Etichetă: Român; Români

România sub Comunism. Votul liber comunist: alegerile de la Uzinele „Malaxa”, Februarie 1945

Mihai-Andrei Aldea3 comentarii

Puţini înţeleg felul în care Comunismul a fost impus în România.
Negocierile purtate între Antonescu şi Aliaţi pentru ieşirea României din război, aflate la un pas de finalizare, au fost întrerupte de acţiunea din 23 August 1944. Una dintre urmări a fost intrarea ţării sub totală ocupaţie sovietică. Primul val de distrugeri, jafuri, violuri şi crime al Armatei Sovietice – asta s-a numit mai târziu „eliberarea României” – a fost urmat de cel al instaurării Comunismului.

Trebuie înţeles faptul că nu a existat nicio aderenţă românească la Comunism cât de cât semnificativă. Românii de stânga – gen Panait Istrati şi alţii ca acesta – au fost o minoritate infimă: din peste 17.000.000 (şaptesprezece milioane) de Români, doar vreo 200 (două sute) aderă la ideile comuniste. Chiar şi dintre aceştia mulţi ajung să renege doctrina marxist-leninistă, ba chiar şi stânga politică, în general.
Dar în 1989 Comunismul stăpânea atât de bine România, gândirea şi trăirea populaţiei de aici, încât o mişcare populară anti-comunistă care îl dărâmă pe Ceauşescu este urmată de câştigarea alegerilor de câtre gruparea comunistă condusă de Ion Iliescu şi Petre Roman. Cei care o votează (şi îi votează pe cei doi) o fac fiind convinşi că prin votul lor „luptă pentru libertatea şi binele Ţării”.

Cum s-a ajuns de la situaţia în care propaganda comunistă nu izbuteşte, vreme de două decenii, să câştige dintre milioane de Români decât cel mult unul din o sută de mii, la cea în care majoritatea populaţiei să fie dominată de ideile comuniste?
Răspunsul este simplu: prin teroare sistematică şi corupţie dirijată.

uzinele-malaxa-bucuresti-1945.png

La începutul anului 1945 Uzinele „Malaxa” aveau peste 4000 de angajaţi, de la muncitori necalificaţi până la ingineri, contabili, personal administrativ etc.
În 19 Februarie 1945 au, conform noilor legi impuse de la Moscova, alegerile unui „Comitet de Fabrică” pentru aceste uzine.
Exista deja un comitet „ad-hoc” – adică impus de Sovietici – şi controlat de „Mauriciu Vasile” şi „Licininschi Marx”, dar se dorea oferirea unei aparenţe de sprijin popular, de vot democratic etc.
Trupele sovietice ocupă poziţii la intrările în curte, de-a lungul curţii şi în felurite puncte strategice. Comuniştii „civili”, mulţi dintre ei foarte slabi cunoscători de limbă română (proaspăt veniţi din URSS), fac propagandă „binefacerilor pe care le aduce Comunismul clasei muncitoare”. Îndemnul venit atât pe linie militară cât şi „civilă” este clar: votaţi Comuniştii!
Ordinul este repetat insistent şi printre muncitorii de etnie străină; Ungurii şi Evreii sunt foarte interesaţi – în paralel unii faţă de ceilalţi – de organizarea unor grupări comuniste ungureşti şi evreieşti, esenţiale pentru obţinerea unor poziţii mai bune în raport cu Sovieticii. Primii au în vedere obţinerea Ardealului pentru Ungaria, ceilalţi evitarea unor epurări ca cele din URSS. Aderă la structura comunistă şi muncitori din alte etnii. Slavii sunt înştiinţaţi că dacă nu se declară Comunişti vor fi trataţi şi ca anti-comunişti, şi ca duşmani ai Rusiei şi Slavismului în general. Germanii află că dacă nu sunt de partea Comuniştilor vor fi declaraţi în masă hitlerişti. Etc.

În aceste condiţii, de haos aparent – de fapt atent dirijat din umbră de Sovietici şi agenţii lor – au loc alegerile.
Şoc!
Din cele peste 4.000 (patru mii) de voturi exprimate, Comuniştii primesc… ceva mai mult de 600 (şase sute)! Nici măcar 20%!
Peste 3.500 (trei mii cinci sute) de muncitori au curajul de a semna votul lor pentru un nou comitet.
Aderenţa muncitorilor la valorile creştine şi naţionaliste are legătură şi cu activitatea eroică a Episcopului Pavel Şerpe printre muncitorii bucureşteni, dar şi cu legătura multora dintre ei cu părinţii sau bunicii lor (Ţărani Români, oameni ai Ţării şi ai Credinţei). De asemenea, mulţi dintre muncitori sunt simpatizanţi sau membri ai unor grupări legionare, ţărăniste sau liberale, ca urmare anti-comunişti.
Această realitate pe care Comuniştii o neagă în public – pretinzând că are alături şi reprezintă întregul proletariat din România – îi izbeşte în faţă în cadrul alegerilor de la Uzinele „Malaxa”.
Bucuria muncitorilor în faţa câştigării alegerilor de către anti-comunişti este uriaşă. Răsună, în ciuda trupelor sovietice, în toate laturile uzinelor. Reprezentantul real al muncitorilor, bătut de Comunişti şi luat pe sus de soldaţii sovietici este scos din mâinile acestora de muncitori şi adus pe braţe în mijlocul lor.

Actul semnat de muncitori este însă respins de Comunişti, care contestă semnăturile şi cer un nou vot, supravegheat.
Începe votarea din nou, în prezenţa unui magistrat militar.
Votează 1.500 de muncitori, toţi manifestându-se anti-comunist. La cererea Comuniştilor, urna se sigilează, sub cuvânt că este prea târziu şi e cazul să se reia votarea în ziua următoare.

A doua zi însă, la ordinul lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, membrii „Comitetului de Fabrică” aleşi de muncitori sunt arestaţi. Acuzaţiile sunt diverse şi grave, de la conspiraţie la fascism sau hitlerism.
Sub supravegherea trupelor sovietice are loc un nou examen pentru Comuniştii din România: acţiunea trupelor de şoc ale Partidului, alcătuite din civili – mulţi fiind foşti deţinuţi de drept comun sau feluriţi infractori – şi conduse de agenţii sovietici „împământeniţi” peste noapte.
Trupele au fost organizate în cadrul CFR, odată cu intrarea Căilor Ferate Române sub controlul şi administraţia Sovieticilor. NKVD-ul şi celelalte Servicii sovietice se folosesc de această poziţie pentru a introduce în rândurile muncitorilor atât agenţii lor veniţi din URSS (cu stagii de pregătire în cartierele româneşti din Kiev, Odesa, Moscova, Tiraspol etc.) cât şi feluriţi infractori locali (preferabil de etnie străină şi cât mai anti-Români cu putinţă).

Examenul este trecut la limită.
Ce-i drept, trupele „muncitoreşti” – corect, „infracţionale” – ale Partidului „restabilesc liniştea şi ordinea” folosind revolvere, pistoale şi chiar puşti, împuşcând o serie de muncitori (numărul nu a fost făcut public niciodată).
Dar, pe de-o parte, Comuniştii izbutesc şi performanţa de a se împuşca între ei, deoarece intrând pe două porţi şi trăgând orbeşte ajung să tragă şi unii în alţii.
Pe de altă parte, chiar dacă până la prânz au izbutit, ucigând, rănind şi arestând, să preia controlul uzinelor – venit personal Gheorghiu-Dej proclamă „alegerea” comitetului comunist – muncitorii refuză să reia lucrul.
Ca urmare, au loc arestări repetate, muncitorii „recalcitranţi” fiind trimişi în Lagărul de la Caracal.
În cele din urmă, mai mult de jumătate dintre muncitori sunt arestaţi sau împuşcaţi, în cel mai bun caz fug spre alte locuri de muncă – ori chiar în străinătate.
Comitetul impus cu armele de Gheorghe Gheorghiu-Dej va rămâne pe panourile uzinelor – devenite „23 August” sau „Malaxa” – drept „primul comitet muncitoresc ales democratic” pentru aceste uzine, drept „o mare biruinţă a clasei muncitoare” etc.
Toţi cei angajaţi din vara lui 1945 lucrează văzând propaganda comunistă în permanenţă. Şi, pe măsură ce Securitatea impune tăcerea asupra istoriei recente, lăsând loc doar propagandei comuniste, aceasta devine singura versiune auzită. Îndoctrinarea prinde rădăcini. Muncitorii încep să iasă la parade şi să lucreze alături de Comunism cu tot mai multă convingere, cu tot mai mult entuziasm. Mai târziu, pe măsură ce dezamăgirile aduse de Comunism se înmulţesc, entuziasmul este înlocuit de resemnare, dar convingerile faţă de trecutul recent rămân cele impuse oficial. Pas cu pas, ideile comuniste devin o parte esenţială a gândirii şi trăirii muncitorilor, chiar şi a celor care urăsc Partidul, activiştii de partid, Comunismul. Teroarea sistematică şi corupţia dirijată îşi îndepliniseră rolul.

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Statul paralel şi Românul obişnuit, sau Prinşi între marionete şi păpuşari

Mihai-Andrei Aldea2 comentarii

Pentru că a fost relansat de cei acum la putere, termenul de Stat paralel a fost şi este privit cu suspiciune, dispreţ sau bătaie de joc de către unii dintre cei ataşaţi de alte formaţiuni politice. Alţii, mai obiectivi, sunt conştienţi de faptul că acest concept nu este total greşit, fiind o formă de a descrie, de fapt Statul mafiot. Din care fac parte şi cei de la putere, şi cei din opoziţie, cu punctuale excepţii (cu atât mai preţioase!).
De ce Statul mafiot?
Pentru că un stat condus de infractori, adesea recidivişti, un stat ai cărui politicieni de vârf declară că este corupt, că este dominat de grupuri de interese, că este controlat de „băieţi deştepţi” etc., este, evident, un Stat mafiot.
Pentru că atunci când înşişi politicienii de vârf se declară „biruiţi” de mafia din Stat, declară că „sistemul ticăloşit ne-a învins”, deja sintagma de „Stat mafiot” capătă o certificare oficială, încetează să mai fie o butadă jurnalistică sau închipuire conspiraţionistă. Este o realitate concretă, clară, izbitoare.

Un stat ce ignoră peste un milion de semnături strânse de popor împotriva actelor cu cip, refuzând referendumul şi introducând aceste acte, fără consultare populară, doar pentru a satisface o mafie a acestui tip de acte, este, evident, un Stat mafiot.
Este un Stat mafiot acel stat care ingoră peste trei milioane de semnături strânse de popor pentru apărarea tradiţiei româneşti, pentru apărarea familiei, pentru a se trece de la minciuna „Statul ocroteşte familia” la începerea unei ocrotiri reale.
În lipsa unor lupte între grupările mafiote din Stat nu se poate ajunge, este pur şi simplu imposibil să se ajungă la situaţia din Noiembrie 2017 de la Curtea Europeană de Justiţie, unde într-un proces împotriva Statului român, poziţia apărată de Guvern a fost contrazisă de CNCD, organism aflat în subordinea Guvernului! Adică, repet, un subordonat al Guvernului – cel puţin din punct de vedere legal! – a pledat împotriva Guvernului folosindu-şi funcţia oficială. Legal, aşa ceva este imposibil, dar într-un stat mafiot orice se poate!

Cred că pentru orice om raţional este limpede că Statul Republicii România este, din păcate, Stat mafiot.
Este şi hazliu, şi tragic, în acelaşi timp, să vezi cum toţi cei ajunşi la putere se plâng de influenţa ilegală pe care o au cei din opoziţie. Vorbind, după caz, de „sistemul ticăloşit”, „corupţia generalizată”, „infracţionalitatea de stat”, „statul paralel” etc. Asta cu toată că este aceeaşi influenţă de care s-au folosit şi ei când erau în opoziţie şi se vor folosi iarăşi de cum vor fi retraşi de la putere.
Pentru că, dacă vrem să fim cinstiţi până la capăt, grupările politice sunt aduse la putere şi sunt retrase de la putere prin jocuri în care alegătorii au, încă, prea puţin de spus.

Oficial, se plăteşte între 4 şi 5 milioane de euro pentru o campanie prezidenţială de vârf. Pentru că atât este limita legală, atât decontează public grupul oficial dedicat campaniei electorale pentru o persoană „cu şanse la tronul prezidenţial”.
Neoficial, însă, suma este de zece ori mai mare (pentru că, desigur, mai intră în această sumă şi ceea ce cheltuiesc grupurile de sprijin… cheltuieli uriaşe în multe cazuri). A spune că aceşti bani (fie că vorbim despre 4 sau 40 de milioane de euro) nu vin din muncă proprie, este aproape ridicol: e mult prea evident. A spune că aceşti bani vin de la anumite grupări interesate, iarăşi este aproape ridicol de evident: într-un Stat mafiot, în care chiar şi mafioţii se plâng de corupţie şi necinste, este limpede că cei care investesc milioane de dolari sau euro în politicieni îi investesc interesat, cu scopuri clare.
Este, prin urmare, elementar să înţelegem că jocurile electorale sunt controlate din umbră. Şi că politicienii de vârf se subordonează angajatorilor lor. Care ar trebui să fie alegătorii, dar care, de fapt, sunt finanţatorii.

Ce s-ar întâmpla dacă alegătorii ar vrea să iasă din acest cerc vicios?
Logic, ar trebui să iasă la alegeri şi să voteze pentru o grupare patriotică şi, evident, care nu are o susţinere financiară puternică. Pentru că o asemenea grupare este, iarăşi evident, incomparabil mai liberă, mai autonomă, decât partidele şi grupările implicate de ani de zile în mafia politică.
Dar!
Dacă poporul face acest lucru şi votează cu cine vrea el, există oricând şansele ca într-o regiune „progresistă” să se ivească mişcări autonomiste (gen Catalonia în Spania, nordul Italiei etc.), bine susţinute financiar şi independent chiar de voinţa majorităţii locale. (Majoritatea locuitorilor din Harghita şi Covasna nu vor autonomismul extremist al U.D.M.R. şi altor grupări similare. Dar banii dictează!)
„Coincidenţele” dintre asemenea mişcări şi loviturile date mafiei statale din ţările „secundare” sau „terţiare” ale Uniunii Europene este o realitate concretă, ce poate fi verificată repetat.

Desigur, aceasta nu înseamnă că lupta împotriva corupţiei trebuie să se oprească. Dimpotrivă.
Dar înseamnă că în această luptă e nevoie de mai multă inteligenţă, de mai multă tactică şi strategie, decât dacă ar fi vorba despre o problemă internă. Totodată, această realitate ne poate ajuta la o trezire naţională şi morală. Conştientizarea faptului că din Grecia în Spania şi din Italia în Polonia corupţia publică a avut – şi are – sprijin extern este esenţială. În Polonia această conştientizare a eliberat Polonezii de ameninţarea unei resemnări colective în faţa fenomenului (ştiţi, celebrul şi deznădăjduitorul „aşa suntem noi”, propovăduit sistematic de anumite surse); şi a ajutat la asanarea tot mai profundă a societăţii.

La fel se poate întâmpla şi la noi.
Este nevoie, pe de-o parte, să înţelegem că lupta împotriva marionetelor nu rezolvă nimic. Nu rezolvă nimic agăţarea disperată de o marionetă politică (fie că se numeşte Ion Iliescu, Petre Roman, Emil Constantinescu, Victor Ciorbea, Adrian Năstase, Traian Băsescu, Viorel Ponta, Klaus Iohannis, Liviu Dragnea sau oricum s-ar numi). Nu rezolvă nimic nici lupta împotriva marionetei X sau Y. Atât punerea nădejdilor într-o marionetă, cât şi concentrarea luptei (sau chiar urii) împotriva uneia fac jocul celor care vor să controleze România din umbră, folosindu-se de marionete. În realitate, energiile ar trebui concentrate împotriva păpuşarilor.
Nu-i aşa că sunt lucruri evidente?
Dar cum ai putea să lupţi împotriva unor personaje ori puteri invizibile?
Cum ai putea lupta împotriva păpuşarilor ce controlează marionetele politice şi administrative?
Nici măcar nu îi cunoaştem! Cel mult îi intuim pe unii, observând fenomene ce se repetă din Ucraina sau Gruzia până în Spania, ori chiar mai departe, pe alte continente. Dar, evident, acest lucru este insuficient.

Există o soluţie? Există o cale prin care Românii se pot elibera, un mijloc de luptă pe care să îl poată folosi şi un om obişnuit?

Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Pagini de cultură şi istorie românească. Pădurea cea Mare sau Codrul frate cu Românul

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

Cu toate că Pădurea cea Mare din Drumul spre Vozia pare să fie „doar” o creaţie literară, ea este, în fapt, o oglindire beletristică a unei realităţi concrete, bine atestată istoric, dar astăzi aproape uitată…

Până spre sfârşitul secolului al XVIII-lea pădurile ocupau mai mult de jumătate din suprafaţa Apusenilor, Banatului, Transilvaniei, Maramureşului, Pocuţiei, Bucovinei, Moldovei, Munteniei, Olteniei şi altor Ţări Româneşti.

IMG_20171118_141625_976 02.jpg

Nu departe fusese cândva şi Sciţia Mică sau Dobrogea, în care bălţile dunărene şi dunăreano-pontice se amestecau cu fâşii lungi de stepă şi pădurile de pe dealurile şi munţii rotunjiţi. Sfântul Ioan Casian, de fel din aceste locuri, îşi amintea cu dor, din Galia în care se aşezase, de aceste păduri şi păşuni ale dealurilor şi de sihaştrii şi călugării ce căutau aici înălţarea către Ceruri.

Au fost vremuri în care puteai merge de la Dunăre până în Carpaţi fără să ieşi din pădure. La fel era şi dincolo, pe malul înalt dinspre Moesia, unde făşii de pădurea urcau până în Munţii Hemului – numiţi sub Turci Balcani (adică… Munţi). Dar, ce-i drept, chiar şi pădurile din Iliria sau Macedonia, Epir sau Dalmaţia, ba chiar şi din Noricum şi Galia erau deja în secolul I î.Chr. mai rare şi mai străbătute, mai puţin sălbatice decât cele din Dacia.

IMG_20171117_092344_374.jpg

Pentru Români pădurea sau codrul a fost viaţă.
Zicala
Codru-i frate cu Românul
oricât de repetată,
este prea puţin înţeleasă şi prea puţin preţuită. Codrul a dat Românului adăpost pentru viaţa de toate zilele, adăpost în faţa duşmanilor, hrană pentru el şi vitele sale, materie primă pentru pentru toate nevoile sale.

O să amintim aici, pe scurt, doar câteva lucruri…
Întâi de toate, că prin pădure de fag sau pădure de stejar sau pădure de brad, Românul înţelegea o pădure în care fagul, ori stejarul, sau respectiv bradul, ocupă măcar o treime din numărul copacilor.
Pare ciudat?
După gândirea de azi, am crede că o pădure de fag este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt fagi, că o pădure de stejar este o pădure în care toţi sau aproape toţi copacii sunt stejari şi tot aşa.
Doar că această gândire este o urmare a distrugerii pădurii în secolele XVIII-XX, şi a înlocuirii vechilor păduri cu unele noi, plantate. Iar plantările se fac, cel mai uşor, cu o singură specie. Ca urmare, apar întinderi – tot mai mari – de ceea ce am putea numi monocultură, păduri în care adesea pe mulţi kilometri întâlneşti o singură specie de arbori…

Vechile păduri cuprindeau zeci şi sute de specii pe kilometrul pătrat.
O „pădure de brad” putea avea şi ceva foioase, dar cu siguranţă avea şi brad alb şi brad roşu, brad negru, molid, tisă, larice sau zadă, zâmbru şi alte conifere.
O „pădure de fag” putea avea pe ici pe colo şi câte un molid sau un pâlc de tisă, dar cu siguranţă avea şi mai multe feluri de fag, însă mai ales plop, ulm, paltin, alun şi altele asemenea. Mărturiile lui Dimitrie Cantemir arată că în Moldova începutului de secol al XVIII-lea toate pădurile de foioase erau presărate şi cu pomi – meri, peri, pruni, corcoduşi etc.
O „pădure de stejar” putea să cuprindă şi rătăcite exemplare de conifere (rar, uneori aduse de om), dar sigur avea mai multe feluri de stejar şi feluriţi arbori şi arbuşti de câmpie – de la plop la corn, dud ori soc.
Pădurile „de baltă” puteau fi „de răchită” sau „de salcie„, dar şi ele, de fapt, cuprindeau multe alte soiuri de copaci şi arbuşti.

IMG_20170725_224701_377 mic

În acest amestec stătea şi puterea pădurilor!
Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – intră o boală, ravagiile sunt cumplite. Dacă într-o pădure „simplă”, cu o singură specie – sau aproape doar una – se aprinde focul, ravagiile sunt cumplite.
Amestecul de specii încetineşte orice boală, fie ea adusă de o ciupercă, un gândac sau alt agent patogen, încetineşte răspândirea focului – şi, în caz de incendiu, provoacă mult mai repede ploile care sting focul.
Amestecul de specii creşte numărul de vietăţi ce trăiesc în pădure, îmbogâţind-o din foarte multe puncte de vedere.
De pildă, numărul crescut de animale şi insecte înseamnă o apărare mult mai bună a pădurii în faţa paraziţilor şi altor duşmani; aceştia nu se vor confrunta doar cu sistemele de apărare ale copacului vizat, ci şi cu vânătorii naturali ce trăiesc aici.
Ca urmare, „infestările” sunt limitate într-o pădure de acest fel – cu o varietate mare a speciilor – atât de greutatea de a „sări” de la un exemplar la altul, cât şi de sistemele multiple de protecţie existente – de la păsări insectivore la insecte… insectivore ş.a.a.

Desigur, felurite vietăţi – insecte, păsări, mamifere etc. – înseamnă şi siguranţa răspândirii seminţelor, înseamnă siguranţa păstrării varietăţii pădurii.
Iar pentru om, aceste lucruri înseamnă bogăţie!
Înseamnă felurite plante de leac, înseamnă mai multe soiuri de lemn, înseamnă mai multe feluri de ciuperci, înseamnă fructe de pădure şi alte roade vegetale, înseamnă vânat de mai multe feluri, înseamnă umiditate în sol şi sub bolta pădurii, deci bălţi, smârcuri şi pâraie, deci peşte şi păsări de apă, dar şi alte vietăţi care iubesc bălţile şi mlaştinile, de la cerbi la mistreţi, de la vidre la castori (brebi)…

Amintim aici că poienile pădurilor erau adesea fâneţe pentru vitele Românului, că din lemnul scos Românul îşi făcea şi casă, şi masă, şi gard, şi grajd, şi hambar, şi leagăn pentru prunci, şi doniţe, coveţi ori butoaie, şi linguri şi furculiţe, şi fus, şi furcă, şi pari, şi război de ţesut, şi căruţă ori car…
Din coaja de copaci se făceau foi de scris, sfori şi chiar frânghii, ceaiuri împotriva frigurilor, se scoteau culori, se tăbăceau pieile, se tratau blănurile etc., etc.
Din lemn se scotea cărbunele de lemn, de o mare valoare calorică şi o resursă regenerabilă, dar şi gudronul, folosit pentru vindecarea unor boli de piele – dintre care unele astăzi greu tratabile sau netratabile -, dar şi pentru ungerea osiilor la care şi căruţe, pentru ungerea ţâţânilor la uşi, porţi şi ferestre, pentru tratarea şi întărirea lemnului sau pieilor etc.

IMG_20171111_223533_076.jpg

Jirul fagilor, atât de iubit de toate animalele ierbivore, de la mistreţi sau cerbi la cai sau vaci, era folosit cândva de Români pentru untdelemn. Untdelemnul de jir era bun, la fel de bun ca undelemnul de măsline, având ca dezavantaj faptul că era mai taninos, dar conţinând mai multe vitamine.
De altfel şi numele de unt-de-lemn arată că în trecut Românii aveau uleiurile mai ales din fructele copacilor. Exista untdelemn de măsline, de jir, de nuci, de alune sau de migdale, acestea fiind cele cinci fructe de temelie pentru untdelemnul cunoscut şi folosit de Români.

Desigur, cu puţină grijă şi muncă, pădurile cu amestec de fag şi de stejar ar fi devenit uriaşe izvoare de bogăţie pentru România modernă şi contemporană.
Pe de-o parte, ar fi hrănit turme de vite sau de cerbi şi mistreţi, pe de altă parte, ar fi dat untdelemn, fructe de pădure, furaje, lemn de foc, nuiele pentru împletituri, coloranţi, tanini şi alte substanţe pentru industrii ca cea a pielăriei sau blănăritului, ar fi păstrat apa şi astfel şi bogăţia de peşte a Ţării etc., etc.

Ar fi putut…
„Inteligenţa” masonică – atât de criticată de Eminescu în publicistica sa – a impus Românilor să repete greşelile Occidentului în privinţa defrişărilor, industrializării agriculturii şi în alte asemenea domenii.
Rezistenţa românească, tacită sau exprimată, a fost uriaşă.
În Nopţile de Sânziene Mihail Sadoveanu înfăţişează – destul de criptic pentru mulţi dintre cititori – un exemplu al acestei rezistenţe (o face şi în alte scrieri, inclusiv în Dumbrava minunată).
Ca urmare a acestei rezistenţe metrul pătrat de păşune românească are şi 200 (două sute) de specii de plante, faţă de una-două în păşunile obişnuite din Apus.
Ca urmare a acestei rezistenţe România încă are păduri de amestec, aşa cum erau pe vremuri, încă are păduri de fag în care fagul este între 50 şi 60% din fondul forestier, celelalte specii, din fericire, completând restul.
Cât mai are.
Pentru că Românii fug din Ţară, iar cei care rămân, prea mulţi, sunt sfârşiţi, lipsiţi de curajul de a lucra la ridicarea Ţării şi a Neamului, la apărarea pădurilor şi a vieţii şi culturii româneşti.
Chiar şi lucrările de împădurire făcute de voluntari sunt prea adesea în stilul industrial al monoculturii, fără amestecul de specii atât de important, esenţial, pentru sănătatea pădurilor.

Totuşi… sper, visez, la o vreme în care pădurile vor fi iar mai mult de 50% din suprafaţa Ţării, în care untdelemnul nu va mai veni atât din agricultura industrială – fie ea de rapiţă sau floarea-soarelui – ci din codrii de fag, în care fructele de pădure – de la mure şi zmeură la coacăze, coarne şi cătină – vor sta pe masa fiecărui Român, în care ciupercile vor fi iar parte a hranei de zi cu zi, iar peştele – crescut sănătos, natural – va înceta să fie un lux, o raritate, şi va redevni mâncarea obişnuită de altădată…
O vreme în care şi Românul va fi frate cu codrul, iarăşi.
Este un vis care nu doar că este cu putinţă, dar este chiar pragmatic, pentru că poate aduce avantaje economice uriaşe…

Mihai-Andrei Aldea

(copyright foto: Alexandra Aldea)

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre, 1914

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu
Cobanii Mărgineni la Marea Neagră 01
Întinderea Oierilor Mărgineni în Nordul şi Răsăritul Mării Negre la 1914

Cei pe care Nicolae Iorga îi numea corăbierii români ai uscatului, Păstorii Români de altădată, sunt astăzi legaţi în lanţurile unor hotare mai straşnice ca niciodată.
Asemenea închisoare nu a fost nici în vremea năvălirii migratorilor, nici în vremea bântuită de cete de tâlhari, nici în vrmea lacomelor imperii medievale sau moderne.
Acum 7.000 (şapte mii) de ani, înainte ca Indo-europenii să fi venit şi zămislirea Scito-Sarmaţilor, Traco-Ilirilor, Celţilor şi Romanilor să fi început măcar, deja din Alpi şi până departe în Răsărit se creşteau vite, capre, oi şi porci, existau câini ciobăneşti şi turmele roiau căutându-şi păşunile.
Pădurea cea Mare se întindea atunci de la Oceanul Atlantic la Oceanul Pacific, presărată de fâşiile mai mici sau mai întinse de ierburi şi tufişuri. Uriaşele turme de zimbrii şi de bouri încă străbăteau această lume veche, alături de cele de tarpani (cai sălbatici), saigale (antilopa cu botul lat), coluni (măgari sălbatici), elani sau plotuni, cerbi, căpriori şi altele. Leul european încă vâna aici, împărţindu-şi căutarea prăzii cu ursul – răspândit din creierii munţilor la ţărmurile mărilor -, râsul, lupul, iar din Caucaz către Răsărit cu tigrul (care îl şi înlocuia, apoi).
Din acele timpuri străvechi şi până în secolul XX păstorii au călătorit cu turmele, cirezile şi ciurdele lor; fie fără a avea o aşezare anume (nomazi), fie de la satul de iarnă la cătunele de vărat sau înapoi (transhumanţi), fie numai în jurul satelor sau cetăţilor de care ţineaau (locali).

Pe urmele acestor Străbuni au mers şi Oierii Mărgineni, cu turmele lor, ajungând până în Împărăţia Turcească, în Împărăţia Muscălească şi dincolo de acestea, în ţinuturile mai libere ale Sarmaţiei (Kubanului), Ceceniei, Caucazului…
S-au putut înţelege cu administraţiile vremii şi cu localnicii, pentru că toţi aveau nevoie de brânză, lapte, carne de oaie, blănuri de oi, piele, lână. Iar aceşti Români Mărgineni, cu o minte ascuţită şi o hărnicie nespusă, nu au şovăit să facă şi negoţ, să înfiinţeze şi hanuri, cătune, sate… Ţinând totdeauna legătura cu locurile de baştină, alcătuind o adevărată reţea de legături între Românii cei mai îndepărtaţi şi această inimă a Românismului, Ardealul.

Am amintit aici mai ales de Oierii Români din Mărginimea Sibiului. Dar nu au fost singurii Păstori Români din aceste locuri. Oierii Români din Carpaţii Moldovei şi-au păscut de sute şi mii de ani turmele în păşunile de la Nistru, Bug, Pripiat, Nipru, Ing, Inguleţ şi alte ape ce astăzi sunt, cele mai multe, parcă deplin străine. Şi alţi Păstori Ardeleni au trecut Carpaţii înspre Răsărit. Dar dacă aceştia au avut parte de lucrări atât de serioase şi frumoase ca cele făcute de Profesorul Nicolae Dragomir pentru Oierii Mărgineni, noi încă nu le-am găsit…

Din secolul al XIX-lea închisoarea naţională taie drumurile păstorilor, ferecând frontierele cu sârmă ghimpată şi puşti, apoi şi cu mitraliere.
Cu paşapoarte, cu trenuri, cu vapoare, cu mituirea grănicerilor, Oierii Mărgineni încearcă să-şi ţină mai departe moştenirea. Şi izbutesc, pe alocuri. Alungaţi din Dobrogea luată de Bulgaria, se mărginesc la cea nordică, din România. Trăiesc mai departe în Rusia Ţaristă, ba chiar o duc bine, dacă nu punem la socoteală lipsa şcolilor şi bisericilor de limbă română. Dar aici deosebirea nu era mare faţă de Ardeal, unde maghiarizarea forţată era lege. Folosind cărţi cumpărate în Regatul României, îşi păstrează limba, credinţa, neamul.
Apoi vine Războiul, urmat de Revoluţie… Şi se instaurează, pas cu pas, regimul sovietic.

În URSS Păstorii Români sunt urâţi de moarte de regimul. Sunt oameni simpli care, prin muncă cinstită, au o viaţă bună, chiar averi mari; ceea ce contrazice Comunismul, crimă de neiertat. Mai grav, sunt Români, o altă crimă de neiertat. Distrugerea este iminentă.
Unii sunt destul de ageri încât să-şi vândă sau părăsească turmele, fugind în România, Polonia, Cehoslovacia sau peste ocean, în SUA. Alţii îşi închipuie că pot să se înţeleagă şi cu regimul bolşevic, aşa cum s-au înţeles, de-a lungul mileniilor, cu atâţia conducători nebuni, extremişti. Dar nu au habar de cât de adâncă este nebunia comunistă!

Zadarnic se înfiinţează asociaţiile Păstorilor Români („Saiuz”-uri) înfiinţate la Simferopol (pentru cei din Bosforul Cimerian, Crimeea de azi), la Taganrog şi la Mariupol (pentru cei din Cimeria sau Molojna), la Rostov pe Don, la Salschi şi la Platavschi (pentru cei din Sarmaţia sau „Caucazia de Nord”). Tolerate de Comunişti până prin 1927-1929, ele vor fi pe rând înecate în sânge. Păstorii Români sunt torturaţi pentru a fi storşi de absolut toată averea, sunt închişi în lagăre. Unii izbutesc să fugă, prin eforturi supra-omeneşti şi adevărate şiruri de minuni. Alţii mor. Alţii, după trecerea prin tocătorul bolşevic… devin „instructori”, întemeind în Caucaz şi Asia Centrală, sub supravegherea Partidului Comunist, centre sovietice de prelucrare a brânzei. Un fel de „deţinuţi la locul de muncă”. Tot aşa cum, sub Ţarism, Românii din Moldova reîntemeiaseră în aceleaşi zone industria vinăritului, într-un regim adesea asemănător.

Aceste pagini de epopee sunt aproape cu totul uitate.
Mii de ani de istorie pastorală, viaţa unei Românii Străvechi de o bogăţie şi frumuseţe uluitoare, sunt aproape cu totul pierdute.
Chiar intelectualii patrioţi din România abia dacă ştiu despre Păstorii Români din Sud (Macedo-Români, Epiroţi, poate despre cei din Peninsula Istria). Dar şi despre aceştia puţin, fără nimic despre drumurile acestora în Europa şi Asia, despre legăturile dintre Pind şi Carpaţi, dintre Pind şi Caucaz… Cu toate că şi Sfântul Andrei Şaguna, Mitropolitul Ardealului, din aceeaşi spiţă românească se trage…
Dar despre Păstorii Români din Nord – „de lângă noi!” – nu se mai ştie aproape nimic.
O imagine face cât o mie de cuvinte, se spune.
Mi-aş dori ca această mică hartă să valoreze cât o mie de pagini… şi tot ar fi prea puţin pentru Străbunii uitaţi pe care încerc să-i readuc în amintirea noastră.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

 

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă

SCRISOARE DESCHISĂ către cetăţenii României şi consângenii noştri din întreaga lume. 21 Octombrie 2017

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

citiţi şi daţi mai departe, răspândiţi cât mai mult!
poate cineva dintre cei care pot ajuta politic va ajuta!
până atunci, puteţi ajuta răspândind scrisoarea şi implicându-vă în acţiunile de voluntariat pentru Românii de peste hotare!

Bucovina.jpg

DRAGI FRAŢI ŞI SURORI!

Facem acest apel la adeziunea dumneavoastră într-un moment de mare cumpănă pentru comunitatea noastră din Ucraina, deoarece ne este pusă sub semnul neantului însăşi existenţa în leagănul limbii materne. După cum deja aţi luat aminte, la 5 septembrie curent Rada Supremă a Ucrainei a adoptat o nouă lege a învăţământului, promulgată de preşedinte la 25 septembrie. Ea prevede, printre altele, excluziunea învăţământului în limbile minorităţilor naţionale, prin coerciţie şi în limba noastră natală, română. Potrivit acestei legi, începând cu anul de învăţământ 2018, limba maternă a elevilor noştri va fi admisă doar în ciclul primar. În clasele a 5-a – a 9-a toate materiile vor fi predate în limba ucraineană, cu excepţia limbii şi literaturii române ca obiect de studiu aparte, iar în clasele a 10 – a 12 învăţământul se va efectua doar în limba ucraineană. În consecinţă, copiii noştri vor intra în şcoală români şi vor ieşi din ea … ucraineni.

În decursul secolelor strămoşii noştri din acest colţ de Ţară Ştefană s-au aflat sub diverse regimuri de ocupaţie, însă nimeni dintre intruşi nu s-a atins de limba în care vorbea populaţia băştinaşă. După raptul nordului Bucovinei şi a Ţinutului Herţei, buneii şi părinţii noştri au fost duşi în Siberia şi Kazahstan, pământul şi agoniseala de-o viaţă le-au fost confiscate, însă de limba fiinţei noastre nu ne-a privat nimeni. Stalin şi Beria ne-au îmbrăcat graiul într-o haină insolită , însă vorbeam şi studiam cu toţii la şcoală în limba maternă, deşi în rufă străină.

Abia acum, la începutul celui de al treilea mileniu, după ce Ucraina a obţinut independenţa şi a declarat că va urma calea democraţiei autentice, abia acum limba noastră a devenit o povară şi o piedică pentru conducătorii ei, care promovează faţă de minorităţi o politică de adevărat etnocid spiritual, inclusiv lingvistic. Nu credem că există păcat mai mare decât acela de a interzice cuiva să vorbească liber şi să înveţe la şcoală în limba maternă, în limba pe care i-a dat-o Bunul Dumnezeu. Din nenorocire, acest lucru nu este conştientizat doar de ultrapatrioţii ucraineni care, în loc să-şi vadă de problemele lor spirituale, vin cu interdicţii şi scuipă în izvorul cristalin al altor limbi materne.

Astfel, procesul de deznaţionalizare a românilor din Ucraina, declanşat cu 10-15 ani în urmă, când în programa şcolară a fost redus numărul de ore la limba şi literatura română prin introducerea cursului integrat de literatură română şi universală, a intrat acum în faza finală – punerea totală la index a limbii române în procesul de învăţământ. Nu cunoaştem vreo ţară în lume care să interzică unei etnii băştinaşe libertatea de a învăţa în limba maternă. Or, toată lumea ştie că oraşul Cernăuţi a fost atestat pentru prima oară într-un privilegiu al Domnitorului Moldovei Alexandru cel Bun şi că prima şcoală din oraş, care a început să funcţioneze cu mai bine de 200 de ani în urmă, a fost cu predarea în limba română.

Cinismul conducătorilor Ucrainei depăşeşte orice limită atunci când ei încearcă să demonstreze lumii întregi că, încălcând Constituţia, au procedat în felul acesta din grija părintească ce ne-o poartă. Adică, printr-un abuz de putere, ne lipsesc de posibilitatea de a învăţa la şcoală în limba maternă, ne obturează orizonturile civilizaţiei, mijloacele fireşti pentru…a ne asigura un viitor fericit în Ucraina. Chipurile, trebuie să însuşim la perfecţie limba ucraineană ca să ne integrăm mai temeinic în societate. De fapt e vorba de transformarea ţării într-un spaţiu coercitiv, de o asimilare făţişă, brutală a tuturor etniilor minoritare din Ucraina, şi în primul rând a noastră, a românilor, pentru a nu recunoaşte că suntem băştinaşi dezmoşteniţi pe aceste meleaguri şi s-ar cuveni să ne bucurăm de toate drepturile aposteriori.

Dragii noştri fraţi şi surori!
Ne-am adresat deja Preşedintelui Ucrainei şi Preşedintelui României, unor instanţe internaţionale, iar acum vă cerem dumneavoastră sprijinul efectiv în demersul nostru pentru prezervarea limbii materne şi a spiritualităţii româneşti. Vă implorăm: nu ne lăsaţi singuri în faţa pericolului letal de a ne pierde limba, iar odată cu ea şi fiinţa etnică. Cernăuţiul l-a dat literaturii naţionale şi celei universale pe Mihai Eminescu, a fost leagănul multor personalităţi marcante ale culturii noastre şi ar fi un dezastru de neconceput şi de neiertat să se întâmple cea ce şi-au pus în gând nişte oameni fără Dumnezeu, terorişti ai istoriei.

Sperăm că vom fi auziţi, înţeleşi şi sprijiniţi în lupta noastră vitală pentru limba maternă şi păstrarea identităţii naţionale.

Cernăuţi, 17 octombrie 2017

Alexandrina CERNOV,
redactor şef al revistei „Glasul Bucovinei”,
membru de onoare al Academiei Române,

Vasile TĂRÂŢEANU,
preşedintele Centrului Cultural Român „Eudoxiu Hurmuzachi” din Cernăuţi, membru de onoare al Academiei Române,

Mircea LUTIC,
scriitor, laureat al Premiului literar „Mihai Eminescu” al Academiei Române;

Ilie T. ZEGREA,
preşedintele Societăţii Scriitorilor Români din Cernăuţi;

Vasile BÂCU,
preşedintele Societăţii pentru Cultura Românească „Mihai Eminescu” din regiunea Cernăuţi;

Mircea PILAT,
preşedintele Asociaţiei Ştiinţifico-pedagogice „Aron Pumnul” din regiunea Cernăuţi;

Iurie LEVCIC,
preşedintele Centrului Bucovinean de Artă pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale Româneşti

Vitalie ZÂGREA,
președintele Ligii Tineretului Român „Junimea” din regiunea Cernăuți

Marin GHERMAN,
președintele Centrului Media BucPress

Scrisoare preluată de pe pagina de facebook Arboroasa, dedicată Românilor din Ucraina

Magazin DSV                                                                                                         The Way to Vozia…

Îndem la luptă