O imagine face cât o mie de cuvinte, se zice. Iată două imagini cât zece mii de cuvinte:
Actuala conducere a Statului zis Român (de fapt, Antiromân) a semnat cedarea drepturilor României către Birocrația U.E.; ca și cum România ar fi avut prea multe drepturi!
Cine mai votează PNL și PSD este trădător de Neam și Țară.
A plecat dincolo Dan Săraru. Și, ca în cazul altor valori, sunt unii (mulți) care se suie pe cei plecați ca să pară înalți.
Desigur, nu am aceeași părere cu el în multe privințe. Dar îi recunosc și curajul asumării, și iubirea de Neam și Țară. Mai ales îmi place la Dan Săraru faptul că și-a asumat cu demnitate titlul de cea mai înaltă noblețe, țăran.
Citez din zisele lui Dan Săraru:
„Gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul”
„Globalismul care a fost inventat pentru călcarea brutală și vulgarizatoare sub șenilele lui a identității naționale, spirituale și a orgoliului demnității a și pătruns în acest ADN al românului.”
„Aș fi vrut ca familia mea să trăiască după principiile vechi…”
„La Slătioara, ca în mai toate satele românești, numai cerul și stelele au rămas țărănești. Universul rural a fost răscolit și bulversat de influența nefericită a implementării capitalismului de Codrul Vlăsiei, încât, nu întâmplător, acest sat trimite la literatura lui Marques. Țăranii, pe care i-am descris eu, pe care i-am iubit și pe care i-am venerat, pe care i-am povestit în romanele mele, nu mai sunt.”
„Eu sunt ultimul țăran din Slătioara…”
„Deznaționalizarea a fost un proces care continuă și astăzi cu și mai multă agresivitate, cu și mai multă forță de distrugere a unei identități naționale și spirituale absolut strălucitoare.”
„Nu se dorește ca generația tânără să aibă identitate. Va urma o perioadă dramatică – există pericolul pierderii identității naționale. Tinerii trăiesc însingurați și izolați.”
„… tatăl meu a murit eroic în Cel De-al Doilea Război Mondial, la Tiraspol, și a fost înmormântat cu onoruri militare în Cimitirul Central Ortodox din Chișinău.”
„Regele Mihai m-a distins, la zece ani, cu o medalie acordată, cum se scrie în decret, fiului eroului Războiului de Reîntregire. De ziua Eroilor, la Slătioara, în fața monumentului Eroilor, un elev din clasele mari citea dintr-un catastif numele celor căzuți pe front. Lângă acel copil care citea eram eu, care trebuia să spun, după fiecare nume rostit, MORT PENTRU PATRIE. Lista eroilor începea cu tatăl meu.”
Și închei acest șir de citate cu unul mai lung, dintr-un interviu de acum șaptesprezece ani:
„O nefericită situație domină de mai multă vreme universul spiritual românesc – o confuzie acută a valorilor și a ierarhiei valorilor. Am să pornesc de la un exemplu concret. A murit de curând, într-un anonimat de o tristețe covârșitoare, unul dintre cei mai mari cărturari pe care i-a dat spiritualitatea românească, academicianul Virgil Cândea. A murit la nivel de știre, în unele ziare, și de „burtieră”, la televiziuni. Unul dintre străluciții filosofi ai culturii. Un model de devotament pentru ideea de valoare. El, săracul, n-a fost niciodată în niciun top sau în emisiuni de televiziune care să concureze un grup minuscul, adânc înfipt în șaua cuceririi cu orice preț a sufragiului cultural național. Acest grupuleț de un grotesc homeric câștigă de o bună bucată de vreme toate topurile, fie că sunt literare, jurnalistice, filosofice. Cred că şi dacă s-ar organiza un top al moașelor comunale, pe primele trei locuri s-ar afla tot acești irozi de Găești, care nu sunt nici scriitori, nici filosofi, nici…
Ei sunt de găsit mai ales în spațiul literaturii de frontieră, autori de marginalii, de prefețe sau postfețe. S-au jucat „filosofic” cu stricăciunea fibrei spirituale a românilor și așa au câștigat sufragiile. Mulţi şi-au construit biografii de luptători în ilegalitatea anticomunistă din România, dar ani de zile și-au făcut studiile în străinătate, au luat cu devotament toate premiile de la UTC până la Academie, s-au bucurat de toate stipendiile comuniste. Și acum dau lecții, fac apeluri către toate ipostazele nemerniciei, erijându-se în arhanghelii purității și justiției morale. Această lăcomie a incontinentei lor prezențe perpetue și agresive ar putea fi numită foarte bine cu o sintagmă aflată chiar în doctrina lor, „impostura de anvergură”. Apoi, e de mirare că acești ocupanți ai primelor locuri în mai toate topurile imaginate de agresivitatea propagandistică a falselor ierarhii vârâte cu de-a sila pe gâtul și în mintea telespectatorilor și cititorilor jurnalelor comerciale nu s-au întrebat până acum ei singuri cum e posibil ca un filosof, un cărturar, un creator autentic să poată sta mai tot timpul, nu în schimnicia bibliotecii sau a camerei de lucru, ci pe toate ecranele tv, pentru a-și cuceri locul întâi în bătălia concurenței cu reclama cacofonică „Berea e frate cu românul”.”
Cine are urechi de auzit să audă!
M.A.A.
Nichifor Crainic (1889-1972) și-a însușit teologia și implicit gândirea ortodoxă între cele două războaie mondiale. Vreme de mare însemnătate: pe de-o parte, se începuse ieșirea de sub dictaturile religioase ale fanatismului etnic grecesc sau rusesc, ale fanatismului imperialist catolic sau protestant; pe de altă parte, încă nu se intrase în dictatura Stângii (fie că este numită Socialism, Comunism, Bolșevism, Nazism, Fascism, NWO sau oricum altcumva).
Avem, prin urmare, o teologie și gândire ce se eliberează de felurite rătăciri și străinisme. O teologie și gândire ce caută cu stăruință, cu dârzenie, cu sfântă încăpățânare, întoarcerea la izvoare. La Sfintele și Dumnezeieștile Scripturi, la Sfânta și Dumnezeiasca Tradiție Apostolică.
Prin urmare, ne-am hotărât să îl întrebăm pe vestitul teolog Nichifor Crainic două, numai două întrebări!
Noi: Ce înseamnă a fi naționalist? Vă întrebăm aceasta deoarece mulți dau felurite interpretări de Stânga acestui cuvânt. Ca și cum ar fi un termen de Stânga, deși Stânga urăște națiunile și dorește desființarea lor (țel pe care l-a proclamat public și urmărit fanatic cel puțin din secolul al XVII-lea încoace). Puteți să ne dați înțelesul cuvântului naționalist într-o frază?
Nichifor Crainic: A fi naționalist înseamnă a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale.
Noi: Scurt și cuprinzător, într-adevăr. A doua întrebare este legată de naționalismul românesc prin raportare la dragostea de Străinătate a claselor de frunte – politicieni și intelectuali de curte deopotrivă. Aceștia toți susțin mereu că ce e străin e mult mai bun. Și, uitându-ne la străini, vedem că naționalismul a fost și este esențial pentru toate popoarele de lângă noi sau de mai departe: Evrei, Bulgari, Turci, Poloni, Ruteni, Slovaci, Unguri, Sârbi, Greci, Albanezi, Cerchezi, Georgieni, Armeni, Ruși, Ucraineeni, Germani, Elvețieni, Italieni etc., etc., etc. Deci, cu asemenea modele străine, cu asemenea lipire a claselor conducătoare de străini, Ce înseamnă a fi naționalist în România?
Nichifor Crainic: A fi naționalist în România, adică a-ți închina viața ridicării neamului și țării tale, înseamnă a te așeza pe un pisc în bătaia tuturor furtunilor urii și a trăsnetelor răzbunării. Nimic nu e mai urâtă, nimic nu e mai prigonită și mai lovită decât dragostea supremă de românism. O viață întreagă de luptă înseamnă o viață întreagă de sângerări. Nu s-a închis bine o rană și alta se cască mai adânc în ființa ta morală. A cui e această țară și care e destinul ei că Românii, care se ridică până la conștiința superioară a unei misiuni românești, sunt izolați ca niște nenorociți și arătați cu degetul ca niște năuci? În România trăiește bine numai cine face tranzacții cu străinismul. În România duce existență mucenicească numai cine, refuzând aceste tranzacții, pulsează în sângele acestui neam nenorocit… O formidabilă acțiune de compromitere se organizează imediat în jurul unei personalități, din momentul ce devine motor moral sau ideologic al românismului. Să nu mai vorbim despre cei exterminați fizicește!
Noi: Vă mulțumim, înțelegem și ne asumăm. Și, poate, vom mai reveni cu întrebări.
Nichifor Crainic: Cu Dumnezeu înainte!
A consemnat pentru dumneavoastră răspunsurile martirului și eroului Nichifor Crainic, din lucrarea sa postum apărută – „Zile albe, zile negre. Memorii” –
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
Acum ceva timp am scris despre Marile boli din Biserica de astăzi. Printre care și cea numită pietism.
Pietismul este rătăcirea (erezia) de a pune simțirile (sentimentele) pe primul loc în Credință, deasupra Învățăturii lui Dumnezeu și a faptelor.
Una dintre formele de pietism care a făcut NESFÂRȘIT de mult rău Neamului Românesc este iertarea nelegiuită.
Iertarea nelegiuită este rătăcita iertare a ceea ce trebuie să nu fie iertat.
Iar aici intră, de departe pe primul loc, iertarea (de către mine a) răului făcut altora.
Iertarea răului făcut altora poate să fie doar în condiții foarte clare, dintre care esențiale sunt:
– pocăința puternică, adevărată, cu sinceră lucrare de reparare sau compensare a răului din partea autorului sau autorilor
– primirea liberă de către victimă/victime a pocăinței
În orice națiune de pe glob, oamenii liberi învață cum să răspundă eficient răului făcut de alții, mai ales asupra celor dragi.
Românii, înrobiți încă din 1848 (dacă nu din 1715) unor gândiri auto-nimicitoare, sunt gata oricând să ierte răul făcut altora, dacă acești alții sunt Români.
Este cel puțin ridicol să vezi cum susțin unii Români acțiunile violente ale Hamasului sau Israelului, cum găsesc îndreptățire pentru o parte sau cealaltă (repet, în privința folosirii violenței).
Este cel puțin ridicol, pentru că aceeași Români sunt gata să accepte pasivi orice mizerii la adresa Țării lor, a Neamului lor, a localității lor, a familiei lor… mai ales dacă acele mizerii vin de la străini!
Această gândire și purtare nu se întâlnește la oamenii liberi. Este o gândire și purtare de sclav resemnat cu sclavia, de slugă lașă.
Iar una dintre consecințele acestei gândiri și purtări la sclavii resemnați cu sclavia și la slugile lașe este… furia față de cei egali care par că greșesc ceva.
Altfel spus, sclavul și sluga lașă care sunt gata să ierte „superiorilor” toate răutățile făcute propriei țări, propriului neam, propriei familii etc., sunt totodată extrem de agresivi dacă un alt sclav, o altă slugă lașă, de pe aceeași treaptă cu ei, pare că greșește ceva. Plata acestora este Iadul (Matei 18.23-35).
Pentru că noi trebuie să iertăm fraților noștri, dar nu dușmanilor Țării noastre, Neamului nostru, familiei noastre etc.
De pildă, cel care vede în faptă un violator, un hoț, un tâlhar, un criminal și nu face nimic, sub cuvânt că „l-am iertat”, mai rău decât aceștia se pedepsește înaintea lui Dumnezeu.
Recitiți aceste lucruri, și gândiți-vă la lipsa de iertare și de milă pe care ați văzut-o în ultimii ani între Ucraina și Rusia, de amândouă părțile.
Aduceți-vă aminte cum Ucraina a profitat de război pentru a măcelări pe Românii din cuprinsul ei, a-și întări stăpânirea pe teritoriile românești ocupate, a continua și mai aprig genocidul anti-românesc. Asta în timp ce România și Românii ajutau și susțineau masiv Ucraina!
Aduceți-vă aminte de atacurile extreme Hamas și de răspunsul nemilos al Israelului.
Și înțelegeți odată:
ACEASTA ESTE REALITATEA!
Lumea în care trăim este plină de răutate. Și dacă nu îi apărăm noi pe ai noștri de rău, nu doar că nu-i va apăra nimeni, dar toți se vor bucura de mai multă pradă. Și repet:
Poți (și trebuie) să-i ierți pe cei care îți greșesc ție.
Poți să îi ierți pe cei care ți-au făcut rău, dar având înțelepciunea să te ferești de cei care vor să îți facă rău și mai departe.
NU ai voie să-i ierți (tu, de la tine) pe cei care fac rău altora.
NU se iartă cei care fac rău Neamului tău, Țării tale, familiei tale etc.
la ultimele două cazuri, eventuala încheiere prin iertare există doar în condițiile amintite mai sus.
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
P.S. M-a întrebat cineva, demult, despre acest lucru: „Cum se face că Marea Britanie și Germania s-au iertat după Al doilea război mondial?”.
Și mi-am dat seama, iarăși, cât de ușor cad pradă propagandei goale chiar și cei mai inteligenți Români (pentru că sunt victimele pietismului, amintit mai sus, victimele sentimentalismului deșănțat).
I-am răspuns:
„Nu s-au iertat niciodată. Deocamdată s-au schimbat împrejurările, deci războiul continuă cu alte arme. Iar dacă acestea nu vor fi de ajuns, se vor război (clasic) iarăși.”
Cine are urechi de auzit să audă!
Sfinții Români, în uriașă majoritate luptători cu armele, toți luptători cu duhul.
Dacă ei ar fi fost pietiști, de mult s-ar fi stins Neamul Românesc.
De multă vreme suferim de lipsa limbii române din sufletul nostru și de lipsa noastră din sufletul limbii române.
Mihai-Andrei Aldea
Cuvintele au viață, vorbele ar putea avea, dar de obicei sunt moarte. Sunt moarte și în ele, și pentru cei ce le împrăștie.
Printre cuvintele vii și vechi este unul nespus de prețios: țăran.
Astăzi mulți alungă acest cuvânt cât mai departe, în afara folosinței zilnice și frumoase.
Îl întrebuințează, mai rău, ca injurie: ”Băi, țărane!”, ”Sunt niște țărani!”, ”Se poartă ca un țăran!” etc.
În toate aceste forme – și altele asemenea – țăranul este pus ca termen ce desemnează o persoană fără educație, fără bun-simț, fără cultură, fără gust, fără…
Totuși, ce înseamnă de fapt țăran în Cultura Română Veche, în acea limbă românească pe care țăranul Mihai Eminescu o știa floarea sufletului românesc?
În vechile hrisoave domnești de mare însemnătate se ivesc formule precum:
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țara…” sau
„Domnia hotărăște, împreună cu Sfatul/Divanul și Țăranii…” sau
„Domnia, împreună cu Dregătorii/Marii Boieri și Țăranii…” etc., etc.
Toate aceste formule sunt folosite și atunci când se pleacă la război, și atunci când se hotărăște pacea ori se fac tratate de mare însemnătate cu alte țări…
Cine străbate colecțiile de documente istorice – de la Hurmuzaki și Iorga la Giurescu – vede și asemenea formule, dar și faptul – arătat încă de Constantin Giurescu (bunicul) – că clasele sociale ale Românimii nu erau cele pe care Stânga le tot presupunea – și impunea prin propagandă.
De pildă, chiar și în manualele școlare se amintea despre boierii mari, boierii mijlocii și boierii mici.
Toate bune și frumoase, dar în faptele istorice amintite boierii mici dispar!
Căutați acele manuale care (încă) amintesc de boierii mijlocii și boierii mici și veți vedea. Poate pentru boierii mijlocii mai există câte o consemnare – pe ici, pe colo. Dar boierii mici par să fi dispărut în neant!
De ce?
Pentru că ei sunt Țăranii.
În Moldova au fost numiți și Răzăși, Răzeși, Răseași, Răzăș etc., în Muntenia numiți Moșteni, Moștenitori, Moșneni, Moșneani etc., ei își ziceau Neamuri (Românești), Români sau/și Boieri – fiind numiți și boieri mici în actele Țării.
Constantin Giurescu și Constantin C. Giurescu (și alți istorici alături de ei) arată repetat două lucruri ce ni se par esențiale:
– în vechea tradiție românească boierii mici erau deosebiți de boierii mijlocii după avere, iar boierii mici și mijlocii se deosebeau de boierii mari după dregătorii; adică prima deosebire se făcea după mărimea moșiilor, dar dacă un boier mic (după moșie) primea dregătorie de rang înalt (de pildă, logofăt) era numărat între boierii mari oricât de mică i-ar fi fost moșia.
– treptat, mai ales în secolul al XVII-lea, boierii mici încep să fie jefuiți de boierii mijlocii și boierii mari, astfel încât Român sau Rumân încetează să fie în actele domnești numele boierilor mici și devine, dimpotrivă, al unor Țărani clăcași, ai unor Țărani legați etc.
Schimbare tristă, care din secolul al XVIII-lea și mai ales al XIX-lea apasă și asupra cuvântului Țăran.
Ca o paranteză, în secolul al XVII-lea boierii mari și, după ei, și boierii mijlocii, încep să fie tot mai pasionați de grecisme, franțuzisme, germanisme etc. Adoptă institutori greci – adeseori fanatici adepți ai celui mai radical rasism grecofon. Adoptă institutori franțuji ori nemți, mai rar italieni sau de alte origini. Cu totul întâmplător, copiii lor, adică boierii mari și mijlocii crescuți sub acești institutori devin tot mai disprețuitori față de ceea ce este românesc. Și, tot întâmplător, apare cotropirea Țăranilor de către frații lor mai puternici, apare scăderea treptată rangului înalt de Țăran sau Român, amintite mai sus.
Închidem paranteza.
Să lăsăm puțin Istoria deoparte!
Satul îl are pe sătean.
Orașul îl are pe orășean.
Cetatea îl are pe cetățean.
Județul îl are pe (con)județean.
Oltenia îl are pe oltean.
Muntenia îl are pe muntean.
Banatul pe bănășean.
Ardealul pe ardelean.
Maramureșul pe maramureșean.
Oașul pe oșan.
Moldova pe moldovean.
Basarabia pe basarabean.
Dicia pe dician.
Timocul pe timocean.
Macedonia pe macedonean.
Etc., etc., etc.
Este ușor de văzut că Țara îl are pe Țăran.
Sub dominație franceză – datorată Masoneriei franceze de care au ținut mai toți conducătorii Principatelor Romane Dunărene de pe la Mavrocordați la Ocupația Comunistă – s-a impus un concept străin Românilor: cetățeanul are toate drepturile, țăranul ce i se lasă.
Pentru că în Franța conducerea ținea de o minoritate cosangvinizată până la patologic – undeva la 3% din populație.
Minoritate ce se ascundea de Țara dominată cu armele în spatele zidurilor fortărețelor și castelelor numite și cetăți.
La Români, dimpotrivă, fortărețele și castelele personale sunt o raritate.
Cetățile sunt ceea ce la străini erau orașele: târguri și sate ce avea în inimă o fortificație în care să se apere de invadatori.
Nici măcar domnitorii români nu se ascundeau în palate sau fortărețe, ca cei străini. Oameni ai Țării – dacă nu erau, desigur, dintre veneticii veniți să sugă Țara – îi găsim adeseori în tot felul de „reședințe domnești” rurale. La Cotmeana sau Târgul Frumos, la Nucet sau Siret, la Repedea (Bistrița) ori alte locuri ce le erau dragi prin frumusețe și alte daruri – de la vin la locuri de vânătoare.
Este o lume total străină Franței sau altor state germanice. (Germanice ca alcătuire, ca structură și gândire, chiar dacă nu ca limbă.)
Ca urmare, la Români cetățeanul era omul cetății, așa cum săteanul era omul satului. Dar țăranul?
Exista la Străbunii noștri Romani o formulă care definea voința Națiunii:
Senatus que Populus Romanus/Romanorum adică
Senatul și Poporul Roman/Romanilor adică
Sfatul/Divanul și Țăranii Români
(De obicei în forma literară, de cancelarie, în care și, în latină que, se putea pune și după cele două cuvinte unite. Adică
Senatus Populus que Romanus/Romanorum era forma de cancelarie pentru Senatus que Populus Romanus/Romanorum. Bineînțeles, forma de cancelarie este practic singura cunoscută astăzi. Adeseori în varianta prescurtată S.P.Q.R.)
Formula este născută în vremea în care Latinii erau câteva triburi (sate și cătune, adică) pe țărmurile Tibrului. Erau ceea ce astăzi se numește o confederație de triburi, lipsită de un duce, rege, împărat, președinte sau altă poziție centralizatoare.
În vremea Împăraților ea a devenit
Dominus/Imperator que Senatus que Populus Romanus/Romanorum sau, în forma de cancelarie,
Dominus/Imperator Senatusque Populusque Romanus/Romanorum sau, din secolul al IV-lea încolo, și
Dominus/Imperator Senatus que Populul que Romaniae care se traduce în română
Domnitorul și Sfatul (Țării) și Țăranii României
Această formulă de cca. 3000 de ani, întrebuințată în cancelariile românești până este distrusă de străinisme, este și mărturia faptului fundamental că
Țăranii sunt oamenii Țării, sunt cei prin care și pentru care ea există.
Adică, teoretic, ceea ce ar trebui să fie cetățenii – după creolo-româna de azi – într-o Țară adevărată, liberă, în care ei fac legea.
În limba română veche, floarea sufletului Românului adevărat,
Țăranul este sufletul Țării.
El trăiește pentru Țară și Țara prin și pentru el.
El are toate datoriile față de Țară și toate drepturile și darurile Țării.
El este copilul Țării și Țara este maica lui, pe care Dumnezeu i-a lăsat-o, ca să îl crească și ca să o îngrijească, apere și crească.
Țăranul poate să fie sătean, cătunean, cetățean sau orășean, poate să fie păstor, meșteșugar, preot, învățător, oștean, poate să fie plugar, stăvar, oier, făurar, dulgher, rotar, olar, pietrar etc., etc.
Țăranul în Cultura Veche Românească era definit prin:
Astfel el avea dreptul și datoria să poarte arme, să le folosească pentru binele Țării, să muncească spre a-și ține și crește casa, neamul/tribul, Țara, Neamul, Legea, să voteze în obștile din care face parte sau să își delege votul (ceea ce se făcea mai ales la nivel de județ/ținut, țărișoară sau Țară) etc.
Țăranii erau singurii ce aveau dreptul la proprietăți imobiliare în Țară în afară de Domnie și Biserică.
Proprietatea era involabilă, deci netaxabilă și neimpozabilă.
Singurele cazuri în care proprietatea se putea pierde erau prin dăruire, moștenire, vânzare (foarte grea, rău văzută și cu drept de preempțiune pentru toți cei din familie și dintre vecini), sau… trădare. Aceasta din urmă era singura ce putea da dreptul Domnitorului și Sfatului Țării să șteargă drepturile cuiva asupra moșiei sale (moșiilor sale).
Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea
România Străveche - Ancient Romania 