Alexandra Măceșanu a sunat de cinci ori la 112. A fost tratată cu dispreț, luată în râs, ba chiar batjocorită de lucrătorii acestui servici. Deși cei care au avut această atitudine sunt complici la chinurile și moartea fetei, au fost acoperiți de sistem.
Oare înțelegi, cititorule, răutatea demonică a scenei?
O fată speriată, care a fost deja violată de bestia care a răpit-o, sună să ceară ajutorul. Iar angajații cetățenilor, cei plătiți de părinții Alexandrei și de fiecare dintre noi, își bat joc de ea! Atât de perfect, încât dispare cu desăvârșire – fie aruncată în Dunăre, fie trecută peste Dunăre la structurile mafiote, amândouă pistele evidente fiind sistematic ocolite de autorități și presa afiliată statului.
Și, cu tot scandalul mediatic, până astăzi vinovații sunt necunoscuți și nepedepsiți, cu excepția monstrului aflat la vedere, care a avut grijă să nu vorbească despre complici și șefi.

De ce aduc aminte de acest „film” pe care toți vor să îl uite?
Vor să îl uite, în timp ce Alexandra Măceșanu putrezește în Dunăre sau în alte locuri, ori este încă torturată în cine știe ce bordel-pușcărie.
Aduc aminte de acest „film” pentru că este izvorât din aceeași corupție a fiecăruia. Din care vine și tragedia Alexandrei Măceșanu, și tragedia pe care Ciprian Mega a înfățișat-o și în 21 de rubini.
Și aici este adevărata durere: toți cei care urlă împotriva filmului s-au recunoscut în el, indiferent dacă au sinceritatea să o recunoască sau nu.

Am citit o mulțime de atacuri și cele câteva critici negative față de 21 de rubini.
Argumentele atacatorilor sau criticilor sunt de două feluri: politice și „de gust”.

Cele politice se pot mărgini la concepția comună Bolșevicilor, Naziștilor, Fasciștilor, Khmerilor Roșii sau oricăror alți extremiști de Stânga: „a spune că există greșeli sau lucruri rele în sistem/Partid este un act de sabotaj, o trădare, o slujire a dușmanului (poporului)”. Concepția este pe cât de abjectă, pe atât de prostească. Și are, după cum am mai amintit, un efect contrar: înmulțește răul interior până la prăbușire.
Această concepție pretinde că filmul 21 de rubini, pentru că oglindește corupția din România și influențele corupte venite din UE sau SUA ar fi, prin aceasta, „pro-rus” ori „filo-rus”. Și pe această concepție (repet, prezentă identic la Naziști, Fasciști, Bolșevici etc.) au loc felurite speculații, răstălmăciri, răsuciri care să îndreptățească acuzațiile.
Ceea ce întărește filmul 21 de rubini este exact faptul că asemenea acuzații vin de la pretinși iubitori ai Bisericii, ai lui Dumnezeu, ai libertății, ai adevărului… Același limbaj al minciunii ca în film, de la dulcegăria perversă a „Părintelui Porumbacu” la acuzațiile furioase ale „Părintelui Desagă”. Și dau exemple aceste personaje tocmai pentru că mulți dintre atacatorii furibunzi, orbi și îndârjiți, sunt siguri că sunt ai Bisericii. Și sunt siguri că o apără apărându-i „dreptul la corupție”. Desigur, Dumnezeu spune altceva, dar oare nu știu oamenii mai bine decât Dumnezeu de la cădere și până astăzi?
Sub un pretext sau altul, sub o răstălmăcire sau alta, totul se întoarce, iar și iar, la aceeași idee: „cine arată că există greșeli sau răutăți în sistem este dușman, trădător, vândut”.
Tragi-comic este că unii dintre „marii moraliști” au căutat (și găsit) cele mai fățarnice scuze pentru faptul că Iuliu Maniu a fost agent străin, inclusiv atunci când era în poziții decisive în stat. Dar acum, dintr-o dată, se revarsă din ei spume „patriotice” pentru că filmul „ar putea fi interpretat într-o cheie anti-românească”. Ce să vezi! Mai rămâne să îi vedem – și, deși m-ar durea pentru ei, nu m-ar mira – că Îl atacă pe Dumnezeu pentru că unii au interpretat Evangheliile, Legea Iubirii, ca argument pentru arderi pe rug.

Sunt și criticile furibunde pe motiv că „mie nu mi-a plăcut”.
Avem în ele o tragică absolutizare a gustului personal. Tragică, pentru că face parte din înclinațiile totalitariste și susține totalitarismul.
Strămoșii Romani spuneau de gustibus et coloribus non est disputandum. Adică despre gusturi și culori nu se dispută (nu se fac dispute).
Dacă spune cineva
„Mie filmul mi s-a părut haotic”,
e zadarnic să îl contrazic doar pentru că mie mi s-a părut foarte clar.
Dacă cineva spune
„Mie filmul mi s-a părut de neînțeles”
aș greși teribil dacă aș avea replica
„Mie mi s-a părut ușor de înțeles”.
Fiecare două asemenea poziții sunt personale și, implicit, subiective.
Pentru unii picturile sau desenele lui Picasso sunt minunate; mie mi se par prostești. Dar nu am stat niciodată să conving pe cineva că ar fi prostești operele lui Picasso: fiecare cu gusturile lui. Ție îți plac? Mă bucur pentru tine! Mie nu, și nu văd pentru ce aș încerca să îți impun gustul meu, sau tu să mi-l impui pe al tău.
Există, desigur, unele criterii absolute: cele care țin de Învățătura lui Dumnezeu.
Doar că „mie îmi place” sau „mie nu îmi place” nu țin, în asemenea cazuri, de Învățătura lui Dumnezeu,
Ca să dau alt exemplu – pentru cei care nu-l pot digera pe Picasso –, există oameni care iubesc bujorii, dar am întâlnit oameni cărora li se par urâți. Puțini, sau mai puțini, dar sunt. Ar fi absolut absurd să încerc să conving pe cineva căruia nu îi plac bujorii că ar trebui să-i iubească. Eventual la fel ca pe mușcatele cu care și-a umplut ferestrele.
Chiar dacă cei mai mulți oameni plac sau iubesc bujorii, este de înțeles că alții au alte gusturi.

Ca urmare, criticile furibunde și absolutizatoare construite pe ideea „mie nu mi-a plăcut” sau „mi s-a părut de neînțeles” au valoare de promovare a totalitarismului.
Mai ales când în loc de „mie nu mi-a plăcut” sau „mie mi s-a părut de neînțeles” se pretinde că „filmul este urât”, „filmul este de neînțeles”. Căci este o arogantă transformare a părerilor sau gusturilor personale în adevăruri absolute.

Și mai extremistă este insultarea celor de altă părere.
Ca cei care au spus „doar perverșilor le poate plăcea” sau „doar nebunii găsesc aici o logică”.
În revers ar fi cei care ar spune „nu-ți place pentru că nu ai gust” ori „ți se pare haotic pentru că ești prea prost ca să îi înțelegi logica”.

Din fericire pentru 21 de rubini, sau pentru conștiința noastră, nu am găsit încă, între oamenii care îl apreciază, niciun entuziasm deșănțat, nicio înfierare a celor de altă părere.
Am găsit, da, unele critici aspre ale atacurilor deșănțate împotriva filmului. Puține, de altfel, în tonul general al celor care îl apreciază. Și de înțeles în fața violenței de limbaj care a ajuns deja la nivelul patologiei bolșevic-naziste.
Căci, trist dar real, printre cei care nu plac 21 de rubini uriașa majoritate a reacțiilor și materialelor sunt violente, absolutiste, pline de acuzații foarte grave aruncate cu fanatism.
Deosebirea de atitudine este uriașă.
Iar dacă cineva crede că spune multe deosebirea de atitudine între liniștea susținătorilor filmului și spumegările furioase ale denigratorilor, poate că are dreptate.

Dar ce rămâne după atâtea atacuri?
Ce a rămas și după atacurile asupra altor mari filme din istorie: un film mare, un reper cinematografic.
Un film care, ca realizare, a știut să mizeze pe talentul actoricesc al interpreților, talent valorificat la un nivel rar întâlnit.
În scena întâlnirii dintre părinții lui George și Părintele Porumbacu, de pildă, bogăția exprimării gestuale a celor trei actori este superbă și prețioasă inclusiv prin raritate. Dacă aș fi actor, aș regreta teribil pierderea unei asemenea ocazii. Un film în care jocul actorilor să fie mereu în prim-plan, să fie cheia filmului, este mai mult decât valoros pentru fiecare dintre cei care joacă.
Filmul 21 de rubini este prețios prin, paradoxal, inocență. Pe rând, George, Părintele Alexie și Nina, sora lui George, se dovedesc a fi inocenți. Păcătoși inocenți, dacă vreți, căci nu sunt lipsiți de propriile păcate. Dar acestea sunt mai mult slăbiciuni decât păcate în sensul propriu.

Părintele Alexie rămâne fără glas în fața răutății lumii. Nu știe să-i răspundă și se retrage în cuvântul Mântuitorului Împărăția Mea nu-i din lumea aceasta. În ce măsură este acesta un răspuns adevărat pentru cineva care nu este călugăr? E o întrebare pe care o pune 21 de rubini și care merită răspuns așezat în Învățătura Domnului.
În fața „inițierilor vieții” George pierde partida, repetat. Chiar și după ce se izbește de implicarea în corupție a părinților săi, de implicare în corupție a celor care trebuie să fie stâlpii moralei creștine, tot nu înțelege. Nu își înțelege propriile păcate, nu înțelege răutatea lumii. Este o inocență, da, însă este o inocență nevinovată? Oare avem voie să fim atât de orbi?
În fața „inițierilor sociale” înclinația spre compromis a Ninei – de la petrecerea în pijama, de pildă, când alege să ignore corupția celor din jur – se izbește de lucruri peste care nu poate să treacă. De aici îi vine și căderea, căci ea a vrut să intre într-o lume în care corupția este criteriu de admitere. Și din această cădere îi vine și ridicarea. Căci coborând din lumea strălucirilor de neon, ajunge în lumea în care strălucește casnica și mama supremă, paradigmatică: Fecioara Maria, Maica Domnului. Și apare întrebarea: care dintre femei are o carieră mai reușită, cea care își jertfește dragostea și copiii pentru funcții, titluri, bani, sau cea care își jertfește starea socială pentru dragoste, copil, adevăr? Discret, dar hotărât, filmul 21 de rubini oferă un răspuns. Pentru cine poate să rabde adevărul.

Poate văd prea departe, doar Părintele Ciprian Mega poate lămuri asta, dar în scena finală a filmului am văzut și o oglindire a începutului din Jurnalul fericirii, a acelor rețete ale libertății găsite de Părintele Nicolae Steinhardt.

Și acestea sunt o parte din cele care rămân.
Așa cum rămâne filmul 21 de rubini.
Și rămâne rușinea celor care au folosit filmul ca pretext pentru a-și revărsa răutatea – desigur, sub masca fățarnică a inchizitorilor de altădată, care torturau și ucideau în numele „curățării societății”, practică dusă mai departe de fanaticii Islamului, de Bolșevici, Naziști, Fasciști și alții asemenea.
Văzând purtarea acestora sunt sigur că, dacă împrejurările le-ar fi permis, ar fi torturat și ucis și pe cei care au făcut 21 de rubini, și pe toți care ne-am folosit de acest film.
De aceea acest film rămâne.
Pentru că este adevărat: chipurile răutății din film sunt ale tuturor celor care nu Îl au pe Dumnezeu ca Dumnezeul lor, care nu Îl adoră, nu i se supun.

Îmi spunea un episcop zilele trecute, mirat și întristat de furia împotriva filmului:
„M-am recunoscut în fiecare dintre cei din film.”
Și i-am răspuns
„Și eu, și oricine se cercetează pe sine.”
Iar de aici înțeleg faptul că 21 de rubini a fost o cernere între cei care se cred bine așezați și nu se tem să cadă și aceia care Îl caută pe Dumnezeu cinstit, știind că sunt păcătoși și asumându-și asta.
Rămâne și asta.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea