Etichetă: tâlhar

Pensionarii şi pensiile lor

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Pensionarii și pensiile lor

Există un mit foarte răspândit: pensionarii își primesc pensia din impozitul celor care muncesc astăzi.
Fără să intru în multe amănunte, hai să merg la o întrebare de bun simț: atunci când sistemul de pensii încă nu era oficial, generalizat și obligatoriu, din ce se plăteau pensiile?
Din venitul produs de economiile acumulate prin fondul de pensii!
Ați înțeles?
Să lămurim!

a) începuturi biblice
Primul sistem de pensii apare în Vechiul Testament, prin mecanismele de ocrotire a văduvelor şi orfanilor și prin îndemnurile la chibzuință pentru cei muncitori.
Pentru „pensia” primilor existau două surse de venit: moștenirea văduvelor și orfanilor – administrată direct de văduve sau de un curator – și fondurile dedicate ale Cortului Sfânt, respectiv Templului din Ierusalim (mai târziu, ale sinagogilor). Unii conducători – precum David sau Solomon – aveau grijă şi ei de susținerea văduvelor şi orfanilor, în vreme ce alții ajungeau chiar să îi jefuiască de averea ce le rămăsese.
Pentru cei sănătoși, puternici, existau de asemenea două linii de urmat. Prima era a folosirii chibzuite a câștigurilor, astfel încât averea să crească, nu să se risipească. A doua era a investirii în viitor: copiii. Era de înțeles că pe măsură ce numărul de copii era mai mare, grija față de părinții îmbătrâniți devenea mai ușoară. (De pildă, chiar dacă bătrânii aveau destulă avere spre a plăti pe cineva care să-i îngrijească, în lipsa copiilor – deveniți acum oameni maturi, puternici – era ușor să fie jefuiți și lăsați să moară… O soartă de care au parte și astăzi unii dintre bătrânii fără copii. Chiar și în unele azile.)

b) sistemul roman
Următorul sistem, unul civil, a fost creat de Agustus (împărat roman din anul 27 î.Chr. până în anul 14 d.Chr.). O părticică din solda militarilor era păstrată într-un fond ce revenea fie ostașului după ieșirea din armată, fie familiei lui dacă murea.
Romanii aveau și felurite mecanisme sociale de susținere a săracilor, văduvelor, orfanilor etc.

c) sisteme creștine
În sfârșit, al treilea sistem este cel al Bisericii.
Aceasta a rânduit, încă din primele luni de după Cincizecime, ca fiecare obște creștină  să  strângă și să chivernisească [„să administreze” n.a.] fonduri din care să fie date ajutoare pentru văduve, orfani, robi și săraci aflați în încercări, bolnavi, etc.
Sfântul Vasile cel Mare, cel care în secolul al IV-lea a reașezat lucrarea milei creștine, a înființat spitalele, adăposturile pentru femeile sărace și/sau prigonite, orfelinatele etc.
Cu acest prilej el a observat și a notat nevoia unor lucrări prin care asemenea instituții să primească fonduri și alte resurse neîncetat.

d) sistemele Epocii Moderne
Sunt două lucruri de ținut minte din această mică privire istorică:
1) 1′ există pensii sau ajutor pentru cei care muncesc (au muncit) și 1” pensii pentru cei care, dincolo de voia lor, nu pot să muncească;
2) și un sistem de pensii, și celălalt, au nevoie de resurse, de capital și venituri, altfel cad.

Pentru că vorbesc acum despre pensiile celor care au muncit, suntem la pct. 1), categoria 1′.

Pensiile pentru cei care au muncit au fost realizate totdeauna până în secolul XX pe principiul evident:
o parte din câștig este pusă de-o parte, eventual investită într-o întreprindere care o mărește cu timpul; dacă investiția este foarte bună, venitul ajunge pentru nevoile persoanei, dacă nu, aceasta își ridică suma investită plus beneficiile și folosește acest capital spre a se întreține.

Până în secolul al XIX-lea majoritatea pensiilor pentru cei care munceau aveau forma rentei pe viață, fie printr-o investiție directă, cumpărare de acțiuni sau obligațiuni etc., fie prin plasarea într-o bancă. Aceasta din urmă oferea o dobândă mai mică decât cea din investițiile directe, dar oferea și asigurări puternice. Falimentul băncilor era mult mai rar decât al întreprinderilor, minelor etc., astfel încât mulți alegeau asigurările și venitul mai mic. Trebuie subliniat că în acele vremuri era de neînchipuit ca o bancă să ofere o dobândă egală sau mai mică decât inflația. Băncile care au procedat astfel au ajuns la faliment – oamenii preferau să retragă banii și să îi investească în alte bănci, mai profitabile, sau direct în aur, argint, platină, pietre prețioase ori chiar bunuri imobiliare.
Exista și o situație inițial specială, rară, numită rentă viageră: era o rentă pe viață ce nu putea fi transmisă urmașilor. Ea apărea fie în situații speciale (de pildă, ca recompensă a unei firme sau a statului pentru anumite servicii, acțiuni excepționale etc.); fie ca parte a unui contract ca cele de mai sus, în care se oferea un venit mai mare în schimbul blocării transferului fondului către urmași. Bineînțeles, au fost tot mai multe cazuri în care s-a profitat de neștiința cetățenilor ca să fie făcuți să semneze contracte pentru rente viagere în condiții dezavantajoase. Practică generalizată (după cum se vede și astăzi) de către stat. Dar să revenim!
Deoarece numărul celor care doreau o rentă pe viață creștea mereu, statul a devenit interesat de afacere. „Băncile naționale” (adeseori particulare și chiar străine) au preluat sistemul: o parte din banii luați cu forța de stat (impozite) se trimiteau spre așa-zisul „fond de pensii”. Acesta trebuia să investească banii în felurite afaceri de stat – monopoluri de stat, afacerile „băncii naționale” etc. – și câștigul (profitul net) era împărțit între stat și contribuabil. Se mărea, astfel, suma aflată în contul persoanei; care putea să beneficieze mai apoi de sumă ori de venitul produs de aceasta (venit numit pensie).
Ca în majoritatea ”contractelor” dintre statul de stânga (adică orice stat „modern”) și „cetățean”, pas cu pas orice negociere a fost eliminată. Pensia a devenit o obligație, cetățeanul fiind silit să plătească pentru ea statul în condițiile impuse de acesta. Suma nu mai putea fi retrasă, se plătea doar renta, după un sistem impus de stat, fără ca cetățeanul să poată negocia ceva. Iar urmașii, dacă primeau ceva, era doar o fărâmă din fond sau din venitul ce li s-ar fi cuvenit după dreptate. Dar să nu anticipăm, ci să venim la principala problemă pe care o cercetăm astăzi!

Sunt de observat o serie de elemente fundamentale pentru pensiile celor care muncesc:
– o parte din venit nu este cheltuită, ci intră într-un fond de investiții; astăzi, de obicei, numit fond de pensii;
– cei care dețin acest fond îl folosesc pentru felurite afaceri (cu o marjă de câștig aflat de obicei între 200 și 30% pe an);
– o parte din profitul obținut de administratorii fondului devine venit pentru investitor;
– acest venit se acumulează [se cumula!] la fond și îi creștea masa, implicit venitul adus prin folosirea fondului;
– creșterea fondului se producea și prin contribuția lunară a cetățeanului;
– la termenul scadent se aplicau de obicei trei variante, de multe ori deja alese prin contractul inițial – retragerea integrală a capitalului, retragerea capitalului într-un număr (fix) de rate sau, respectiv, păstrarea capitalului la administrator și ridicarea venitului produs mai departe de fond (rentă sau pensie);
– în al doilea caz, al retragerii integrale, dacă investitorul murea înainte de retragerea ultimei rate fondul rămas revenea, logic, moștenitorilor;
– în al treilea caz, al ridicării venitului produs de fond, dacă investitorul murea, renta sau pensia revenea urmașilor; cu excepția cazului în care aceștia retrăgeau capitalul sau, respectiv, erau furați de administrator;
– dacă posesorul fondului murise, iar contractul nu prevedea deja forma de beneficiu (retragere integrală, retragere în rate sau renta/pensia), urmașii hotărau varianta dorită; cu excepția cazului în care erau furați de administrator.

Pe scurt, fondul de pensii al statului nu a fost niciodată susținut de impozitele celor care lucrau. El era creat de cei care lucraseră și plătiseră pentru el. Acest fond, acumulat, era folosit pentru investiții de stat ȘI garantat de stat!

