Etichetă: snobism

Românii au rostit totdeauna Cristos ori Christos. Până la ocupații străine, precum cea sovietică

Mihai-Andrei Aldea4 comentarii

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!
Tudor Vladimirescu

Pe 19 Aprilie 2026 am primit de la comentatorul Mihai următoarele rânduri:

Christos a înviat! Sărut mâna, Părinte!
Dacă îmi îngăduiți, aș dori să vă cer sfatul: cum ați recomanda să articulăm superioritatea formei “Christos” față de argumentul continuității istorice a formei “Hristos” în spațiul românesc?
Mai precis, atunci când ni se obiectează că deși înainte de perioada sovietică, forma “Christos” a fost folosită de Sfântul Preot Mărturisitor Dumitru Stăniloae sau de Sfântul Sinod în ediția Noului Testament din 1886, “Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și că aceasta reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român.

În clipa în care am citit ultimele opt cuvinte, mi-am amintit deodată de cuvintele lui Tudor Vladimirescu:

Patria este norodul, NU tagma jefuitorilor!

Desigur, cei mai mulți cititori se vor uimi peste măsură: Ce legătură are acest cuvânt cu textul și întrebarea?

Voi preciza întâi că „argumentația” pentru grafia ”Hristos” este atât de ușor de infirmat de către orice om cult și logic, încât singurul motiv pentru a o accepta, în afară de neștiință, este mândria. De aici vine legătura cu amintitul cuvânt.

În primul rând vom sublinia trufia, de aroganța, de snobismul și răutatea ideii că poporul român a avut nevoie în creșterea lui spirituală și a câștigat în această privință de/prin cultura livrescă intelectualistă.

Dar înainte de a trece mai departe, să vedem ce înseamnă acea noțiune exprimată prin ultimele trei cuvinte ale frazei anterioare. Ce este, deci, cultura livrescă intelectualistă?

Cultura livrescă intelectualistă este cultura fundamentată pe adorarea evidentă sau mascată a cărților considerate culte și pe impunerea ideilor lor în viața reală.

Dar care sunt cărțile considerate culte?
Evident (pentru cultura livrescă intelectualistă), cărțile care nu reflectă valorile populare (decât, eventual, critic, superior, „îndreptător” etc.).

Voi preciza întâi faptul că au existat și există multe feluri de culturi și sub-culturi (acestea fiind variante coerente ale culturii principale).

De exemplu, în Moldova și Muntenia aflate sub Fanarioți exista cultura de mahala.
Cultura de mahala era, la rândul său, alcătuită din cultura de mahala armenească, cultura de mahala arvanită (albaneză), cultura de mahala evreiască, cultura de mahala grecească, cultura de mahala rusească, cultura de mahala țigănească ș.a.m.d. Dar, mai ales, din cultura de mahala mixtă, aceasta fiind cultura de mahala propriu-zisă… în Muntenia și Moldova!
Căci, în alte părți, erau alte tipuri de cultură de mahala sau, respectiv, de cultură de cartier.

În mare, culturile se pot împărți în

  • culturi orale
  • culturi livrești (cărturărești)
  • culturi oral-livrești
  • culturi livresc-orale

De exemplu, Cultura Română Veche este o cultură oral-livrescă
Cultura Română Veche avea ca reper fundamental Biblia, mărturiile liturgice ortodoxe, cărțile bisericești, dar se manifesta, dincolo de exprimările materiale, în primul rând oral: ziceri (proverbe, zicători, cugetări), ghicitori, snoave, basme, doine, balade, glume, basne, legende, cântece de război, cântece de haiducie, cântece de jale, cântece de leagăn etc.

Dar ce cultură au intelectualii sau intelectualiștii de secol XVII, XVIII, XIX, XX, XXI?
De cele mai multe ori, livresc-orală.
Și nu orice fel de cultură livresc-orală, ci mai ales una profund snoabă: plecând de la

a) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor livrești în general față de culturile orale
b) premisa absolut aberantă și total rasistă a superiorității culturilor străine față de Cultura Română Veche (numită și cultura populară română/românească sau, cu termenul împământenit global de Acad. Sabina Ispas, cultura profundă română veche).

Acest snobism rasism, pe care l-am vădit și condamnat de multe ori, este impregnat fundamental în clasele intelectualiste din România.
De aici și ignorarea scrierilor unor intelectuali reali precum Mihail Diaconescu, Petre Ursache, Artur Silvestri, Raol Șorban, Ștefan J. Fay, Bucurea Dumbravă ș.a.a.

Ura este sentimentul real al intelectualiștilor față de cultura română adevărată.
Asta se poate vedea prin sute de milioane de exemple, dar mă opresc la expulzarea unor Lazăr Șăineanu sau Moses Gaster din România ca pedeapsă pentru dragostea lor față de folclorul român.
Desigur, pretextele au fost altele, dar adevărul se vede printr-o comparație simplă: faptele ce au fost pretextate ca motiv de expulzare au fost săvârșite de mulți alții care nu au fost expulzați; singura deosebire factuală între persoanele în cauză fiind că cei care nu au fost expulzați nu erau interesați de folclorul român, iar cei care au fost expulzați îl prețuiau, conservau, valorificau, promovau. Q.E.D.

Un alt exemplu simplu și evident este ocultarea intelectualilor români adevărați, a celor care iubesc și promovează cultura română adevărată, iar nu culturi străine.
Mihail Diaconescu, de pildă, a primit numeroase premii pentru operele sale extraordinare, atât literare cât și istorice și teologice. Dar nu există în niciun manual școlar din cele pe care le-am putut consulta, nu este amintit niciodată în discursul public istoric sau teologic etc.

Avem, foarte evident, o ruptură puternică între intelectualii de cultură română și intelectualii de cultură străină.

Fenomenul este vechi.

Uitatul Constantin Obedeanu, alt geniu românesc ocultat, a prezentat fenomenul în Grecii în Țările Române…, scrisă la 1900.
Și în descrierea lui vedem același fenomen de snobism rasist care se manifestă și astăzi în lupta împotriva revenirii la scrierea naturală Christos ori Cristos a supranumelui Mântuitorului: adorația sau idolatria față de grecism a unor elite economice cu prea puțin discernământ cultural și religios.

Fraza

„“Hristos” a fost forma transmisă neîntrerupt încă din primele Biblii românești (1648 și 1688) și … reprezintă expresia autentică a inculturării credinței în poporul român”

este un produs al blocării gândirii logice de idolatria față de culturi străine.

În primul rând, este absolut elementar, absolut evident, absolut adevărat că dacă intelectualii și clerul ar fi pronunțat ”Hristos” în secolul al XVII-lea, limba română ar fi avut cuvintele ”hreștin”, ”hreștinătate”, ”hreștinism” etc. în loc de creștin, creștinătate, creștinism.
Ceea ce face evident că, indiferent de grafie, cuvântul se citea Cristos.

În al doilea rând, să crezi că a existat un proces pozitiv de „inculturare a credinței în poporul român” înseamnă să fii atât de răpit de idolatria față de intelectualism încât să ignori realitatea.
Realitatea este că din secolul I d.Chr. și până în secolul al XVII-lea d.Chr. Românii au fost definiți de Credința în Christos.

Atât de puternică este această definire încât în zonele mixte religios precum Epir, Macedonia, Bosnia, Herțegovina, Dalmația, Croația, Ungaria etc. Ortodoxia era denumiră Legea Românească.

Sub intelectualismul fanariot și post-fanariot, ce avem?
Prăbușirea credinței la Români.
Prăbușire care, atenție, crește cu nivelul de însușire a culturii livrești!

Ceea ce arată, factual, că așa-zisa „inculturare” a fost din punct de vedere sociologic un fenomen de genocid cultural și religios, a fost din punct de vedere teologic un fenomen demonic, și nu a fost un fenomen pozitiv decât pentru dușmanii Națiunii Române și Credinței Creștine.

Mai mult, folosirea formelor Christos ori Cristos de către toți marii gânditori și scriitori români ai Bisericii ar trebui să lămurească lucrurile.
DAR!
Dar cine definește care sunt gânditorii și scriitorii mari?

Pentru cei robiți de snobism și înstrăinați de gândirea creștină adevărată, criteriul este dat de diplome, titluri și prestigiu. Toate trei fiind criterii lumești, ridicole până la nebunie pentru gândirea creștină adevărată.

Au nu a dovedit Dumnezeu nebună înțelepciunea acestei lumi? (I Corinteni 1:20)

Ba da!
Însă cei îndoctrinați cu snobismul nu pot să vadă asta!

