Etichetă: Român

Crimele Stângii se ascund

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Extrema Stângă a cuprins în secolele XVIII-XIX Europa, America, lumea.
Cei mai moderați Stângiști au fost și sunt Liberalii – vinovați de foarte multe crime.
Ca pildă, masacrele din 1907 au fost săvârșite de Partidul Liberal. Din fericire pentru el, împotriva Românilor, socotiți și acum, ca și atunci, rasă inferioară; așa că nimeni, astăzi, nu poate pretinde că Liberalii ar fi exponenții unei ideologii extremiste.

Socialismul și Comunismul au văzut extremismul liberal ca „prea moderat”.
Au folosit anarhia, atentatele, bombele și orice mijloace ca să își impună punctele de vedere.
Printre altele, au folosit „știința”, devenită religia lor politică.
„Știință” dirijată în direcțiile dorite de ei.

Din această „știință” au ieșit conceptele rasismului științific. O doctrină perfect susținută de Evoluționism și combătută exclusiv de conceptul creștin al Creației (concepte precum cele islamice, hinduse, animiste etc. cuprind în sine ierarhizări puternice, chiar radicale, ce pot ușor să susțină – și susțin! – forme de rasism).
Din rasismul științific – repetăm, doctrină pseudo-științifică a Stângii – au apărut alte forme extreme ale Stângii: Fascismul și Nazismul.

Cel de-al doilea război mondial, în care Stânga Bolșevică a câștigat războiul cu Stânga Hitlerist-Fascistă a dus la un fenomen fascinant: Naziștii și Fasciștii, grupări de Extremă Stânga, au fost declarate… „de Extremă Dreapta”. Socialiști de dreapta! Curat murdar, Coane Fănică!

A urmat Al treilea război mondial: Războiul Rece.
Care a avut mai multe victime decât oricare dintre cele două războaie mondiale dinainte.
Alt fenomen fascinant: mass-media a păcălit oamenii obișnuiți atât de bine, atât de sistematic și eficient, de aceștia se tem și astăzi că va veni „Al treilea război mondial”. Care a trecut. Și prin care foarte mulți dintre ei au trecut.

Terminarea în 1989-1990 a Războiului Rece (Al treilea război mondial) a schimbat multe paradigme. Dar, după unele șovăieli, noile regimuri au hotărât să ducă mai departe unele minciuni.
Printre acestea, demonizarea Dreptei politice.
Și pretenția că Fasciștii și Naziștii, Socialiști pseudo-naționaliști, ar fi (fost) de Dreapta.

De aici și noile grupări naziste și fasciste numite Antifa.
Care se declară antifasciste, dar respectă toată învățătura fascistă sau nazistă.
Singura schimbare este ținta urii rasiste.
La Naziști, după învățăturile lui Karl Marx, ținta urii erau Evreii.
La Antifi, mai modern, ținta urii rasiale sunt Albii în general. Deși, din toamna trecută încoace, au reintrat în ura Antifilor și Evrei. O întoarcere la origini(le naziste autentice).

Atacurile structurilor nazist-fasciste de tip Antifa (precum BLM), au dus în ultimii 10 ani la moartea a mii de persoane, la distrugeri uriașe – de multe miliarde de euro –, la batjocuri, jafuri, violuri, incendieri etc.
Și, sistematic, mass-media a acoperit aceste crime.

În Chicago, Stânga (Democrații) au transformat orașul într-un iad pentru toți cei care nu sunt ai sistemului. La fiecare sfârșit de săptămână, orașul „no gun zone” răsună de împușcături. Interzicerea armelor de foc pentru cetățeni, cu totul neamericană și neconstituțională, este respectată de oamenii cinstiți. Evident, nu și de forțele de ordine, care totuși întârzie sistematic să intervină în apărarea cetățenilor, mai ales dacă au pielea prea deschisă la culoare. Dar, mai ales, interdicția este încălcată într-o veselie de infractori.
Este doar un exemplu de politică de Stânga ce face sute de morți anual într-un singur oraș (doar duminica trecută au fost cam 30 de „incidente cu împușcături” și cel puțin patru morți).
Putem să amintim de drogurile promovate de Stânga și de zecile sau sutele de mii de victime provocate de acestea.
Putem să amintim de imigranții chemați de Stânga în Suedia, Germania, SUA și alte țări. De atacurile acestora: cu bătăi, umilințe, violuri și crime, toate motivate rasial-religios, toate îndreptate împotriva Albilor și Creștinilor.

Dar, sistematic, mass-media urlă despre „pericolul de Dreapta”, despre „extremiștii de Dreapta” și alte sperietori.

A fost împușcat Premierul Slovaciei.
Era prea patriot pentru dorințele Stângii.
Așa că un Stângist l-a împușcat.

Dar nu veți vedea interzicerea Stângii, nici măcar stigmatizarea ei.
Tot Dreapta va fi de vină.
Pentru ca Partidul să poată domni peste dependenții de mass-media.

Și mai urlă unii că 21 de rubini cuprinde „prea puțină lumină”.
Lumina nu se găsește în societate, stat, politică, lume.
În lume era, și lumea prin El s-a făcut, dar lumea nu L-a cunoscut. Întru ale Sale a venit, dar ai Săi nu L-au primit.
Ca să găsești lumina trebuie să cobori din lumea neoanelor în aceea a lumânărilor și candelelor, să te pleci înaintea lui Dumnezeu și a Sfinților Săi… și să începi să asculți.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Aceste rânduri au fost scrise ieri seară, dar am amânat publicarea lor pentru că aveam în pregătire și o propunere de traducere în limba română pentru Epistola a II-a a Sfântului Apostol Ioan. Între timp, a început să se adeverească prezicerea: Extremiștii de Stânga dau vina pe victimă pentru ce a făcut criminalul!

21 de rubini. Ce rămâne după atacuri

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Alexandra Măceșanu a sunat de cinci ori la 112. A fost tratată cu dispreț, luată în râs, ba chiar batjocorită de lucrătorii acestui servici. Deși cei care au avut această atitudine sunt complici la chinurile și moartea fetei, au fost acoperiți de sistem.
Oare înțelegi, cititorule, răutatea demonică a scenei?
O fată speriată, care a fost deja violată de bestia care a răpit-o, sună să ceară ajutorul. Iar angajații cetățenilor, cei plătiți de părinții Alexandrei și de fiecare dintre noi, își bat joc de ea! Atât de perfect, încât dispare cu desăvârșire – fie aruncată în Dunăre, fie trecută peste Dunăre la structurile mafiote, amândouă pistele evidente fiind sistematic ocolite de autorități și presa afiliată statului.
Și, cu tot scandalul mediatic, până astăzi vinovații sunt necunoscuți și nepedepsiți, cu excepția monstrului aflat la vedere, care a avut grijă să nu vorbească despre complici și șefi.

De ce aduc aminte de acest „film” pe care toți vor să îl uite?
Vor să îl uite, în timp ce Alexandra Măceșanu putrezește în Dunăre sau în alte locuri, ori este încă torturată în cine știe ce bordel-pușcărie.
Aduc aminte de acest „film” pentru că este izvorât din aceeași corupție a fiecăruia. Din care vine și tragedia Alexandrei Măceșanu, și tragedia pe care Ciprian Mega a înfățișat-o și în 21 de rubini.
Și aici este adevărata durere: toți cei care urlă împotriva filmului s-au recunoscut în el, indiferent dacă au sinceritatea să o recunoască sau nu.

Am citit o mulțime de atacuri și cele câteva critici negative față de 21 de rubini.
Argumentele atacatorilor sau criticilor sunt de două feluri: politice și „de gust”.

Cele politice se pot mărgini la concepția comună Bolșevicilor, Naziștilor, Fasciștilor, Khmerilor Roșii sau oricăror alți extremiști de Stânga: „a spune că există greșeli sau lucruri rele în sistem/Partid este un act de sabotaj, o trădare, o slujire a dușmanului (poporului)”. Concepția este pe cât de abjectă, pe atât de prostească. Și are, după cum am mai amintit, un efect contrar: înmulțește răul interior până la prăbușire.
Această concepție pretinde că filmul 21 de rubini, pentru că oglindește corupția din România și influențele corupte venite din UE sau SUA ar fi, prin aceasta, „pro-rus” ori „filo-rus”. Și pe această concepție (repet, prezentă identic la Naziști, Fasciști, Bolșevici etc.) au loc felurite speculații, răstălmăciri, răsuciri care să îndreptățească acuzațiile.
Ceea ce întărește filmul 21 de rubini este exact faptul că asemenea acuzații vin de la pretinși iubitori ai Bisericii, ai lui Dumnezeu, ai libertății, ai adevărului… Același limbaj al minciunii ca în film, de la dulcegăria perversă a „Părintelui Porumbacu” la acuzațiile furioase ale „Părintelui Desagă”. Și dau exemple aceste personaje tocmai pentru că mulți dintre atacatorii furibunzi, orbi și îndârjiți, sunt siguri că sunt ai Bisericii. Și sunt siguri că o apără apărându-i „dreptul la corupție”. Desigur, Dumnezeu spune altceva, dar oare nu știu oamenii mai bine decât Dumnezeu de la cădere și până astăzi?
Sub un pretext sau altul, sub o răstălmăcire sau alta, totul se întoarce, iar și iar, la aceeași idee: „cine arată că există greșeli sau răutăți în sistem este dușman, trădător, vândut”.
Tragi-comic este că unii dintre „marii moraliști” au căutat (și găsit) cele mai fățarnice scuze pentru faptul că Iuliu Maniu a fost agent străin, inclusiv atunci când era în poziții decisive în stat. Dar acum, dintr-o dată, se revarsă din ei spume „patriotice” pentru că filmul „ar putea fi interpretat într-o cheie anti-românească”. Ce să vezi! Mai rămâne să îi vedem – și, deși m-ar durea pentru ei, nu m-ar mira – că Îl atacă pe Dumnezeu pentru că unii au interpretat Evangheliile, Legea Iubirii, ca argument pentru arderi pe rug.