Ca urmare, în clipa în care statul vine și spune „nu mai sunt bani pentru pensii”, înseamnă că statul a furat fondul de pensii.
NU este adevărat că fondul de pensii depinde de cei care plătesc astăzi impozite DECÂT dacă statul
– a furat fondul de pensii ȘI
– NU VREA să pună înapoi ce a furat, deși a garantat siguranța banilor depuși, a rentei/pensiei ce trebuie să rezulte din ei etc.

Iar la moartea fiecărui contribuabil, statul îi jefuiește urmașii de moștenirea cuvenită.

Atât.
Restul este manipulare murdară (oricât ar fi de învăluită în pseudo-demonstrații).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Îndem la luptă

Gânduri despre stat

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

– Din secolul al XVIII-lea încolo statul a fost schimbat tot mai mult după dorințele Stângii; pas cu pas a devenit o armată de tâlhari.

– Statul adevărat este cel care e stăpânit de popor; statul care stăpânește poporul este o armată de tâlhari, este un sistem de ocupație, exploatare și distrugere (morală, socială și fizică) a oamenilor obișnuiți.

– Deosebirea dintre statul care este al oamenilor și statul care este al tâlharilor se vede în nenumărate fapte de zi cu zi; dar trebuie să vrei să vezi.

– Statul care impune taxe și impozite duble – sau multiple – și care nu le justifică extrem de transparent cetățenilor este un stat tâlhăresc.

– Un stat cinstit va lua toate măsurile ce schimbă viața cetățenilor doar cu voia acestora.

– Referendumurile sunt ușor de făcut, fără cheltuieli mari, cel puțin de peste o jumătate de secol; statele care pretind că este greu sau costisitor să faci referendumuri sunt state tâlhărești.

– Un stat care pretinde că apără sau protejează ori garantează proprietatea, dar introduce impozit pe proprietate, este un stat mincinos, tâlhăresc și, desigur, comunist; impozitul pe proprietate înseamnă că de fapt proprietatea este a statului, iar „proprietarul” este doar un chiriaș (ce va dispune de „proprietatea” sa doar atâta vreme cât plătește proprietarului real, statul tâlhăresc).

– Un stat cinstit va pune taxe și chiar impozite* doar pe venituri – ceea ce nu este totdeauna drept, dar lasă loc demnității și, bineînțeles, proprietății; altfel spus, este forma cea mai decentă a susținerii financiare automate a statului cinstit de către cetățeni.

– Ideal, statul cinstit va pune taxe doar pe veniturile la a căror realizare are un merit, sau pentru serviciile pe care le prestează.

– Impozitul este un permanent abuz atunci când nu este
a) justificat absolut clar în fața cetățenilor
și
b) aprobat oficial de cetățeni (printr-o formă sau alta, totdeauna clară, de referendum).
Impozitul poate fi îndreptățit atunci când statul (cinstit) sau puterile locale trebuie (cinstit!) să facă față unor cheltuieli ce le depășesc bugetul: calamități naturale mai mari decât cele prevăzute sau neprevăzute, războaie mai grele decât cele pentru care s-au pregătit etc. Dar toate aceste trebuințe de stat sau locale vor fi totdeauna înfățișate cinstit cetățenilor – și, pe cât se poate, vor fi aprobate de aceștia.

– Statul tâlhar se va ascunde mereu în spatele „excepțiilor” ce îi îngăduie să ocolească cetățenii.

– O dovadă simplă a cinstei unui stat o aflăm în purtarea dregătorilor, adică funcționarilor publici, față de cetățeni: în orice stat cinstit ei sunt numiți prin concursuri cinstite și se poartă cu demnitate și dăruire față de cetățenii pe care îi slujesc.

– Un stat cinstit este alcătuit nu doar din instituțiile de stat, care sunt, după dreptate, simple unelte ale voinței cetățenilor, ci și din toți cetățenii cu drepturi depline; acest ideal realizabil este prins în denumirea oficială a Statului Roman, adică Senatus Que Populus Romanus ori Senatus Populus Que Romanus (S.P.Q.R. = Senatul Și Poporul Roman) – în Evul Mediu Românesc în forma Sfatul Țării și Țăranii**.

– O deosebire simplă și clară între un stat cinstit și un stat tâlhar este datoria de a purta arme pe care o au toți cetățenii cu drepturi depline: dacă un om are (are?) discernământul necesar pentru a alege și a fi ales, are și discernământul necesar pentru a purta arme ca să își apere libertatea, familia, Țara; bineînțeles, dacă nu are unul dintre aceste două discernăminte, nu îl are nici pe celălalt – deci acela care nu are dreptul să poarte arme nu are dreptul nici să aleagă sau să fie ales, nici să ocupe funcții publice etc. În Româniile vechi, un țăran (=cetățean) dezarmat era un trădător ce ce nu voia să își apere Țara.

– Statul care se teme de înarmarea cetățenilor săi este un stat tâlhar, ce
a) fie recunoaște drept cetățeni cu drepturi depline oameni iresponsabili (ca să se folosească de aceștia împotriva celor sănătoși la cap și cinstiți)
b) fie recunoaște că este un sistem de ocupație ce se teme de împotrivirea poporului.
Un stat cinstit este expresia poporului și nu se poate teme de acesta (evident, poporul este alcătuit din oamenii sănătoși la cap, adică oameni cu discernământ).

Mihai-Andrei Aldea

====================================================================

* Taxele sunt sume ori produse cerute de stat (sau puteri locale) ca plată pentru servicii oferite (prestate) sau pentru beneficiile obținute din acestea [de către beneficiari, evident]. Impozitele sunt sume ori produse cerute de stat (sau puteri locale) pentru nevoile sale, chiar dacă cetățenii nu beneficiază cu nimic de pe urma satisfacerii acelor nevoi (de exemplu, posturi inutile în Guvern, Administrație sau alte instituții de stat); impozitul se numea în trecut și bir sau tribut. Delimitarea dintre taxe și impozite se șterge tot mai mult în statul de stânga (comunist) în care cetățeanul nu are dreptul să dispute mulgerea sa de către „autorități”.

** În Limba Română țăran înseamnă om al Țării cu drepturi depline; din clipa în care cetățile și orașele au fost ocupate de străini, țăranii au devenit cei din afara cetăților și orașelor, adică păstorii, plugarii, țapinarii, stăvarii, olarii, pietrarii, grădinarii, pescarii și ceilalți Români de prin târguri, sate, cătune, triburi călătoare etc.

Din tâlhăriile politicienilor. Cardul de sănătate

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

aerial view of road between green grass field
Photo by TruShotz on Pexels.com

Cetăţenii Republicii România şi-au lăsat viaţa lor şi a copiilor, părinţilor, prietenilor lor etc. în mâinile politicienilor. De ce? Pentru că politicienii le-au spus că aşa este bine. Deci statul este pe picior de război, poliţia, jandarmeria şi armata patrulează pe străzi şi din megafoane puse pe maşini ni se strigă lozinci încurajatoare. Sau ameninţătoare, după caz.
Ca într-un clasic film S.F. în care societatea a intrat sub dominaţia Comuniştilor. Sau a extratereştrilor, sau a roboţilor. Oricum, un regim autoritar, o lume distopică, în care vieţile oamenilor sunt declarate nepreţuite… şi chiar nu mai preţuiesc nimic.

Între marile gesturi de încredere în politicieni ale cetăţenilor amintiţi – sau de nepăsare, inconştienţă şi nesimţire? – se numără şi mai vechile carduri de sănătate.
Vă mai amintiţi lozinca? Se repeta în neştire!
Cardul de sănătate salvează vieţi!

Introdus – volens, nolens, ca în orice regim comunist – în 2014, devenit obligatoriu din 2015, salvatorul de vieţi card de sănătate a fost suspendat în Martie 2020.
Deşi în dezbaterea publică nu a existat nici măcar un grup civil care să susţină proiectul cardului de sănătate, politicienii au mers înainte fără oprire. Batjocorind grosolan, după chipul lor, criticile aduse. Şi dezvoltând o uriaşă propagandă, pe toate canalele mediatice (istoria se tot repetă, dar prea puţini învaţă).
Vă amintiţi deviza? „Cardul de sănătate salvează vieţi„!
Cardul de sănătate salvează vieţi?
Păi, atunci, de ce l-aţi anulat tocmai acum? Tocmai acum, în plină isterie a politicienilor disperaţi să ne salveze de coronaviruşi?
Acum era momentul cardului de sănătate! Acum trebuia să arate cum salvează el vieţi!
Acum era clipa să vedem pe ce s-au cheltuit peste 200 de milioane de euro din banii cetăţenilor. Da, o sumă cât Catedrala Mântuirii Neamului, pentru nişte carduri inutile.
Inutile?
Hai să vedem!

Care este rostul cardului de sănătate?
După mine, să pompeze banii cetăţenilor obişnuiţi în buzunarele şmecherilor care au oameni în politică.
După politicieni, adică după declaraţiile oficiale CNAS, cardul de sănătate

„are ca scop principal transparentizarea şi eficientizarea fondurilor utilizate în sistemul de asigurări sociale de sănătate.„

Emoţionant şi înălţător! Cum face asta, de fapt? Ce este el? Ce conţine? Cum funcţionează?

„este codul de acces pentru toate sistemele informatice ale CNAS.[…] [este] instrumentul de confirmare a prestării  tuturor serviciilor din sistem (PIAS)„

„… conţine doar datele de identificare ale asiguratului.

 Pe card  şi în memoria electronică a cardului sunt imprimate următoarele informaţii:

  • Numele şi prenumele asiguratului
  • Codul unic de identificare în sistemul de asigurări sociale de sănătate
  • Numărul de identificare al cardului naţional de asigurări sociale de  sănătate (CID)
  • Data naşterii
  • Termenul de valabilitate al cardului (5 ani)

Doar la cererea asiguratului, medicul de familie poate inscripţiona pe cardul de sănătate date medicale.”

Să înţelegem!
Cardul de sănătate (să îi zicem de acum C.S.) conţine, pe el şi în memoria-i electronică: numele, prenumele şi data naşterii posesorului, codul acestuia de identificare în sistemul de asigurări de sănătate şi numărul de identificare al cardului. Termenul de valabilitate, în context, este secundar.

Acum, pe buletin sau cartea de identitate, avem seria şi numărul (adică „numărul de identificare” pentru acest act).
Pe aceste documente mai avem şi CNP-ul, adică un cod de identificare a noastră în sistemele de stat.
Mai avem pe acelaşi act de identitate numele şi prenumele, cetăţenia, locul naşterii, data naşterii (în CNP), domiciliul, emiţătorul şi… termenul de valabilitate. În context, secundar.

Pe scurt, tot ce este pe C.S. există şi pe actul de identitate, ba chiar există şi informaţii în plus.
Iar dacă cineva îşi pierde C.S.-ul, „identificarea în sistem” se face pe baza celorlalte date (CNP, nume etc.).

Altfel spus, cardurile de sănătate, cititoarele de carduri din cabinetele medicale, clinici şi spitale şi programele folosite sunt o inutilitate totală.
Cardul de sănătate dublează, inutil şi aberant legal, actul de identitate al cetăţeanului.
„Identificarea în sistem” se putea face, fără probleme, folosind buletinul sau cartea de identitate.
În rest, iată, cardul de identitate este inutil chiar după prevederile CNAS-ului. Singura utilitate este aceea de confirmare a identităţii „pe sistem” a poseorului. Care ar fi trebuit realizată – legal şi decent – prin folosirea actului de identitate.
Altfel spus, peste 200 de milioane de euro au fost irosite pe ceva complet nefolositor.
Doar nefolositor?
Sau dăunător?
Evident, cardul de sănătate nu a salvat vieţi. Dar a ucis?

În 2016 cardul de sănătate a produs nu mai puţin de 24 de blocări ale sistemului medical. Adică cca. două pe lună.
De fiecare dată, timp de câteva ore, personalul medical se învârtea înnebunit, căutând să rezolve problema blocajului, să folosească vechile formulare şi să le completeze. Întârzierile în consultarea şi internarea bolnavilor se acumulau. Mai mult, după revenirea la viaţă a sistemului cel minunat aceeaşi doctori erau nevoiţi să introducă datele de pe fişă pe calculator. Alte ore pierdute.
Fenomene similare au avut loc şi în 2015, şi după 2016. Blocaje, blocaje, blocaje.
Cu timp pierdut şi oboseală adunată şi de medici, şi de restul personalului, şi de pacienţi.

