Orașule căzând încet în noapte

Orașule căzând încet în noapte
cu-atâția oameni singuri împreună
aș vrea
de-aici,
aproape de departe
să-ți spun,
să-ți dărui
Noapte bună!

Orașule căzând încet în noapte
se cern tristeți pe cugete și fum
de amintiri
și ce-aș fi vrut
și scrum
se scurg încet
se ning încet,
petale printre șoapte…

Bătrâni privesc în golurile vremii
și singuratici zdrențele iubirii
singuri copii durerea amintirii
săraci se strâng în zdrențe și cartoane
și sterpe trec mașinile mărimii.

Pe ici şi colo,
case scânteiază
o ceartă veselă,
un râs,
un glas feeric,
un plâns de-alint
un strigăt
– te aud! –
şi înc-un râs
cu greu luminile se-nchid
şi chicote răsună-n întuneric
degeaba caută dureri să se strecoare
putere n-au să stea prea multă vreme
mai râde un copil în depărtare
şi binele odihna îşi aşterne.

De prin canale-n care vieți se-ascund
– și șterg iluzii
amintiri
și pace –
aburi de deznădejde
‘nalță uneori
întunecimi
spre stelele albastre.
În străzi cu întuneric și lumină multă
în colțuri cu mizerii și duhori
orașule căzând încet în noapte
atâtea goluri
prăbușiri
strecori.

Orașule căzând încet în noapte
cu-atâția oameni singuri împreună
aș vrea
de-aici,
aproape de departe
să-ți spun,
să-ți dărui
Noapte bună!

(Mihai-Andrei Aldea)