Un soldat în căutarea… Referendumului

În 1978 apărea, la 100 de ani de la Războiul de Independenţă, un roman excepţional semnat Petru Vintilă: „Un soldat în căutarea patriei”.
Sincer, puternic şi dureros, romanul vede Austro-Ungaria şi Regatul României prin ochii unui ardelean. Ofiţer în armata austro-ungară, acesta simte nevoia de a ieşi de sub teribila, rasista şi xenofoba opresiune austro-maghiară împotriva Românilor – şi altor ne-maghiar şi ne-germani -, de a găsi PATRIA, un loc în care să poată fi Român fără să fie oprimat pentru această „vină”.
Trece în Regatul României. Ajunge într-o ţară în care, minunat, nu este silit să vorbească în maghiară sau germană pentru a fi tratat ca om. Ajunge într-o ţară românească, într-o ţară în care Românii sunt liberi… până la un punct. Punctul din care începe CORUPŢIA. O corupţie vastă, la fel de vastă ca cea din Austro-Ungaria părăsită. Doar că în vreme ce aceea era motivată esenţial prin aroganţă şi xenofobie, aceasta este motivată esenţial prin aroganţă şi lăcomie.

Răutăţile şi greutăţile celor două regimuri – austro-ungar şi masono-român – sunt înfăţişate extrem de documentat. Precum „Caietele locotenentului Florian” a lui Ştefan Fay (apărută câţiva ani mai târziu) şi „Un soldat în căutarea patriei” se întemeiază pe izvoare până la nivelul citării. Fără a pierde ceva din puterea literară a cărţii – dimpotrivă.
Ardeleanul venit în Regatul României are parte de aceeaşi obtuzitate politicianistă pe care o cunoaştem şi astăzi. Chiar dacă nu ajunge la monstruozităţile rasiste ale politicianismului austro-ungar pare cumva la fel de greu de răbdat tocmai pentru că este de dus „în Patrie”, într-o ţară ce ar trebui să fie a Românilor, să fie condusă de popor, nu de o pătură deznaţionalizată (într-o parte a Carpaţilor, austro-ungară, în cealaltă parte, franţuzito-englezită). Corupţia pare cu atât mai urâtă cu cât are ca ţintă poporul de care teoretic aparţin politicienii care o practică.

Ardeleanul alege să îşi facă datoria fără şovăire.
Merge în Războiul de Independenţă, luptă cu desăvârşit curaj şi pricepere, îşi pune viaţa şi onoarea în joc pentru a repara efectele laşităţii şi corupţiei unor superiori. Are de suferit, însă realitatea concretă îl scoate la liman.
Se şi căsătoreşte. Cu o femeie cu care vrea copii, cu o femeie care vrea copii cu el.
Ştiţi, familia aceea care a fost singura familie românească de la începuturi şi până astăzi.
Şi merge înainte, în ciuda tuturor răutăţilor.
Aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.

Că nu îmi place clasa politică actuală este puţin spus.
Am demascat de nenumărate ori răutatea şi corupţia ei, neo-comunismul ei, laşitatea şi incompetenţa, oportunismul şi neruşinarea ce o caracterizează.
Şi am luptat şi lupt să îmi fac datoria, aşa cum au făcut-o Românii mereu, sub orice regim, de la începuturi şi până astăzi.
Neamul merge înainte, Patria merge înainte, nu prin cei care cedează, abandonează, renunţă, ci prin cei care ţin steagul sus indiferent de epocă, regim, încercări.

Dacă Străbunii se dădeau bătuţi de corupţie, dacă se lăsau manipulaţi să renunţe la iubirea de familie, de patrie, de neam, de Dumnezeu, din pricina corupţiei politice şi administrative, de mult am fi dispărut ca naţiune! De mult am fi dispărut ca limbă şi cultură, ca neam, ca ţară!
„Un soldat în căutarea patriei” şi-o găseşte, în cele din urmă, în Românii de bun-simţ, care ţin tradiţiile româneşti şi luptă să le ducă mai departe.
Nu o găseşte în clasa politică. O găseşte în cei alături de care luptă pe front, în omul obişnuit care, cu toate lipsurile şi limitele lui, îşi găseşte puterea de a-şi face datoria – faţă de familie, faţă de patrie, faţă de neam, faţă de Dumnezeu.
Eroii anonimi – pentru oficialităţi – şi atât de binecunoscuţi de Dumnezeu ai nesfârşitului război pentru bine, pentru românitate, pentru frumos, pentru patrie. Un război de rezistenţă, din nenorocire, chiar împotriva clasei politice care ar trebui să fie românească. Dar nu este.

Sunt soldat în rezervă; grănicer.
Dar sunt soldat nu doar pentru că am făcut armata. Căci, după Constituţie, fie că a fost sau nu în armată, paradoxal însă constituţional, fiecare cetăţean al României este un soldat.
În căutarea Patriei, fiecare dintre noi, sub acelaşi acoperiş ciuruit şi murdar al corupţiei politice. La unii, ca U.D.M.R.-iştii, separatiştii şi alţii asemenea, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă rasistă, xenofobă, anti-românească fără limite. La alţii, ca în partidele zis româneşti, o corupţie motivată în primul rând printr-o aroganţă de complexaţi disperaţi după recunoaşteri ieftine şi lăcomie fără margini.
Şi totuşi, mergem înainte.
Asemenea eroilor din cartea lui Petru Vintilă – sau a lui Ştefan de Fay.
Asemenea bunicilor şi străbunicilor, stră-străbunicilor şi stră-stră-străbunicilor, până la începuturile Neamului Românesc.
Fiecare generaţie cu luptele sale, cu încercările sale.
Regăsind Patria în cei care ţin steagul sus, indiferent de epocă, regim, încercări.
Regăsind Patria în cei care nu dezertează şi nu trădează sub pretext de corupţie politică, presiuni externe, singurătate sau frică.
Regăsind Patria în cei care, cu toate lipsurile şi limitele lor, îşi găsesc puterea de de a lupta mai departe pentru bine, pentru românitate, pentru frumos… pentru Patrie!