Nimeni nu a căutat să vadă consecinţele asupra pacienţilor.
Nimeni nu a încercat să afle cum a fost afectat actul medical, an de an, de blocajele produse de cardul de sănătate.
Nimeni nu a încercat să afle dacă aceste blocaje nu au dus chiar la moartea unor pacienţi (sau la felurite alte consecinţe nefericite).
S-a vorbit despre „inconvenientele provocate pacienţilor şi furnizorilor„. Atât. Nu anchetă sau anchete, nu sancţiuni. Nimeni nu a verificat nivelul concret al „inconvenientelor”.
Ori, dacă a încercat cineva, a fost, cumva, redus la tăcere.

Acum s-a hotărât renunţarea la folosirea cardului de sănătate „pe perioada crizei”. De ce? După cum interpretează un ziarist, „ca pacienţii să nu mai stea la cozi„.  Voalat, comunicatul CNAS spune de fapt cam acelaşi lucru. Într-adevăr, oricine cunoaşte sistemul medical ştie că în cele mai multe instituţii sunt cozi la care o jumătate de oră de aşteptare înseamnă foarte puţin, o oră „am scăpat repede„, două ore e ceva normal, trei ore „era de aşteptat„, patru ore „offf” etc.

Bineînţeles, în locul cheltuirii sumei de peste 200 de milioane de euro pe un card inutil şi un sistem care îngreunează actul medical se puteau plăti salariile pentru sute de medici şi sute de asistente medicale. Adică se putea aduce un ajutor adevărat pacienţilor, pe banii cetăţenilor.
Politicienii au făcut însă altceva. Au sifonat banii cetăţenilor printr-un produs inutil, cronofag şi blocant.
Aşa cum fac şi cu bordurile, cu parcuri scumpe la care nu ajunge nimeni, cu plante scumpe ce se ofilesc după un an, cu accizele la benzină şi motorină puse peste impozitul ce merge la ministerul transportului, peste taxele de drum, impozitul pe maşină şi altele asemenea etc., etc.

Încrederea oarbă în politicieni, încăpăţânarea de a vota „răul mai mic, dar cu şanse în alegeri”, în loc de „un bine cât de mic, chiar şi fără şanse în alegeri”, încăpăţânarea de a crede în teatrul politic de zi cu zi, de a căuta salvatori în partidele ce se perindă la putere făcând exact ceea ce acuză la oponenţi – iată câteva din cauzele stării de astăzi a României şi cetăţenilor ei.
În faţă, un drum lung…

Mihai-Andrei Aldea

DSCN0616 Troiţă Borca

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă

AJUTAŢI TÂLHARII! APĂRAŢI TÂLHARII! DISTRUGEŢI PE CEI CARE SE ÎMPOTRIVESC TÂLHARILOR!

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

AJUTAŢI TÂLHARII! APĂRAŢI TÂLHARII! DISTRUGEŢI PE CEI CARE SE ÎMPOTRIVESC TÂLHARILOR!

Ce aţi zice dacă aţi vedea oameni care strigă în stradă „Ajutaţi tâlharii! Apăraţi tâlharii! Distrugeţi pe cei care se împotrivesc tâlharilor!”?
Este adevărat că aţi crede întâi că glumesc?
Şi dacă aţi vedea că vorbesc serios, că îşi urlă din suflet apărarea pentru tâlhari şi duşmănia pentru cei care se împotrivesc tâlharilor, ce aţi crede?
Că sunt nebuni sau că sunt cel puţin la fel de răi ca tâlharii pe care îi apără, e adevărat?

Tâlharul este cel care săvârşeşte o tâlhărie sau un jaf – adică un furt cu silnicie, cu ameninţare, forţă, violenţă.
În Republica România, în care trăim, se ştie de către oricine că există tâlhari particulari şi organizaţii sau grupuri tâlhăreşti. Aceste organizaţii sau grupuri tâlhăreşti pot fi izolate – grupuri mici de oameni care dau lovituri prin forţă – sau legate între ele (ceea ce se mai numeşte şi „mafie”).
Se ştie, de asemenea, că cea mai mare grupare mafiotă, cel mai primejdios grup de grupuri de tâlhari este Statul. Statul aşa-zis „român”.

Un exemplu simplu este acela al transporturilor şi drumurilor. Combustibilul se vinde la un preţ hiper-umflat, din care cca. 80%[1] sunt taxe, tva şi „accize” (adică tot… taxe), toate impuse, prin forţă, de Statul „român”. Care, teoretic, le foloseşte pentru „binele cetăţeanului”, de la „construcţia de drumuri şi autostrăzi” la… ce vrea cheful Statului!
Ajungându-se chiar la situaţii în care se pun accize sau taxe la carburanţi pentru a forţa cetăţenii să acopere pierderile unor falimente clar tâlhăreşti („taxa de solidaritate” pentru Bancorex, de exemplu).
Trec peste alte taxe şi impozite care, teoretic, sunt tot pentru „drumuri şi autostrăzi”. Dar pun o întrebare de bun simţ: unde sunt banii noştri? Unde sunt banii daţi de cetăţeni la fiecare alimentare de la benzinărie?
Sunt drumurile din Republica România măcar decente? Sunt autostrăzile construite şi întreţinute de Stat măcar decente?
Nu! Nu! Nu! Drumurile sunt mizerabile, autostrăzile o ruşine!
Sunt nenumărate drumuri cu tot felul de curbe inutile, adăugate doar pentru a mai prinde o bucată de teren cu anume proprietar, „despăgubit” masiv pe banii noştri. Sunt nenumărate drumuri cu borduri sfărâmicioase, cu asfalt sfărâmicios, cu marcaje ce se şterg repede şi alte asemenea „consumabile ultra-fragile”, astfel încât sunt în veşnice reparaţii pe banii noştri – dacă şi când sunt reparate, de obicei înainte de alegeri. Autostrăzile sunt o bătaie de joc. Regiuni istorice precum Moldova sau Oltenia sunt sugrumate economic prin lipsa unei autostrăzi. Comerţul nord-european ce ar putea trece pe văile Siretului şi Prutului către sudul Europei şi către Asia prin România este în mare parte deviat pe alte rute – mai ales feroviar-navale, străine – de lipsa autostrăzilor din Moldova şi starea jalnică a căilor ferate româneşti. La fel rutele Banat-Oltenia-Muntenia-Dobrogea. Banatul începe să aibă autostradă abia din ultimii ani. Iar autostrăzile româneşti SUNT CELE MAI SCUMPE ŞI CELE MAI PROASTE DIN LUME!
Atât de proaste sunt drumurile româneşti – de la cele rurale până la autostrăzi – încât UCID OAMENI prin lipsa lor de calitate.

Este doar un exemplu, prezentat foarte pe scurt. Altul?

În 2016 erau în Republica România 367 de spitale publice şi 187 spitale „private”. Acestea din urmă le lăsăm deoparte. De fapt, dacă lăsăm deoparte spitalele, cabinetele medicale, clinicile de specialitate şi celelalte unităţi sanitare din România constatăm că lăsăm deoparte înspre 80% din infrastructura medical-sanitară a României!
Altfel spus, Statul urlă mereu – jefuindu-ne de bani în mii de feluri – că nu are bani, dar particularii câştigă bani din farmaciile la care Statul a renunţat… Astea sunt doar o pildă a altor manevre mafiote ale Statului „român”. Dar nu la ele ne vom opri acum!
Deci Statul are în 2016 doar 367 spitale şi un buget al Ministerului Sănătăţii de ŞASE MILIARDE, ŞAPTE SUTE CINCIZECI ŞI UNU DE MILIOANE DE LEI (NOI)! Aceste cifre, reprezentând peste 4% din PIB, trebuie puse în paralel cu bugetul pentru culte din 2016, buget care este de cca. 0,09% din PIB!
Atenţie! Cu 0,09% din PIB toate cultele din Republica România îşi întreţin cca. 18-19 mii locaşuri de cult[2]. Cu peste 4% din PIB Ministerul Sănătăţii NU poate întreţine decent 367 de spitale!!!
Realizaţi vreo clipă DEMENŢA TOTALĂ a situaţiei?
Cu un total de SUB 0,1% din PIB cultele din România, de la ortodocşi la adventişti, mozaici, musulmani etc. îşi întreţin peste 18.000 (optsprezecemii) de locaşuri de cult, iar cu peste 4% din PIB Statul nu izbuteşte să întreţină decent 367 de spitale!
Adică având de peste patru sute de ori mai mulţi bani decât toate cultele din Republica România, Ministerul Sănătăţii nu poate întreţine un număr de spitale de cca. cincizeci de ori mai mic decât numărul locaşurilor de cult!
Respectiv, cheltuind din PIB de douăzeci de mii de ori (50×400) mai mulţi bani pentru un spital decât se cheltuie pentru un locaş de cult, Statul nu izbuteşte să întreţină spitalele mulţumitor.
Vor spune unii îndoctrinaţi că Statul are, la Sănătate, şi alte cheltuieli decât spitalele, iar Cultele, la rândul lor, şi alte venituri decât cele de la buget. Dar adevărul pe care îl pot vedea şi ei dacă se eliberează de îndoctrinare este că şi Sănătatea are şi alte venituri decât cele de la buget, iar cultele au şi alte cheltuieli decât cele cu locaşurile de cult. Inclusiv cu unităţi medicale, de la spitale şi până la cabinete sau hospisuri, întreţinute pe banii lor la un nivel net superior unităţilor de stat. Q.E.D.

Sunt doar câteva exemple ale jafului mizerabil practicat de Stat.
Unii vor spune că este vorba „doar” despre incompetenţă. Dar atunci când această incompetenţă (1) jefuieşte oamenii, (2) ucide şi (3) este tolerată, ba chiar sprijinită de Stat, [incompetenţa] devine o acuzaţie în plus. Şi este unul din motivele săvârşirii tâlhăriilor!
Nu mii de euro, nu zeci de mii de euro; nu sute de mii de euro, nu milioane de euro; sunt zeci de miliarde de euro pe care Statul zis român ÎI JEFUIEŞTE DE LA ROMÂNI AN DE AN!

Şi în aceste condiţii sunt unii care strigă:
– Ajutaţi tâlharii! Apăraţi tâlharii! Distrugeţi pe cei care se împotrivesc tâlharilor!
Sunt unii care vor SĂ SE DEA STATULUI MAI MULT!
Mai mulţi bani, mai mult control, mai multă putere!

Având cele mai multe servicii secrete dintre toate statele europene, având un procent de M.I.-şti şi agenţi care îl situează în rândul dictaturilor crunte, Statul se victimizează permanent că este „slab” şi „nu poate” lupta împotriva corupţiei.
Jefuind prin forţă Românii, distrugându-i pur şi simplu dacă se opun jafului, sau dacă accidental nu plătesc ceva din nenumăratele taxe şi impozite tâlhăreşti – pentru care nu dă mai nimic în schimb – Statul se plânge mereu că nu are bani!
Aceasta este organizaţia pe care unii o apără orbeşte!

Să fim bine înţeleşi: fără un stat, nu există Ţară!
Existenţa unui stat românesc este condiţie esenţială pentru existenţa României!
Dar un stat românesc, nu o organizaţie mafiotă anti-românească!
Sau preferaţi o organizaţie mafiotă anti-românească în locul unui stat românesc? Nu? Nici eu!
Eu vreau un Stat românesc, în care proprietatea să nu fie impozitată, în care taxe şi impozite să fie luate doar pentru ceea ce Statul face pentru cetăţeni! Şi voi vreţi asta? Da? Înseamnă că suntem de acord că Statul de astăzi, tâlhar, incompetent şi mafiot, trebuie reformat! Ceea ce face necesară limitarea puterii autorităţilor/structurilor de stat şi creşterea puterii reale, directe, a cetăţenilor! Ceea ce face necesară critica liberă a Statului tâlhar şi renunţarea la apărarea iraţională a acestuia. Îndreptarea începe de la noi, din renunţarea la adorarea Statului tâlhar şi trecerea la responsabilitate civică. Rezultatele nu vor veni pe loc, nu se vor obţine uşor, dar vor veni şi se vor obţine. De noi depinde!

Mihai-Andrei Aldea

[1] Se spune, de obicei, că preţul materiei prime ar fi în jur de 30-40%, iar al transportului, distribuţiei şi vânzării de 10-15%, dând un total de cca. 50% din preţ. Dar aici se ignoră faptul că materia primă, transportul, distribuţia şi vânzarea sunt şi ele impozitate şi taxate în mod repetat, direct şi indirect, de către Stat.

[2] Biserica Ortodoxă Română având cel mai mic procent de locaşuri de cult raportat la numărul de credincioşi.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndem la luptă