Ei nu văd că Sfântul Dumitru Stăniloae este mare pentru că a trăit Credința și a mărturisit ceea ce a trăit. Ei nu văd că pe Sfântul Dumitru Stăniloae NU diplomele sau titlurile sau prestigiul l-au slăvit, ci trăirea Credinței și mărturisirea trăirii.
Ei nu văd că Sfântul Ilarion Felea este mare NU pentru titluri, diplome sau prestigiu, ci pentru că a trăit Credința și a mărturisit ce a trăit.
Ei nu văd că așa stau lucrurile pentru toți sfinții de azi, de ieri și din totdeauna.

Așa cum nu văd nici cohortele de laureați cu diplome, titluri și prestigiu care sunt astăzi total sau aproape total nesemnificativi, care nu au lăsat în urmă nimic important.
Lucrările acestora sunt, cel mult, mențiuni academice de importanță procedurală, pentru că, în sine, sunt nule.

Și printre ei sunt și atâția teoologi1 plecați dintre noi care și-au umflat trufia cu diplome, distincții, titluri, recunoașteri etc., fală goală în sine, dar gâdilitoare a mândriei. Și care au scris sute și mii de pagini de intelectualism teoolog.
După cum spunea cândva Mugur Vasiliu, plimbându-ne noi printr-un cimitir:

Uite-l pe ăsta câte titluri are pe cruce! Cred că viermii care mănâncă sau focul ce arde cadavrele unor asemenea oameni sunt foarte măguliți!

De unde vine această alipire de idolatria alterității?
Din conștiința propriei nevrednicii transformată prin mândrie în complexe de inferioritate.
Cum se vindecă?
Prin asumarea nevredniciei personale ca temei în adorarea Sfintei Treimi: Aceasta dă tot ceea ce îi trebuie omului pentru o viață împlinită, mântuitoare și sfințitoare.

Revenind la întrebarea lui Mihai, trebuie să amintesc întâi de o poezioară populară:

Pentru cine vrea să creadă
Am o mie de dovezi
Însă n-am nicio dovadă
Dacă tu vrei să nu crezi.

Căci problema reală aici, Mihai, nu este lipsa dovezilor, ci dorința fanatică de a le ignora.

Mergând însă pe speranța că cel din față prețuiește, totuși, adevărul (măcar cât de cât), argumentele sunt faptele:

Totdeauna și pretutindeni în limba română s-a folosit rostirea Cristos ori Christos, așa cum s-au folosit și cuvintele creștin, Creștinătate, creștinesc, încreștina, creștinare etc.2 Cuvinte care nu pot exista într-o limbă decât prin existența formei Cristos ca formă fonetică generală sau universală.

Singurele excepții, care confirmă regula, sunt fie scrieri programatice ale unor grecizanți, rusificatori ș.a.a., precum și graiul deformat al Românilor deznaționalizați de Greci, de Ruși sau alți Slavi în ultimele secole.

Ignorarea acestei realități și impunerea citirii de astăzi, de sorginte sovietică, pentru cărți de mică răspândire și influență în popor, sunt procedee care leapădă adevărul.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Note de subsol

  1. Teolog este cel care cuvântează de la Dumnezeu, teologia este trăirea întru Dumnezeu. Teoolog este cel care cuvântează de la sine despre cele dumnezeiești, teoologirea este vorbirea despre cele dumnezeiești de la sine sau de la alții, dar fără trăire a Credinței. ↩︎
  2. Și nu, repetăm, „hreștin”, „Hreștinătate”, „hreștinesc”, „înhreștina”, „hreștinare” etc., cuvinte care nu doar că nu există în limba română dar și sună de-a dreptul batjocoritor. ↩︎

Scoala Română si snobismul. Gânduri (II)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

prima parte aici

Școala Română și snobismul. Gânduri (II)

O înfățișare a principiilor

Prin „universitate” se înțelege, firesc, „o instituție de învățământ superior și cercetare ce poate acorda diplome sau grade academice pentru mai multe domenii de studiu (de nivel înalt, academic)”.