Dacă Străbunii ar fi cedat în faţa politicianismului, corupţiei şi presiunilor externe nu ar fi existat Unirea din 1859, nu ar fi existat eroismul nesfârşit din 1877-1878, nu ar fi existat Războiul de Reîntregire, nu ar fi existat Marea Unire… nu am fi existat noi.
Dar Patria este poporul, nu tagma jefuitorilor!
Mergem înainte, făcându-ne datoria.
Plevna noastră este Referendumul.
Putem să trădăm, să dezertăm, să trecem la inamic – sub pretextul corupţiei politicianiste sau oricare alt pretext.
Ori putem să ne alăturăm bunicilor şi străbunicilor, eroilor anonimi pentru oficialităţi şi atât de binecunoscuţi lui Dumnezeu, celor care au fost şi sunt esenţa Neamului Românesc.
Suntem şi noi soldaţi în căutarea Referendumului prin care ne regăsim Patria.

Tricolorul

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

PRO-SOVIETICI SAU PRO-REFERENDUM!

Distrugerea căsniciei şi familiei este unul din scopurile vechi şi permanente ale extremei stângi. În Revoluţia Franceză s-a urmărit acest lucru, anarhiştii urmăreau acest lucru, Marx şi Engles au postulat acest scop al Comunismului. Revoluţia Bolşevică din Rusia a practicat şi promovat distrugerea căsniciei şi familiei, a practicat şi promovat homosexualitatea şi pedofilia, incestul, violul, orgiile sexuale. Iar morala, mai ales morala creştină, a fost urâtă şi atacată în fel şi chip. Pentru Sovietici tot ceea ce ţinea de morala creştină era rău, era anti-progresist, era înapoiat, era „pudibonderie” etc., etc. Exact discursul anti-familie, anti-căsnicie şi anti-referendum de astăzi.

Constituţia României prevede ocrotirea familiei şi a căsătoriei. Iar practica judiciară arată foarte clar că prin căsătorie totdeauna legiuitorul a înţeles „soţ+soţie”. Doar că exprimarea actuală este ambiguă şi trebuie corectată în conformitate cu această intenţie a legiuitorului. Nu există niciodată în Ţările Române, nu există niciodată în Principatele Unite, nu există niciodată în Regat(ul mic), nu există niciodată în România Mare un singur caz de altfel de căsătorie decât între un bărbat şi o femeie. Nu s-au admis niciodată căsătoriile de alt tip. Şi atunci, de ce Referendumul pentru Familie?

Pentru că după ce s-au acoperit de ruşine prin guvernările dezastruoase din Blocul Sovietic, grupările comuniste revin la putere sub acoperirea LGBT, sub acoperirea „luptei pentru drepturile homosexualilor” şi alte activităţi similare.
Doar proştii pot să creadă că i-a apucat dintr-o dată pe politicieni dragostea de cetăţenii cu înclinaţii sexuale neobişnuite. (Pentru că, să recunoaştem un fapt de bun-simţ, ceea ce fac 99% dintre oameni este obişnuit, ce fac doar 1% dintre oameni este neobişnuit – indiferent dacă este ceva neobişnuit în bine sau în rău.) Orice om care gândeşte ştie foarte bine că pe politicieni îi interesează doar puterea. Nu punem aici excepţiile excepţionale (sic!) de felul unui Ştefan cel Mare sau Mihai Viteazul. Vorbim aici despre clasa politică actuală, concretă, despre activiştii politici plătiţi din fonduri tainice – până la urmă tot de la cetăţenii „de rând” scoase. Toţi aceşti „oameni politici” (vorbă să fie!) nu sunt plini de dragoste faţă de altcineva în afară de ei înşişi. Faptul că foarte mulţi dintre ei nici măcar copii nu vor să aibă (uitaţi-vă bine la conducătorii „de sus” din foarte multe ţări ale lumii!) spune totul.
Dar, pretind ei, au mare dragoste faţă de minoritatea cu înclinaţii sexuale neobişnuite! Pentru că, nu-i aşa, s-au terminat toate problemele planetei şi a rămas doar asta! (Ca să folosim o lozincă a extremei stângi!)

În realitate agitaţia politicianistă cu LGTB-ul are în spate Comunismul de tip sovietic. Foloseşte exact aceleaşi metode, are exact aceleaşi principii, urmăreşte exact aceleaşi scopuri şi are exact aceleaşi lozinci! Adică este acelaşi lucru: Comunism Bolşevic.
Nu de problemele sexuale le pasă lor, de fapt, ci de PUTERE!
Şi cu cât căsniciile şi familiile sunt mai slăbite, mai răvăşite, mai distruse, cu atât oamenii sunt mai dezbinaţi, mai singuri, mai îndureraţi, mai vulnerabili la droguri (de la internet sau iarbă la pornografie sau jocuri de noroc); deci, cu atât mai mult creşte puterea politicienilor!
Logica este simplă, eficientă, perversă, sovietică.

Oricine a crescut într-o familie fără mamă sau fără tată, oricine este dintr-o familie fără unul dintre părinţi ştie foarte bine durerea acestei lipse, acestei mutilări. Cei care fac ori au făcut parte din asemenea familii sunt cei care ştiu cel mai bine câtă nevoie are căsnicia de o ocrotire reală, concretă, practică, din partea Statului. Care Stat, deocamdată, NU sprijină căsnicia – dimpotrivă, o sabotează -, NU sprijină familia – dimpotrivă, o sabotează.
Uitaţi-vă în jur şi vedeţi: Statul este vinovat pentru destrămarea căsniciilor prin plecarea peste hotare a unuia sau altuia dintre părinţi; Statul este cel care în loc să lupte pentru reîntregirea familiilor militează pentru aducerea de imigranţi; Statul este cel care în loc să ajute căsniciile aflate în impas încurajează divorţul şi distrugerea, luându-le copiii dacă poate, spre a-i vinde… scuze, „a-i plasa” preferabil peste hotare. Şi cine controlează Statul? Comuniştii!

Comuniştii din eşaloanele doi şi trei şi urmaşii lor au preluat şi controlează puterea în România de după 1989.
Şi vor să reinstaureze dictatura după model sovietic.
De aceea au amânat Referendumul pentru Familie vreme de trei ani, de aceea l-au aprobat peste noapte – ca să nu poată exista vreme de pregătire pentru el. De aceea se lasă spaţii uriaşe propagandei pro-sovietice, anti-referendum, folosindu-se adeseori cel mai mizerabil limbaj, cele mai discriminatorii lozinci.
Un discurs plin de ură se varsă neîncetat împotriva Românilor care sprijină căsătoria, care sprijină familia întreagă, care sprijină referendumul.
Şi nici CNCD-ul, nici alte organe abilitate nu mişcă un deget împotriva celor care vomită acest discurs patologic, ajungând inclusiv la incitare la violenţă, crimă, genocid.
PENTRU CĂ ACEASTA ESTE MORALA SOVIETICĂ, ACEASTA ESTE PURTAREA SOVIETICĂ, ACESTA ESTE REGIMUL PE CARE VOR SĂ-L INSTAUREZE!

În această clipă există doar două posibilităţi: ori mergem la Referendum şi votăm DA, începând eliberarea de sub dictatura politicianismului, ori înseamnă că am votat pentru reinstaurarea făţişă, directă, totală a Comunismului Sovietic în România.
În această clipă putem doar să fim PRO-SOVIETICI SAU PRO-REFERENDUM!
Alegerea este a noastră; consecinţele vor fi suportate şi de noi, şi de toţi urmaşii noştri.

AF70CT 01.png

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU CA OGLINDĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU
CA OGLINDĂ A SOCIETĂŢII CONTEMPORANE

Primiţi, vă rog, rândurile ce vor fi înfăţişate mai jos, ca pe o mărturie istorică şi ca pe un medicament sufletesc social. Pentru că este mărturie istorică şi, pentru cei care vor să vadă şi să audă, care vor să trăiască în adevăr, nu în minciună, este medicament. Un medicament ce poate ajuta la vindecarea unor grave boli ce bântuie societatea de astăzi; boli pe care le putem cuprinde sub numele de neo-comunism, de concepţii de (extremă)stânga pretinse de centru şi chiar de dreapta. Şi, ca ajutor şi mijloc de creştere a eficacităţii a medicamentului, ţineţi minte: rândurile de mai jos au fost publicate în 1930, în urmă cu aproape 90 de ani. Pe atunci România era Regat, bucuria Marii Uniri încă trăia în sufletele Românilor, criza economică se încheia iar satanicul Carol al II-lea Trădătorul încă nu preluase puterea şi nu dusese România spre dezastrul din 1939-1944. Pentru foarte mulţi, Comnismul era o ameninţare vagă, îndepărtată, „închisă” în hotarele URSS. Biserica (Biserica Ortodoxă Română) încerca să prevină: Comunismul este o primejdie reală, imediată, iar Credinţa în Dumnezeu singura sa opoziţie reală; o opoziţie pe care Comunismul a încercat – încearcă – neîncetat să o nimicească, ridicând mulţimi de martiri, dar fără să îşi poată atinge scopul.
Rândurile ce urmează aparţin unuia dintre Ruşii refugiaţi din URSS. Ca urmare, exprimarea este pe alocuri altfel decât cea pe care ar avea-o un Român. Însă faptele sunt cele care interesează: faptele comunismului şi cuvintele comunismului, atât de la fel cu faptele şi cuvintele atâtor oameni şi forţe care se pretind „de centru” sau chiar „de dreapta”. Cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.
Textul este preluat din „Revista Teologică” din Sibiu, patronată atunci de Mitropolitul Nicolae Bălan, redactor-şef fiind viitorul Mitropolit Nicolae Colan, Anul XX (1930), Ianuarie-Februarie, Nr. 1-2, p. 152-154:

DSCN0616 Troiţă Borca

„RĂZBOIUL STALIN-DUMNEZEU. Psalmistul spune: „Zis-a cel nebun în inima sa: nu este Dumnezeu”. Dacă numai atât, numai o simplă negare a Divinităţii se înfăţişează în conştiinţa eternă a omului ca o nebunie, ce trebuie să însemne războiul împotriva lui Dumnezeu?

Într’adevăr, ceva ce se petrece în afară de conştiinţa omului, în afară de nervii lui, în afară – vreau să spun – de starea normală a creierului şi a organismului. Căci Stalin este un nebun, nu în sensul moral al cuvântului, ci în semnificaţia lui clinică, se vede din trăsneala lui de a ucide pe Dumnezeu. Dar în Rusia Sovietică până când cineva nu moare realmente în ospiciu nu e încă socotit nebun. Lenin a murit de paralizie generală, şi câteva zile înainte de moarte divagaţiile lui despre una, mondială şi planetară revoluţie socială au fost declarate: testament comunist. Dar Stalin e interesant acum, în faza asta a paraliziei sale: caucazianul acesta, care în toată viaţa lui a ucis numai berbeci patrupezi şi bipezi, e convins că va ucide pe Dumnezeu ca pe un simplu berbec. Această confuzie – reducerea Atotputerniciei divine la un animal din care Stalin făcea frigărui – e atât de tipic psihopată, încât şi acele forţe pe care le-a dezlănţuit asupra Bisericii au mai degrabă caracterul unor revărsări elementare decât o concentrare de energii aplicate unui obiect real după un plan studiat.

A închis Stalin acum, în zilele Crăciunului (după stilul vechi) 2000 [două mii n.n.] de biserici, vreo 300 [trei sute n.n.] de sinagogi şi 20 de mecete [moschei n.n.]. Până la 50.000 [cincizeci de mii n.n.] câte sunt [erau n.n.] în Rusia după statistica din 1896 – rămân încă multe. Dar să zicem că o să le distrugă, sau o să le închidă, sau o să le transforme în cluburi, crâşme, săli de dans sau – pardon de expresie – în biblioteci sovietice. La ce-i ajută opera asta? Fiindcă principalul nu e să distrugi biserica, edificiul – creştinismul şi religia în general au izvorât din sufletul omului, sunt o legătură intimă între om şi Dumnezeu. Şi ca să ucizi realmente pe Dumnezeu (în realitatea fictivă şi fantasmagorică a paraliziei generale) trebuie să-L ucizi acolo unde El sălăşluieşte: în sufletul omului. Cum va ajunge Stalin în această Sfânta Sfintelor? Urmărind mereu pe Dumnezeu, Stalin va trebui, după cea mai elementară strategie, să bombardeze pe om în existenţa lui fizică. Va trebui să extermine poporul. Sau să zică, aşa cum au zis alţii infinit mai fini, mai culţi, mai inteligenţi: „Ai învins, Galiileene!” sau „Dumnezeule!” (Iulian Apostatul).

Că Stalin va trebui să întreprindă nimicirea poporului – 150 de milioane – ca să stârpească din sufletul lor pe Dumnezeu, se deduce logic din etapele pe care le-a parcurs în aceşti ani de revoluţie războiul bolşevic împotriva Dumnezeirii.

În anii 1917-1919, guvernul sovietic, decretând despărţirea Bisericii de stat, a aşteptat să vadă Biserica moartă fără ajutorul bănesc al statului. Dar Biserica ortodoxă n’a murit. Din potrivă, situaţia de independenţă a trezit forţele interne ale Bisericii – şi poporul s’a strâns şi mai mult împrejurul şefului ei, Patriarhul Tihon. Ba, ceva mai mult, în zile de groaznică sărăcie poporul credincios îşi aducea aproape întreg avutul său ca să-l depună în grija şi spre folosinţa Bisericii persecutate. S’a observat chiar de către prigonitori că Biserica, în această situaţie, începea să marcheze un oarecare progres material. Câteva Biserici închise şi transformate în cluburi au făcut să se construiască alte Biserici, noi. Prin urmare, măsura guvernului n’a dat rezultatul vizat – ci a dat posibilitatea să se constate că în sânul „statului” revoluţionar şi ateist există statul bisericesc, religios, mistic, creştin, mult mai puternic şi mai durabil.

În anii 1920-25 a început atunci propaganda antireligioasă; în şcoli, în pieţe, în cluburi, pretutindeni. Sute de mii, milioane de broşuri, de caricaturi, de placarde şi trilioane de discursuri anticreştine s’au rostit şi cu gura şi prin radio şi prin teatre şi prin concerte – şi Biserica tot nu s’a prăbuşit. Poporul [credincios n.n.] se strângea tot mai mult în jurul preoţilor şi arhiereilor.

În 1926-1929 guvernul atacă atunci pe preoţi şi pe arhierei. Patriarhul Tihon, otrăvit, moare de moarte mucenicească. Asta a exaltat sentimentul religios, a creeat pildă teribilă, neînfricoşată – care a trezit voluptatea suferinţei şi a chinului pentru Hristos. Sunt ucişi 11 [unsprezece n.n.] arhierei. Sunt închişi în temniţi şi în subsolurile Cekei1 preoţi, călugări, bărbaţi entuziasmaţi de suflul divin, femei însufleţite de sfânta pătimire pentru Maica Domnului.

Iar poporul, în imensitatea lui de milioane, a făcut din mormintele mucenicilor altare mistice, în faţa cărora Hristos învia, ca într’o realitate solară, în fiecare inimă rănită, în fiecare suflet îndurerat. Guvernul n’a putut face nimic aici, în acest suflet cucerit acum integral de Hristos pentru întregul eroism creştin.

Şi, în sfârşit, anul trecut Stalin ordonă distrugerea bisericilor, închiderea lor, transformarea lor în cluburi. Icoanele se smulg de pe pereţi, şi acolo unde a luminat Sfântul Nicolae Făcătorul de Minuni atârnă râtul bărbos al lui Râcov2, făcătorul de basamac3

Nu, a trebuit să vină nebunia asta destructivă ca să vadă ei, nu noi, că Dumnezeu nu se ucide nici cu tunul, nici cu broşura, nici cu insulta, nici cu sminteala lui Stalin, nici cu nimic altceva.

