În cele care urmează voi folosi forma Literatura Română (cu majuscule) atunci când este vorba despre disciplina științifică având acest nume. Pentru că există literatură română ca fenomen cultural – vast. Și există o disciplină științifică dedicată studierii acestui fenomen. O disciplină care, științifică fiind, ar trebui să folosească o metodologie științifică, principii coerente, un aparat de lucru – preferabil cât mai obiectiv.
Totuși, chiar de la începuturi, ne izbim de lucruri străine rigorii științifice. Și care, totuși, au o mare vechime în lumea academică românească. Deși vin în contradicție cu tot ce înseamnă metodă științifică pentru studierea literaturii unei națiuni.

Ca să înțelegem despre ce este vorba, să plecăm de la început.
Chiar,
Care este începutul Literaturii Române?

Reputatul profesor și cercetător N. Cartojan spune următorul lucru:

„De la primele sale manifestări scrise, graiul românesc a fost îmbrăcat în haina alfabetului chirilic, care a dăinuit în Transilvania până în primele decenii ale veacului trecut [al XIX-ea n.n.], iar în Vechiul Regat până în anul 1863” (Album de paleografie românească (Scrierea chirilică), de I. Bianu și N. Cartojean, „Cartea Românească”, București, 1940, p. 3).

Un cuvânt asemănător găsim și la Henri Stahl și Damian P. Bogdan:

„Precum latina era limba cărților sfinte pentru toți catolicii, indiferent de originea lor etnică […], tot asemenea limba cărților sfinte, pentru majoritatea ortodoxilor, era slavoneasca, indiferent de originea etnică a credincioșilor […]” (Manual de paleografie slavo-română, de Henri Stahl și Damian P. Bogdan, București, 1936, p. 7)

Autorii observă în treacăt (în nota adăugată la această frază) că

„În imperiul bizantin limba greacă era limba cultului și a diplomaticei.” (ibidem)

Asemenea păreri sunt însă acoperite de altele, care pun începutul Literaturii Române mult mai aproape, cel mult la Cronicari sau alte mărturii de limbă română literară.
Iar în discuțiile pe care le-am avut cu absolvenți de Litere (Română), am văzut că în afara de unele amintiri, vagi, despre Cronicari și Văcărești, pentru ei Literatura Română începe cu Alecsandri, Bolintineanu și Kogălniceanu (și ei cam vag percepuți). Unii și-au adus (deodată) aminte, cu oarecare mirare, de Nicolae Bălcescu. „Nu a scris și el ceva? Tot în română?”.
Această viziune este rodul unor doctrine politice care opresc așezarea științifică a cercetării științifice în ceea ce privește literatura română ca fenomen și Literatura Română ca disciplină științifică și didactică.

Voi sublinia că spusele citate mai sus din Cartojan, Stahl și Bogdan sunt adevăruri foarte parțiale. Și nu în înțelesul că promovează o lărgime prea mare a Literaturii Române ci, dimpotrivă, prea mică.

Cercetători precum Ioan G. Coman, Artur Silvestri, Mihail Diaconescu și alții au realizat lucrări de mare prestigiu, inclusiv premiate de Academia Română, care arată că Literatura Română începe odată cu prezența consemnărilor străine a folclorului sau altor creații ale străbunilor noștri, respectiv cu primele scrieri locale, indiferent de limbă.

Într-adevăr, studierea Literaturii Franceze începe cu ceea ce se știe despre creațiile literare celtice, apoi cu izvoarele scrise de limbă latină, greacă veche, germanice sau de altă natură; fie că sunt mărturii despre spiritul și creația galică, fie că sunt creații realizate în spațiul francez (de mai târziu).

În Germania se cercetează nu doar ceea ce s-a scris în gotă sau alte idiomuri germanice; nici doar ceea ce s-a scris din acea epocă încolo. Dimpotrivă, se au în vedere și textele locale – sau care oglindesc cele locale – scrise în latină ori greacă veche, în vreunul dintre idiomurile slave ale grupurilor sau scriitorilor purtători ale acestor idiomuri, ba și ceea ce se poate aduna din sau despre literatura popoarelor baltice (cu care Germanicii au conviețuit în anumite vremuri și locuri).

Din câte știu, Republica România este singurul stat care se leapădă, formal sau nu, dar foarte concret, de mai toate formele de literatură premodernă, și mai ales de cele naționale în alte limbi.

Am spus mai sus că viziunea prezentată de N. Cartojan, H. Stahl sau D. Bogdan este limitativă.
Este limitativă din mai multe pricini:

1. În era nașterii Neamului Românesc există o bogată literatură de limbă latină și greacă veche, precum și în limbi precum armeană veche, gotă, persană…
Aici ar trebui să intre studii privind literatura veche georgiană (cartuliană), dar și a altor popoare cu care Străbunii erau în legătură. De multe ori mențiuni însemnate (câteodată chiar esențiale) se găsesc în izvoarele popoarelor învecinate (așa cum este cazul pentru Cimerieni, Taliși, Georgieni etc.).
Dar chiar dacă vorbim numai despre izvoarele scrise din bazinul Dunării, tot suntem într-o stare jalnică: numeroși scriitori păgâni și creștini din aceste locuri sunt studiați în Bulgaria, Serbia, Ungaria, Croația, Macedonia, Bulgaria, Turcia, Italia, Austria, Slovacia, Ucraina și alte țări. În vreme ce urmașii lor direcți, Românii, nici măcar nu mai știu despre existența lor!
O simplă (?) privire asupra lucrării Istoria literaturii dacoromane, de Mihail Diaconescu, este un adevărat șoc cultural pentru foarte mulți. Doar că prea puțini ajung la o asemenea privire, ca să nu mai amintim despre citirea lucrării!

2. În afară de Românii Ortodocși – care, da, alcătuiesc osatura Neamului Românesc și sunt singurul element statornic al acestuia de-a lungul mileniilor – au existat și există grupuri de Români de alte religii. Trecând peste elementele iliro-traco-romane păgâne (din care au ieșit uneori și ramuri esențiale pentru Națiunea Română), trecând peste Arieni sau Bogomili, avem totuși Românii Catolici. Care mereu s-au deznaționalizat, este adevărat, în mai multe sau mai puține generații – precum Românii Dalmației, care sunt temelia Slavilor din Dalmația, sau Românii din Ghimeș, Câmpia Tisei etc., astăzi Unguri foarte convinși de maghiarismul lor (mai ales dacă au apucat să șteargă numele românești de pe crucile strămoșilor). Dar care au existat și au avut o cultură și o literatură de care trebuie să se țină seama. Iar unii dintre ei, mai ales dintre cei aflați printre Românii Ortodocși, desigur, au supraviețuit până astăzi. Toți aceștia, de la MeglenoRomânii islamizați până la Moravii catolicizați sau protestantizați au dat și o literatură ce face parte din Literatura Română.
Probabil cei mai cunoscuți sunt Corifeii Școlii Ardelene, deși atât de politizați de propaganda catolică – și mai ales uniată – încât până și anti-ortodocșii se feresc să se atingă de ei (ca să nu aibă necazuri de la anumiți fanatici ai unor idei altfel fantasmagorice).

3. Ortodocși sau nu, foarte mulți Români s-au aflat sub stăpâniri de altă limbă, cultură și religie. Ca urmare, au folosit în literatură limbile oficiale (sau în circulație) acolo și au fost influențați de ele. Studierea formelor literare în cauză este esențială nu doar pentru Istoria Românilor (deși pare, încă, o preocupare mai mult elitistă decât naturală), ci și pentru Literatura Română. De unde lipsește aproape total, sau este ocultată continuu atunci când există.
Literatura Ungariei, de exemplu, cu formele ei de limbă latină, apoi și de limbă germană, ungară etc., este esențială pentru înțelegerea Românilor din Transilvania, Maramureș, Silvania (Apuseni), Crișana, Banat, Panonia etc.
Literatura Imperiului Otoman, cu formele ei de limbă greacă, turcă, persană și arabă, este esențială pentru înțelegerea Românilor de la Sud de Dunăre – până la cei din Asia Mică, Siria, Palestina, Sinai etc. Dar și pentru cei de la Răsărit de Nistru, din Vozia sau Edisan, din Cimeria sau Molojna, din Crimeea, din Sarmația sau Kuban etc.
La fel literatura Italiei, Poloniei, Bavariei, Sileziei, Boemiei (Cehia) și așa mai departe.

Ca să dau o singură pildă, voi aminti de lucrarea monumentală a lui Ioan Mihail, adică Joan Mihályi de Apșa, cum se semnează el, Diplome maramureșene din secolele XIV și XV, Tipografia lui Mayer și Berger, Maramureș-Sziget, 1900. Lucrarea, ce se apropie de 700 de pagini, cuprinde o mulțime de diplome privitoare la istoria maramureșului, date între anii 1300 și 1500. Toate sunt în limba latină (la sfârșit există două documente anexe, din 1588 și respectiv 1593, în limba ungară primul și în limba română al doilea – op.cit. p. 638-639).

Ca singur exemplu, ce contrazice afirmațiile citate la începutul acestui eseu, să vedem documentul 348. din op. cit., p. 600-602. Acesta este, conform titlului

„1491. 31. Juliu. Mandatul regelui Uladislau cătră tòte magistratele țerei, că lui Joan episcopul Ruthenilor cu locuință in mănăstirea săntului Michail Archangel din Maramureș și besericei sale preuții rutheni și colonii de legea orientale de sub jurisdicțiunea sa se fie indătorați a respunde venitele ce după datina vechiă li-se cuvin.” (op. cit., p. 600)

Dincolo de valoarea textului românesc maramureșean de sfârșit de secol XIX, dincolo de valoarea diplomei regale, aici ne oprim la inestimabila valoare a actului pe care Ioan Mihail de Apșa îl pune în nota explicativă finală (”2”) a diplomei regale: „actul fundațional al mănăstierei din Muncaciu din care s’a desvoltat apoi episcopia”, un act redat în forma sa latinească originală (op.cit., p. 601-602)! Este, să ne lămurim, un text ortodox în limba latină din anul 1360!

De fapt însăși nota lui H. Stahl și Damian P. Bogdan, despre care am amintit, consemnează folosirea limbii grecești în paralel cu slavona. Limitarea la „imperiul bizantin” (corect, Romania sau Imperiul Roman, căci așa se numește în actele sale oficiale) este o greșeală: greaca veche se folosea și în cancelarie, și în cult, în multe țări ortodoxe. Fie că se folosea în capelele anumitor boieri/nobili de frunte ce se școliseră în Academiile Domnești ale Moldovei și Munteniei; fie că se folosea ca parte a culturii elitei sau în alte împrejurări, sigur este că nu lipsea.
Iar prin exemplul de mai sus vedem și limba latină era întrebuințată cel puțin de Ortodocșii din Regatul Ungariei și Regatul Poloniei, dacă nu și de alții. Corespondența cancelariilor Munteniei și Moldovei cu aceste două regate, dar și cu Veneția și Genova, cu care aveau străvechi legături, se făcea tot în limba latină.

*

Desigur, există o veche și bogată Literatură Română de limbă slavonă. Mult prea ignorată, este adevărat, mai ales după 1965 încolo.
Dar există o și mai veche și mai bogată Literatură Română de limbă latină. Despre care, obișnuit, mai că nu se vorbește, chiar și în instituții de profil. Sau se vorbește atât de uscat, atât de sterp, că nu rămâne nimic.
De asemenea există o Literatură Română de limbă greacă dar și în alte limbi. Pe care și România ca stat, dar și instituțiile de cultură ce își spun românești, au datoria să o recupereze și valorifice.

Mi-aș dori mult să văd o renunțare la hei-rupismul atât de răspândit în învățământ – și mai ales la cel din învățământul superior. Și să se revină la tradiția sănătoasă a specializării adevărate.
În Facultatea de Teologie am avut nefericirea să avem alături de multe alte materii și o limbă modernă, greaca veche, latina și ebraica. Dacă am fi avut de învățat doar aceste patru limbi străine, și tot ar fi fost foarte greu. Însă în paralel cu celelalte materii era imposibil de învățat real: se învăța pentru examene, nu pentru însușirea materiei. Dacă s-ar fi promovat însă una dintre limbile clasice pentru fiecare doritor (adică una la alegere între latină, greacă veche, ebraică și, aș adăuga eu, slavonă adică bulgară veche), da, ar fi existat la sfârșitul facultății mai mulți absolvenți care chiar să cunoască o limbă clasică.

Bineînțeles, este de văzut și ce înseamnă să cunoască o limbă clasică.
Pentru că altă hibă de la noi este pasiunea aproape maniacală a alcătuitorilor de programe școlare pentru gramatici în formele cele mai complicate ale acestora. Nu se urmărește folosirea limbii ca grai, sau îndemânarea elevilor or studenților în citire. Cel mult se pretinde că s-ar urmări aceasta. Dar în realitate ceea ce preocupă și pe alcătuitorii de programe școlare, dar și pe mulți dintre profesori, este tocirea până la nebunie a gramaticii (oricât de inutilă este această tocire pentru o însușire reală a limbii).
(E ușor să îi înțelegi pe acești „mulți dintre profesori”, s-au format în acest mediu al maniei pentru tocirea sterilă a gramaticilor!)
Pe când, în adevăr, ceea ce dă valoare cunoașterii unei limbi este folosirea ei practică, reală: în citit, scris, comunicare orală. Aceasta este cunoașterea de care avem o uriașă nevoie; mai ales pentru latină, ca și pentru greacă veche, pentru bulgara veche (slavonă), precum și pentru limbi astăzi, din nefericire, „exotice” (armeana veche, persană, persană veche, turcă veche etc.). Avem nevoie de această cunoaștere și în Istorie, și în Literatura Română (dar, aș spune eu, și în multe alte domenii, un exemplu vital fiind Diplomația).

Fără aceste puncte de plecare, aflate chiar la începutul dezvoltării cercetării științifice, Literatura Română va sta, ca disciplină, sub semnul unei puternice incapacități funcționale. Așa cum, deocamdată, este.
Părerea mea.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea