Crăciunul, adică Nașterea Domnului și Noua creație a lumii

„România a avut o cultură, (18)48 a rupt-o!”
(Mircea Vulcănescu – Dimensiunea românească a existenței)

Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu
și pe pământ pace, între oameni bunăvoire!

Citind mărturiile țăranului român de altădată vedem că și rădăcinile, și tulpina, și ramurile, frunzele, florile și roadele Culturii Române Vechi erau cu totul altele decât ale culturii creolo-române în care cresc azi cetățenii Republicii România.

un cuvânt schimonosit și chipul său adevărat

De pildă, țăran este înțeles astăzi drept plugar ori grădinar ori altceva de acest fel, adică drept om care lucrează pământul. Sau, în cel mai larg cuprins, drept om care locuiește în afara cetăților sau orașelor.
Și, totuși, dacă bunul-simț (acel bun-simț țărănesc iubit de Părintele Nicolae Steinhardt) ne-ar face să ne uităm puțin la limba ce-o vorbim, am vedea altceva.
Căci dacă orășeanul este cel al orașului, săteanul este cel al satului, olteanul cel al Olteniei sau Oltului, ardeleanul cel al Ardealului, bihoreanul al Bihorului, basarabeanul al Basarabiei ș.a.m.d.,
țăranul este al Țării.
Prin țăran se înțelege în adevărata Limbă Românească omul care are toate datoriile și drepturile în Țara sa.
Adică ceea ce, deznaționalizat, se denumește astăzi prin cetățean – după model franțuzesc, pentru că în Franța medievală doar cei care locuiau în cetăți se bucurau de toate drepturile și obligațiile , în vreme ce la Români orice stăpân pe o palmă de pământ, adică pe o moșie era nobil și „stăpân în casa sa” și avea toate datoriile și drepturile către Țara în care trăia.

cât am pierdut și unde ne regăsim

În același fel în care am pierdut – noi, cei care ne zicem Români – chipul adevărat al cuvântului țăran, am pierdut foarte multe dintre comorile de cultură ce ne defineau – ca să nu zicem că le-am pierdut pe toate.

Am pierdut omenia și buna-cuviință, am pierdut rânduiala și Legea Românească, am pierdut tărâmurile și hotarele, am pierdut vremea și vremuirea, am pierdut timpul și datoria, am pierdul firescul și nefirescul, am pierdut ascultarea și cinstea, am pierdut dorul și ființa… și nenumărate altele.

Totuși!

Totuși, dincolo de trăirea stricată, necreștinească și neromânească a Românului (?) de astăzi, încă strălucesc, deplin, dincolo de lume și vremi, și Dumnezeu cu Cerul Cerului (Ps. 113.24), și România Străveche – ființial legată de Acesta și Împărăția Sa. Iar dorul de ceea ce suntem ne mângâie și doare neîncetat.

Regăsirea noastră se face, după cuviință, în Dumnezeu. Și, prin El, în Străbunii care pe El L-au iubit atât de mult, încât și-au făcut viața Cruce și Înviere.
De la El învățăm, reînvățăm, să iubim Adevărul și să stăm în Adevăr cu Iubire – căci iubirea fără Adevăr este patimă oarbă iar Adevărul fără iubire este rătăcire stearpă.
Și adevărat este că moștenirea este cea care ne ține, căci prin ea avem rădăcini, adică prin ea ne hrănim și creștem. Iar fără ea, ferească Domnul!, ne uscăm și devenim sterpi (; așa cum sterpi sunt atâția oameni de cultură pentru că au o cultură fără rădăcini.)

câțiva Străbuni

Printre Străbunii noștri adevărați se numără Sfinții Mărturisitori Ardeleni – ce nu s-au plecat culturii aduse și mai ales impuse de Catolicism, Calvinism, Germanism, Maghiarism etc.
Printre Străbunii noștri adevărați se numără Sfinții Mărturisitori Basarabeni și de la Est de Nistru – ce nu s-au plecat culturii aduse de Litfe, de Țarism, de Bolșevism etc.
Printre Străbunii noștri adevărați se numără Sfinții Mărturisitori Timocani și Epiroți, Rodopeni și Dalmați și alții asemenea lor – ce nu s-au plecat culturii aduse de Grecism, Slavism, Catolicism, Islamism, Turcism etc.

Și toți aceștia – și mulți alții pe care nu îi mai amintesc aici – au avut tăria de a sta în Legea Românească, în ceea ce este ființial al nostru, pentru că urmau icoanele sfinților dinainte. Sfinți ca Sfântul Împărat Constantin cel Mare, ca Sfinții Apostoli, ca Sfântul Ioan Gură de Aur și mulți alții.
Sfinți care sunt ascunși astăzi de mormanele de cultură protestantă și (neo)catolică, respectiv comunistă, ce bântuie nesfârșit Românimea acestor vremi.

între Crăciunul creștin și rătăcirea minții

Nebunia cunoscută astăzi ca Stângism ori Comunism are și ea rădăcini destul de vechi: ascultarea Evei și a lui Adam de Satana, uciderea lui Abel de către Cain, teologia răzvrătirii și crimei a lui Lameh (Facerea 4.23-24) etc.

În vremile mai noi această nebunie – o dezlânată însăilare de mândrii, trufii și deznădejdi – s-a arătat și în încercări disperate de ”raționalizare a Bibliei și Bisericii”.
Lasă că purtătorii nebuniei – în acest caz, Apuseni – au mărginit neîncetat Biserica și istoria ei la ceea ce aveau local: Catolicism și Protestantism. (Ceea ce se găsește neîncetat la istorici „ai Creștinătății” de la clasicii Catolicismului până la reprezentanții Neoprotestantismului – precum Hellen White sau Joseph Smith.)
Dar adepții „retragerii lui Dumnezeu din lume”, deveniți mai apoi ai „morții lui Dumnezeu”, au închipuit o origine evoluționistă Bisericii și Credinței Creștine. Chiar și Sfântul Împărat Constantin cel Mare este schimonosit în cărțile și articolele nebuniei din slujitor al Bisericii lui Dumnezeu într-un fel de dictator și „reformator” al acesteia.

În același fel și Crăciunul creștin este înghesuit cu de-a sila în felurite matrițe stângiste. (Pentru cuvântul Crăciun vă rog să citiți o scurtă lămurire la Post Scriptum.)

Se pretinde, de pildă, că ar fi fost instituit pe la mijlocul secolului al IV-lea, sau chiar mai târziu.
Că ar fi fost așezat pe 25 Decembrie ca să înlocuiască Saturnaliile ce aveau loc pe 16-18 Decembrie – ca și cum 8 Martie ar anula 1 Martie…
Că ar fi fost așezat pe 25 Decembrie ca să înlocuiască sărbători păgâne de pe 21 Decembrie, de pe 31 Decembrie, sau altele similare.

Pentru toate aceste pretenții nu există absolut nicio dovadă.
Nu există nicio dovadă documentară.
Nu există nicio dovadă etnologică, folclorică sau teologică.
Există doar pretențiile Stângii că lucrurile ar sta așa, precum și nesfârșite șiruri de speculații.

Totuși, aceste născociri sunt nu doar reluate la nesfârșit de mass-media, ci și de istorici, teologi, folcloriști, etnologi etc., devenind izvorul (otrăvit) a noi și noi nesfârșite speculații și născociri.

Cutremurător, dar tipic dezrădăcinării noastre, de așteptat pentru creolo-româna ce este și limba, și cultura de astăzi, chiar și Ortodocșii preiau fanteziile amintite, fără discernământ.

vechimea Crăciunului după Sfântul Ioan Gură de Aur al Antiohiei

Cel mai citat și răstălmăcit document despre vechimea Sărbătorii Nașterii Domnului este Cuvânt la Nașterea Domnului al Sfântului Ioan Gură de Aur.
Ținut pe 25 Decembrie 386 în Antiohia (Siria Romană), acest cuvânt arată de ce prăznuirea Nașterii Domnului pe 25 Decembrie este bună și dreaptă.

Sfântul Ioan Gură de Aur spune în amintita predică și că sărbătorirea la 25 Decembrie „s-a făcut cunoscută” în Antiohia „de nici zece ani”. Scoțând acest paragraf din context, speculanții amintiți mai sus pretind că „prin urmare” Crăciunul ar fi fost instituit în jurul anului 375 d.Chr. Dar dacă în jurul lui 375 d.Chr. Praznuirea Nașterii Domnului pe 25 Decembrie „s-a făcut cunoscută” în Antiohia, de unde s-a făcut cunoscută? de la cine? și de când o aveau aceia?
Sunt întrebări pe care adoratorii Stângii nu și le-au pus, deci nu caută răspunsurile. Pe care le-ar găsi chiar acolo! Adică tot în Cuvânt la Nașterea Domnului al Sfântului Ioan Gură de Aur, din 25 Decembrie 386!

Căci spune sfântul:

„Eu doream ca în această sărbătoare să văd biserica plină de frați, precum este, şi dorința mea s-a îndeplinit. Nu sunt nici zece ani de când această zi s-a făcut cunoscută, şi iată că ea strălucește prin râvna noastră, ca şi când ni s-ar fi predat din veac şi de mulți ani, așa că poate să o numească cineva cu dreptate sărbătoare nouă şi veche. Nouă, pentru că ea de curând ni s-a făcut cunoscută; veche, pentru că ea îndată s-a făcut asemenea cu sărbătorile cele mai vechi şi, așa zicând, a ajuns aceeași măsură a vechimii cu acestea. Precum plantele cele nobile, când se pun în pământ, îndată şi repede cresc la înălțime, la fel această sărbătoare, care la Apuseni era demult cunoscută, iar la noi, abia acum, de câțiva ani s-a adus, așa de repede a crescut şi așa de multe roade a adus, precum şi voi vedeți, că biserica este plină de mulțimea credincioșilor.”

Iată, a doua frază după cea cu cei „nici zece ani” spune limpede că Sărbătorirea Nașterii Domnului pe 25 Decembrie „la Apuseni era demult cunoscută”!
Deci acei „nici zece ani” sunt doar pentru Antiohieni sau Sirieni(i Romani), căci, iată, „la Apuseni era demult cunoscută”.

Dar ce înseamnă „Apuseni” pentru Sfântul Ioan Gură de Aur?
Ei bine, răspunsul este de găsit în aceeași predică:

„Eu știu că mulți, încă şi acum, nu sunt lămuriți întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alții împotrivă, şi în toate locurile se vorbește despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alții întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Nașterea lui Christos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toți apusenii, de la Tracia până la Cadix.”

Deci Apusenii lui Ioan Gură de Aur sunt toți cei de peste Marea Traciei, începând cu Tracia și terminând cu Iberia.
Tracia, Europa (ținut tracic ce este astăzi partea europeană a Turciei), Moesia, Sciția Mică, Sciția Mare, Dacia, Dardania, Macedonia, Tesalia, Moreea (sudul Greciei de astăzi), Epirul, Iliria, Dalmația, Iazigia, Panonia, Noricum, Italia, Raetia (Elveția de astăzi), Galia (Franța de astăzi) și Iberia sau Hispania (Spania și Portugalia de astăzi) sunt doar o parte dintre ținuturile cuprinse de fraza Sfântului Ioan.
Creștinii din toate aceste laturi sărbătoreau Crăciunul pe 25 Decembrie din „timpurile cele vechi”.

Ce înseamnă timpurile cele vechi ale Creștinătății la Sfântul Ioan Gură de Aur?
După cum se poate vedea în predicile lui, înseamnă din timpurile apostolice.

Așa întrebuințează expresia și în Cuvânt la Sfântul Apostol Pavel (când vorbește despre cei vechi ce îi izgoneau pe creștini), și în Cuvântul I Despre creșterea copiilor (când numește „femeile din vechime” pe femeile din vremea Apostolilor), și în multe alte locuri.
De altfel dacă această vechime nu era apostolică, Sfântul Ioan ar fi amintit de când începe ea, așa cum o face și cu sărbătorirea în Antiohia și cu multe altele.

Prin urmare, documentul pe care rătăciții rătăcitori folosesc spre a pretinde că Nașterea Domnului s-ar sărbători pe 25 Decembrie de la sfârșitul secolului al IV-lea îi contrazice total.
Sfântul Ioan Gură de Aur arată limpede că din Tracia până în Iberia se prăznuiește Crăciunul pe 25 Decembrie din vremea Sfinților Apostoli.
Și că trecerea Antiohiei de la unirea Nașterii cu Botezul Domnului la acest fel de sărbătorire este îndreptățită și de tradiția Bisericii din Apus, și de Sfintele Evanghelii (a se vedea predica din Post Post Scriptum).

puțin din iconografia primară a Nașterii Domnului

Să ne oprim cu vreo 50 de ani înainte de Cuvânt despre Nașterea Domnului (al Sfântului Ioan Gură de Aur).
De la sfârșitul domniei Împăratului nostru Constantin cel Mare există trei sarcofage creștine de mare preț: Sarcofagul Dogmatic, din Roma; Sarcofagul Adelfiei, din Siracuza, Sicilia; Sarcofagul lui Iunius Bassus, din Roma.

Sarcofagul Adelfiei, realizat probabil între 330 și 340 (dacă nu mai devreme), este împodobit cu basoreliefuri creștine. Ele reprezintă scene sau figuri însemnate din Sfintele Scripturi: Avraam și Isac, Învierea fiului văduvei din Nain, Intrarea în Ierusalim, Nașterea Domnului (scena adorării magilor) etc.

Sarcofagul Dogmatic, datat între 320 și 350 d.Chr. cuprinde și el Nașterea Domnului, alături de alte scene.

Nașterea Domnului, Botezul, Intrarea Domnului în Ierusalim, Pătimirea și Biruința, adică Învierea și Înălțarea Sa, apar în sculpturile acestor trei basoreliefuri.

Foarte important este și faptul că de la ele încolo apar schimbări în iconografia creștină, ele marcând astfel sfârșitul iconografiei primare și trecerea la iconografia Bisericii ieșită din vechile prigoane. Însă cele trei sarcofaguri amintite aici sunt, așa cum am amintit, sfârșitul unei epoci. Înainte de ele există basoleriefuri și picturi pe sarcofagele creștine sau în catacombe. Unele reprezentând Nașterea Domnului.

Așa este, de pildă, o scenă de pe un sarcofag de secol III – cu o sută de ani înainte de Sfântul Ioan Gură de Aur – ce îi arată pe cei trei magi, călăuziți de stea, ajunși în fața Maicii Domnului cu Pruncul în brațe.
Ea stă pe un tron în spatele căruia se află un păstor care arată către Născătoarea de Dumnezeu și Pruncul ei. Realizată din linii simple dar puternice și precise, scena este expresivă și impresionantă.

Din același secol datează și o pictură, din păcate puternic degradată.
Se mai văd în ea Fecioara ținând în brațe și hrănind Pruncul, precum și pe cineva care îi cinstește – greu de înțeles dacă este unul dintre magi, un păstor sau chiar Dreptul Iosif.
Această scenă pare să reprezinte tot Nașterea Domnului (alăptarea îndată după naștere fiind esențială în acea vreme).

Amândouă scenele datează din vremurile dinainte de Sfântul Constantin cel Mare. Vremuri în care Credința Creștină era urâtă și prigonită de autorități cam ca în timpul Comunismului secolului XX.

Sunt doar câteva dintre mărturiile clare ale sărbătoririi Nașterii Domnului în epoca primară, sărbătorire ce a început, așa cum mărturisește Sfântul Ioan Gură de Aur, în vremea Sfinților Apostoli. Mai ales în Orient, mulți Creștinii ignorau ziua nașterii, socotind că de vreme ce Botezul este adevărata naștere, prin apă și prin Duh, acesta se cuvine sărbătorit. Însă, bineînțeles, Iisus Christos nu s-A născut la Botez, nici pentru Împărăția Cerurilor, nici pentru lume: Dumnezeu mai înainte de veci, se întrupează din Fecioară spre mântuirea noastră și a lumii. De aceea și sărbătorirea Nașterii în ziua sa (25 Decembrie) este incomparabil mai cuviincioasă decât odată cu Botezul Domnului.

Să trecem, deci, peste toate basmele băbești ce nu aduc decât pierdere de vreme și gândire nesănătoasă. Și să prăznuim cu Sfântul Ioan Gură de Aur, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Niceta de Remesiana și toți sfinții bucuria nesfârșită a Înnoirii Lumii prin Noul Adam, Iisus Christos, Dumnezeu și Om, Căruia fie slava în vecii vecilor, amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Post Scriptum

Singura derivare logică a cuvântului Crăciun este din Creatio sau Creatione, adică Creare (Facere). Ea a fost respinsă din pricina interpretării profund ilogice – dar răspândite – după care în acest caz Crăciun ar desemna, nici mai mult, nici mai puțin, „crearea lui Iisus”. Absurditatea infinită a ideii este probabil justificată de incultura teologică a unora dintre adepții idei, deși mai curând de păgânismul lor. La Matei 19.28 Mântuitorul vorbește limpede despre facerea din nou a lumii, tradusă și drept înnoirea lumii, în același înțeles: căzută prin vechiul Adam lumea este rezidită – este creată din nou – prin Noul Adam. Căci în Împărăția Cerurilor sunt „cer nou și pământ nou, căci cerul cel dintâi și pământul cel dintâi au trecut, și marea nu mai este” (Apocalipsa 21.1). Această finalitate a Istoriei este așteptată de Creștini de la începuturi, cum spune clar Sfântul Apostol Petru: „noi așteptăm, potrivit făgăduințelor Lui, ceruri noi și pământ nou, în care locuiește dreptatea” (II Petru 3.12). Iar Fiul lui Dumnezeu este începutul zidirii lui Dumnezeu (Apoc. 3.14). Prin urmare, Crăciunul este Crearea din nou a lumii prin Cel care a spus „Toate le fac noi” (Apoc. 21.5) și este Cel dintâi întru toate (Coloseni 1.8). Numele Crăciun și Nașterea Domnului se întregesc astfel întreolaltă așa cum o fac, în alt fel, și Cincizecimea și Pogorârea Duhului Sfânt ori, mai potrivit, Boboteaza și Arătarea Domnului pentru câte o altă sfântă zi a mântuirii noastre.

Post Post Scriptum: „Cuvânt despre Crăciun” de Sfântul Ioan Gură de Aur

Ceea ce patriarhii cu mare dor au aşteptat, proorocii au prezis, drepţii au dorit să vadă, s-a împlinit în ziua de astăzi: Dumnezeu S-a arătat în trup pe pământ şi a locuit între oameni. De aceea, să ne bucurăm şi să ne veselim, iubiţilor!

Dacă Ioan, încă în pântecele mamei sale fiind, când a venit Maria la Elisabeta, a săltat de bucurie, cu cât mai mult noi, astăzi, văzând nu pe Maria, ci pe Insuşi Mântuitorul nostru, trebuie să săltăm cu bucurie şi să prăznuim, să ne minunăm şi să ne uimim de Taina cea mare a întrupării lui Hristos, care covârşeşte toată priceperea omenească.

Socoteşte numai ce minune ar fi când dintr-o dată soarele s-ar pogorî din cer şi s-ar mişca pe pământ şi de aici şi-ar împrăştia razele sale. Deci, dacă aceasta s-ar întâmpla măcar numai cu o stea a pământului, ar trebui să pună în cea mai mare uimire pe toţi cei ce ar vedea. Gândeşte şi cumpăneşte apoi cât de minunat este a vedea pe Soarele dreptăţii cum răspândeşte razele Sale din Trupul Său şi luminează sufletele noastre. De mult doream eu să privesc aceasta zi şi într-o adunare aşa de mare.

Deci, ca un părinte al vostru întru slujire, voi încerca a vorbi spre folosul vostru, pe cât îmi stă în puterile mele şi cât darul lui Dumnezeu îmi va da.

Deci, ce doriți voi să auziți întru această zi? Ce altceva decât să vorbim despre această zi. Eu ştiu că mulţi, încă şi acum, nu sunt lămuriți întru sine despre această sărbătoare. Unii sunt pentru, alţii împotrivă, şi în toate locurile se vorbește despre ea. Unii aduc împotriva ei că este nouă şi abia de curând sărbătorită, alţii întăresc că este străveche, căci încă şi proorocii au prevestit Naşterea lui Hristos, şi că ea este cunoscută şi stimată din timpurile cele vechi de către toţi apusenii, de la Tracia până la Cadiz.

Ei bine, despre această zi vom vorbi noi! Căci această zi, măcar că nu se ştie prea multe despre dânsa, se află la noi în aşa de mare cinste. Este lucru dovedit că ea, când va fi mai mult cunoscută, se va bucura de o râvnă mult mai mare. O pătrundere mai mare ce veţi dobândi despre ea, prin vorba mea, va mări şi mai mult dragostea voastră către această sărbătoare.

Eu am trei dovezi din care noi cunoaştem că acesta este timpul în care S-a născut Domnul nostru Iisus Hristos, Cuvântul lui Dumnezeu.

Cea dintâi din aceste trei dovezi este repejunea cu care această sărbătoare s-a făcut cunoscută pretutindeni şi a ajuns la așa înălțime şi înflorire. Pe ceea ce Gamaliil a zis în privința propovăduirii Evangheliei: „De este lucrul acesta de la oameni se va risipi, iar de este de la Dumnezeu, nu veţi putea să-l risipiţi” (Fapte 5, 38-39), tocmai pe aceasta mă bizuiesc eu când vă vorbesc despre sărbătoarea de astăzi. Fiindcă Cuvântul lui Dumnezeu, Care S-a născut în această zi, este din Dumnezeu, de aceea această sărbătoare nu numai că nu a încetat, ci din an în an s-a făcut mai mare şi mai slăvită. De asemenea, şi acea propovăduire a Evangheliei despre care grăiește Gamaliil, în puțini ani s-a răspândit în toată lumea, măcar că peste tot era condusă de făcătorii de corturi, de pescari şi de oameni neînvăţaţi. Micimea slujitorilor nu vătăma cu nimic, căci puterea Acelui care Se propovăduia biruia toate mai dinainte, depărta toate piedicile şi descoperea propria putere.

Iar dacă cineva nu este lămurit de cele zise de mine, eu pot să aduc o a doua dovadă. Care? Ea se află în spusele Evangheliei: „în zilele acelea a ieşit poruncă de la Cezarul August să se înscrie toată lumea. Această înscriere s-a făcut întâi pe când Quirinius cârmuia Siria. Şi se duceau toţi să se înscrie, fiecare în cetatea sa. Şi s-a suit şiIosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2, 1-7).

De aici se vede că El S-a născut în timpul celui dintâi recensământ. Deci, cel ce ar putea vedea actele cele vechi ce se află la Roma, va afla exact timpul acestui recensământ. Dar tu zici: „Ce ne trebuie nouă acestea, noi nu am fost la Roma şi nici nu ne vom duce”, însă ascultă şi crede că noi am aflat ziua de la cei care cunosc bine aceste lucruri şi care locuiesc în cetatea aceea. Cei ce locuiesc acolo, încă de mult prăznuiesc această zi, şi, potrivit cu o veche tradiţie, acum ne-au împărtăşit şi nouă despre aceasta. Evanghelistul nu ne-a însemnat numai îndeobşte, ci ne face cunoscut şi ne arată lămurit şi ziua întrupării lui Hristos. Cezarul August n-a dat acea poruncă din propria iniţiativă, ci pentru că sufletul lui a fost mişcat de Dumnezeu, pentru ca el, fără să vrea, să slujească venirii pe lume a Celui Unuia-Născut.

Dar va zice cineva: „Ce, a fost naşterea lui Hristos la porunca Cezarului?”. Nu puţin, iubitule, ci foarte mult, şi acea poruncă era dintre lucrurile cele mai neapărate pentru săvârşirea scopurilor lui Dumnezeu. Cum aşa? Galileea este o provincie din Palestina, şi Nazaretul este o cetate din Galileea. Şi mai departe încă, şi Iudeea este o provincie din Palestina, numită aşa după locuitorii ei cei din seminţia lui Iuda, iar Betleemul era o cetate din Iudeea. Deci, toţi proorocii au propovăduit că Hristos va veni din Betleem, nu din Nazaret, căci este scris: „Şi tu Betleeme, deşi eşti mai mic între miile lui Iuda, din tine va ieşi stăpânitor peste Israel” (Miheia 5, 1).

Şi când odinioară iudeii au fost întrebaţi de Irod unde Se va naşte Hristos, i-au adus această mărturie (Matei 2, 6). De aceea, şi Natanael, când i-a zis Filip; „Aflat-am pe Iisus cel din Nazaret”, a răspuns: „Din Nazaret poate fi ceva bun?” (Ioan 1, 45). Şi Hristos a zis despre el: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”. Dar pentru ce l-a lăudat pe el? Pentru că el, prin vorba lui Filip, nu s-a lăsat ademenit îndată, ci ştia bine şi întocmai că Hristos nu Se va naşte nici în Nazaret, nici în Galileea, ci în Iudeea şi în Betleem, cum s-a şi întâmplat. Deci, fiindcă Filip nu ştia aceasta, Natanael, cel cunoscător de lege, a dat răspunsul cel potrivit cu proorociile cele vechi; ştiind bine că Hristos nu vine din Nazaret, pentru aceea a zis Hristos: „Iată cu adevărat israelit în care nu este vicleşug”.

Din acelaşi motiv (ca Natanael către Filip), ziceau unii dintre iudei către Nicodim: „ Cercetează şi vezi că din Galileea nu s-a ridicat prooroc” (Ioan 7, 52), şi iarăşi: „Oare, nu din Betleem, cetatea lui David, va să vină Hristos?” (Ioan 7, 42). Este clar că El de acolo are să vină, nu din Galileea.

Deci, Iosif şi cu Maria, născuți în Betleem, părăsiseră cetatea aceasta şi se așezaseră în Nazaret, precum adeseori se întâmplă că oamenii lasă cetatea părintească şi îşi mută locuinţa în altă parte, însă Hristos trebuia să Se nască în Betleem, de aceea a ieșit porunca Cezarului, silindu-i, contra voii lor, să se ducă în Betleem, căci așa a rânduit Dumnezeu. Căci legea care poruncea ca fiecare să se înscrie în patria lui i-a silit să se ridice de acolo, adică din Nazaret, şi să se ducă în Betleem pentru a se înscrie. Aceasta însemnând Evanghelistul, zice: „Şi s-a suit Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David, care se numește Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie cu Maria cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască, şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut” (Luca 2, 4-7).

Vedeţi, iubiţilor, rânduiala lui Dumnezeu, care pentru scopurile Sale se foloseşte atât de cei credincioşi, cât şi de cei necredincioşi, pentru ca cei ce sunt străini de adevărata cinstire a lui Dumnezeu să înveţe a cunoaşte puterea şi virtutea Lui!

Steaua a adus pe magii de la răsărit; porunca Cezarului a adus pe Maria în cetatea ei părintească, care s-a numit de prooroci ca loc de naştere a lui Hristos. Din aceasta, noi vedem că şi Fecioara se trăgea din neamul lui David, căci dacă ea era din Betleem, era dovedit că şi ea era din casa şi familia lui David.

Dar pentru ca să pot face încă mai lămurită dovada că ziua de astăzi este cu adevărat ziua Naşterii lui Hristos, vă rog să luaţi aminte, căci voiesc a readuce în memoria voastră lucruri ce s-au petrecut de demult şi legi vechi, pentru a face dovada a tot ce spun.

Când Dumnezeu a slobozit pe poporul evreu din robia egiptenilor şi din tirania cea barbară şi a văzut că între dânşii se află încă multe rămăşiţe ale nedumeririi, şi că ei erau împătimiţi către cele pământeşti şi admirau mărimea şi frumuseţea templelor, le-a poruncit să zidească un templu, care nu numai prin scumpetea materialului şi nu numai prin mulţimea meşteşugului, ci şi prin forma zidirii să întreacă toate templele de pe pământ. Precum un părinte duios, care mai târziu iarăşi primeşte la sine pe fiul său, cel ce se răzvrătise cu oamenii cei răi şi trăise întru toată dezmierdarea, şi îl pune să trăiască într-o prisosinţă mare şi cuviincioasă, pentru ca nu cumva acela, din cauza vreunei lipse, să dorească viaţa cea veche, aşa Dumnezeu, văzând împătimirea iudeilor pentru cele pământeşti, le-a dat tocmai pentru aceasta o prisosinţă, pentru ca ei să nu mai poftească Egiptul şi toate ale lui. Şi El le-a zidit un templu, al cărui plan a cuprins toată lumea, atât cea materială, cât şi cea duhovnicească.

Precum în lume este cerul şi pământul, şi în mijlocul amândurora este tăria, aşa a trebuit să se zidească şi templul. De aceea, El a despărţit templul în două, şi între amândouă părţile a aşezat catapeteasma. Partea cea dinaintea catapetesmei era deschisă tuturor, iar partea cea dinlăuntru, cea din spatele catapetesmei, nu era permisă nimănui, nici măcar nu putea fi văzută, decât numai de preotul cel mare. Şi să ştii că eu nu spun de la mine aceasta, ci cum că templul, cu adevărat s-a zidit după planul lumii, poţi auzi de la Pavel, când el zice cu privire la înălţarea la cer a lui Hristos: „Căci Hristos n-a intrat într-o Sfântă a Sfintelor făcută de mâini – închipuirea celei adevărate” (Evrei 9, 24). El zice cu aceasta că Sfânta Sfintelor, aici pe pământ, este icoană a Sanctuarului adevărat. Iar cum catapeteasma de la Sfânta Sfintelor despărţea Sfintele de cele dinafară, precum cerul desparte ceea ce este deasupra lui de toate cele ce sunt la noi, a arătat-o Apostolul când a numit cerul catapeteasmă. Căci vorbind despre nădejde, el zice: „Pe care o avem ca o ancoră a sufletului, neclintită şi tare, intrând dincolo de catapeteasmă, unde Iisus a intrat pentru noi ca înaintemergător, fiind făcut Arhiereu în veac, după rănduiala lui Melchisedec” (Evrei 6, 19-20). Vezi cum numea el cerul catapeteasmă? Afară, înaintea catapetesmei, era sfeşnicul, şi masa şi altarul cel de aramă pentru jertfe şi arderi de tot, iar înăuntru, după catapeteasmă, era sicriul, acoperit peste tot cu aur, şi într-însul tablele Legii, şi năstrapa cea de aur, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi altarul cel de aur, care servea numai la tămâierea jertfelor.

Dar şi despre aceasta vreau să aduc o mărturie a lui Pavel, care zice că în cortul cel dintâi intrau totdeauna preoţii, săvârşind slujbele dumnezeieşti (Evrei 9, 6). Prin acesta din urmă, el înţelege partea cea din afară a cortului unde putea să intre toată lumea şi unde era sfeşnicul şi masa punerii înainte a pâinilor, iar după a doua catapeteasmă era aşezată aşa numita Sfânta Sfintelor cu altarul cel de aur şi sicriul cel aurit peste tot, iar într-însul năstrapa cea de aur cu mana, şi toiagul lui Aaron ce odrăslise, şi tablele Legii. Deasupra sicriului erau heruvimii slavei care umbreau acoperământul sicriului.

Şi toate acestea, fiind aşa aşezate în cortul cel dintâi, aici intrau preoţii când aduceau jertfele, iar în a doua despărţitură, o dată pe an, intra singur Arhiereul, şi nu fără de sânge, pe care îl aducea pentru sine însuşi şi pentru păcatele poporului (Evrei 9, 1-7). Vezi că numai Arhiereul intra aici şi numai o dată în an?

Dar veţi zice: „Ce legătură au toate acestea cu ziua de astăzi?”. Aşteptaţi puţin şi vă veţi lămuri. Noi urmărim izvorul până la obârşia sa şi vrem să ajungem până la adânc, pentru ca toate să ni se lămurească cu uşurinţă. Totuşi, ca vorbirea noastră să nu fie prea lungă şi puţin lămuritoare prin lungimea ei, vă voi spune acum pricina pentru care am spus toate acestea. Aşadar, pentru ce? Când Ioan avea în pântecele Elisabetei şase luni, ea a primit pe Maria. Dacă noi vom afla care este acea lună a sasea, atunci vom şti şi când a zămislit Maria, şi ştiind aceasta, vom şti şi când ea a născut socotind cele nouă luni.

Dar de unde putem afla care era a şasea lună a sarcinii Elisabetei? De acolo, că ştim în care lună ea a zămislit, şi aceasta o aflăm când vom cunoaşte timpul întru care bărbatul ei (Zaharia) a primit vestea cea bună. Şi de unde putem cunoaşte aceasta? Din Sfânta Scriptură, fiindcă Evanghelia ne istoriseşte că Zaharia era tocmai în Sfânta Sfintelor, când îngerul i-a adus vestea şi l-a înştiinţat despre naşterea lui Ioan. Deci, fiindcă Scriptura arată lămurit că singur Arhiereul, şi numai o dată pe an, intra în Sfânta Sfintelor şi în care lună a anului, apoi de aici se cunoaşte timpul în care Zaharia a primit vestea cea bună, şi din aceasta cunoaştem şi timpul când Elisabeta a zămislit.

Cum că el numai o dată pe an intra în Sfânta Sfintelor ne-a spus-o Pavel mai sus, şi Moisi ne spune aceasta când zice: „Şi a zis Domnul către Moisi: «Grăieşte către Aaron, fratele tău, să nu intre în toată vremea în Sfânta Sfintelor, care este înlăuntrul catapetesmei înaintea curăţitorului celui de pe chivotul legii, ca să nu moară»” (Levitic 16, 2). De aici se vede că el nu în tot timpul intra în Sfânta Sfintelor, şi pe când era el acolo, nimeni nu putea să intre în cort, ci toţi trebuiau să stea afară înainte de catapeteasmă. Ţineţi bine minte acestea, că mai rămâne a arăta în ce timp Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor. Iarăşi, în aceeaşi carte a Sfintei Scripturi, se zice: „«In luna a şaptea, în ziua a zecea a lunii, să postiţi şi nici un lucru să nu faceţi, nici băştinaşul, nici străinul care este între voi, căci în ziua aceasta vi se face curăţire, ca să fiţi curaţi de toate păcatele voastre, înaintea Domnului, şi curaţi veţi fi. Aceasta e cea mai mare zi de odihnă pentru voi şi să smeriţi sufletele voastre prin post. Aceasta este lege veşnică. De curăţit însă să vă cureţe preotul care este uns ca să slujească în locul tatălui său. Să se îmbrace el cu veşmintele cele de in şi cu veşmintele sfinte; şi va curaţi Sfânta Sfintelor, cortul adunării, va curaţi jertfelnicul şi pe preoţi şi va curaţi şi toată obştea poporului… o dată în an să curăţiţi pe fiii lui Israel de păcatele lor». Şi Aaron a făcut aşa cum poruncise Domnul lui Moisi” (Levitic 16, 29-34). Aici este vorba despre sărbătoarea Corturilor, când, o dată pe an, Arhiereul intra în Sfânta Sfintelor.

Deci, dacă o dată pe an, la sărbătoarea Corturilor, intra Arhiereul în Sfânta Sfintelor, să arătăm acum, că atunci s-a arătat îngerul lui Zaharia, tocmai când el era în Sfânta Sfintelor, căci s-a arătat numai lui, pe când el tămâia. Arhiereul nu intra niciodată singur în templu, decât în această zi.

Să ascultăm acum cuvintele Evanghelistului: „Era în zilele lui Irod, regele Iudeii, un preot cu numele Zaharia…, iar femeia lui era din fiicele lui Aaron şi se numea Elisabeta… Şi pe când Zaharia slujea înaintea lui Dumnezeu, în rândul săptămânii sale, a ieşit la sorţi, după obiceiul preoţiei, să tămâieze intrând în templul Domnului” (Luca 1, 5-9).

Aduceţi-vă aminte, iubiţilor, de locul acela care zice: „Nici un om nu va fi în cortul mărturiei când va merge el să se roage în Sfânta Sfintelor până când va ieşi el afară” (Leviticul 16, 17).

„Şi i s-a arătat îngerul Domnului, stând de-a dreapta altarului tămâierii” (Luca l, 11). Nu zice „jertfelnicului”, ci „altarului tămâierii”, căci jertfelnicul era altarul cel din afară, iar altarul tămâierii, cel dinăuntru. Deci, pentru că îngerul a fost văzut numai de el, şi că tot poporul îl aştepta afară, ne încredinţează că el intrase în Sfânta Sfintelor. „Şi s-a spăimântat Zaharia şi frică a căzut peste el. Iar îngerul a zis către el: Nu te teme, Zaharia, că s-a auzit rugăciunea ta şi Elisabeta, femeia ta, va naşte fiu şi se va chema numele lui Ioan… şi poporul aştepta afară pe Zaharia şi se mira că întârzie în templu. Şi ieşind, nu putea să vorbească… şi el le făcea semne” (Luca 1, 12-13, 21-22).

Vezi că el fusese înăuntru, după catapeteasmă? Acolo a primit vestea. Aceasta era în timpul sărbătorii Corturilor şi a postului, şi aceasta din urmă se înţelege prin cuvintele: „Să smeriţi sufletele voastre”. Iar această sărbătoare se făcea la iudei către sfârşitul lunii septembrie. Aşadar, atunci a zămislit Elisabeta.

Acum este timpul să arătăm că în a şasea lună de când Elisabeta purta în pântece pe Ioan, Maria a primit vestirea cea de bucurie şi a zămislit şi ea. Adică, acum a venit la ea Gavriil şi i-a zis: „Nu te teme Maria că ai aflat har de la Dumnezeu, şi iată că vei zămisli în pântece şi vei naşte fiu şi se va chema numele lui Iisus” (Luca 1, 30-31). Când ea s-a spăimântat şi a întrebat „Cum este aceasta cu putinţă?”, îngerul i-a răspuns şi a zis: „Duhul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea şi Sfântul care Se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Şi iată Elisabeta, rudenia ta, a zămislit fiu la bătrâneţea ei şi aceasta este a şasea lună pentru ea, cea numită stearpă. Că la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă” (Luca 1, 34-37).

Deci, dacă Elisabeta a zămislit în luna septembrie, Maria a zămislit mai târziu, în luna a şasea, în martie, şi dacă, mai departe, vom adăuga cele nouă luni până la Naşterea lui Hristos, ajungem în luna decembrie, în care şi prăznuim această zi.

Am arătat mai înainte tot ce era de zis despre această zi. Numai una voiesc să mai adaug, şi apoi voi încheia. Să ne bucurăm de bucuria căreia ne-am făcut părtaşi prin Naşterea lui Hristos, şi pe Dumnezeu, Cel ce S-a făcut om, să-L proslăvim pentru această întrupare a Sa, şi după puterile noastre să-I aducem cinste şi mulţumire, însă lui Dumnezeu nu-I este plăcută altă mulţumire, decât aceea ca noi să ne mântuim sufletele noastre şi să ne silim a face fapte bune.

Aşadar, să nu fim nemulţumitori către Binefăcătorul nostru. După puterile noastre, toţi să-I aducem de toate: credinţă, nădejde, dragoste, înfrânare, milostenie, iubirea aproapelui. Dar mai ales, când vă apropiaţi de această înfricoşată şi Sfântă Masă, de Sfintele Taine, faceţi aceasta cu frică şi cu cutremur, cu conştiinţa curată, cu post şi cu rugăciune. Socoteşte, o, omule, ce jertfă ai să primeşti, de ce Masă te apropii! Gândeşte că tu, cel ce eşti praf şi cenuşă, ai să primeşti Trupul şi Sângele lui Hristos! Când un împărat vă cheamă la masa sa, voi staţi acolo cu respect şi luaţi cu înfrânare din bucatele puse pe masă. Aici, însă, Dumnezeu vă invită la masa Sa şi v-a dat pe propriul Său Fiu; şi îngerii stau împrejur cu frică şi cu cutremur, şi heruvimii îşi acoperă feţele, şi serafimii strigă cuprinşi de spaimă: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, este Domnul”. Ceea ce ni se dă la această Masă este vindecarea rănilor sufletului nostru, o visterie neîmpuţinată, care ne agoniseşte împărăţia cerurilor.

Aşadar, să ne apropiem plini de o spaimă sfântă, şi plini de mulţumire să cădem mărturisind păcatele noastre, plângând de întristare pentru relele ce am făcut, întinzând mâinile la rugăciune către Dumnezeu. Astfel curăţindu-ne, să ne apropiem cu toată liniştea şi rânduiala către împăratul cerului. Ca o sărutare duhovnicească să primim Jertfa cea curată şi sfântă, să ne aţintim ochii noştri cu râvnă spre dânsa şi să ne înflăcărăm inimile noastre, ca să nu ne adunăm aici spre osândire, ci spre înfrânarea sufletului, spre dragoste, spre fapta bună, spre împăcarea cu Dumnezeu, spre o pace adâncă, spre câştigarea nenumăratelor bunătăţi, pentru ca noi înşine să ne sfinţim şi să zidim pe aproapele nostru.

O, iubiţilor, viaţa noastră este scurtă; să fim treji şi să veghem! Să ne pregătim bine, să arătăm râvnă către toţi şi să fim băgători de seamă întru toate.

Desigur, este cea mai mare dispreţuire pentru Dumnezeu când cineva se apropie aici fiind întinat de păcat. Ascultă ce zice despre aceasta Apostolul: „De va pângări cineva casa lui Dumnezeu, îl va strica Dumnezeu pe el” (I Corinteni 3, 17). Noi nu vrem ca în loc să-L împăcăm pe Dumnezeu, să-L întărâtăm împotriva noastră; mai vârtos să ne apropiem cu toată grija, toată curăţia şi liniştea sufletului, cu rugăciune şi cu inimă înfrântă, ca prin aceasta să dobândim bunăvoinţa Domnului nostru Iisus Hristos şi să ne facem părtaşi bunătăţilor făgăduite, prin darul şi prin iubirea de oameni ale Aceluiaşi Domn Iisus Hristos, Căruia împreună cu Tatăl şi cu Sfânt Duh se cuvine cinstea, în vecii vecilor. Amin.