G. M. Ivanov”

După cum am spus, cine are urechi de auzit, ochi de văzut şi suflet să înţeleagă va auzi, va vedea şi va înţelege.
Un erou român, ofiţerul Ion Tobă-Hatmanu, în al său Jurnal de război şi pace…, văzând seminţele doctrinei comuniste pe care Sovieticii le semănaseră în Occident se întreabă plin de îngrijorare: ce va fi când acestea vor rodi?
Ceea ce se întâmplă acum!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilos în faţa noastră: SUA şi Europa Vestică, cândva anti-comuniste, au devenit bolşevice. Recitiţi acest text din 1930 şi comparaţi faptele lui Stalin, Lenin şi celorlalţi lideri bolşevici cu cele ale UE şi SUA (cel puţin până acum…). O să vedeţi că sunt identice, singura deosebire (din păcate, tot mai mică) fiind în folosirea forţei – ceva mai delicată în Occidentul zilelor noastre decât în Uniunea Sovietică de atunci4. În rest, de la „revoluţia sexuală” până la „uciderea lui Dumnezeu” totul se repetă, totul funcţionează pe aceleaşi principii. (Să nu uităm că uneori, o vreme, şi Bolşevicii au tolerat proprietatea şi economia de tip capitalist!) Dar!

În ciuda setei de iluzii a sufletului omenesc, adevărul de azi stă crunt şi nemilor în faţa noastră: Rusia este tot comunistă, China este comunistă, ţările Americii Latine sunt (tot mai) comuniste! Doar că în vreme ce SUA şi Europa de Vest sunt dominate de un comunism internaţionalistexact pe model bolşevic –, Rusia, China şi alte asemenea ţări au un comunism naţionalist, particular. De aici conflictul între ele, similar conflictului dintre socialismul-naţionalist al lui Hitler şi comunismul globalist al lui Stalin.

Otrava s-a răspândit pretutindeni şi iluzia „frăţiei” nu poate să ajute la o raportare corectă la realitate. Adevărul este că bunul-simţ în general şi gândirea de dreapta în special nu au, astăzi, sprijin în puternicii lumii: conştient sau nu, elitele intelectuale şi politice sunt infestate masiv de prejudecăţi şi şabloane de gândire şi acţiune comuniste.

În această situaţie Creştinii pot avea aliaţi – de circumstanţă – dar, în afara fraternităţii creştine (dacă există, unde există, dea Domnul să existe!) singurul prieten rămâne Dumnezeu.

Troiţa Maicii Tatiana

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


1Ceka, „Comandamentul Rusesc al Tuturor Ruşilor”, prima structură înfiinţată de Lenin după lovitura de stat bolşevică. Din 20 Decembrie 1917 Ceka devine instrumentul terorii bolşevice în toate teritoriile controlate de aceasta. Instrumentele de lucru au fost satanice şi diverse: de la violuri în grup, sistematice, împotriva populaţiilor opozante, până la genocid total, cu uciderea de sate şi oraşe întregi, de la torturi cumplite aplicate opozanţilor – sau celor doar bănuiţi de opoziţie – şi până la conducerea unor lagăre înfiorătoare (de la care naziştii au luat învăţătura ce a permis lagărele lor), de la îndoctrinarea copiilor, deveniţi turnători ai propriilor părinţi, până la inocularea unei spiritualităţi paranoice, în care denunţul şi chiar auto-denunţul devin virtuţi supreme. Este echivalentul SS-ului nazist sau al Securităţii lui Dej şi Ceauşescu.

2Unul dintre neoamenii de nădeje ai lui Lenin. Avea să fie ucis mai târziu de Stalin, care se temea de toţi cei din „garda veche”, care puteau emite pretenţii similare (sau superioare) la conducerea Partidului Bolşevic.

3Basamac = alcool de proastă calitate obţinut mai ales din cereale în Rusia.

4În lipsa posibilităţii de a folosi deschis forţa împortiva Creştinilor, Occidentalii au recurs la genocidul cultural-demografic. Pe de-o parte, tot ce înseamnă valoare creştină este batjocorit – exact pe modelul prezentat în textul de mai sus! –, promovându-se tot ce este ne- sau anti- creştin, pe de altă parte se forţează colonizarea de populaţii necreştine. Preferabil populaţii islamice radicaliste, dominate de bărbaţi, capabile să recurgă la violenţa pe care autorităţile neobolşevice (încă) nu şi-o permit şi capabile să smulgă femeile din comunităţile creştine spre a le nimici demografic. Fenomenul este atât de concret şi evident încât negarea lui este negarea realităţii.

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Tricolor România f

De ce sărbătorim Unirea dezbinaţi?

Este ziua în care se împlinesc 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara; este 27 Martie 2018.

Merită să amintim că Principatele Române s-au ştiut întotdeauna parte a României ca întreg, oricât ar fi fost ocupat de străini/duşmani din România. Că visul unirii a stăruit în sufletele Românilor – mici şi mari – şi în cele mai vechi clipe ale istoriei.

Trăind asemenea vechilor Sciţi (şi Sarmaţi) între Bug şi Doneţ, Românii Zaporojeni s-au ţinut de Ţara Românească a Moldovei prin mii de legături. Hatmanii nu erau aleşi decât dintre cei înrudiţi cu marile familii moldoveneşti; păstorii din Munţii Stânişoarei, din Ceahlău, Mestecăniş ori alte părţi ajungeau cu turmele sau cirezile până în adâncurile Zaporojiei; bisericile şi mânăstirile conlucrau; domnişori (adică pretendenţi la tron) îşi găseau sălaş la Nipru, uneori şi ajutor spre a cere Domnia – iar unii, precum Ion (Nicoară) Potcoavă, chiar o căpătau. Etc., etc.

Între Românii din Maramureş, Pocuţia, Galiţia şi cei din Moldova şi chiar Muntenia iarăşi au fost nenumărate legături. Biserici şi mânăstiri ctitorite de domnitorii români sunt presărate dinspre Kiev către Cracovia, drumurile vechi ale păstorilor şi stuparilor (albinarilor/apicultorilor) pot fi urmărite şi astăzi, la fel cele ale negustorilor ce duceau zeci de mii de vite, anual, din părţile Moldovei tocmai până la Danţig – astăzi Gdansk.

Legăturile Românilor din sud – Aromânii, Timocenii, Ragusanii şi alţii – cu cei de la nord de Dunăre sunt atât de vechi şi atât de multe încât zeci de tratate nu le pot cuprinde.

Şi totuşi, la aproape 100 de ani de la Marea Unire, la 100 de ani de la Unirea Basarabiei cu Ţara, suntem – Românii, România – dezbinaţi.

Pe de-o parte, Moldova dintre Prut şi Nistru, cea care după 1812 a primit numele de Basarabia, este ea însăşi ruptă în patru: o bucată sudică ţine de Regiunea Odesa (Ucraina), partea centrală alcătuieşte Republica Moldova, o bucată răsăriteană ţine de ocupaţia rusească de la Tiraspol, o bucată nordică ţine de Regiunea Cernăuţi (Ucraina).

Pe de altă parte, Românii înşişi sunt dezbinaţi.

Cei din Republica Moldova, Ucraina, Rusia, Kazahstan etc. sunt rupţi între moldovenismul ţaristo-sovietic şi românismul străbun. Cei de la sud de Dunăre – ca şi apropiaţii lor din România – sunt împărţiţi între vlahismul greco-slav şi românismul străbun. Cei din România sunt dezbinaţi între neocomunismul internaţionalist, ştergător de identitate, aderenţa fanatică la marionetele numite partide politice ori politicieni şi, în sfârşit, românismul străbun. Acest românism – firesc în fapt – a devenit mai mult un vis, o utopie, decât o realitate concretă; şi chiar şi aşa este atacat cu ură feroce de cei care ne-ar vrea orice altceva decât Români.

Ce-i drept, nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă. Nici libertatea, nici înălţarea către Cer, nici demnitatea naţională. Nici Unirea.

Dar cum s-a ajuns aici?

Cum s-a ajuns ca, la 100 de ani de la Marea Unire, România să fie mai mică decât era, iar Românii mai dezbinaţi decât erau?

Prin grija „iubiţilor conducători”, neîncetat străini. Pentru că sunt peste 300 de ani de când România este condusă de străini!

Să ne amintim: nimic de preţ nu se câştigă, nu se păstrează şi nu dă rod fără jertfă.
Să ne amintim: înfrânt este doar acela care se dă bătut.

La începutul lui 1918 Românii păreau învinşi pe toate liniile: Aliaţii îi trădaseră sistematic, de la intrarea în război şi până atunci, Ruşii semnaseră pace separată cu Puterile Centrale, tifosul exantematic făcuse – încă făcea – ravagii, Germanii şi ceilalţi ocupanţi din Oltenia, Muntenia şi Dobrogea jefuiau şi abuzau la un nivel ce va fi egalat doar de Sovietici, bucăţica de Românie rămasă liberă era înconjurată numai de duşmani – de la „Rada Ucrainei”, care voia să o cotropească, la Bolşevici, Austro-Ungari, Germani, Bulgari, Turci…

Şi totuşi, chiar pe acest fundal de Iad, Românii merg înainte, cu o îndârjire incredibilă.

Regele Ferdinand I Întregitorul, cu un curaj desăvârşit, refuză acceptarea „Păcii de la Bucureşti-Buftea” şi susţine, împotriva tuturor evidenţelor, încrederea în Victoria finală. Regina Maria urmăreşte acelaşi ideal cu ceea ce unii au numit „fanatism”, alţii „lipsă de realism”, alţii dragoste desăvârşită de Neam şi Ţară. Iar oamenii obişnuiţi, Românii „de rând”, merg pe aceeaşi linie, fără abatere.
Clasa politică însă…

Marea piedică în înţelegerea clasei politice româneşti vine din vorbele late cu care aceasta îşi acoperă neîncetat răutatea.

Originea clasei politice româneşti este în boierii trufaşi ai secolelor XVI-XVII care, din îngâmfare, au început să se despartă de Neam, au început să se înstrăineze. Unii – asemenea unor înaintaşi trădători – s-au lipit zdravăn de Polonezi, sau de Unguri, sau de Austrieci, sau de Turci, căutând în laşitatea şi nimicnicia lor „ocrotirea puterii”. Destui dintre aceştia – şi alţii – au început să bălească în faţa lăudăroşeniei greceşti; şi au dat Grecilor fanarioţi – adică mafioţilor Istambulului – tot mai multă putere (asupra moşiilor lor, asupra copiilor lor, asupra viitorului). S-au iscat răscoale, căci Poporul a simţit ameninţarea ocupaţiei străine, a văzut răutatea stăpânirii greceşti şi grecizante. Dar în 1711-1715 comploturile fanariote au câştigat şi Principatele Romane Dunărene au intrat sub conducerea unor domnitori zişi ortodocşi, dar de fapt anti-creştini, zişi prieteni, dar de fapt anti-români. Deznaţionalizarea a început cu toţi cei din elita Principatelor. Nu putea să aibă o dregătorie cine nu ştia greaca, sau nu dispunea de un traducător grec (interesant că în vreme traducător a devenit sinonim cu trădător, iar a traduce a devenit sinonim cu a trăda). Nu putea fi bine văzut cel care nu-şi dădea copilul la un „pedagog” sau „institutor” grec; deşi, mai târziu, se acceptau şi „pedagogii” sau „institutorii” austrieci, germani, francezi… oricum, numai români să nu fie!
Şcolile româneşti ce trăiau încă pe lângă biserici şi mânăstiri au fost tot mai dispreţuite. Academia Domnească de la Putna, înfiinţată de Sfântul Domnitor Ştefan cel Mare, dar şi altele asemenea din cele două Ţări Româneşti au căzut în dispreţ, uitare, ruină.

Observa marele Mihai Eminescu, oftăm şi noi cu el: ce simţire, gândire şi cunoaştere românească poate avea un om crescut într-o cultură străină ce nici măcar graiul părintesc nu-l poate vorbi prea bine?

Clasa politică zidită de fanariotism a fost una înstrăinată, deznaţionalizată şi, totodată, coruptă şi incompetentă; dispreţul ei faţă de Popor este consemnat în mii de documente – este gândirea şi trăirea ce a făcut din „Român” sau „Rumân” şi „Ţăran”, din cuvintele de cinste pentru cei ai Neamului şi ai Ţării, cuvinte de ocară şi dispreţ.

Au fost în această clasă politică, în cele peste trei secole de existenţă ale ei, şi oameni care chiar credeau că vor binele Naţiunii şi al Ţării. Dar când eşti străin de moştenirea străbună, când nu cunoşti şi desconsideri această moştenire, nu ai cum să îţi dai seama care este adevăratul bine al Naţiunii şi al Ţării! Şi astfel aceşti idealişti nu au putut niciodată să fie o primejdie cât de cât serioasă pentru planurile anti-româneşti ale celor care controlau din umbră sau făţiş corupta clasă politică.

O dovadă simplă a acestei stări de fapt o vedem în monumentele şi numele de străzi închinate unor monştri extremişti, şovini, anti-români, precum Kiseleff ori Wass, în paralele cu ignorarea sau prigonirea oficială a eroilor români. În vreme ce unor politicieni străini cel puţin discutabili, dacă nu răspicat anti-români, li s-au ridicat şi li se ridică monumente şi li se acordă onoruri, eroii români de la Cotul Donului primesc cutii de carton – la propriu! – în loc de sicrie. Şi în multe locuri în care aceştia au scris pagini nemuritoare de vitejie bate vântul peste spini, ori peste câte o cruce mică, ridicată de un Român fără niciun sprijin din partea clasei politice…

Mulţi cinstesc amintirea zilei de 27 Martie 1918. Pe bună dreptate!

Dar este în această zi o pagină care prevesteşte dezbinarea de astăzi.

Pentru că Unirea a fost cerută nu doar de Basarabeni, ci şi de Transnistreni!

Ţinutul dintre Nistru şi Bug se împărţea, cândva, în două ţări româneşti: Podolia şi Vozia. Ultima denumită şi „Satele hăneşti” (adică satele Moldovei dinspre Hanatul Crimeii), ori, după tătari, Edisan. Şi în Podolia, sub Polonezi, şi în Vozia (Edisan), sub Turci, Românii erau nu doar băştinaşii, dar şi majoritarii. Sub Imperiul Ţarist lucrurile s-au schimbat, mulţi dintre Românii de aici fiind strămutaţi în Sarmaţia (sau Kuban), în Caucaz, în Asia Centrală, în Siberia, în Ţările Baltice… În locul celor plecaţi, dar şi alături de cei rămaşi, au fost aduşi Ruşi, Bulgari, Sârbi, Germani, Ruteni (Ucraineeni), Evrei etc., etc. Cu toate acestea, la 1917 existau între Bug şi Nistru peste 2.000.000 (două milioane) de Români (în 1849, cu 68 de ani mai devreme, doar în Podolia erau peste 500.000 de Români!). Mai mult, Odesiţii – fie că erau Români, Ruşi, Evrei, Ruteni etc. – voiau să fie cu România, în locul alternativelor oferite de ocupaţia germană, Rada Ucraineană sau Uniunea Sovietică. Dacă mai adăugăm că în Sfatul Ţării din Chişinău Transnistria dădea 10 (zece) reprezentanţi, înţelegem şi mai bine că „graniţa pe Nistru” putea să fie o speranţă pentru puterile din Răsărit, dar nu ar fi trebuit să fie o speranţă ori un ţel pentru România.

Să ne aminimt câteva date istorice!

La sfârşitul războiului ruso-austro-turc din 1735-1739 nu doar că Oltenia revine la Ţara Românească a Munteniei, ceea ce era un pas înapoi al imperialismului anti-românesc. Dar tot acum se ceda Rusiei vestul Zaporojiei – majoritar românesc şi pământ strămoşesc românesc, deşi aceasta era inclusă oficial din 1681, conform (şi) tratatelor ruso-turceşti, în alcătuirea Ţării Româneşti a Moldovei! Înţelegerile semnate la Münnich şi Belgrad vor pune hotarul Moldovei doar pe Bug… şi vor fi confirmate prin tratatul încheiat separat între Imperiul Ţarist şi Imperiul Otoman un an mai târziu (12 Septembrie 1740).

Rapoartele spionajului rusesc dintre 1735 şi 1792, inclusiv cele ale trupelor ţariste ce trec prin regiune, arată clar că şi Vozia sau Edisanul era locuită, ca populaţie sedentară, doar de Români. Mai existau negustori străini, autorităţile şi trupele turceşti din câteva localităţi şi vara Tătarii nomazi ce veneau uneori din Crimeea – mai ales la vânătoare de cai sălbatici (tarpani), măgari sălbatici şi saigale.

Deci, istoric Moldova – şi, prin ea, Regatul României – avea drepturi clare, strămoşeşti, asupra pământului dintre Nistru şi Bug.
Etnic, acesta fusese majoritar românesc până la ocupaţia rusească apărută în 1792 şi încă avea, în foarte mare parte, caracter majoritar românesc (sau „moldovenesc”, după expresia impusă de ocupaţia rusă).
Etnic şi politic cei mai mulţi dintre locuitori (Români, Ruşi, Germani, Evrei, Găgăuzi, Bulgari etc.) voiau unirea cu România, temându-se (cei care nu erau Români) atât de extremismul Radei de la Kiev – care nu s-a ferit de practica „purificării etnice” – dar şi de nenorocirea bolşevismului ce venea de la Moscova.

Faţă de această situaţie ar trebui să existe măcar încercări ale politicienilor români (români?) de validare a Unirii Transnistriei cu România; cerută, de altfel, şi direct, de reprezentanţii Românilor Transnistreni şi de cei ai altor comunităţi de aici. Nu există! Clasa politică „românească” nu a mişcat un deget în această privinţă, aşa cum nu a mişcat un deget pentru nordul Maramureşului, pentru Pocuţia, pentru Timoc… Mai mult, Brătianu, eroul negocierilor de pace, a fost înlăturat de autorităţile române de la masa tratativelor pentru faptul că a îndrăznit… să lupte pentru păstrarea Banatului ca întreg!

Veşti despre crimele ucraineene împotriva Românilor, Evreilor, Germanilor, Ruşilor etc. dintre Nistru şi Bug – şi nu numai! – au venit în România pe multe canale, inclusiv prin mărturiile refugiaţilor scăpaţi peste Nistru. În 1919 veştile despre masacrele sovietice vin şi ele, împreună cu alte valuri de refugiaţi şi cu numeroasele asasinate săvârşite chiar pe Nistru de unităţile bolşevice. Autorităţile române nu mişcă un deget!

Aşa cum, de altfel, nu mişcau un deget nici împotriva grupărilor mafiote alogene care se întindeau în Ţară ca un păienjeniş – de la „Statusul Catolic” din vestul Carpaţilor până la grupările de o bestialitate inimaginabilă ale Comitagiilor Bulgari.
Luau însă măsuri faţă de Românii ce încercau să oprească ori să împiedice aceste grupări, care se împotriveau Bolşevicilor, care încercau să-şi apere Ţara…

În această stare îngrozitoare a clasei politice zis româneşti, în înstrăinarea ei de Neam şi Ţară, în corupţia şi incompetenţa ei stă toată vina dezbinării româneşti de astăzi. Dincolo de vorbele late, de pretenţiile de „patriotism” şi „grijă pentru interesul naţional” clasa politică este ori trădătoare, ori pur şi simplu anti-românească. Dovadă „Tratatul cu Ucraina”, pentru care toţi responsabilii, fie ei din Guvern, Preşedinţie ori Parlament, ar trebui să primească pedeapsa cea mai aspră cuvenită trădătorilor de Neam şi Ţară. Dovadă indiferenţa clasei politice faţă de suferinţele Românilor din străinătate, faţă de suferinţele Românilor din Ţară, faţă de suferinţele României. Dovadă miliardele de dolari şi euro furate de la Români prin accize, taxe, impozite, amenzi (toate acestea, cel mai adesea total abuzive) „pentru drumuri”, în situaţia în care drumurile sunt într-o stare criminal de proastă. Dovadă… completaţi voi cu ce vreţi din miliardele de nedreptăţi, abuzuri şi crime ale autorităţilor, ale clasei politice. Adevărul, dincolo de vorbele late ale politicienilor, se vede limpede prin fapte! Printre care se numără şi distrugerea culturii române, distrugerea unităţii naţionale, izgonirea din Ţară şi dezbinarea sistematică a Românilor…
Ce ne rămâne?

Rămâne, pe de-o parte, să sărbătorim Unirea, în ciuda clasei politice, aşa cum şi Unirea s-a făcut, acum o sută de ani, în ciuda clasei politice (care dusese România la nimicire).
Să păstrăm bucuria unirii dintre noi în ciuda celor care vor să ne dezbine, să păstrăm bucuria împotriva celor care ne vor întristaţi, deznădăjduiţi. Să ne bucurăm că putem duce mai departe munca şi jertfa înaintaşilor, că pe sudoarea şi sângele lor există încă o Românie, există Republica Moldova, există Românii din Ucraina, Bulgaria, Serbia, Ungaria, Kazahstan, Grecia, Albania etc. Şi, din nou, rămâne să sărbătorim Unirea!

Rămâne, pe de altă parte, să înţelegem că supunerea faţă de partidele politice şi clasa politică ne distruge, că trebuie să găsim o altă cale pentru ridicarea României; una care să fie legală şi eficientă în acelaşi timp. Există.

Să ne bucurăm de Unirea din 27 Martie 1918, să ne bucurăm de dragostea şi dorul fraţilor de peste Prut, să suspinăm cu cei ce suferă şi să înţelegem că ridicarea Neamului şi a Ţării ţine doar de noi şi de nimeni altcineva. Tot ceea ce este preţios se câştigă, se păstrează şi dă rod doar prin jertfă! Dumnezeu cu noi!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

Magazin DSV                                                                                                        The Way to Vozia…

Îndemn la luptă