Despre noile prigoane împotriva Sfinţilor Închisorilor şi datoria noastră

„Sfinţii pe care i-a canonizat Biserica noastră au fost mai întâi cinstiţi de poporul credincios, iar Biserica, de fapt, confirmă recunoaşterea sfinţeniei, care vine din lucrarea Sfântului Duh în oameni.” Patriarhul Daniel

„Canonizarea formală nu este procedeul obişnuit pentru aşezarea cuiva în rândurile sfinţilor, ci pietatea populară şi cinstirea cuiva de către obştea credincioşilor e aceea care aşează cu adevărat între sfinţi pe cineva. Pe aceia pe care îi indică obşteasca închinare din partea credincioşilor, pe aceia îi ia Biserica şi le face onorurile cuvenite, instituindu-le cultul sau canonizându-i formal„ Liviu Stan¹

Am publicat Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19. Un cuvânt scurt despre minunile ce s-au săvârşit în acea dată, de 19 Martie 2019, la Iaşi, de Sfânta Muceniţă Ecaterina, Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Închisorilor. Şi despre învăţătura pecetluită prin aceste minuni – a unităţii Bisericii, a unimii Sfinţilor, a veşniciei Evangheliei.
Era de aşteptat ca şi aceste minuni să stârnească tulburarea vrăjmaşilor Bisericii (văzuţi şi nevăzuţi). Desigur, cel rău se înfurie când slava pe care o au la Dumnezeu cei buni este dezvăluită, fie şi puţin, lumii. Cunoaşterea acestei slave încurajează în lucrarea binelui şi întăreşte împotriva relelor pe care cei buni le au de dus. De asemenea şi împotrivitorii Ortodoxiei nu se pot bucura de mărturia harului viu ce lucrează în Biserică. Încercările de denigrare, de a pretinde că Biserica nu a avut mărturisitori în timpul Prigoanelor Comuniste, de a nega prezenţa harului în Biserica Ortodoxă Română, de a-i atrage pe Ortodocşi în afara Bisericii – iată doar câteva din lucrările ce le sunt mult îngreunate de minuni ca cea de la Iaşi din 19 Martie 2019.

Neaşteptat şi trist este atunci când se tulbură de – şi împotriva – lucrării Duhului Sfânt cei care sunt (ori ar trebui să fie) ai Bisericii. Astfel de tulburări sunt, bineînţeles, ispite. Care au ca temelie, de obicei, necunoaşterea Legii lui Dumnezeu. Sunt uneori şi cazuri de tulburare venită, în ciuda cunoaşterii Legii lui Dumnezeu, din invidie („de ce a venit harul acolo şi nu la mine?”) sau alte asemenea răutăţi. Cei care le cad pradă sunt însă şi excepţii, şi cu neputinţă de lămurit prin cuvânt sau faptă. Ca urmare, nici nu mă gândesc a le discuta. Trebuie să vorbim însă despre cei ai Bisericii pe care i-au tulburat minunile de la Iaşi, dar şi altele asemănătoare. Căci sunt!

Neaşteptat şi trist a fost pentru mine să văd tulburându-se faţă de cele întâmplate la Iaşi, dar şi faţă de smeritul meu cuvânt de mărturisire, oameni din Biserică. Şi le închin, cu durere şi dragoste, rândurile următoare. Cu dorinţa de a-i ajuta să cunoască adevărul, aşa cum îl învaţă Biserica Ortodoxă Română, cu sfântă iubire faţă de Sfânta Scriptură, faţă de Sfânta Tradiţie, faţă de credinţa dată Sfinţilor odată pentru totdeauna (Iuda 1.3). Mărturisesc aici respectul meu faţă de preopinentul pe care îl dau ca pildă; îndoielile, acuzele şi nedumeririle sale le-am întâlnit – într-o măsură mai mare sau mai mică – şi la feluriţi mireni, monahi, clerici. Unii ucenici ai săi, alţii prieteni mai mult sau mai puţin adevăraţi, alţii care îi sunt necunoscuţi. Toţi aceştia, de la amintitul preopinent până la oricare altul, sunt mai buni decât mine, au mai multă dragoste de Dumnezeu decât mine şi, cu siguranţă, stau mult mai bine înaintea Acestuia decât stau eu. Se întâmplă doar ca această problemă, a canonizării Sfinţilor, de obicei puţin cunoscută, să mă fi preocupat încă de la venirea mea la Credinţă. Aceasta pentru că am căutat pe Sfinţii care Îl mărturisiseră pe Dumnezeu în vremea Prigoanelor Comuniste.
Pentru cei mai mulţi însă, aşa cum am arătat, canonizarea Sfinţilor este un fel de continent necunoscut. De care nu doar că nu îndrăznesc să se apropie, dar ajung să osândească pe oricine pare să îndemne la vizitarea lui – şi cu atât mai mult dacă pare că se află deja acolo.
Pentru toţi aceştia, odată ce au aflat de mica mărturie numită Părintele Iustin şi Sfinţii Închisorilor. 19.03.19, s-au şi ivit spaimele, tulburările, zbaterile.
De pildă, cineva, să îl numim Părintele W.², pe un grup ortodox de pe „Whatsapp”, la două ore după ce alt părinte a postat (link-ul către) mărturia mea, spune³:

„… _Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea zice cele de mai jos, dar nu ne explică nici criteriile, nici treptele canonizării. Nu punem la îndoiala sfinţenia sfinţilor închisorilor, ci modul unora de raportare la sfinţenia lor şi lipsa de control a cinstirii publice care va amâna canonizarea lor cu 800 de ani. Nu pentru mir avem îndoiala, ci pentru foamea de moaşte […]”

Şi, iarăşi, acelaşi,

„Cinstirea lor se face prin urmarea vieţii lor, nu prin hei-rup!… Nu am nicio îndoială că sunt sfinţi!.. A le citi acatistul şi apoi să ne rugăm pentru iertarea păcatelor lor mi se pare aberant!… Nu minunea o contest, ci reacţia celor din jur pe a căror ignoranţă se bazează mulţi…”

Şi, iarăşi, acelaşi,

„Minunile nu se petrec în degringoladă… Stabiliţi mai întâi dacă e normal să citeşti un acatist încă neaprobat. Să zici: Bucură-te, Părinte Justin… Şi apoi: … Încă ne rugăm pentru iertarea păcatelor robului lui Dumnezeu Justin arhimandritul… Stabiliţi mai întâi asta, dacă tot susţineţi! În cazul în care părintele Justin a plâns… Eu cred că a plâns pentru fiii săi duhovniceşti, neascultători de Biserica lui Hristos pe care el a slujit-o cu sfinţenie şi ascultare.”