După această definiție, sunt universități și școli superioare precum Școala sau Universitatea Vedică din Mithila ori Academia Platonică din Atena (din Antichitate).
Ca exemplu, disciplinele studiate în școlile vedice cuprind: „Sāmkia, Yoga, Nyāya, Vaisesika, matematică, muzică, medicină, cele patru Vede, Purānas, Itihāsas, astronomie…, știință militară” etc.1. Iar la aceste școli se venea după multe alte studii de nivel mai jos. Altfel spus, și școlile vedice sunt universități după definiția de dicționar.
Cu toate acestea, listele vestic-europene ale „celor mai vechi universități” nu includ asemenea instituții. Instituții ce premerg cu sute, o mie și chiar mii de ani Universitatea din Bologna. Care universitate, începându-și activitatea (se pretinde!) în 1088, este declarată „cea mai veche universitate din lume”.

De ce?

Pentru că la definiția dată la început se adaugă (pe drept sau rasist? vom vedea îndată!) și alte condiții pentru recunoaștere!

De pildă, „să fie din Europa”.
Doar că nu din toată Europa, ci din treimea vestică a Europei.
Dacă e o instituție mai din est, gata!, nu mai are dreptul să fie numărată printre universități!

De exemplu, în vremea Sfântului nostru Împărat Constantin cel Mare se înființează Constantinopolul drept capitală a Romaniei. Primind și feluritele instituții ce fuseseră la Roma, printre care și școlile. În 425 Împăratul Teodosie al II-lea reorganizează o parte din școlile de aici într-o universitate cu treizeci și una de catedre (pentru Drept, Filosofie, Medicină, Matematică2, Geometrie, Astronomie, Muzică, Retorică etc.); dintre aceste catedre („scaune”), 15 erau de limbă latină și 16 de limbă greacă. Grecii au numit instituția Pandidakterion, care se traduce ca… Universitate sau Școală Universală.

Din acest punct de vedere școala organizată de Teodosie al II-lea îndeplinește toate criteriile prevăzute în definiția unei universități. Mai mult, este în Europa: Constantinopolul, numit în vechime Biuzas ori Bizas3, este în țara tracică sau ținutul tracic Europa, de la care își trage numele tot continentul. Ceva mai esențial european este imposibil de găsit!

Universitatea lui Teodosie al II-lea a fost reorganizată de Bardas (regent și prim-ministru) în 849, sub Împăratul Mihail al III-lea. Atunci se mută o mare parte dintre amintitele catedre la Palatul Aura Mare (Magnaura), ce fusese clădirea Senatului Roman în timpul Împăratului Iustinian cel Mare4.

Deoarece în timp rigurozitatea slăbise, Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul reorganizează Universitatea Aura Mare în 1046, refăcând secțiunile (departamentele) de Drept și Filosofie, precum și felurite catedre. Și alte școli din Constantinopol (în afară de cele din Aura Mare) erau socotite parte a Universității din Constantinopole.

După cum se poate vedea, la 1088, când (se pretinde că) începe să funcționeze Universitatea din Bologna (aia zisă „prima!”), Universitatea din Constantinopole avea 42 de ani de la reorganizarea lui Constantin al IX-lea, 239 de ani de la reorganizarea lui Bardas și 663 de ani de la înființare!

Ceea ce înseamnă că Universitatea din Bologna este „prima” doar printr-un rasism extrem: care caută cele mai neînsemnate lucruri spre a le proclama drept criterii de separare ale „școlii noastre” de școlile celorlalți.

De pildă, se „uită” că autori apuseni, precum Paul Grendler, au criticat – mai mult sau mai puțin diplomatic – efortul de a împinge începuturile Universității din Bologna înainte de 1158 (când primește diploma de înființare!). Paul Grendler, printre alții, atrage atenția că „nu este probabil ca instrucția și organizarea să fi fost destule pentru a merita termenul de universitate înainte de anii 1150, și se poate să nu fi fost atins înainte de anii 1180” (Paul Grendler, The Universities of the Italian Renaissance, JHU Press, 2002, p. 6).

Altfel spus, se folosește pentru a declara Școala din Bologna universitate un dublu standard, comparativ cu universitățile sau academiile din Răsăritul Europei și de pe alte continente. Un dublu standard absolut subiectiv și nedrept, a cărui motivație face parte dintr-un rasism sistematic al Vestului:

în gândirea apuseană istoria și cultura Europei, ba chiar a întregii lumi, se reduc la istoria și cultura fâșiei vestice a Europei (în care Polonia, Moravia, Slovacia, Ungaria și Croația sunt un fel de teritorii exotice, pe jumătate civilizate și jumătate sălbatice).

