se vor urî unii pe alţii. Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi (Matei 24, 10-11).

La fel sunt şi aceste grupări religioase, făcute de oameni după voia lor, iar nu întemeiate de Dumnezeu.

Oare Biserica este o „asociaţie” de oameni, formată de ei, când au vrut ei? Oare nu este „Trupul lui Hristos” zidit de Dumnezeu şi dat de Dumnezeu la plinirea vremii? Citiţi în Scriptură şi veţi vedea că pe Hristos nu oamenii (subsemnaţi ori nu) L-au adus în lume, ci Dumnezeu L-a dat cap Bisericii, care este trupul Lui, plinirea Celui ce plineşte toate întru toţi (Efeseni 1, 22-23). Şi atunci cum îi vom numi pe cei ce au pretenţia că se substituie lui Dumnezeu şi „se asociază” într-o aşa-zisă „biserică”? Cum vom numi pe cei ce pretind că respectă credinţa lui Hristos dar, după cum am văzut, o batjocoresc? Eretici sau sectanţi, desigur. Tot una e.

Dar faptul că este vorba de grupări omeneşti fără suport dumnezeiesc se vede şi din schimbările de credinţă ce au loc în cadrul sectelor, ca şi din faptul că aşa-zisa lor credinţă contrazice de fapt Sfânta Scriptură (Biblia). Şi vom vedea aceasta cu claritate.

Să lămurim însă, în primul rând, altă problemă:
În ce cred adventiştii?
Deşi vom analiza mai jos părerile lor principale în lumina adevărului, pe rând şi mai pe larg, dăm şi aici câteva repere.
Astfel, adventiştii consideră că punctul central şi suprem al învăţăturii biblice îl constituie… cele zece porunci!
Ei le privesc pe acestea ca pe legea supremă, şi le interpretează – după cum spun chiar ei – în sensul lor „literar şi evident”. (Evident pentru cine? Ei între ei nu s-au înţeles asupra acestui sens „evident”, motiv pentru care s-au şi despărţit unii de alţii în mai multe secte.) De fapt, acest obicei, de a separa o parte din Cuvântul lui Dumnezeu şi a-i declara o autoritate superioară în comparaţie cu restul Dumnezeieştilor Scripturi, este tipic pentru eretici. Şi în cazul de faţă, „autoritatea supremă” a celor zece porunci este de fapt o amăgire. Şi a crede că cele zece porunci „acoperă datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii săi” – cum spun adventiştii – este, de asemenea, o amăgire cumplită. Sfântul Apostol Pavel spune creştinilor foarte clar, în Duhul Sfânt, că: Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, pentru ca să ne îndreptăm prin credinţă; iar dacă a venit credinţa, nu mai suntem sub călăuză (Galateni 3, 24-25). Iar Fiul lui Dumnezeu ne-a spus şi el că ne dă Lege nouă, pe care suntem datori s-o respectăm pentru a ne număra printre cei aleşi ai Săi! (Ioan 13, 34)

Deci creştinii nu mai sunt sub Legea Veche, ci sub Legea Nouă, sub Legea lui Hristos. Dacă Legea Veche nu ar fi fost doar „bună şi dreaptă”, ci şi suficientă pentru mântuire, „acoperind datoria omului faţă de Dumnezeu şi semenii lui”, nu era nevoie de Legea Nouă. Iar dacă a venit Legea Nouă, Legea Noului Testament, pecetluită cu sângele lui Hristos, nu mai suntem sub Legea Veche! Şi cu atât mai mult nu o putem considera nici pe ea şi mai ales o mică parte a ei, „autoritate supremă”, anulând importanţa Cuvântului Fiului Omului. Dar de fapt nici adventiştii nu ţin de Legea Veche, deoarece ea era călăuză spre Hristos (Gal. 3, 24), iar scăzând autoritatea lui Hristos sub pretextul ţinerii Legii, de fapt nici pe aceasta nu o ţin!

Adventiştii, şi în special adventiştii de ziua a şaptea – spre deosebire de alţi neoprotestanţi milenarişti, din care mulţi doar aşteaptă cu nerăbdare „mileniul” care nu va veni niciodată –, adventiştii, deci, au o serie întreagă de reguli „vechi-testamentare”, abrogate pentru toţi creştinii adevăraţi, dar pe care ei le ţin. Şi se consideră totuşi creştini, deşi cred în Hellen White mai mult ca în Hristos, după cum vom vedea mai jos, iar pe deasupra peste tot critică purtarea „Bisericii creştine” sau „bisericilor creştine” (de care, dacă ar fi creştini, ar ţine şi ei).
Trebuie să subliniem iar şi iar faptul că sectele, inclusiv cele adventiste, sunt multe şi variate, atât de variate încât nici enciclopediile nu ajung să le cuprindă pe toate. Aceasta deoarece sectele se bazează pe trufia unor oameni, iar oamenii sunt mulţi şi variaţi. Şi mereu se găsesc noi „pastori”, noi „(i)luminaţi”, noi „inspiraţi”, care să înfiinţeze o nouă grupare… De aceea există şi multe secte „milenariste” şi „adventiste”, care aşteaptă „venirea grabnică a Domnului” şi „mileniul păcii”. Pentru unele, aceste idei sunt centrale, iar pentru altele secundare. Printre cei „axaţi” pe ideile milenariste se numără în primul rând feluritele secte adventiste şi milenariste clasice, ca milleriştii. Dar şi acestea, ca şi multe alte secte, au aceeaşi învăţătură mincinoasă a „mileniului” şi chiar şi o asemănătoare şi bolnăvicioasă preocupare pentru data venirii Domnului. Aşa sunt, de exemplu, iehoviştii, care au stabilit şi ei de vreo şase-şapte ori data venirii Domnului, greşind, desigur, de fiecare dată.

Adventiştii, care „s-au fript” şi ei cu aceste „calcule” de nenumărate ori, s-au resemnat în final – cel puţin din punct de vedere oficial – la o aşteptare „nedeterminată”, deşi în fiecare zi precizează că „sfârşitul este foarte aproape” şi că „profeţiile privind sfârşitul s-au împlinit”. Deşi, dacă era aşa, dacă s-au împlinit aceste profeţii, trebuia de mult să vină sfârşitul lumii, că doar de mai bine de 150 de ani ei spun asta tot timpul. Desigur, creştinii adevăraţi ştiu că va veni şi sfârşitul lumii, va veni şi Fiul lui Dumnezeu în Slava Sa, dar nu se străduiesc să ghicească data, ci să trăiască în priveghere permanentă, după porunca lui Dumnezeu. Dar despre aceste lucruri vom mai vorbi şi mai jos.

Printre minciunile comune atât adventiştilor cât şi altor secte neoprotestante se numără şi respingerea preoţiei creştine autentice care este înlocuită cu o aşa zisă preoţie generală şi ideea absurdă că te poţi mântui fără a face nici o faptă bună.
Totodată, adventiştii sunt şi iconoclaşti, adică duşmani declaraţi ai sfintelor icoane, împotriva cărora manifestă o fariseică obsesie. Şi despre acestea vom vorbi mai jos.
Altă învăţătură rătăcită a acestor sectanţi adventişti este ţinerea zilei a şaptea, Sâmbăta sau „Sabatul” cum îi zic ei în locul zilei de Duminică, ziua Învierii lui Hristos.
De la acest obicei ei au primit şi porecla de „sâmbetişti”. De altfel, aşa cum am văzut, de când s-a organizat mai bine această sectă şi-a luat numele de „Adventişti de ziua a şaptea”, mărturisindu-şi pe faţă greşita învăţătură. De această rătăcire ne vom ocupa imediat.

Note

1 Şi acestuia, ca şi celorlalţi ereziarhi, i potriveşte cuvântul Dumnezeieştilor Scripturi: cârtitori, nemulţumiţi cu starea lor, umblând după poftele lor şi gura lor grăieşte lucruri trufaşe, deşi, pentru folos, dau unor feţe mare cinste (Iuda 1, 16).

2 Desigur, ar fi poate bine să amintim de erezia mult răspândită la anglicani, protestanţi, neoprotestanţi etc, care dă femeilor funcţii pastorale. Dar lăsăm acesta pentru alt prilej.

3 Spunem „încă nu au icoane” deoarece sectele din România, pentru a amăgi pe credincioşii ortodocşi, adoptă tot felul de practici ortodoxe pe care la început le batjocoreau cu neruşinare. Astfel, de exemplu, ei considerau iniţial ca „un mare păcat” faptul că ortodocşii îşi numesc lăcaşurile de cult biserici şi uzau în schimb de termenul „casă de rugăciune”. Astăzi, casele de rugăciune sectante şi-au schimbat denumirea în „biserici”! Nu mai e păcat? Când au minţit? La început sau acum? Sau tot timpul? Şi la fel este, de exemplu, cu Sfânta Cruce. Aceia care au avut de-a face cu sectanţii în perioada 1990-1997 (şi mai înainte) ştiu bine cât de înverşunaţi erau toţi sectanţii, inclusiv adventiştii, contra Crucii. Acum majoritatea o au pe casele lor de rugăciune, zise „biserici”! Iar întreb: când au minţit? Atunci, acum sau tot timpul? Mai mult, deşi în permanenţă au respins ideea de icoană sau de imagine religioasă în trecut, acum unii acceptă „tablourile religioase” în casele oamenilor şi chiar în casele de rugăciune poreclite „biserici”! Şi iar, aceeaşi întrebare – la care răspunsul este, credem, clar: când au minţit? Atunci? Acum? Tot timpul.

4 Faptele Apostolilor 20, 28; Matei 21, 42; Romani 9, 33 şi 12, 5; Efeseni 1, 22-23; 2, 20 şi 5, 30-32; I Corinteni 6, 11; I Timotei 3, 15; II Corinteni 6, 16; Coloseni 1, 18-24 etc. etc. etc.

< (VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

(X) Ziua de odihnă. Ce spun adventiştii despre ziua de odihnă. Ce spune Dumnezeu despre ziua de odihnă >

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

4, aprilie, 20185, aprilie, 2018 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

3.4. Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu

Simon Magul (Fapte 8, 5-24), nicolaiţii, docheţii şi alţi asemenea rătăciţi (Apocalipsa 2, 14-15; 20; 3, 9) au făcut pe Sfântul Apostol Iuda Tadeul să scrie creştinilor cu durere o epistolă de mare importanţă pentru a înţelege şi existenţa şi gravitatea ereziilor şi adâncimea prăbuşirii celor înşelaţi:

Iubiţilor, punând toată râvna să vă scriu despre mântuirea cea de obşte, simţit-am nevoie să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.

Căci s-au strecurat printre voi unii oameni nelegiuiţi, care de mai înainte au fost rânduiţi spre această osândă, schimbând harul Dumnezeului nostru în desfrânare, şi care tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.

Voiesc deci să vă aduc aminte vouă celor ce aţi ştiut odată toate acestea că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce n-au crezut. Iar pe îngerii care nu şi-au păzit vrednicia, ci au părăsit locaşul lor, i-a pus la păstrare sub întuneric, în lanţuri veşnice, spre judecata zilei celei mari. Tot aşa, Sodoma şi Gomora şi cetăţile dimprejurul lor care, în acelaşi chip ca acestea, s-au dat la desfrânare şi au umblat după trup străin, stau înainte ca pildă, suferind pedeapsa focului celui veşnic.

Asemenea deci, şi aceştia, visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc măririle.

Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: „Să te certe pe tine Domnul!”.

Aceştia însă, defaimă cele ce nu cunosc, iar cele ce – ca dobitoacele necuvântătoare – ştiu din fire, într-acestea îşi găsesc pieirea.

Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core (Iuda 1, 3-11).

Înainte de a merge mai departe, se cuvine a ne întoarce iar şi iar la aceste cuvinte zguduitoare, pentru a le înţelege cât mai bine.

Vedem în primul rând că Sfântul Duh îl îndeamnă să scrie tuturor creştinilor despre mântuirea cea de obşte. Această chinis imon sotirias (κοινης ημον σωτηριας) se traduce ad-literam prin mântuirea noastră comună (generală). Este vorba deci de o învăţătură de care depinde mântuirea tuturor. Iar această învăţătură atât de importantă se referă tocmai la eretici şi erezii!

Şi cum începe învăţătura despre acest subiect atât de grav?

Simţit-am nevoia să vă scriu şi să vă îndemn ca să luptaţi pentru credinţa dată sfinţilor, odată pentru totdeauna.

Vedeţi? Porunca apostolică este foarte clară. E o poruncă pentru toţi creştinii, şi cere imperativ să se păstreze credinţa dată de la început şi pentru totdeauna. E foarte important acest lucru! E foarte important să ţinem minte că s-a dat credinţa de la început şi o dată pentru totdeauna!

Prin urmare, toate „credinţele” sau „confesiunile” apărute ulterior sunt altceva decât credinţa dată o dată pentru totdeauna de Iisus Hristos Apostolilor şi ucenicilor Săi. De aceea şi Sfântul Apostol Iuda Tadeul arată mai departe că cei ce vin cu noi credinţe schimbă harul Domnului în desfrânare şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos. De ce? Pentru că Hristos este Adevărul şi Cel care are – şi ne-a dat – cuvintele vieţii veşnice. Astfel că orice propovăduire a unei învăţături greşite înseamnă o luptă împotriva lui Hristos şi a învăţăturii Sale. De aceea spune Duhul Sfânt acest cuvânt, profund adevărat, că ereticii schimbă harul Domnului în desfrânare şi tăgăduiesc pe singurul nostru Stăpân şi Domn, pe Iisus Hristos.

Vă daţi seama de gravitatea acestui cuvânt? Vă daţi seama cât de important, cât de inexprimabil de important, este să păstrezi cu toată tăria adevărata credinţă, cea dată dintru început şi pentru totdeauna? Vă daţi seama sub ce osândă cumplită cad cei ce, în loc să păstreze adevărul, credinţa dată sfinţilor, o schimbă? Vă daţi seama sub ce blestem înfricoşător se află cei care, schimbând învăţătura lui Hristos după placul lor, se fac tăgăduitori ai Acestuia?

Dacă nu, dacă nu vă daţi seama de aceasta, vă lămureşte mai departe tot Sfânta Scriptură.

Voiesc deci să vă aduc aminte […] că Domnul, după ce a izbăvit pe poporul Său din pământul Egiptului, a pierdut, după aceea, pe cei ce nu au crezut.

Se cuvine şi noi să ne amintim că Egiptul era pământul păcatului, că ieşirea din Egipt înseamnă tocmai eliberarea pe care ne-a adus-o Hristos. Deci ceea ce era valabil pentru oamenii din vechime, cu atât mai mult este valabil pentru cei care au primit învăţătură de la Însuşi Fiul lui Dumnezeu. Şi dacă şi îngerii care nu şi-au păzit vrednicia au fost aspru pedepsiţi, ce poate aştepta pe cei ce schimbă harul Domnului în desfrânare decât pedeapsa focului veşnic, după pilda dată prin Sodoma, Gomora şi celelalte cetăţi asemenea lor?

Căci aceştia, care sunt numiţi nelegiuiţi, adică fără lege – fără Legea lui Dumnezeu, desigur – visând, pângăresc trupul, leapădă stăpânirea şi hulesc (blasfemiază) măririle. Şi cât de mare este vina lor ne arată Dumnezeu, prin sfântul apostol, dând comparaţia dintre atitudinea lor de răzvrătire faţă de preoţi şi episcopi şi atitudinea Sfântului Arhanghel Mihail care, deşi comandant al oştirilor îngereşti, nu a îndrăznit a lua asupra sa judecata sau pedepsirea diavolului care cu nedreptate i se împotrivea, ci a făcut apel la Dumnezeu. Şi ca să înţelegem şi mai deplin cât de mare este rătăcirea şi vina lor, se adaugă:

Vai lor! Că au umblat în calea lui Cain şi, pentru plată, s-au dat cu totul în rătăcirea lui Balaam şi au pierit ca în răzvrătirea lui Core.

Care e calea lui Cain? Calea celor care, văzând că din pricina răutăţii lor jertfa nu le e primită de Dumnezeu, ucid cum pot pe fratele a cărui jertfă e primită. Care e rătăcirea lui Balaam? A blestema – „pentru plată”! – pe cei pe care Domnul îi binecuvântează şi îi are ca aleşi ai Săi şi a încerca să-i atragi în păcat, în afara legii lui Dumnezeu. Care e răzvrătirea lui Core? S-a ridicat Core, împreună cu Datan, Abiron şi mulţi alţii împotriva lui Moise şi Aaron, zicând: Destul! Toată obştea şi toţi cei ce o alcătuiesc sunt sfinţi şi Domnul este între ei. Pentru ce vă socotiţi voi mai presus de adunarea Domnului! Şi pentru aceasta a deschis Dumnezeu pământul şi acesta i-a înghiţit de vii pe răzvrătiţi şi familiile lor, care-i urmaseră în răzvrătire (Numeri 16, 1-50).

Toate aceste lucruri le fac şi sectanţii.

Şi atunci, cum îi priveşte Dumnezeu pe sectanţi şi pe toţi ceilalţi eretici?

pete de necurăţie la mesele voastre obşteşti¹, ospătând fără sfială împreună cu voi, îmbuibându-se pe ei înşişi, nori fără apă, purtaţi de vânturi, pomi tomnatici fără roade, de două ori uscaţi şi dezrădăcinaţi, valuri sălbatice ale mării, care îşi spumegă ruşinea lor, stele rătăcitoare, cărora întunericul întunericului li se păstrează în veşnicie (Iuda 1, 12-13).

Sau, după cum este scris: Sminteala (adică, rătăcirea) trebuie să vină, dar vai de cel prin care va veni, că mai bine i-ar fi fost să nu se fi născut.

Şi …mai bine i-ar fi fost să i se lege o piatră de gât şi să fie aruncat în mare.

Cel ce a zis Eu am venit ca lumea viaţă s-o aibă şi s-o aibă din belşug preferă moartea smintelii! Cutremurător cuvânt!

Oare mai e ceva de adăugat aici? Credem că nu.

Note

1 La „mesele voastre obşteşti”? Ca „agapele ecumenice”, de pildă, sau ca în cazul mult prea numeroasei prezenţe a reprezentanţilor eretici la întruniri ce ar fi de bun simţ să fie exclusiv ortodoxe…

< (VII) Orice credinţă mântuieşte?

(IX) Adventişti, Milenarişti şi Sâmbetişti >

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Lumina Adevărului, de Mihai-Andrei Aldea. (VII) Orice credinţă mântuieşte?

3, aprilie, 20185, aprilie, 2018 Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

3.3. Orice credinţă mântuieşte? (adică: sectanţii se mântuiesc?)

Nu.
Dacă orice credinţă ar mântui, dacă budhismul, islamismul, iudaismul, animismul, mormonismul, iehovismul şi orice altă credinţă ar fi la fel înaintea lui Dumnezeu, nu era nevoie să vină Hristos.

Căci atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Unul-Născut Fiul Său L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică (Ioan 3, 16).

Iată deci, din Cuvântul lui Dumnezeu, că cine nu crede în El piere. Şi doar cel ce crede în El are viaţă veşnică. Deci, repetăm, cei ce nu cred în Hristos se osândesc. (Desigur, vorbim aici despre cei ce au auzit de Hristos şi nu L-au primit, căci cei care n-au auzit de El se vor judeca după cum au fost judecaţi cei dinainte de venirea Sa.)
Dar sectanţii nu cred şi ei în Hristos? Doar mereu declară că Îl iubesc foarte mult.
Nu. Ei nu cred în Hristos, ci în imaginea falsă pe care şi-o fac despre El. Hristos este Adevărul, şi cel care vrea să Îl iubească pe Hristos trebuie să înveţe a iubi Adevărul. Cel care iubeşte imagini false este pur şi simplu idolatru; şi nu poate fi numit creştin. Sectanţii sunt idolatrii.

Cel ce are poruncile mele şi le păzeşte, acela este care mă iubeşte (Ioan 14, 21).