Să observăm în aceste prime rânduri tulburarea, manifestată prin confuzii şi nedumeriri cel puţin ciudate şi logic, şi teologic. De pildă, pe de-o parte Pr. W. declară că „Nu minunea o contest”, după care, în nici 20 de minute, „În cazul în care părintele Justin a plâns…”; adică pune la îndoială – contestă, deci – minunea pe care spunea că nu o contestă.
Iarăşi, pe de-o parte spune că Părintele Iustin Pârvu „a slujit-o [Biserica lui Hristos] cu sfinţenie şi ascultare”, iar pe de altă parte spune că cei care fac exact ceea ce a făcut şi a învăţat Părintele Iustin sunt, prin aceste fapte, „neascultători de Biserica lui Hristos”.
Pentru cei care nu cunosc acest lucru, să limpezim ce a făcut Părintele Iustin faţă de Sfinţii Închisorilor!

1. I-a mărturisit ca Sfinţi şi Martiri public, de la amvon, în predici la Sfânta Liturghie sau Sfântul Maslu, în cateheze şi, pe scurt, în orice împrejurare publică.

2. A mărturisit neîncetat suferinţele lor, Credinţa lor, viaţa lor.

3. A ridicat în cinstea lor biserici şi mânăstiri.

4. Le-a căutat moaştele, le-a scos din pământ ca pe nişte sfinte comori, le-a cinstit în chilia sa, le-a lăsat spre închinare în biserică.

5. A încurajat facerea de icoane ale Sfinţilor Închisorilor.

6. A binecuvântat şi a slujit Acatistul Sfinţilor din Închisori atât în faţa icoanelor Sfinţilor din Prigoanele Comuniste cât şi în faţa moaştelor acestora.

7. A mărturisit public, deschis, repetat, minunile săvârşite de Sfinţii Închisorilor prin moaştele lor, prin icoanele, rugăciunile şi acatistele ce le-au fost făcute.

La toate aceste acte – din nou, la toate aceste acte – Părintele Iustin Pârvu a avut alături, când s-a putut şi în trup, când nu prin învoire, mulţumiri, laude etc., pe Mărturisitori din vremea Prigoanelor Comuniste precum Părintele Arsenie Papacioc, Ilie Cleopa, Sofian Boghiu, Mina Dobzeu, Atanasie Ştefănescu, Gheorghe Calciu-Dumitreasa etc., etc., etc. Pe scurt, toţi marii duhovnici ai ultimilor decenii, toţi cei care au trecut, mărturisitori ai Ortodoxiei, prin cumplitele lupte împotriva Bisericii din anii 1940-1989.

Icoană făcută Sfântului (necanonizat) Iustin Pârvu de evlavia populară, asemenea celor făcute în trecut Sfântului Daniil Sihastru ori Sfântului Nectarie din Eghina

Dacă săvârşirea de „acatist încă neaprobat” (stranie formulare!) ori cinstirea icoanei Sfântului necanonizat ar fi „neascultare faţă de Biserica lui Hristos”, ar însemna că au fost, au trăit şi au murit în neascultare toţi aceşti mari duhovnici! Pentru că toţi au făcut asemenea acatiste şi au aprobat săvârşirea lor!
Mai mult, ar fi în „neascultare de Biserica lui Hristos” şi toţi ierarhii care au luat parte, de pildă, la înmormântarea acestor duhovnici. Care nu doar că i-au numit, în slujbă, „robul lui Dumnezeu” pe fiecare dintre ei, dar chiar i-au mărturisit ca sfinţi şi mărturisitori ai Ortodoxiei, ca adevăraţi ostaşi ai Bisericii lui Hristos!
Ar fi, după această străină învăţătură, tot în „neascultare faţă de Biserica lui Hristos” şi toţi membri Sfântului Sinod care, în 21 Iunie 1992, au aşezat printre altele Duminica Sfinţilor Români, în care sunt prăznuiţi – cu slujbe în toată Biserica Ortodoxă Română! – toţi Sfinţii (încă) necanonizaţi ai Neamului Românesc!⁴ Unul dintre aceşti evlavioşi ierarhi fiind chiar Patriarhul nostru!
Mai mult, ar fi în „neascultare de Biserica lui Hristos” şi Sfinţi canonizaţi, precum Sfântul Ierarh Dosoftei al Moldovei, care şi el a cinstit icoane şi moaşte ale Sfinţilor necanonizaţi din vremea sa!
Ceea ce, bineînţeles, este total absurd.

Evident, Părintele W. s-ar fi lămurit şi ar fi lămurit lucrurile cu o întrebare simplă: Există vreo regulă a Bisericii care să interzică alcătuirea şi slujirea de acatist(e) unui Sfânt încă necanonizat?
După cum se vede, nu există; ba, dimpotrivă, există o tradiţie în această privinţă. Tradiţie care face parte din cultul spontan descris şi acceptat chiar de Sfântul Sinod al BOR.
Din păcate, Pr. W. era (este) atât de convins de ideea sa încât nu doar că nu s-a gândit să o cerceteze în lumina Învăţăturii de Credinţă, dar a şi refuzat să o facă atunci când a fost rugat!
Până la acest moment, însă, să observăm că la toate aşa-zisele „obiecţii” ridicate de Pr. W. am răspuns prin articolul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor. Scris tocmai la cererile insistente ale Pr. W. şi structurat chiar pe nedumeririle Sfinţiei Sale (respectiv: criteriile şi treptele canonizării, alcătuirea şi slujirea acatistului pentru Sfinţii necanonizaţi, facerea de icoane pentru Sfinţii necanonizaţi şi cinstirea lor etc.).
Pe scurt, am arătat criteriile canonizării, care alături de ortodoxia vieţii şi mărturisirii cuprind şi evlavia populară sau, cum spune Sfântul Sinod, cultul spontan. Am arătat că Sfântul Sinod, luând act de universala Tradiţie Sfântă a Bisericii, a pecetluit ca firesc, duhovnicesc şi vrednic de respect cultul spontan (evlavia populară). Mai mult, am dat exemple din Istoria Bisericii, atât de la noi cât şi de peste hotare, ca să vedem că totdeauna, pretutindeni şi de către toţi acest cult spontan sau această evlavie populară a cuprins acele şapte puncte pe care le regăsim şi la Părintele Iustin Pârvu şi ceilalţi duhovnici dinainte.

Revenind la tulburarea Pr. W., merită să consemnăm că un teolog îi răspunde, apropo de cele trei texte pe care le-am citat, chiar atunci:

„1. Citiţi, vă rog, viaţa Sfântului Simeon Noul Teolog!
2. De unde reiese că fiii duhovniceşti ai Părintelui Iustin sunt neascultători faţă de Biserica lui Hristos?
Iertare!”

Cele două puncte sunt de maximum bun simţ, de vreme ce (a) Sfântul Simeon Noul Teolog a făcut icoană şi slujbe unui sfânt necanonizat – este o parte esenţială a vieţii sale – iar (b) o acuzaţie extrem de gravă lipsită de orice susţinere, de orice argument, devine bârfă extrem de gravă (canonisită foarte aspru de Biserică). Răspunsul Pr. W. a fost:

„Părinţilooooooor!.
Comentaţi cele ce am scris şi aduceţi contra-argumente! […]”

Contra-argumente la ce?
Contra-argumentele se aduc la argumente! Ori în toate comentariile sale Părintele W. nu aduce niciun argument pentru afirmaţiile şi insinuările sale! Dincolo de contrazicerile sale, dincolo de libertăţile de exprimare într-un subiect, totuşi, extrem de sensibil teologic, rămâne faptul că nu există niciun argument!
De pildă, atunci când spune că pune la îndoială „modul unora de raportare la sfinţenia lor” [adică la sfinţenia Sfinţilor Închisorilor] nu există niciun argument! Nici măcar o descriere a „modului corect” şi „modului incorect” de „raportare la sfinţenia” Sfinţilor Închisorilor în viziunea Sa!
Desigur, limbajul folosit de Sfinţia Sa nu este cel mai teologic, însă acesta este cel mai mic impediment în lămurirea lucrurilor. Până la urmă, este o discuţie purtată „între noi”, preoţi şi teologi, într-un grup particular de pe Whatsapp. Doar că, fără să ceară acordul cuiva, Părintele W. s-a hotărât să facă publică discuţia. (Ilegal. Necanonic. Necuviincios. Trist.) Ceea ce a făcut necesar şi acest răspuns pe care îl dau acum. Pentru că, din dragoste şi respect faţă de Pr. W., i-am răspuns în acel grup foarte delicat, evitând să subliniez gravele erori teologice şi logice din comentariile sale şi concentrându-mă asupra principalelor sale nedumeriri.
Este înduioşător cum Părintele W. continuă comentariul început cu „Părinţilooooooor!” prin cuvintele:

„Comentaţi cele ce am scris şi aduceţi contra-argumente! [sic! n.n.] Aşa procedează Biserica de veacuri. Nu susţineţi la nesfârşit o idee pentru că vă place, ci luptaţi pentru Adevăr.”

Absolut adevărat: aşa procedează dintotdeauna Biserica, încurajând cercetarea teologică a părerilor disputate ca parte esenţială a luptei pentru Adevăr. Absolut adevărat!
Dar unde sunt argumentele Părintelui W.?
Nu există! Insistă, iar şi iar, pe cereri, dar fără să ofere nimic! Exemplu:

„Aduceţi argumente la alcătuirea şi aruncarea [sic! n.n.] în spaţiul public a Acatistelor pentru sfinţi necanonizaţi încă… Şi cum, după călcarea legii, urmează minunea… Şi cum se îmbină parastasul pentru sfinţi cu Acatistele lor.”

Este de observat că şi aici apare aceeaşi contrazicere desăvârşită: pe de-o parte, Pr. W. pretinde că „Nu minunea o contest”, după care, prin insinuări „cum, după călcarea legii, urmează minunea”, o contestă. Şi, iarăşi, o acuzaţie teribilă, de „călcarea legii”; în context fiind vorba despre Legea lui Dumnezeu, despre Învăţătura Bisericii. Direct gramatical, deşi învăluit contextual, Părintele W. îi declară pe cei care au alcătuit şi slujit/rostit acatiste pentru Sfinţii Închisorilor ca eretici!⁵ Faţă de asemenea acuzaţii îngrozitoare, deşi rugat repetat şi de mai multe persoane, Pr. W. nu aduce niciun argument! Nu prezintă nimic prin care să dovedească existenţa fie şi într-o Biserică locală a interdicţiei pe care o proclamă dogmă (căci călcător al Legii este, în Noul Testament, cel care încalcă Învăţăturile lui Dumnezeu, numite în Teologie dogme). 

Faţă de toată această discuţie înflăcărată a Părintelui W., în care refuza să aducă argumente, dar cerea contra-argumente, în care se contrazicea şi contrazicea Învăţătura Bisericii, am răspuns promiţând să încerc a da, în câteva zile, un text lămuritor.
Acesta a fost, cu ajutorul lui Dumnezeu, încheiat în timpul scurt (de câteva zile) pe care l-am avut. Intitulat – am mai amintit – Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor, a fost conceput spre a răspunde la problemele ridicate de Părintele W.
Aceste probleme au fost: a) Criteriile canonizării. b) Treptele (rânduiala) canonizării. c) Realizarea de icoane pentru Sfinţii necanonizaţi şi cinstirea lor. d) Realizarea de acatiste pentru Sfinţii necanonizaţi şi săvârşirea lor (inclusiv în public).

Pentru ca totul să fie limpede, am început prin a lămuri I. Cine sunt Sfinţii?, apoi II. Cum recunoaştem Sfinţii?, apoi III. Care sunt legăturile noastre cu Sfinţii? şi IV. Ce este canonizarea Sfinţilor?.

La acest ultim punct am înfăţişat Istoria Bisericii şi Tradiţia Bisericii în privinţa recunoaşterii Sfinţilor, apariţia şi dezvoltarea procesului de canonizare şi mai ales rânduiala Bisericii Ortodoxe Române în această privinţă (conform Hotărârilor Sfântului Sinod 4255/2002 şi 5085/2002).
Alături de Sfânta Scriptură⁶, am folosit pentru eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor şi câteva lucrări precum:

• Despre canonizarea sfinţilor în Biserica Ortodoxă, de Pr. Prof. Liviu Stan, în <<Ortodoxia>>, an II (1950), nr. 2, p. 260-278

• Sfântul Calinic, stareţul Gheorghe şi spiritualitatea ortodoxă integrală, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în <<BOR>>, nr. 73 (1955), p. 1159-1172

• Sinteză eclesiologică, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, în <<ST>>, nr. 5-6 (1955), p. 267-284

• Canonizarea Sfinţilor Români. În cumpăna evlaviei, de Pr. Prof. Liviu Stan, în <<BOR>>, nr. 6 (1968), p. 725-735

• Scrierile Părinţilor Apostolici, PSB 1, E.I.B.M.B.O.R.⁷, Bucureşti, 1979

• Apologeţi de limbă greacă, PSB 2, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1980

• Apologeţi de limbă latină, PSB 3, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1981

• Actele Martirice, PSB 11, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1982

• Studii de Teologie Dogmatică Ortodoxă, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Ed. Mitropoliei Olteniei, Craiova, 1990

• Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992 (respectiv Editura Trinitas, Iaşi, 1996)

• Spiritualitatea ortodoxă. Ascetica şi Mistica, de Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1992

• Scrieri, de Sfântul Ambrozie, partea a II-a, PSB 53, E.I.B.M.B.O.R., Bucureşti, 1994

• Sfinţi daco-romani şi români, de Pr. Prof. Dr. Mircea Păcurariu, Editura Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi, 1994

• O teologie a icoanei, Părintele Dumitru Stăniloae, Ed. Fundaţiei Anastasia, Bucureşti, 2005

• În căutarea sfinţilor români, de George Enache, <<Lumina>>, 12 Iunie 2010, cf. http://ziarullumina.ro/In-cautarea-sfintilor-romani-27630.html

etc.