Sunt și criticile furibunde pe motiv că „mie nu mi-a plăcut”.
Avem în ele o tragică absolutizare a gustului personal. Tragică, pentru că face parte din înclinațiile totalitariste și susține totalitarismul.
Strămoșii Romani spuneau de gustibus et coloribus non est disputandum. Adică despre gusturi și culori nu se dispută (nu se fac dispute).
Dacă spune cineva
„Mie filmul mi s-a părut haotic”,
e zadarnic să îl contrazic doar pentru că mie mi s-a părut foarte clar.
Dacă cineva spune
„Mie filmul mi s-a părut de neînțeles”
aș greși teribil dacă aș avea replica
„Mie mi s-a părut ușor de înțeles”.
Fiecare două asemenea poziții sunt personale și, implicit, subiective.
Pentru unii picturile sau desenele lui Picasso sunt minunate; mie mi se par prostești. Dar nu am stat niciodată să conving pe cineva că ar fi prostești operele lui Picasso: fiecare cu gusturile lui. Ție îți plac? Mă bucur pentru tine! Mie nu, și nu văd pentru ce aș încerca să îți impun gustul meu, sau tu să mi-l impui pe al tău.
Există, desigur, unele criterii absolute: cele care țin de Învățătura lui Dumnezeu.
Doar că „mie îmi place” sau „mie nu îmi place” nu țin, în asemenea cazuri, de Învățătura lui Dumnezeu,
Ca să dau alt exemplu – pentru cei care nu-l pot digera pe Picasso –, există oameni care iubesc bujorii, dar am întâlnit oameni cărora li se par urâți. Puțini, sau mai puțini, dar sunt. Ar fi absolut absurd să încerc să conving pe cineva căruia nu îi plac bujorii că ar trebui să-i iubească. Eventual la fel ca pe mușcatele cu care și-a umplut ferestrele.
Chiar dacă cei mai mulți oameni plac sau iubesc bujorii, este de înțeles că alții au alte gusturi.

Ca urmare, criticile furibunde și absolutizatoare construite pe ideea „mie nu mi-a plăcut” sau „mi s-a părut de neînțeles” au valoare de promovare a totalitarismului.
Mai ales când în loc de „mie nu mi-a plăcut” sau „mie mi s-a părut de neînțeles” se pretinde că „filmul este urât”, „filmul este de neînțeles”. Căci este o arogantă transformare a părerilor sau gusturilor personale în adevăruri absolute.

Și mai extremistă este insultarea celor de altă părere.
Ca cei care au spus „doar perverșilor le poate plăcea” sau „doar nebunii găsesc aici o logică”.
În revers ar fi cei care ar spune „nu-ți place pentru că nu ai gust” ori „ți se pare haotic pentru că ești prea prost ca să îi înțelegi logica”.

Din fericire pentru 21 de rubini, sau pentru conștiința noastră, nu am găsit încă, între oamenii care îl apreciază, niciun entuziasm deșănțat, nicio înfierare a celor de altă părere.
Am găsit, da, unele critici aspre ale atacurilor deșănțate împotriva filmului. Puține, de altfel, în tonul general al celor care îl apreciază. Și de înțeles în fața violenței de limbaj care a ajuns deja la nivelul patologiei bolșevic-naziste.
Căci, trist dar real, printre cei care nu plac 21 de rubini uriașa majoritate a reacțiilor și materialelor sunt violente, absolutiste, pline de acuzații foarte grave aruncate cu fanatism.
Deosebirea de atitudine este uriașă.
Iar dacă cineva crede că spune multe deosebirea de atitudine între liniștea susținătorilor filmului și spumegările furioase ale denigratorilor, poate că are dreptate.

Dar ce rămâne după atâtea atacuri?
Ce a rămas și după atacurile asupra altor mari filme din istorie: un film mare, un reper cinematografic.
Un film care, ca realizare, a știut să mizeze pe talentul actoricesc al interpreților, talent valorificat la un nivel rar întâlnit.
În scena întâlnirii dintre părinții lui George și Părintele Porumbacu, de pildă, bogăția exprimării gestuale a celor trei actori este superbă și prețioasă inclusiv prin raritate. Dacă aș fi actor, aș regreta teribil pierderea unei asemenea ocazii. Un film în care jocul actorilor să fie mereu în prim-plan, să fie cheia filmului, este mai mult decât valoros pentru fiecare dintre cei care joacă.
Filmul 21 de rubini este prețios prin, paradoxal, inocență. Pe rând, George, Părintele Alexie și Nina, sora lui George, se dovedesc a fi inocenți. Păcătoși inocenți, dacă vreți, căci nu sunt lipsiți de propriile păcate. Dar acestea sunt mai mult slăbiciuni decât păcate în sensul propriu.

Părintele Alexie rămâne fără glas în fața răutății lumii. Nu știe să-i răspundă și se retrage în cuvântul Mântuitorului Împărăția Mea nu-i din lumea aceasta. În ce măsură este acesta un răspuns adevărat pentru cineva care nu este călugăr? E o întrebare pe care o pune 21 de rubini și care merită răspuns așezat în Învățătura Domnului.
În fața „inițierilor vieții” George pierde partida, repetat. Chiar și după ce se izbește de implicarea în corupție a părinților săi, de implicare în corupție a celor care trebuie să fie stâlpii moralei creștine, tot nu înțelege. Nu își înțelege propriile păcate, nu înțelege răutatea lumii. Este o inocență, da, însă este o inocență nevinovată? Oare avem voie să fim atât de orbi?
În fața „inițierilor sociale” înclinația spre compromis a Ninei – de la petrecerea în pijama, de pildă, când alege să ignore corupția celor din jur – se izbește de lucruri peste care nu poate să treacă. De aici îi vine și căderea, căci ea a vrut să intre într-o lume în care corupția este criteriu de admitere. Și din această cădere îi vine și ridicarea. Căci coborând din lumea strălucirilor de neon, ajunge în lumea în care strălucește casnica și mama supremă, paradigmatică: Fecioara Maria, Maica Domnului. Și apare întrebarea: care dintre femei are o carieră mai reușită, cea care își jertfește dragostea și copiii pentru funcții, titluri, bani, sau cea care își jertfește starea socială pentru dragoste, copil, adevăr? Discret, dar hotărât, filmul 21 de rubini oferă un răspuns. Pentru cine poate să rabde adevărul.

Poate văd prea departe, doar Părintele Ciprian Mega poate lămuri asta, dar în scena finală a filmului am văzut și o oglindire a începutului din Jurnalul fericirii, a acelor rețete ale libertății găsite de Părintele Nicolae Steinhardt.

Și acestea sunt o parte din cele care rămân.
Așa cum rămâne filmul 21 de rubini.
Și rămâne rușinea celor care au folosit filmul ca pretext pentru a-și revărsa răutatea – desigur, sub masca fățarnică a inchizitorilor de altădată, care torturau și ucideau în numele „curățării societății”, practică dusă mai departe de fanaticii Islamului, de Bolșevici, Naziști, Fasciști și alții asemenea.
Văzând purtarea acestora sunt sigur că, dacă împrejurările le-ar fi permis, ar fi torturat și ucis și pe cei care au făcut 21 de rubini, și pe toți care ne-am folosit de acest film.
De aceea acest film rămâne.
Pentru că este adevărat: chipurile răutății din film sunt ale tuturor celor care nu Îl au pe Dumnezeu ca Dumnezeul lor, care nu Îl adoră, nu i se supun.

Îmi spunea un episcop zilele trecute, mirat și întristat de furia împotriva filmului:
„M-am recunoscut în fiecare dintre cei din film.”
Și i-am răspuns
„Și eu, și oricine se cercetează pe sine.”
Iar de aici înțeleg faptul că 21 de rubini a fost o cernere între cei care se cred bine așezați și nu se tem să cadă și aceia care Îl caută pe Dumnezeu cinstit, știind că sunt păcătoși și asumându-și asta.
Rămâne și asta.

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

regăsirea în smerire
(re)întâlnirea între fosta carieristă și slăvita casnică aleasă de Dumnezeu să fie Maica Mântuitorului lumii

Răspund cititorilor. Despre Români, Albanezi, Slavi

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Christos a înviat!
Răspund aici d-lui Mihai Popescu, întrebare cu întrebare.

1. Pot fi puse legăturile intre albaneză și română doar pe baza unui fond comun preroman?

R.: Nu. Există evidente împrumuturi latine în limba albaneză care sunt venit de dialectele române sudice.

2. Este suficientă doar vecinătatea între dacii sud dunăreni și albanezi sau este acceptata teoria originii nordice a albanezilor sau măcar a unei părți a acestora?

R.: Nu, nu este de ajuns o asemenea vecinătate, despre care nu se poate pretinde că a existat. Albanezii apar în istorie relativ târziu (prin secolul al XIV-lea), ca urmare se descalifică ipoteza unui contact între ei și Daci (sau a unei conlocuiri parțiale).
Nu am citit și nu am auzit vreo ipoteză sau teorie despre o origine nordică a Albanezilor. Există trei teorii istorice în privința apariției Albanezilor, cu felurite sub-variante: că s-ar fi format dintr-un amestec de populații în secolele X-XIV, că ar fi venit din Caucaz în urma invaziilor islamice (fiind, după această teorie, urmașii Albanilor din Caucaz), că ar fi urmașii Ilirilor sau Traco-Ilirilor din acele părți.

3. Ce diferențe există între romană și aromână care ar sugera formarea separată?

R.: Studiile lingviștilor și istoricilor au dovedit că dialectele române sudice, de obicei acoperite prin termenul de idiomuri sau graiuri aromâne, sunt forme arhaice ale limbii române nord-dunărene. Mai precis, dincolo de împrumuturile (adesea silite) din greacă, limbi slave sau albaneză, fondul lexical și gramatica reflectă, în multe privințe până la identitate, româna vorbită în Principate înaintea Epocii Moderne. Pe scurt, nu există nicio deosebire care să poată fi atribuită unei formări separate.

4. Sau cel puțin într-o etapă inițială, căci mișcări de la sud la nord au fost acceptate.

R.: Etapa inițială fiind care? Căci avem în Peninsula Tracică (”Balcanică”) stăpânirea romană începută în secolul III î.Chr. și terminată niciodată, deoarece s-a transformat în Romania de limbă elină și România de limbă latină. De unde și Romania din Bosnia-Herțegovina și multe altele. Oricum, de pe la mijlocul secolului I d.Chr., când Dacia devine stat clientelar roman, până în 602, când are loc Marea invazie slavă, Carpații și Pindul au făcut parte din aceeași țară, cu unele trecătoare întreruperi. Deci nu ar fi avut cum să fie o izolare inițială între Romanii (apoi Românii) de la Nord și Sud de Dunăre.

5. De exemplu, aur în română este malama în aromână, ochi în română este oclu în aromână, mai aproape de latinescul oculus.

R.: De fapt în aromână malama este împrumut grecesc, din neogrecescul μάλαμα (aur). În greaca veche aur era χρυσὸν. Adică este o schimbare petrecută în ultimele secole, o parte a procesului de grecizare. În același fel Românii din Macedonia sau Bulgaria au preluat forme de tip злато (zlato) adică aur în dialectele slave locale.
Nu am auzit/găsit până acum să se spună oclu în dialectele sudice, tradițional existând forma ocl’u, cu un fel de „li” specific. Forma este cea din care provine și mai nordicul ochi, și arată starea mai arhaică a fondului lexical românesc sud-dunărean.

6. Are aromâna influențe vechi grecești (să zicem până venirea slavilor) pe care nu le găsim în româna nord dunăreană?

R.: Din câte știu, toate cuvintele grecești vechi intrate în dialectele sudice se găsesc și în cele nordice. Dar chiar dacă ar fi unele deosebiri, nu ar însemna nimic în privința formării dialectului, deoarece este firesc să existe împrumuturi specifice zonelor de contact. De pildă, existența unor împrumuturi specifice din germană în graiurile din Banat sau Maramureș nu înseamnă că Românii de acolo s-au format despărțiți de ceilalți Români.

7. Exista cimitire sau urme de locuire neslave și ne ungurești pe teritoriul României de azi între 400-1100?

R.: Da. La această întrebare se putea găsi răspunsul cu puțină căutare. Printre exemplele devenite clasice sunt Cimitirul de la Brăteiu și straturile româno-slave de la Alba Iulia.

8. Este general acceptat ca toponimia/hidronimia minora (unde avem nenumărate exemple de origine latină) este mai nouă decât cea majoră (majoritar slavă)?

R.: Nu, pentru că ar fi absurd. O asemenea stratificare temporală cere dovezi puternice. Acestea sunt însă pe sens invers, arătând slavizarea denumirilor, grecizarea etc. Constantin și Dinu C. Giurescu sunt doar două exemple care explică fenomenul de slavizare și maghiarizare, germanizare etc. A se vedea, de pildă, de aceștia doi Istoria românilor, vol. I, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975, p. 131-132 ș.cl. Merită amintit că există o corespondență între denumirile populare românești și cele slavone de cancelarie, care arată traducerea denumirilor românești în slavonă. Traducere care apoi a fost impusă de autorități într-un mod absolut absurd. Ion Coja, în Transilvania. Invincibile argumentum dă unele exemple, dar sunt nenumărate.
De pildă, Mureșana, cum este/era denumită localitatea de Români, a fost redenumită de Unguri Cenad după numele trădătorului Chanadin; și prin grija autorităților „române” poartă numele trădătorului până astăzi (denumirea Mureșana sau Mureșeana fiind împinsă sistematic în uitare).
Oierii români au păstrat denumirea râului Galbenul sau Galbena (ori, sub influența denumirii slavone impusă de sus, Galbenița) până foarte de curând, cu toate că autoritățile „române” au impus prin birocrație, de aproape două sute de ani, denumirea slavonă, de cancelarie, Ialomița. Iarăși, râuri denumite, după slavona de cancelarie, Bistrița, au păstrat în părțile de sus („toponimie/hidronimie minoră”) vechea denumire de Repedea până de curând (pe alocuri până azi, dar de obicei denumirile oficiale, administrative, au învins toponimia populară).
Se păstra în interbelic postul de grăniceri Stejara sau Stejarul, după vechea denumire populară a județului căruia autoritățile i-au impus numele slavon de cancelarie Dâmbovița.
Etc., etc.
Deci, paradoxal, fenomenul este invers: are loc o deznaționalizare sistematică – din snobism sau rasism – a toponimiei mari, de aici deznaționalizarea înaintând, prin presiunea autorităților, către toponimia minoră.

9. Dar numele de vârfuri montane dintre cele mai înalte, cum ar fi: Retezat și Păpușa (din Retezat), Lespezi, Vânătoarea lui Buteanu, Gălășescu, Scărișoara, Moldoveanu, Scara, Suru, etc (Făgăraș), Omu (Bucegi), La Om (Craiului), Omu (Suhard), Pietrosu (Rodna și Călimani), Pietros, Tomnatic, Brebenescul, Turcul, Homul (Carpații Ucrainei) sunt ele mai noi decât cele din sudul Dunării, Durmitor, Aţipitor, Visător?

R.: Deoarece nu am studiat vechimea atestării acestor denumiri, nu pot vorbi pe subiect; unele dintre aceste denumiri sunt recente, altele nu, altele nu știu. De pildă, numele Negoiu (presupus slav) e nou, în trecut se numea Piatra lui Tunsu’ (toate trei componentele fiind latine). În general documentația este puțină și greu de găsit.
Dar nu văd aici semnificația cercetării, în afara unei curiozității exterioare acestei discuții. În context, toponimele de origine traco-iliră și celtică nu se puteau transmite fără continuitate etnică (din secolul II î.Chr. până în Evul Mediu târziu). În clipa în care avem Mureș, Olt, Criș, Tisa, Buzău, Siret, Prut, Argeș, Galați etc. avem continuitate.

10. Este posibilă asimilarea de către aromânii ajunși la 1100-1200, presupus în grupuri mici, nu masiv, a slavilor de pe un teritoriu de 300.000 kmp în doar 50 de ani, având în vedere că la apariția primilor voievozi aceștia erau români – Litovoi, Basarab?

R.: Desigur, nu. Strict la subiect, un asemenea fenomen extraordinar, cu totul unic, ar fi fost înregistrat în cronici. Și ar fi lăsat urme clare, puternice, pentru arheologie și etnologie. Dar ceea ce avem în izvoarele scrise și nescrise este cu totul altceva.

11. Este în schimb acceptată migrarea din sud dar în anii 700-900, după închegarea primului țarat bulgar?

R.: Acceptată sau acceptabilă? Nu este acceptabilă de niciun om de știință adevărat, este acceptată de extremiștii șovini.
a) În secolul al VII-lea are loc Marea Invazie Slavă. Bine atestată. Care exercită o uriașă presiune de la N și N-E către V, S și S-V. Un fenomen contrar, de migrare nordică, nu este atestat nici documentar, nici arheologic.
b) Sfârșitul secolului al VII-lea aduce invazia Bulgarilor, neam turcic. Invazie de la N-E către Sud. În partea vestică a României de astăzi erau Avarii. Au loc repetate atacuri către Sud, nici vorbă de o migrare inversă.
c) La sfârșitul secolului al VIII-lea are loc invazia germană în Panonia (Francii), care duce la nimicirea Avarilor, ale căror resturi fug spre Sud și mai ales Est.
d) Începutul secolului al IX-lea marchează întinderea Imperiului Bulgar până la Tisa (de la Gurile Dunării în Răsărit). Secolul este marcat în zonă de coabitarea româno-slavă și de încercările Bulgarilor de a cuceri Romania. Nici urmă de migrații de la Sud către Nord.
e) Secolul X marchează venirea Ungurilor și Pecenegilor, în același sens N-E către S și S-V.
Cercetările arheologice au dovedit în tot spațiul românesc fenomenul de sinteză numit de Bulgarii și Sârbii de azi „romano-slavă” (că îi doare inima să spună româno-slavă).

12. În acesta situație, cum au putut impune aromânii cuvintele de baza ale creștinismului, latinești, masei de slavi nord dunăreni care primiseră creștinismul în slavă și dețineau și un stat sub tutela bulgarilor?

R.: Nu ar fi avut cum.
De fapt, cum arată Nicolae Iorga, Poporul Român s-a format cel puțin „din Carpații Beșchizi în Pelopones și de la Marea Adriatică la Marea Neagră”. Și în toată această zonă a avut loc o conlocuire româno-slavă după repetatele năvăliri ale Slavilor. De unde și a năvăli, care vine din slavonă…

A întrebat d-l Mihai Popescu
A răspuns Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

Despre naivitatea politică românească (I)

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Pe linie latină Românimea adună vreo trei mii de ani de continuitate politică – știută. Pe linie traco-iliră este greu de spus, căci Traco-Ilirii erau mânați, politic, mai ales de schimbare. La fel și Sciții sau Celții, așa încât nici aceștia nu ne pot fi reper în această privință.

Totuși de la confederație de triburi și republici populare până la regat sau regate, de la acestea la împărăție cu provincii, apoi cu ducate și principate, Românimea a cunoscut felurite așezări politice. Proprii. La care s-au adăugat cele ale migratorilor, de la Germanici la Slavi, de la Unguri la Tătari.

Și dacă ne raportăm la imaginea patetică a lui Eliade…

Istoria neamului românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut în vifor. (Mircea Eliade – Teroarea istoriei și destinul României)

deja cineva și-ar putea închipui că diplomația și politica românească sunt de o mare maturitate.
Doar au în spate o uriașă experiență istorică (singurul stat ce rivalizează vechimea noastră este China) și nenumărate frământări și dureri!

Din păcate, la propriu și figurat, diplomația și politica românească sunt, în uriașă majoritate, de o imaturitate gravă, ce mi se pare adesea patologică. Dar cum psihiatria nu este domeniul meu, ar fi de competența specialiștilor să abordeze comportamentele politice și diplomatice de pe la noi din perspectiva tulburărilor de personalitate anancastice sau histrionice, de personalitate instabilă emoțional, disocială, anxioasă etc.
Spre a nu trece – mai mult decât prin suspiciunea exprimată – în hotarele unui domeniu de specialitate în care nu am pregătire, mă voi mărgini la problema, deloc minoră, a naivității politice (și, implicit, diplomatice) românești.

Voi preciza din start că au existat și există și excepții.
Doar că, prin exact calitatea lor de excepții, confirmă regula.
Iar prima regulă a naivității politice românești este luarea în serios a pretextelor politice.

Să citim câteva titluri:
–  ”America apără doar pe cine vrea”
– Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula 21 de rubini
– Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”

Toate aceste titluri țin de naivitatea politică românească.
Nu doar pentru că au fost formulate, ci pentru că sunt tipice: ele oglindesc fără greș tipare de gândire și purtare politică și diplomatică majoritare la Români.
Dar sunt, aceste tipare, chiar așa, naive?
Și sunt, în vreun fel, rele?

Primul titlu, ”America apără doar pe cine vrea” este în directă legătură cu ”Așteptăm Americanii” (cu variațiile ”Așteptăm Occidentalii”, ”Așteptăm Britanicii”). Aceste sintagme, astăzi uitate de foarte mulți, sunt oglinda gândirii politice a Românilor din anii ’30-’50 ai secolului trecut (secolul XX).
Pentru acei Români era simplu: Comuniștii, Sovieticii erau răi, iar „civilizația”, Americanii, Britanicii, Francezii, erau buni, deci odată de Românii au intrat sub ocupația comunistă, sovietică, „ăia bunii trebuiau să vină să îi elibereze”.
Pe aceeași logică, America, adică Statele Unite ale Americii, de fapt, ar avea obligația să îi apere pe toți „ăia bunii”, respectiv pe toți „ăia oprimați”.

Din această logică rezultă o consecință clară:
– dacă Americanii nu au venit, înseamnă că sunt răi, deci votăm Iliescu
respectiv,
– dacă America nu apără pe toată lumea, înseamnă că e rea, deci… (aici fiecare o ia în direcția lui, de la alți „izbăvitori” externi la deznădejde și pasivism).

Al doilea titlu este
Pr. Ciprian Mega și actorul Dorel Vișan, prezenți la Moscova la „BRICS Film Festival” cu pelicula ”21 de rubini”.
Pentru o gândire sănătoasă, această știre este interesantă. Pentru o gândire sănătoasă și informată, știrea este și mai interesantă.
Pentru o gândire sănătoasă, știrea arată, pe de-o parte, curajul unor creatori români de artă (creatori de top!) de a-și prezenta arta în inima unei puteri cu care suntem într-o situație ostilă. Un gest de tărie și demnitate, ce îndrăznește să contrazică dictonul inter arma silent musae (între arme muzele tac). De asemenea, gestul este o necesitate: dincolo de războiul ce se desfășoară acum, toate țările cu o politică matură păstrează „niște punți” cu partea adversă. Așa fac, pe plan economic, Franța și alte țări. Și nu doar pe plan economic…
Și mai interesantă devine știrea prin prisma criticii administrației bisericești și a corupției politice din filmul 21 de rubini. Opera cinematografică lovește în etatizarea produsă în Biserica Română (mai ales de la 1716 încoace). Birocrația sufocă duhul, de mult prea multe ori, producând adesea clerici cu prea puțină vocație preoțească – și prea multe alte chemări. Iar implicările politicii corupte adâncesc asemenea dureri și căderi. Iar această critică a filmului, deși folosește imagini din România, se potrivește perfect situației Bisericii din Rusia! Lucru pe care sigur îl observă orice critic de film care cunoaște starea de lucruri din Federația Rusă. Mai mult, filmul 21 de rubini cuprinde atacuri la adresa lui Putin. Prezența sa la „BRICS Film Festival 2024” este, prin urmare, mai mult decât interesantă.
Pentru cine gândește sănătos, matur, liber, informat.1

Dar și aici ne izbim de naivitatea politică românească.
Acea împărțire simplă, copilărească, imatură, a lumii, după pretextele politice, în „buni” și „răi”.
Care face să se respingă orice dialog sau înțelegere cu Rusia; pentru mulți, până și pe cele privitoare la interese vitale ale Românilor și României.
Acești mulți fiind, ca prin magie, orbi la faptul că „bunii” pe care îi iau ca reper au relații cu Rusia, ba chiar au uriașe schimburi comerciale. Nu doar câteva filme la un festival.

Ne trezim astfel în fața unui radicalism, adesea absolutist, plecat de la o viziune extrem de naivă, simplistă și falsificatoare: convingerea că pretextele politice sunt adevăruri absolute, de unde rezultă, în temeiul lor, împărțirea lumii în buni și răi.
”Bunii” trebuind sprijiniți cu orice preț, „răii” trebuind să plătească orice preț „pentru că sunt răi”.
Este gândirea fetelor de la Apaca, este gândirea votanților FSN din 1990 (și după).
Pentru a-i manipula pe purtătorii acestei gândiri trebuie doar să fluturi un „bine” și un „rău” pe calapodul pretextelor politice în vogă. Și în temeiul acestei fluturări, sunt gata să voteze cu Satana împotriva lui Iisus, ba chiar sunt gata să Îl bată, să Îi scuipe și să Îl răstignească pe Iisus. De-o pildă, pentru că a lăsat ca mirul să fie folosit pe El în loc să le dea lor banii, cum i-a învățat Satana că ar fi fost mai bine.

Această gândire, trăire a Românilor de astăzi, este cea care face posibil al treilea titlu din serie:
Postul Realitatea Plus, amendat de CNA pentru că „subminează încrederea în Ucraina și ucraineni”.

Gestul CNA este de o imbecilitate obscenă: este gestul Naziștilor când pierdeau războiul de a-i bate, degrada și chiar împușca pe cei care observau că pierd războiul. Sub aceeași acuzație dictatorial-imbecil-obscenă că „răspândesc defetismul”, „seamănă neîncredere în Reich”, „subminează statul hitlerist” etc.
Desigur, nu este prima abjecție CNA, dar asta nu o face normală, așa cum nu sunt nici celelalte.
Dar ce ne interesează aici este întrebarea fundamentală: cum se poate să existe în România un asemenea organism tipic sistemelor totalitare și să lucreze așa cum o face?
Iar răspunsul este: deoarece hrănește și se hrănește din naivitatea politică românească.

Radicalismul împărțirii în „buni” și „răi”, ca obișnuință politică românească, face din CNA o expresie directă a politicii românești. Și face posibilă și nepedepsibilă o măsură dictatorială și imbecilă ca cea luată de CNA împotriva Postului Realitatea Plus.
Așa cum, același radicalism ieftin, aceeași naivitate gravă, a făcut posibile și în cea mai mare parte nepedepsite mineriadele.

Ca o sinteză, să observăm că prin comparație cu purtarea unor state și puteri cu maturitate politică și diplomatică, simplismul românesc este în cel mai bun caz o naivitate. Care ne-a făcut și ne face foarte mult rău.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, va urma)

Pr. dr. Mihai-Andrei Aldea

1 Între timp s-a arătat pe deplin verticalitatea Părintelui Ciprian Mega. Acesta a mărturisit limpede Ortodoxia, Românismul și dorința de pace a Bisericii și oamenilor de bun-simț. A făcut aceste mărturisiri la Moscova, în fața autorităților ruse și artiștilor ruși, în fața lui Putin. O mărturisire de nivel înalt, de care rareori au fost în stare cetățeni ai României, chiar dacă au fost acolo. O mărturisire împotriva rasismului anti-românesc, împotriva extremismului de toate formele, împotriva răutății de toate felurile. Nu este de mirare că exponenți ai răului din Biserică și din afara ei l-au atacat și îl atacă. Dar dureros și mai ales amenințător este câți Români (adevărați sau doar cu numele) îi cred pe acești exponenți ai răului. Așa cum i-au crezut și pe alți exponenți ai răului care îi puneau să poartă mască, să stea la „distanța socială” (stabilită din pix) și să se vaccineze cu escrocheriile Pfizer, Moderna etc. Însă aici se aplică simplismul politic amintit, în formele fanatismului politic „mai bine să greșești cu Partidul decât să ai dreptate împotriva lui” și „Partidul are dreptate și când (sau mai ales când) greșește”. În aceste cazuri „Partidul” este gruparea mafiilor politice care domină România.

Între Uniunea Europeană si Imperiul Otoman

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

După ce foarte deștepții și culturalii nobili ungaro-germano-secui au trecut Transilvania sub autoritatea Austriei s-au trezit (prea târziu) și au strigat:

Am schimbat un jug de lemn cu unul din fier!

Acum, în ce măsură ceea ce unii numesc Uniunea Birocratică Europeană sau Uniunea Sovietică Europeană, zisă și European Union, Union européenne ș.a.m.d., în sfârșit, cum i-o zice, deci în ce măsură E.U. sau U.E. poate fi comparată cu Imperiul Otoman?

Am putea pleca de la faptul că Imperiul Otoman asigura facilități economice „șmecherilor” din Transilvania, Moldova sau Munteniei; în schimb lua ditamai tributul.
Din care tribut dădea, „cu mărinimie”, fărâme, pentru cine și ce voia (totdeauna în interesul său, mai totdeauna împotriva intereselor Principatelor Române).
Asta cam seamănă cu ce face U.E.
Sau orice alt imperiu.

Am putea aminti că „alianța” cu Țările Române a fost obținută de Imperiul Otoman mai ales prin forță și corupție; profitând și de amenințările puternice împotriva acestora din partea altor puteri.
Seamănă cu intrarea României în U.E.?
Mai ales că nu a existat niciun referendum național pe temă?

Dar trecând peste alte asemănări și întrebări, să ajungem la un punct esențial, pentru că ține de sufletul României și Românilor: viața spirituală.

Tratatele dintre Muntenia și Moldova, pe de-o parte, și Imperiul Otoman, pe de altă parte, cuprindeau următoarele puncte:

5. Națiunea Română va continua să se bucure de libera urmare a propriilor legi; și Domnitorii au drept de viață și de moarte asupra propriilor supuși, ca și pe acela de a face război sau pace, fără a avea să dea seamă Înaltei Porți pentru acestea.

6. Toți Creștinii care, după ce au îmbrățișat odată Credința Islamică, venind în Valahia/Moldova se întorc la Credința Creștină, nu pot fi revendicați de nicio autoritate otomană.

7. Supușii Munteniei (Moldovei) care călătoresc în orice parte a Imperiului Otoman nu pot fi supuși la niciuna din taxele sau impozitele plătite de Raiale [supușii creștini ai Imperiului Otoman].

8. Dacă oricare Turc ar avea vreo plângere sau neînțelegere legală cu orice supus al Țării (Moldova sau Muntenia), cauza sa va fi ascultată și judecată de judecătorii sau Sfatul (Divanul) Țării, după legile locale.

9. Toți negustorii turci care vin să vândă ori să cumpere ceva în Principate, trebuie, la sosire, să raporteze autorităților locale timpul de ședere trebuincios și trebuie să plece când acest timp se încheie.

10. Niciun Turc nu are voie să ia din Țară vreunul sau mai mulți servitori dintre supușii Țării (Moldovei / Munteniei), indiferent de sex; și nicio moschee turcească nu va exista vreodată pe vreo bucată din Țară.

Desigur, Turcii, ca orice Musulmani, au încălcat acest tratat de mii de ori. Însă au făcut-o doar atunci când corupția, lașitatea și/sau decăderea din Principate au lăsat loc de încălcare. Și, dincolo de încălcări, tratatele au rămas.
Acum, vă îndemn să faceți o paralelă între statutul României în U.E. și al Principatelor Române în Imperiul Otoman.
Și dacă vi se pare că sunt probleme cu tratatul dintre România și U.E., alăturați-vă celor care vor o nouă uniune europeană, o Uniune a Națiunilor Europene, în care fiecare stat să fie cu adevărat respectat (nu ca acum, când unii sunt mai egali decât alții).

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. E drept, în vremea Principatelor, majoritatea Românilor și o bună parte din Românce purtau arme și erau gata să le folosească la nevoie. Așa cum, de altfel, au făcut-o de multe ori.