Or sectele nu au toate poruncile lui Hristos, şi nici pe cele pe care le au nu le păzesc. Şi de vreme ce sectanţii nu au învăţătura adevărată despre Hristos şi credinţa pe care El a dat-o pentru mântuirea lumii, ei sunt în minciună. Iar minciuna nu mântuieşte, ci duce la moartea veşnică. Să nu uităm că Hristos este Adevărul! Deci nu poate fi părtăşie între Adevăr şi minciună, nici nu se poate mântui cineva „în Hristos” prin minciună. Şi nici nu poate avea pe Hristos cel ce trăieşte în minciună.
Dar fără de Hristos nu este mântuire?
Nu.
Cel care crede că există mântuire în afară de Hristos este păgân, indiferent din ce cult face parte, dar în nici un caz creştin. Creştinii sunt ucenicii lui Hristos, cei care cunosc învăţăturile Lui şi luptă pentru a învăţa şi să trăiască după ele. Creştinii sunt cei care cred cu tărie că Hristos este Calea, Adevărul şi Viaţa şi că nimeni nu ajunge la Dumnezeu decât prin El. Creştinii sunt cei care cred că nu este alt nume dat oamenilor în care să fie mântuire decât numele cel sfânt al lui Iisus Hristos, Domnul şi Dumnezeul nostru.
De ce a venit Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce a propovăduit Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce şi-a întărit Hristos cuvântul cu mărturia a nenumărate minuni? Pentru mântuirea noastră. De ce s-a jertfit Hristos? Pentru mântuirea noastră. Insulte, batjocuri, bătăi, scuipări, chinuri şi nedreaptă judecată, de ce a răbdat Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce a curs sângele lui Hristos în ţărâna şi praful Ţării Sfinte? Pentru mântuirea noastră. De ce a murit Hristos pe cruce? Pentru mântuirea noastră. De ce a răbdat Hristos îngropare ca un mort oarecare? Pentru mântuirea noastră. De ce S-a pogorât Hristos la iad? Pentru mântuirea noastră. De ce a Înviat Hristos? Pentru mântuirea noastră. De ce Hristos S-a înălţat la ceruri cu trupul Său omenesc, şi a şezut de-a dreapta lui Dumnezeu? Pentru mântuirea noastră.
Toate acestea sunt adevăruri elementare ale credinţei creştine, pe care oricine trebuie să le ştie. De ce le-am repetat? Ca să le amintesc celor ce pun întrebări necugetate.

De vreme ce Hristos a făcut toate acestea pentru mântuirea noastră, înseamnă că fără ele şi fără Hristos nu ne putem mântui.
Deci nu mântuieşte nici una din religiile păgâne.
Cum, va întreba cineva mai slab în credinţă, cum să se ducă în iad atâta mulţime de oameni şi să se mântuiască doar o parte din cele câteva sute de milioane de ortodocşi?
Astfel:
precum n-au încercat să aibă pe Dumnezeu în cunoştinţă, aşa şi Dumnezeu i-a lăsat la mintea lor fără judecată, să facă cele ce nu se cuvin, pentru aceasta vrednici fiind de moartea veşnică (Romani 1, 28-32);
şi nu e de mirare că atâţia oameni aleg drumul spre iad, căci largă este poarta şi lată este calea care duce la pieire, şi mulţi sunt cei care o află, şi strâmtă este poarta şi îngustă este calea care duce la viaţă, şi puţini sunt cei care o află (Matei 7, 13-14).

Desigur, aceste cuvinte sună atât de înfricoşător, încât mulţi oameni se grăbesc să le respingă. Dar dacă nu vrem să credem Adevărul nu înseamnă că Adevărul se schimbă, ci doar că ne înşelăm pe noi înşine şi ne lansăm pe drumul pieirii. Fie că ne place, fie că nu, acesta este Adevărul: în afara Bisericii lui Hristos nu există mântuire.

< (VI) Ce sunt sectele? Când şi cum au apărut sectele?

(VIII) Efectul ereziilor şi cum le priveşte Dumnezeu >

Magazin DSV The Way to Vozia…

Îndemn la luptă