Nenorocirea este că acest rasism a fost preluat de snobii – și agenții trădării – din România. Astfel încât dublul standard a funcționat și funcționează continuu. Printre altele, ducând la o sistematică deznaționalizare a Românilor.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Hartmut Schafre, Education in Ancient India, Section two, India, Brill, Lieden, Boston, Koln, 2002, p. 140

2 Ceea ce astăzi am numi Algebră, dar atunci se numea Aritmetică.

3 De unde Grecii colonizatori au preluat numele în forma Byzantion (care în străvechime se pronunța „biuantion”).

4 Care a domnit între 527 și 565, fiind Român din Macedonia urcat pe tron prin vrednicie personală. Printre altele el construiește biserica (sau catedrala) Sfânta Sofia din Constantinopol, folosind arhitecți și constructori din cele trei mari neamuri ale Romaniei, Armeni, Români și Greci. De asemenea așează câteva sate de Români de munte din Macedonia în Sinai, ca apărători și sprijinitori ai Mânăstirii Sfânta Ecaterina. Deși formal islamizați, Românii din Sinai sunt și astăzi apărători și sprijinitori ai Mânăstirii Sfânta Ecaterina, fiind cei care au respins trupele ISIS ce voiau să o distrugă.

Scoala Română si snobismul. Gânduri (I)

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Școala Română și snobismul. Gânduri (I)

Da, prima întrebare pentru mulți este
De ce „școala română” și nu „școala românească?”.
Răspuns:
Pentru că spunem, corect, „școala franceză”,
„școala italiană”, „școala germană”;
nu spunem, decât dacă vrem să fim ironici sau gratuit pedanți,
„școala germanică”, „școala italienească” ori „școala franțuzească”.
De fapt, și folosirea excesivă a termenului românesc
în loc de român este o mărturie a snobismului,
a înstrăinării față de propriul neam, a pierderii propriei identități.

O introducere în temă

Mă opresc aici la câteva snobisme anti-românești. Snobisme ce sunt, de fapt, o formă de rasism. O formă de rasism anti-românesc, atât de înrădăcinat încât își găsește reflex îndreptățiri chiar și la cei care se cred patrioți.
Și școala română („românească”) este o bună pildă.
Căci s-au găsit rasiști anti-români, ce au fost urmați orbește de mulțimi de snobi, care să urle:

„Românii n-au avut școală!”, „Românii au fost atât de înapoiați încât au înființat primele școli superioare cu 7-8 sute de ani după Vestul Europei!”, „Românii au înființat primele lor universități în urma întregii Europe!”.

Iar aceste răcnete sunt „argumente” pentru pretinsa inferioritate rasială, etnică, religioasă etc. a Românilor față de „alții” (fie că acești „alții” sunt, după rasistul care vorbește, Rușii, Germanii, Ungurii, Turcii, Austriecii sau oricare alții).

După acești rasiști, ce se poate spune despre Evrei, câtă vreme cea mai veche universitate din Israel, Universitatea Iudaică din Ierusalim, a fost fondată în 1918?
Sau ce vor spune despre Armeni, câtă vreme cea mai veche universitate din Armenia, Universitatea (de Stat) din Erevan, a fost întemeiată în 1919?
„Păi, stai!”, vor striga rasiști, speriați că s-ar putea vedea că sunt rasiști. „Evrei și Armenii au fost prigoniți, de aceea n-au apucat să…”
Și Românii n-au fost prigoniți?
„Ăăă…” încep să se bâlbâie rasiștii. „Păi, nu la fel! Ce, pui Holocaustul…”
Care Holocaust, culților, că vorbim de 1918 și 1919, când abia se terminase Primul război mondial!
„Ăăă…” se bâlbâie iar rasiștii. „Păi, oricum, nu e același lucru!”
Dar nu pot să îți spună logic de ce nu ar fi același lucru, nici să îi pici cu ceară!

Și, după ce îi lași să se perpelească puțin, îi întrebi:
„Ce este mai mare, Academia sau Universitatea?”
„Academia!”, zâmbesc ei fericiți că au găsit o certitudine.
„Și dacă noi am avut Academii cu sute de ani înainte de universități, ce vă spune asta?”
„Ăăă… Nu se poate! Nu se poate să fi avut noi Academii atunci!”
Pentru că, dacă se poate, ce mai rămâne din discursul lor despre inferioritatea românească?

Discurs fără de care snobismul, slugărnicia, trădarea, prigonirea Românilor, apar așa cum sunt: mizerie sufletească fără margini și fără nicio îndreptățire.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. Mihai-Andrei Aldea

Despre limba română si snobism. Sarmalele

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Despre limba română și snobism. Sarmalele

Snobismul sau slugărnicia față de străini/străinisme este o boală sufletească foarte rea.
Cel stăpânit de această boală, precum cei atinși de cioburile oglinzii urâțitoare a lui Andersen, văd lucrurile strâmbate îngrozitor; și, cel mai trist, doar așa li se par drepte și adevărate!

O pildă mai veche este aceea a sarmalelor.
După cum se știe, sarmalele pot să fie de dulce sau de post.
Cele de dulce erau în trecut de două feluri:

  • cu carne, care au trei ingrediente fundamentale: varza murată sau frunză de viță de vie murată, carnea de porc și grăsimea. Toate cele aceste cuvinte (varză, frunză, viță de vie, a mura, carne, porc, grăsime) sunt venite din latină, având prin urmare o vechime de mii de ani. La fel este și denumirea de curechi, ce vine direct dintr-o denumire latină pentru varză.
  • cu brânză, care au trei ingrediente fundamentale: varza ori frunza de viță de vie murate, brânza și untul. În afară de dacicul brânză, celelalte cuvinte sunt din latină.

Sarmalele de post se fac în primul rând din curechi/varză ori frunză de viță de vie murată, cu ciuperci în trecut, mai apoi cu orez. În afară de cuvântul ciuperci (vechi românesc, de origine necunoscută, probabil scito-sarmată sau traco-iliră), celelalte sunt, toate, de origine latină
(orez fiind venit în română direct din latină, cu mult înaintea Italienilor ce au adus în secolul al XVIII-lea cultura orezului în părțile nord-dunărene; Romanii socoteau orezul nu doar ca aliment, ci și ca medicament – cf. și Ilaria Gozzini Giacosa, A Taste of Ancient Rome, University of Chicago Press, Chicago, 1992, p. 16; ideea venirii cuvântului orez din limbile unor migratori care au ajuns pe aici mult după ce s-au născut Românii este cel puțin ilogică).

Mai poate fi amintit că existența tocătoarelor (inclusiv din piatră și os), adică a uneltelor pentru tocat (vegetale sau carne) este atestată pe teritoriul nostru din Preistorie. Ba chiar dinainte nu doar de Români, ci și de Traci (Daci), Sciți sau Gali.
La fel este atestată creșterea porcului. De pildă, acum 5-6 mii de ani, în Cultura Hamangia. La fel acum 6 mii de ani sau mai mult, în Cultura Cucuteni (ex., descoperirile de la Gruiu Darii, Jud. Buzău). Etc.
Deoarece vegetalele se păstrează mai greu (și mai ales cele de tipul verzii), atestarea verzii în Europa merge „doar” până acum vreo 3500 de ani. Pe atunci, da, Tracii deja existau, dar cel mai probabil varza era folosită de mult mai multă vreme.
Oricum însă, pentru vița de vie avem o vechime de opt mii de ani la vecinii noștri de peste Marea Neagră, în Caucaz.
Pe scurt, elementele fundamentale pentru sarmale, inclusiv principalul proces de preparare, există din Preistoria acestor locuri.

Față de aceste fapte, apare de mirare că numele răspândit astăzi de sarmale este de origine turcească (?). Sau, cel puțin, așa este prezentat în toate dicționarele de la noi.
Dar, fără să se mire de această contradicție, s-au găsit mulți snobi, multe slugi ale străinismului, care să țipe cu bucurie: „Sarmalele nu sunt românești! Sunt turcești!”.
Adâncul prostiei unei asemenea fraze este atât de nesfârșit, încât a o numi prostie abisală este mult prea puțin!
Hai să vedem un exemplu!

De când a izbucnit cultura pașoptistă, s-a „împământenit” (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcească herghelie.
Pe de altă parte, creșterea cailor – pentru laptele de iapă și carne la început, apoi și pentru poveri, călărie etc. – este atestată la noi din Preistorie.
Deci hergheliile, ca noțiune, concept, fapt, există la Străbunii noștri mult dinaintea venirii, ba chiar apariției Turcilor.
Doar că în limba română veche turmelor de cai li se zice stave. Substantiv feminin și acesta – o stavă, două stave – doar că de origine tracică.
Literaților pașoptiști și urmașilor lor le-a puțit acest cuvânt românesc, stavă, așa că au preferat și răspândit (= impus, vârât pe gâtul Românilor) cuvântul de origine turcă herghelie. Prin felurite scrieri, prin manuale, prin terminologia oficială, prin terminologia jurnalistică… prin toate mijloacele.
Și nu ar fi de mirare ca vreun „geniu” de același calibru cu slugile străinismului care urlă „Sarmalele nu sunt românești!” să urle deodată „Caii/hergheliile nu sunt românești!”.
(Pricina acestei purtări este simplă: strigoiul întâi din neam mănâncă.)

Același fenomen s-a întâmplat cu multe cuvinte românești.
Printre care și cu sarmalele.
Care sunt însă denumirile populare, mai vechi sau mai noi, pentru sarmale?

  • brozbuță (din broazbă = varză murată, cuvânt probabil traco-ilir – în dicționare forțat presupus sârbesc – păstrat în unele părți din Maramureș)
  • curechi umpluți (denumire 100% latinească)
  • foi (de varză, de viță) umplute (denumiri latine)
  • găluște (cuvânt de origine slavo-germană, cf. Scriban, 1939); termenul este (era) folosit pentru sarmale mai ales în Maramureș; în alte locuri se folosea deosebi pentru sarmale de post ori pentru sarmalele (foarte) mari
  • găluște înfoiate sau găluște în foi (adică în frunze; în afară de găluște celelalte cuvinte sunt de origine latină)
  • perișoare (cuvânt de origine latină)
  • perișoare în curechi/frunze/varză/viță (toate cuvintele cursive sunt de origine latină)
  • perișoare învelite (un cuvânt de origine latină, celălalt presupus slav)
  • pernuțe (cuvânt presupus de origine sârbă, mai probabil o suprapunere între un termen tracic și altele slave)
  • puică/puice (și acest cuvânt este de origine latină)
  • purcel/purcei (cuvânt de origine latină)
  • purcel/purcei în curechi/varză/frunză/viță (toate cuvintele din expresie/expresii sunt de origine latină)
  • sarma(le) (cuvânt presupus de origine turcă)

Desigur, mai sunt și alte forme locale, mai sunt și alte ingrediente.
Dar ceea ce poate să vadă orice om dornic de adevăr este că din treisprezece denumiri simple sau compuse ale produselor în cauză, șapte sunt de origine latină, două au origini latino-slave sau latino-slavo-germane, unul este probabil traco-ilir, unul este slavo-german, unul este de origine slavă și, în sfârșit, unul, sarmale, este socotit de origine turcească.
O asemenea situație trebuie să nască întrebări puternice și absolut îndreptățite asupra inteligenței și onestității celor care urlă că sarmalele nu ar fi românești.

Deoarece nu sunt turcolog, îmi este greu să mă pronunț asupra posibilității reale ca termenul sarma să vină din turcă. Am însă puternice suspiciuni că s-ar putea să fie un termen cuman. De ce?
Pentru că,

1. Cumanii, care erau Turcici, au conlocuit îndelung și prietenește cu Românii (sau, prin alte ramuri cumane, au fost buni vecini cu Românii). De multe ori chiar au luptat împreună împotriva acelorași dușmani (mai ales Greci și Unguri).

2. Mulți istorici și filologi confundă și astăzi termeni clar cumani cu cei turcești. De pildă, am avut prilejul trist să aud, repetat, că Teleorman (denumire cumană pentru Codrenii românești dintre Olt și Vlăsia ori Vlașca), ar fi denumire turcească (printr-o ciudată confuzie ignorantă cu Deliorman, denumire turcească pentru Codrenii românești de la Sud de Dunăre). Este limpede că și cumanul Teleorman, și turcescul Deliorman înseamnă, amândouă „codru sălbatic”, „pădure nebună” etc. Dar la fel de clar este că au origini diferite.

3. Cumanii, inițial Animiști ca religie, se convertesc la Creștinism prin legătura cu Românii. Încercările disperate ale Papalității de a-i trece la Catolicism au un succes foarte mic (și mai ales printre străbunii celor care azi își spun Unguri Secui). Această convertire este foarte importantă, deoarece și ca Animiști, dar cu atât mai mult ca Ortodocși, devin tot mai mult asemenea Românilor,

4. Cumanii mâncau și carne de porc. În vreme ce

5. Turcii nu mâncau carne de porc încă dinainte de contactul cu Românii. Să le atribui paternitatea unei mâncări fundamental din carne de porc înseamnă să îi jignești în religia lor!
Desigur, unii vor protesta pe motiv că există și sarmale din brânză, ori cu alte feluri de carne. Dar acestea sunt și au fost secundare; de fapt foarte mulți nici măcar nu știu (sau nu știau până la aceste rânduri) că există și sarmale cu brânză ori alte forme fără carne de porc (poate știau de sarmale de post, cel mult).
Iar dacă sarmalele din porc existau înainte de venirea Turcilor – ceea ce este un fapt istoric –, ar fi trebuit ca termenul turcesc (dacă nu a fost impus snob și anti-românesc, ci a fost adoptat natural) să fie un regionalism din părțile mai turcizate ori să se refere la anumite forme specifice (așa cum se întâmplă cu alți termeni de origine turcească). Și, mai mult decât atât,

6. Nu am găsit termenul sarma în niciunul dintre dicționarele turcești consultate. Notez aici Redhouse’s Turkish Dictionary…, J. W. Redhouse, Ed. Bernard Quaritch, London, 1880; Webster’s Turkish-English Thesaurus Dictionary, editat de Ph.D. Philip M. Parker, INSEAD, Ed. ICON Group International, San Diego, 2008 (mai jos notat WOD); Bilingual Dictionary for ESL Beginners, New South Wales Department of Education, 2001 etc.

Redhouse, de pildă, nu consemnează într-o vreme în care „sarmaua turcească” ar fi trebuit să fie comună deja (1880!), termenul sarma pentru limba turcă. Cel mai apropiat termen din dicționar, verbul sarmak, se folosește cf. Redhouse, p. 103, pentru învelirea unei răni, iar pentru învelirea mâncării, rulouri etc. se folosește pishirmek (ce numai a sarma nu seamănă!).
WOD, de asemenea, are termenul sarmak ca sinonim pentru rafală de vânt sau dolamak (p. 133), pentru formele de vânt numite turcește dönemeç (p. 135), kurma (p. 299), nefes (p. 333) Rüzgar (p. 378) și yel (p. 500); are la p. 389 diferite sensuri pentru sarmak din care niciunul nu se apropie măcar de sarmale (decât pentru cel care gândește în stilul fanteziilor protocroniste); are sarmak drept săritură a vântului la p. 511 și drept rotocol sau vârtej de vânt la p. 581; are sarmak drept schimbare a vântului la p. 596 sau ca vânt la p. 599; are sarmal pentru spirală (p. 213, 389, 415, 587). Și atât! Nici vorbă de vreun produs alimentar legat cumva de sarma.

Altfel spus, originea turcească a sarmalelor este, chiar și la nivel filologic, o tristă fantezie – pentru susținătorii românofoni, o fantezie slugarnică, snoabă și neștiințifică, iar pentru susținătorii turcomani, o fantezie protocronistă, etnofiletistă și neștiințifică.

Este, oare, termenul de sarma, din română, de origine cumană? A fost denumirea dată de Cumani preparatelor românești învelite în curechi/varză, în frunză de viță de vie sau în alte frunze? A fost, mai apoi, preluat cuvântul de la Români și Cumani de alte popoare?
Ni se pare cea mai probabilă – și obiectivă – ipoteză (de lucru) în clipa de față.
Desigur, este o ipoteză.

Un fapt absolut clar este însă acela că: sarmalele sunt un produs gastronomic foarte vechi, ce a existat la Români mult dinainte de venirea Turcilor sau Cumanilor. Începuturile sale se pierd în Preistorie, iar geniul sau geniile căruia/cărora datorăm această bunătate ne rămân necunoscuți.
Și aș zice că acest fapt dovedește că binele este veșnic, fie că oamenii mai știu sau nu cui i se datorează.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Sarmale din foi de varză murată și carne de porc
Foto: Mihai-Andrei Aldea

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.