Desigur, această scurtă bibliografie nu a fost menită să susţină o lucrare academică, ci un text de popularizare a poziţiei ortodoxe în privinţa canonizării Sfinţilor. O popularizare a ceea ce prevăd Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie în cele patru puncte fundamentale ale eseului. Din primele secole creştine – descrise de Sfânta Scriptură şi primele patru cărţi⁸ din mica noastră listă – până în zilele noastre avem pretutindeni, totdeauna şi de către toţi aceleaşi rânduieli de evlavie faţă de Sfinţi(i necanonizaţi), cuprinzând toate cele şapte puncte amintite în primele pagini ale eseului de faţă.
Intenţia popularizării şi timpul scurt de redactare au făcut să fie de lipsă, cum se spunea în vechime, aparatul critic, adică felurite indicaţii bibliografice către sursele folosite. În definitiv, nici nu se cere de la un eseu un astfel de aparat critic. Doar, ca maximă rigoare, în cazul unor informaţii extrem de noi, izbitoare, neaşteptate.
Dar cinstirea Sfinţilor necanonizaţi este o Tradiţie veşnică a Bisericii!
Ea nu a apărut acum, nu s-a ivit în ultimul secol, nu este o invoaţie a ultimului mileniu. Există dintotdeauna în Biserică, pretutindeni unde a fost Biserica şi a fost practicată (observată, ca să vorbim ştiinţific) de către toţi cei care au fost/sunt ai Bisericii.
În cele peste două decenii de când ne preocupă această problemă – a canonizării Sfinţilor – nu am găsit nici măcar un singur caz în care Biserica să încuviinţeze altă hotărnicire a evlaviei populare sau cultului spontan în afară de două, de asemenea universale:
A. Toate formele de evlavie trebuie să fie ale venerării, adică ale cinstirii prietenilor lui Dumnezeu, fără nimic ce poate fie şi să pară că este adoraţie, acea dragoste totală şi cinstire absolută pe care le avem, ca Ortodocşi, doar către Dumnezeu.
B. Evlavia populară sau cultul spontan nu pot impune cuiva cinstirea sau acceptarea ca Sfânt a unui Sfânt necanonizat. Evlavia – şi cultul – faţă de un sfânt devin obligatorii doar în măsura canonizării de către Sinod (şi chiar şi atunci cu unele limite⁹).

Toate aceste informaţii esenţiale despre Sfinţi, canonizarea lor, evlavia populară şi cultul spontan au fost prezentate, repetăm, în eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor. Eseu pe care, după cuvântul patristic, „în multa sfătuire stă mântuirea”, l-am supus câtorva teologi – cred eu, de frunte – spre cercetare şi îndreptare. Am primit cu recunoştinţă limpezirile şi completările pe care le-au adus, care au adus o mare îmbunătăţire formelor de început.
Odată publicat, am pus link-ul pe amintitul grup ortodox de pe Whatsapp. Am sperat că tulburările se vor risipi, iar Învăţătura Ortodoxă va fi primită cu bucurie de către cititori. Până la urmă, şi părinţii care citiseră şi completaseră formele inţiale spuseseră că este un text clar, cu o parte istorică bine dezvoltată, cu o prezentare dogmatică pe înţelesul tuturor dar în acelaşi timp completă etc. Deci, mă aşteptam eu, tulburările din lăuntrul Bisericii vor înceta.
Nici vorbă!
Primul comentariu al Pr. W. a fost:

„Eu mă aşteptam că vom continua conversaţia.
Constat că aţi trântit [sic! n.n.] un text bine documentat [sic! n.n.], de care chiar m-am folosit [sic! n.n.], dar nici vorbă de răspuns clar, precis, fără echivoc [sic! n.n.] la întrebările ce s-au ivit mai înainte. Răspunsurile au fost amânate pe motiv de lipsă de timp dar aţi promis că reveniţi. Aţi revenit, dar nu aţi lămurit.”

Sincer, am citit de câteva ori acest comentariu, atât de ireal mi s-a părut.
Pe de-o parte, Părintele W. declara textul „bine documentat” şi afirma „m-am folosit” (de text), pe de altă parte, că „nici vorbă de răspuns clar, precis, fără echivoc”!
Evident, din nou nu explica unde ar lipsi claritatea, unde şi în ce fel s-a folosit etc. O discuţie „în orb”, ca să spunem aşa, în care interlocutorul ar trebui, asemenea Proorocului Daniil, să tâlcuiască visul celuilalt fără să îi fie comunicat¹⁰. Însă nu doar o singură dată, ci de mai multe ori. Am încercat să arăt faptul că am răspuns la problemele (nu întrebările!) ridicate de Sfinţia Sa: alcătuirea acatistelor, îmbinarea parastaselor cu acatistele, cum se cuvine să fie cinstiţi Sfinţii înainte de canonizare etc. Răspunsul a fost năucitor:

„Nu, părinte!..
AŢI adus argumente generale. În România avem o situaţie dramatică:
1. Avem sfinţi, inclusiv ai închisorilor.
2. Îi dorim în calendar. Facem orice pentru asta, inclusiv gafe (îi scoatem din mormânt şi-i punem la închinare, îi scoatem din mormânt deşi au lăsat scris în acest sens să nu se întâmple asta, îi uscăm cu feonul etc.) Nu cunoaşte Biserica în istoria ei gafe ca acestea.
Asta credeam că lămurim şi că şi dvs. simţiţi că trebuie lămurit.”

Şi, din nou, continuă:

„Priviţi cum s-a ajuns la canonizarea Sf. Paisie Aghioritul: mergerea la mormânt,… linişte,… Şi atât… Unii s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui,… Alţii pentru ca el să se roage în ceruri pentru ei… Şi atât… Nimic public…”

Şi, iarăşi, îndată:

„Exemplele pe care le daţi dvs sunt într-o vreme. În momentul acesta, aşa cum aţi spus şi dvs. în text, Biserica noastră are reguli mult mai clar stabilite [sic! n.n.]. Pe acelea trebuie să le respectăm. Atunci suntem recunoscuţi ca fii ascultători ai Mamei noastre, Biserica.”

Înainte de a merge mai departe, să vedem un pic logica acestor serii de afirmaţii.
„Aţi adus argumente generale”.
O replică total absurdă, câtă vreme nu a cerut nici Sfinţia Sa, nici altcineva, „argumente particulare”. Mai mult, nu există niciun motiv logic spre a limita o discuţie la „argumente particulare”. Dimpotrivă, este de bun-simţ să stabileşti regula, adică generalul, pentru a trece apoi la ipostaziere sau excepţie, adică la cazurile particulare.
Şi mai absurd, în eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor există atât „argumente generale”, inclusiv reglementările, generale, ale Sfântului Sinod pe temă, cât şi „argumente punctuale” şi „cazuri particulare”. Inclusiv Sfântul Paisie, la care Părintele W. se referă mai jos (care, evident, nu este un „argument general”!). Cum se poate ca un cititor – cu pregătire teologică! – să nu vadă ori să ignore faptul că există în textul pe care îl citeşte şi regulile generale, şi exemplificări prin cazuri (particulare) şi argumente punctuale este cu totul de neînţeles!

La fel de straniu este şi reproşul lipsei unei sau unor discuţii care nu au fost cerute nicio clipă! Iar ne întoarcem la Nabucodonosor şi visele lui, şi la cererea de a se răspunde la întrebări ce nu au fost puse, de a se rezolva probleme care nu au fost formulate!
În toată discuţia nu s-a ridicat nicio clipă problema – sau nu s-au ridicat nicio clipă problemele – la care se reproşează aici, netam-nesam, că nu s-a răspuns! Este adevărat, nu am discutat în text nici problema jurisdicţiei Patriarhiei de Istanbul, nici pe aceea a autocefaliei în Ortodoxie, nici pe cea a existenţei vieţii pe Marte. Dar orice reproş în aceste privinţe este absurd, câtă vreme nicio clipă nu au fost ridicate aceste probleme în discuţia iniţială! Exact pe aceeaşi linie este şi acest extrem de straniu reproş.

Total ciudată este şi afirmaţia „Nu cunoaşte Biserica în istoria ei gafe ca acestea”. Ba cunoaşte, şi încă mult mai mari! O asemenea afirmaţie este cu totul ruşinoasă din punct de vedere teologic! Un sinod îl exilează pe Sfântul Ioan Gură de Aur, practic deschizând calea uciderii lui, alt sinod se ţine cu bătăuşi fanatici – parabolanii –, mărturisitorii Ortodoxiei fiind umpluţi de sânge de câte ori vorbesc; avem sute de erezii care au lovit Biserica – inclusiv cu domnitori eretici ucigaşi de Ortodocşi – şi felurite practici străine Evangheliei; în aceste condiţii „gafele” amintite de Părintele W. sunt, într-adevăr, gafe, greşeli aflate foarte departe de adâncimea teribilă a răutăţii din atâtea pagini martirice ale Istoriei Bisericii.

Pe de altă parte, descrierea cinstirii Părintelui Paisie Aghioritul înainte de canonizarea Sa este de-a dreptul literatură fantasy! Cu toate că în eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor se aminteşte despre icoana sfântului, cinstită în biserică înainte de canonizare, despre acatistul alcătuit şi slujit în biserică înainte de canonizare, Pr. W. ignoră faptele şi imaginează un tablou straniu al unei „cinstiri populare fără popor”… sau ceva de acest fel – descrierea este neclară şi contradictorie. Pentru că, foarte ciudat, Părintele W. nu observă aici vreo contradicţie între „unii s-au rugat pentru iertarea păcatelor lui” şi „alţii ca el să se roage pentru ei”. Cu toate că ştie foarte bine că adeseori unii şi aceeaşi Greci (din Grecia, Cipru, Turcia sau alte ţări) s-au rugat în amândouă felurile! Ceea ce i se pare insuportabil în România i se pare „liniştit” şi bun în Athos! Deci Pr. W. se (auto-)contrazice fără probleme, interpretând exact aceleaşi gesturi drept bune sau rele strict după cum îi convine, absolut subiectiv. La fel de stranie este şi concluzia pe care o trage, după ce vorbeşte despre cei care au mers la mormântul Părintelui Paisie, cei care s-au rugat pentru el, alţii care s-au rugat lui: că nu ar fi fost „nimic public”! Dacă nu ar fi un subiect teologic, am putea spune că suntem în bancul în care pluralul nu se foloseşte decât de la cinci milioane în sus, până la patru milioane nouă sute nouăzeci şi nouă putându-se folosi singularul „pentru că e puţini”. Deoarece, evident, este total absurd să recunoşti că mai mulţi oameni vin la mormânt, îl cinstesc şi se roagă Părintelui Paisie şi să afirmi totodată că „nu a fost nimic public”!

În sfârşit, ajungem la al treilea comentariu, în care se afirmă, absolut fără niciun temei, „exemplele pe care le-aţi dat sunt într-o vreme”. Presupunem din context că se dorea exprimarea ideii că exemplele ar fi „dintr-o vreme (trecută)”. Doar că şi din comentariile Părintelui W. se vede că ideea este total falsă! Dacă eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor vorbeşte şi despre exemple foarte vechi, prin Sfântul Nectarie din Eghina şi Sfântul Paisie Aghioritul se ajunge în zilele noastre. Mai mult, hotărârile Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române sunt din secolul XXI! Întemeiate, este adevărat, pe Sfânta Tradiţie şi Sfânta Scriptură, aripile veşnice ale Teologiei Ortodoxe.

Din nenorocire, Părintele W. a continuat cu aceleaşi afirmaţii necanonice şi contradictorii, într-o monolog foarte agitat şi cu totul neteologic. Râvna cea bună există, este evident, însă fără studiu teologic şi fără pace şi dragoste nu poate să ducă decât la greşeli. Precum, de pildă, textul

„Nu încercaţi să sugeraţi grupului pe care dialogăm că aşa zice Biserica [nu a fost o sugestie, a fost o afirmaţie clară şi temeinic argumentată n.n.], că asta este învăţătura Bisericii. Asta e învăţătura, dar nu aşa e procedura...[sic!!! n.n.]”

Deci, nu asta este învăţătura Bisericii, dar asta este învăţătura Bisericii, însă nu aşa e procedura! Curat murdar, ca să zicem aşa! Şi foarte grav!
Dogmatic, orice procedură care contrazice învăţătura este nulă de drept!
Articolele 1 şi 2 din Statutul pentru Organizarea şi Funcţionarea Bisericii Ortodoxe Române arată foarte clar că BOR se conduce după Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, în comuniune şi unitate dogmatică, liturgică şi canonică cu Biserica Ortodoxă Universală.
Ca urmare, dacă ar exista o contradicţie între Învăţătura Bisericii (fie ea locală sau universală) şi procedură, aceasta din urmă ar fi, conform Statutului BOR, nulă de drept!
Doar că acuzaţia (involuntară, desigur!) a Părintelui W. că procedura de canonizare a BOR ar contrazice Învăţătura de Credinţă (a BOR şi/sau a Bisericii Ortodoxe Universale) este, din fericire, cu totul falsă!
Întocmită cu multă muncă încă din anii ’30 ai secolului XX, având în spate multe decenii de osteneală, procedura de canonizare a BOR este, îndrăznesc să spun, exemplară.
În ce măsură este însă cunoscută şi aplicată de clerici… iată, este altă problemă!

Pentru că toată discuţia, în fapt, se întemeiază pe o râvnă sinceră lipsită de cunoaştere teologică. Unită, din nefericire, cu exact ceea ce Părintele W. cerea să nu se facă: „susţine la nesfârşit o idee pentru că îi place, în loc să lupte pentru Adevăr”.
Contrazicerile continuă.
Părintele W. invocă minunea Sfântului Necunoscut de la Neamţ, care a ieşit la iveală „prin beton”, dar refuză să accepte minunile de la Iaşi din 19 Martie 2019, precum şi toate celelalte minuni ale Sfinţilor Închisorilor! Fără niciun argument logic, fără nicio coerenţă a discursului. Într-un caz minunea este bună şi trebuie acceptată – pentru că a fost acceptată deja? – iar în celelalte cazuri minunile sunt îndoielnice, sau trebuie trecute sub tăcere. De ce? Că încă nu au fost canonizaţi Sfinţii Închisorilor! Dar nici Sfântul Necunoscut de la Neamţ nu era canonizat când a avut loc minunea! Deci, după aceeaşi „logică”, şi minunea lui ar fi trebuit respinsă, iar el să rămână neştiut şi necanonizat; eventual vreo 800 de ani! Acceptarea şi recunoaşterea Sfântului Necunoscut de la Neamţ în plină Epocă Ceauşescu este bună, acceptarea şi recunoaşterea Părintelui Iustin şi a celorlalţi Sfinţi ai Închisorilor în zilele noastre este rea. Acceptarea minunilor făcute de Sfântul Necunoscut de la Neamţ este bună şi canonică, acceptarea minunilor – mult mai multe – făcute de Sfinţii Închisorilor în zilele noastre este rea şi necanonică. De ce? Fără explicaţii! Aşa spune Pr. W. şi gata!

Această încrâncenare împotriva cinstirii Sfinţilor Închisorilor continuă, deja, de trei săptămâni¹¹. Cu neîncetate acuzaţii şi insinuări grave, combinate cu o totală lipsă de argumente – în aceste trei săptămâni Părintele W. nu a adus nici măcar o singură sursă (biblică, dogmatică, patristică, de la Sinoadele Ecumenice sau de la Sfântul Sinod al BOR, de la vreo biserică locală etc.) în favoarea ideilor sale. Le repetă sistematic, înnoindu-le cu acuzaţii, răstălmăciri, insinuări, contradicţii şi afirmaţii eterodoxe.

De pildă, Pr. W. se plânge că Biserica ar fi pusă de „evlavia populară” într-o situaţie grea, pentru că aceasta are exagerări – care ar fi, dincolo de excepţia unui singur caz la care continuu revine, nu ne zice. Îi răspund:

„Biserica a făcut faţă nenumăratelor greşeli şi păcate atâta vreme cât răspunsurile date au fost cumpănite şi, evident, ortodoxe. De câte ori s-a ajuns la exagerări ca răspuns la o greşeală, abatere, rătătcire, s-a căzut în altele mai grave. Răspunsul la greşeli este trăirea ortodoxă, nu schimbarea Ortodoxiei. Că aşa s-a ajuns la Filioque drept „răspuns” la arianism.”

Cum interpretează Părintele W. acest cuvânt?

„Adică să punem Biserica la încercare,… că se descurcă Ea?”

???????
Ce poţi răspunde la o asemenea viziune fantastică? Doar…

„Cuvintele mele au fost, mi se pare, limpezi. Reamintesc atât: „Răspunsul la greşeli este trăirea ortodoxă, nu schimbarea Ortodoxiei.”
Ce legătură poate fi între asemenea cuvinte şi ideea de a pune Biserica la încercare (sub orice pretext) nu pot înţelege. Dar, cu siguranţă, nu este ceea ce am spus.”

Mai mult, Părintele W. vine cu o acuzaţie directă, „Vorbiţi frumos, Părinte, dar dvs. nu aţi respectat rânduiala”. Care rânduială nu am respectat-o şi în ce prevederi? Ce canoane, dogme sau prevederi statutare nu am respectat? O asemenea acuzaţie la adresa unui preot este extrem de gravă şi chiar Canoanele Apostolice trag la răspundere pe cel care o face fără să o poată susţine. Totuşi, în numele „apărării rânduielii”, Părintele W. încalcă Sfintele Canoane şi aruncă asemenea afirmaţii¹².
O acuzaţie repetată obsesiv este aceea a „aruncării în public” a acatistului şi icoanei Părintelui Iustin Pârvu. Care, se pare, are interdicţie de la Părintele W. în această privinţă, o interdicţie pentru care acesta, în ciuda rugăminţilor repetate, nu a putut indica niciun temei – nici canonic, nici dogmatic, nici patristic, de niciun fel. Îi răspund:

„La următoarele afirmaţii nu pot decât să mă uimesc. Pe de-o parte folosiţi termeni neclari, ceea ce nu este după rânduiala Bisericii. „Aruncat în public”??? Să ştiţi că nici în câini nu arunc lucruri, cu atât mai puţin în „public”. Dacă vă referiţi cumva, într-un limbaj prea colorat, la prezentarea în public a icoanei şi acatistului unui sfânt necanonizat, înseamnă că refuzaţi să acceptaţi realitatea. Care ne arată că icoane şi acatiste ale Sfinţilor necanonizaţi s-au făcut, s-au cinstit public, au fost parte a slujbelor publice¹³ etc. Cazurile pe care le-am amintit sunt clare. Acatistul Sfântului Nectarie se citea public, ÎN BISERICĂ. Icoana Sfântului Daniil Sihastrul apare ÎN BISERICĂ în secolul al XVI-lea, cu 400 de ani înaintea canonizării etc. Este un potop de mărturii istorice. În care ceea ce a fost la Iaşi [în 19.03.2019 n.n.] se aşează fără nicio deosebire.
Mă depăşeşte cu totul această nu ignorare, ci de-a dreptul transformare a realităţii din ceea ce este Istoria Bisericii, inclusiv contemporană, în altceva. Cum să negi existenţa cinstirii Sfinţilor necanonizaţi în Grecia, inclusiv prin icoane şi acatiste, când are loc inclusiv acum? Inclusiv cu Sfinţii Închisorilor din România? Revedeţi, vă rog, măcar exemplele din textul pe care l-am publicat [eseul Despre cinstirea şi canonizarea Sfinţilor n.n.]. Sunt clare şi sunt din vremea Bisericii primare până astăzi.”

După cum se vede, reiau argumentele ignorate şi încerc să le pun în faţa Părintelui W., aşteptând un răspuns. De pildă, să explice de ce nu le ia în seamă. Sau de ce nu ar fi de luat în seamă. Sau să dea exemple, canoane, dogme, care să osândească ceea ce au făcut Atoniţii – Greci, Români, Bulgari, Ruşi, Sârbi, Gruzini, Francezi, Americani etc. – când i-au cinstit (şi îi cinstesc) pe Sfinţii necanonizaţi cu icoană şi acatist. (Am spus şi în eseul acela, unii confundă – chiar cu fanatism – termenul „necanonizat” cu „necanonic”, deşi între ele este o deosebire uriaşă.)
Ce răspuns primesc la acest şir de fapte care constituie argumente clare pentru realizarea de icoană şi acatist, cinstirea acestora etc. pentru Sfinţii necanonizaţi? Cum răspunde Părintele W. la aceste fapte?

„Vă erijaţi în ce nu sunteţi, Părinte! [sic! n.n.] Sunteţi valoros, dar Vă amestecaţi peste rânduielile BISERICII ORTODOXE ROMÂNE [SIC! n.n.] Pentru pace şi prudenţă există multă înţelegere pentru aceste abateri, dar nu înseamnă că nu sunt abateri.”

???????????
Prezentarea unor fapte înseamnă „erijare”??!?
Deci, după ce Părintele W. cere, pretinde, stăruie să dau un material despre rânduielile Bisericii privind canonizarea; după ce, deşi aveam multe alte lucruri de făcut, ascult şi fac materialul; după ce am răbdare să răspund la acuzaţii, insinuări, repetări nesfârşite de afirmaţii total neargumentate, aflu că m-am „erijat în ce nu sunt”. Ce-i drept, aflu şi că sunt „valoros” (iarăşi, ca de atâtea ori, fără nicio argumentaţie sau precizare, doar ca o îndulcire după nenumărate acuzaţii extrem de grave). Dar şi că m-aş amesteca „peste rânduielile BISERICII ORTODOXE ROMÂNE”. Asta cu toate că în discuţia de faţă, paradoxal, sunt singurul care a citat, prezentat şi susţinut Hotărârile Sfântului Sinod privitoare la canonizarea Sfinţilor! În vreme ce Părintele W. susţine că prevederile Sfântului Sinod privitoare la canonizarea Sfinţilor contrazic Învăţătura Bisericii! În vreme ce consultarea amintitelor hotărâri, a actelor de canonizare a Sfinţilor Români sau a ÎPS. Laurenţiu Streza, Preşedintele Comisiei de canonizare a Sfântului Sinod, i-ar fi arătat clar că icoanele şi rugăciunile Sfinţilor necanonizaţi au fost privite de Sfântul Sinod, deja de mai multe ori, ca mărturie a evlaviei populare şi argument pentru canonizarea Sfinţilor! Poziţie a Sfântului Sinod pe care Pr. W. o contrazice categoric, ba chiar o osândeşte!

Foarte gravă este şi o afirmaţie făcută de acelaşi preot drept replică la fraza mea
„Regulile Bisericii noastre INCLUD, nu exclud evlavia populară (cultul spontan).”
Ce răspunde Părintele W.?
„Includ, dar nu o zgândăre”

Eclesiologic această scurtă frază este extrem de problematică.
Evlavia populară sau cultul spontan, după cum arată lucrările teologice aprobate de Sfântul Sinod şi înseşi Hotărârile 4255/2002 şi 5085/2002 ale Sfântului Sinod şi alte acte sinodale, reprezintă o manifestare a Bisericii, adică a oricui este membru al acesteia: mirean, monah, diacon, preot, episcop etc. Nu există în Biserică două tabere, două lumi paralele, una care să aibă dreptul la evlavie populară şi cult spontan, iar alta care să nu aibă acest drept şi să fie în poziţia de „observator neimplicat”. Nu există în Biserica lui Dumnezeu o parte care să aibă obligaţia de a sta încremenită, fără implicare de evlavie sau cinstire – a Sfinţilor, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. – sub indiferent ce pretext. Consecinţele dogmatice ale unei asemenea idei sunt de o gravitate extremă. Ele cuprind şi ideea că există o stare de „obiectivitate” ce ar fi superioară trăirii duhovniceşti – pentru că cinstirea Sfinţilor, a Maicii Domnului, a Îngerilor, a lui Dumnezeu etc. sunt esenţiale, imanente, trăirii duhovniceşti. În Ortodoxie este imposibil de gândit o cale de sfinţire, o stare de sfinţenie, în care să nu existe implicarea în evlavie. A considerea implicarea unui cleric, monah sau mirean în evlavia populară, în cultul spontan, ca „zgândărire” a acestora, ca act incorect, interzis, înseamnă a rupe Biserica într-o parte evlavioasă şi una care este mai presus de evlavie. Asemenea concluzii – care teologic sunt, categoric, erezii – apar obligatoriu din concepţia celor două părţi, una care poate să manifeste cult spontan şi/sau evlavie populară, alta care, dacă face aşa ceva, este acuzată de zgândărire a evlaviei populare şi chiar de lucruri mai grave.
Părintele W. revine, din păcate, la această afirmaţie, de mai multe ori. O afirmaţie delicat spus străină Ortodoxiei, care contrazice Dogmatica Ortodoxă în puncte esenţiale, care distruge eclesiologia ortodoxă¹⁴.

Trecând peste alte asemenea afirmaţii nesusţinute teologic prin nimic, peste alte acuzaţii, insinuări etc., mă întorc la un comentariu al Părintelui W. din care am mai citat:

„Sfinţii au puterea primită de la Dumnezeu să iasă la iveală şi prin beton (cazul Neamţ)… Nu mi se pare corectă modalitatea asta, procedura hei-rupistă practicată de o vreme în România. Părintele Justin nu are nevoie de forţarea lucrurilor. El e sfânt, încă netrecut în calendar şi cred că el e supărat că în România sfinţenia lui e împărţită între popor şi sinod.”

I-am răspuns:

„Sfinţii au vorbit. Repetat¹⁵. Prin minuni nenumărate. Făcute de moaştele Sfinţilor Închisorilor de atâta vreme. La Iaşi au vorbit din nou, începând cu Sfânta Muceniţă Ecaterina şi încheind cu Părintele Iustin Pârvu. Dacă ei se mărturisesc prin minuni, încercarea de a-i reduce la tăcere este luptă cu ei. Nu eu am revărsat mireasmă şi mir la Iaşi, ci Sfinţii. În faţa a 200 de oameni şi a camerelor de filmat. Deci voia lor, inclusiv a Sfintei Ecaterina, a Sfinţilor Apostoli şi a Părintelui Iustin este să fie cunoscuţi şi recunoscuţi. Ceea ce înseamnă că avem mare nevoie de ei.”

Acesta este un adevăr clar, incontestabil. Cel puţin pentru cine vrea să vadă adevărul.
Faptul că Sfinţii Închisorilor fac insistent minuni spune totul. Fac minuni şi în Ţară, şi în străinătate. Moaştele ajunse din România în Grecia, SUA, Ierusalim şi multe alte locuri revarsă mir şi acolo, vindecă şi acolo, dăruiesc mireasmă şi acolo, aduc mângâiere şi întărire şi acolo. A acuza organizatorii unei conferinţe de „foame de moaşte” (neortodoxă exprimare!) şi de „zgândărire a evlaviei populare” (ca şi când nu ar fi vorba despre evlavia lor!) este cu atât mai ridicol şi neortodox cu cât minunile de la Iaşi se repetă în multe părţi ale lumii.
Să admiţi că Dumnezeu este cel care dă putere sfinţilor să treacă şi prin beton, dar să refuzi să bagi în seamă zeci şi sute de minuni clare este total absurd. Şi în cazul Sfântului Necunoscut de la Neamţ, şi în cazul Sfinţilor din Prigoanele Comuniste avem exact aceeaşi situaţie: un regim politic anti-creştin, care împinge Biserica la marginea societăţii şi chiar în ilegalitate, care neagă sfinţenia Sfinţilor şi chiar existenţa lor! Şi în cazul Sfântului Necunoscut de la Neamţ, şi în cazul Sfinţilor din Prigoanele Comuniste Dumnezeu foloseşte minunea pentru a Se mărturisi prin Sfinţii Săi.
Să recunoşti sfinţenia Părintelui Iustin Pârvu, a Părintelui Ilie Cleopa, a Părintelui Arsenie Papacioc etc., etc., dar să te opui faptelor pe care ei le-au făcut pentru Sfinţii Închisorilor – şi pentru alţi Sfinţi Români necanonizaţi – este de fapt împotrivire faţă de cei pe care spui că îi crezi Sfinţi!
Ce a făcut Părintele Iustin Pârvu, încuviinţat, sprijinit, însoţit de ceilalţi supravieţuitori ai Prigoanelor Comuniste?

1. I-a mărturisit pe mărturisitorii din aceste prigoane ca Sfinţi şi Martiri; public, de la amvon, în predici la Sfânta Liturghie sau la Sfântul Maslu, la ierurgii, în cateheze şi, pe scurt, în orice împrejurare publică, liturgică sau nu.

2. A mărturisit neîncetat suferinţele lor, Credinţa lor, viaţa lor; le-a căutat, le-a adunat, le-a tipărit şi răspândit cuvintele.

3. A ridicat în cinstea lor biserici şi mânăstiri.

4. Le-a căutat moaştele, le-a scos din pământ ca pe nişte sfinte comori, le-a cinstit în chilia sa, le-a dat spre închinare în biserică (în biserici); în Ţară şi peste hotare.

5. A încurajat facerea de icoane ale Sfinţilor Închisorilor; le-a răspândit, în Ţară şi peste hotare.

6. A binecuvântat şi a slujit Acatistul Sfinţilor din Închisori atât în faţa icoanelor Sfinţilor din Prigoanele Comuniste cât şi în faţa moaştelor acestora.

7. A mărturisit public, deschis, repetat, minunile săvârşite de Sfinţii Închisorilor prin moaştele lor, prin icoanele, rugăciunile şi acatistele ce le-au fost făcute.

Sunt, toate aceste acte, cele pe care evlavia populară şi cultul spontan le-au cuprins totdeauna, din primele veacuri creştine şi până astăzi. Care au fost practicate pretutindeni de toţi Creştinii Ortodocşi.

Că Sfântul Sinod trebuie să cerceteze temeinic şi minunile, şi vieţile celor ştiuţi – de fapt, de toţi – ca Sfinţi, este adevărat. Că Sfântul Sinod este sub apăsarea unui regim anti-ortodox, a torţionarilor şi continuatorilor acestora, că trebuie să cumpănească bine paşii pe care îi face, este adevărat. Sunt lucruri pe care le înţelege orice Român care nu este îndoctrinat de neomarxism, de tendinţe schismatice etc.
Ca să se ajungă la contrabalansarea presiunii bolşevice, pentru ca împotrivirea urmaşilor torţionarilor la canonizarea Sfinţilor Închisorilor să fie biruită, este nevoie şi de minunile Sfinţilor, şi de evlavia populară faţă de aceştia.
Catolicismul beneficiază de uriaşa forţă economică, politică şi diplomatică a Vaticanului. Care a biruit presiunea politicianismului şi i-a permis să canonizeze o serie de mărturisitori ai Catolicismului din vremea Prigoanelor Comuniste.
Eu cred că Iaşi, 19.03.19 marchează, prin minunile săvârşite, un sprijin dumnezeiesc pentru ca Sfântul Sinod să poată, în sfârşit, să canonizeze măcar câţiva dintre martirii Ortodoxiei Româneşti. Poate un Nicolae Popoviciu, un Irineu Mihălcescu, un Grigore Leu sau altul/alţii dintre ierarhii mucenici. Poate un Ilarion Felea, un Daniil Sandu Tudor, un Ilie Cleopa, un Dumitru Stăniloae sau altul/alţii dintre preoţii mucenici. Poate alţii.
Da, se ridică noi şi noi prigoane împotriva Sfinţilor Închisorilor.
Dar această lucrare anti-ortodoxă a fost prezisă chiar de ei! Şi tot ei au prezis că vor fi alături de noi şi împreună vom birui.
Împreună.
Aici este cheia biruinţei.
Negarea sau ignorarea minunilor Sfinţilor Închisorilor, amândouă practici necanonice, care încalcă Învăţătura Bisericii, nu sunt sprijin, ci sabotare a Sfântului Sinod, a Comisiei pentru canonizări, a Bisericii.
Este vremea să ne aducem aminte că fiecare dintre noi are datoria de a sprijini Biserica.
Prea adesea mirenii aşteaptă totul de la preoţi, preoţii de la Administraţia Bisericească şi aceasta de la Ierarhie. Este o situaţie dezechilibrată, o piramidă cu toată greutatea apăsând pe vârf; dacă nu ar ţine-o harul lui Dumnezeu, s-ar zdrobi cu totul. (Şi s-a întâmplat asemenea nenorocire, de pildă cu Biserica din Turcia anilor 1919-1923.)
Să ne ajute Dumnezeu să îi împlinim voia, uniţi, Biserică vie a Duhului Sfânt! Amin!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

1Text care a primit binecuvântarea Patriarhului Iustinian Marina, apoi a Sfântului Sinod din vremea acestuia, dar şi a Patriarhilor şi Sfântului Sinod ce au urmat.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă