Etichetă: rătăcire

Mitropolia Basarabiei este singura canonică în Republica Moldova. Încă un răspuns propagandei rusofone

Mihai-Andrei Aldea5 comentarii

Trezirea Moldovenilor din somnul cel de moarte în care i-a adus barbaria ruso-sovietică aduce cu ea cernerea: cernerea între mancurți și rusofoni, pe de-o parte, și patrioți, de cealaltă parte.
Patrioții sunt cei care au o simțire curată pentru neam și patrie; chiar dacă au fost înșelați de propaganda ocupanților o vreme, când află adevărul îl urmează – căci simțirea lor e curată și statornică.
Mancurții și rusofonii însă, vor fugi mereu de adevăr, îl vor schimonosi în fel și chip, ca să rămână mai departe în solda ocupanților.

Aceste fapte s-au arătat mai cu seamă în ultima vreme, când tot mai mulți Moldoveni au revenit la Biserica Mamă, de care au aparținut totdeauna până la invazia rusă.
Iar mancurții și rusofonii au început o nouă campanie de înșelare a poporului. Cu născocirea rusească după care Moldovenii ar trebui să stea ca robii în jug în slujba Rusiei și a Bisericii Ruse.
Față de minciunile rusofone am răspuns întâi aici (click pentru accesare), apoi, împotriva unor minciuni și mai ridicole și contradictorii, aici (click pentru accesare). Dar, iată, mi se arată că s-a mai ivit o răsucire a adevărului, printr-o mincinoasă invocare a canoanelor 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Sinodul „al VI-lea Ecumenic” (de fapt, Sinodul V-VI Ecumenic sau Sinodul Trulan). Dar ce spun aceste două canoane?

„Parohiile din câmpii sau de prin alte sate să rămână nestrămutate la episcopiile care le țin și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a iscat sau s-ar putea isca vreo neînțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor ce spun că se nedreptățesc să facă plângere la sinodul eparhiei/mitropoliei. Iar dacă cineva s-ar nedreptăți de către mitropolitul său propriu, să se judece de către exarhul diecezei sau de către Scaunul Constantinopolului, după cum s-a zis mai înainte.
Iar dacă vreo cetate s-ar fi înnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar înnoi de acum înainte, atunci alcătuirilor politice și obștești să urmeze și orânduirea parohiilor bisericești.” (Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic)

„Și noi păzim canonul așezat de părinții noștri, cel care rânduiește astfel: dacă vreo cetate s-a reînnoit prin puterea împărătească, sau dacă s-ar reînnoi de acum înainte, și orânduirea lucrurilor bisericești să urmeze alcătuirile politice și obștești.” (Canonul 38 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

Aceste două canoane, anume, sunt răstălmăcite de Episcopia rusească de Ungheni și Nisporeni ca având înțelesul că

„organizarea bisericească trebuie să urmeze organizării politice a statelor, adică Biserica locală trebuie să își organizeze teritoriul canonic în funcție de teritoriul statului ortodox în care activează, iar nu invers.”

Această interpretare etnofiletistă, venită din propaganda rusească, este cu totul străină adevărului, după cum vom arăta îndată. Însă nu este singura minciună sau răstălmăcire din textul Episcopiei ruse de Ungheni și Nisporeni. Iar prima la care ne oprim este înlăturarea unor canoane esențiale.
Iată aceste canoane pe care le ascund de cititorii lor propagandiștii rusofoni:

„Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.” (Canonul 30 Apostolic)

„Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.” (Canonul 35 Apostolic)

„Împreună cu altele, înnoim și canonul care poruncește ca parohiile cele de pe câmpuri sau de prin sate, ale fiecărei Biserici (episcopii) să rămână nestrămutate la episcopii care le țin, și mai ales dacă stăpânindu-le pe ele fără silă, le-au cârmuit timp de treizeci de ani. Iar dacă în cuprinsul celor treizeci de ani s-a născut sau se naște vreo înțelegere asupra lor, să fie îngăduit celor care spun că sunt nedreptățiți să facă pâră despre acest lucru la sinodul mitropoliei.” (Canonul 25 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

„De vreme ce în osebite vremuri s-au întâmplat năvăliri barbare și din această pricină mai multe cetăți au ajuns supuse celor fără de lege, așa că, din această pricină, înainte stătătorul (episcopul) unei astfel de cetăți să nu fi putut să ocupe propriul său scaun și să se așeze în ele cu starea (cali­tatea) sa preoțească, și ca astfel, după obiceiul care se ține (este în vigoare) să facă hirotoniile și să îndeplinească toate câte se cuvin episcopului – noi păzind prețuirea și cinstirea preoției și vrând (căutând) ca în nici un chip obida (apăsarea) păgână să nu lucreze spre paguba drepturilor bisericești, am stabilit împreună ca cei ce astfel au fost hirotoniți și care, din pricina arătată (năvălirii barbare),nu s-au așezat în scaunele lor să fie apărați de orice pagubă (prejudiciu), așa ca ei să facă în mod canonic și hirotoniile osebiților clerici, și să-și folosească (să-și exer­cite) în granița proprie puterea (autoritatea) de întâistătător, și să fie sta­tornică și legiuită toată cârmuirea care vine de la ei. Căci îngrădindu-se asprimea (limitându-se rigoarea legii), de nevoia vremii, nu se mărginește (răsfrânge) hotarul cârmuirii.” (Canonul 37 Sinodul V-VI Ecumenic, zis și Sinodul Trulan)

„Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun epis­cop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biseri­că, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …” (Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic)

Citind și aceste canoane oricine își va pune cel puțin întrebarea dacă primele două se pot interpreta după cum pretind Rusofonii. Răspunsul este: nu se pot interpreta așa decât de către eretici.

Și hai să folosim o gândire sănătoasă și clară: dacă s-ar interpreta canoanele 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Trulan după cum spun Rusofonii, ce ar urma?
Păi, de pildă, ar fi însemnat ca după independența Ucrainei Mitropolia Kievului să devină autocefală! Dar, ce să vezi, în acest caz Biserica Rusă nu urmează interpretarea pe care o folosește pentru 1812-1813 în Basarabia!
Dar tot după acea interpretare, dacă ar fi cinstită, ar fi trebuit ca în 1991, când s-a proclamat independența Republicii Moldova, Mitropolia rusească „a Chișinăului și întregii Moldove” să devină autocefală!
Doar că, ce să vezi, nici atunci Biserica Rusă nu a interpretat canoanele 17 Sinodul IV Ecumenic și 38 Trulan așa cum pretinde astăzi că se interpretează!
Și mai putem da sute și sute de pilde că această interpretare este o minciună rusofonă anti-ortodoxă. Dar o să dăm doar una:
Între 1712 Sankt Petersburg devine noua capitală a Imperiului Rus, în locul Moscovei. Dar conducerea Bisericii Ruse NU S-A MUTAT LA SANKT PETERSBURG!!!
Ceea ce arată că Biserica Rusă minte cu nerușinare poporul Republicii Moldova, prin mijlocirea agenților săi cum sunt cei din Episcopia rusă de Ungheni și Nisporeni. Iar canoanele invocate de ea nu au înțelesul mincinos pe care îl pretinde aceasta.

Dar care este adevăratul înțeles al acelor canoane?

În primul rând, să vedem că acele schimbări amintite în Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic se referă la câte o parohie, nu la o provincie întreagă ce ține de mai multe episcopii!
În al doilea rând, să vedem că acele schimbări sunt pentru episcopiile din aceeași mitropolie, iar nu pentru intervenția unei mitropolii sau patriarhii peste altă mitropolie sau patriarhie.
În al treilea rând, și crucial, să vedem că schimbările sunt primite doar dacă s-au făcut fără silă. Repetăm, să înțeleagă toată lumea: Canonul 17 Sinodul IV Ecumenic, dar și urmașul său, Canonul 25 Trulan, prevăd clar și hotărât că se primesc doar schimbările făcute fără silă.
Iar cum schimbările din 1812-1813 s-au făcut cu sila, este 100% clar că sunt 100% NECANONICE.
Ca urmare, conform Canonului 17 de la Sinodul IV Ecumenic, Mitropolia rusească din Basarabia este necanonică. Fapt pecetluit și de Canonul 25 Trulan, dar și de Canoanele 30 și 35 Apostolice, precum și de Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic.
Căci acestea toate interzic deplin orice uzurpare a unei episcopii făcută cu putere lumească.
Astfel că, după aceste canoane, sunt anatema și cei care au făcut asemenea uzurpări, și complicii lor.
Iar canonice sunt doar episcopiile care dintru început aveau stăpânire peste Basarabia, adică Mitropolia Iașilor și, prin ea, Patriarhia Română, respectiv Sinodul Bisericii Ortodoxe Române. Care a primit cu înțelepciune și dragoste, prin pogorământul ce este în puterea sa, pe clericii pe care Rusia necanonic i-a hirotonit; dar care primiți de dragostea Bisericii Române sunt de acum cu adevărat canonici.

La fel stau lucrurile și cu înțelesul Canonului 38 Trulan, pe care cu viclenie Rusofonii l-au citat fără Canonul 37 Trulan.
Căci Canonul 37 Trulan este exact osândirea năvălirilor barbare, precum cele rusești în Moldova; căci niciun suflet creștin nu poate numi „năvălire creștină” acele invazii sălbatice, cu jafuri, violuri, crime, strămutări și distrugeri.
Dar chiar trecând peste acest canon și oprindu-ne doar la Canonul 38 Trulan, tot nu poate avea înțelesul pretins de Rusofoni.
În primul rând, după cum am arătat, pentru că niciodată în Istoria Bisericii nu a fost interpretat ca schimbând apartenența unor provincii de la o patriarhie la alta, ba nici de la o mitropolie la alta, ba nici chiar de la o episcopie oarecare la alta.
Dimpotrivă, Canonul 38 Trulan se referă la cinstea episcopiilor în stat, fiind în armonie cu Canonul 3 Sinodul II Ecumenic, Canonul 28 Sinodul IV Ecumenic ș.a.a. Canoane care arată cinstea care se cuvine unei episcopii sau alta, iar nu schimbarea hotarelor unor episcopii.
Ca urmare, acest canon în niciun fel nu poate fi folosit pentru a justifica uzurparea etnofiletistă, destinată genocidului etnic, făcută de Biserica Rusă în Basarabia.

Și ajungem aici la un canon apostolic, pecetluit de toate sinoadele ecumenice, dar și de toate sinoadele ortodoxe (alături de celelalte canoane apostolice): Canonul 34 Apostolic.
Acesta zice:

„Episcopii fiecărei națiuni se cuvine a cunoaște pe cel întâi întru dânșii și a-l socoti pe acesta drept căpetenie, și nimic de seamă fără el să nu facă. Iar fiecare să facă doar cele câte se cuvin Episcopiei sale și satelor celor de sub dânsa. Dar nici acela fără de încuviințarea tuturor să nu facă ceva, că așa va fi o unire și se va slăvi Dumnezeu prin Domnul întru Duhul Sfânt: Tatăl și Fiul și Sfântul Duh.” (Canonul 34 Apostolic)

Ca să înțelegem mai bine acest canon, dar și consecințele lui pentru Biserica Rusă, să ne amintim aceasta:
În Romania sau Imperiul Roman erau și Patriarhia Romei, și cea de Constantinopol, și cea a Ierusalimului, și cea a Antiohiei, și cea a Alexandriei, dar și Biserica din Cipru, autocefală, și cea din Sinai, și altele asemenea.
Iar după cum fără teamă și rușine recunoaște Episcopia rusă de Ungheni și Nisporeni, tot Imperiul Rus era sub ascultarea Moscovei. Adică un imperiu mai întins decât cel roman, și cu mai multe nații decât acela, nu dădea niciunei națiuni dreptul să aibă propria biserică, să slujească în propria limbă etc. Acest lucru se numește erezie etnofiletistă și este un lucru rușinos și osândit de Dumnezeu!
Iar Episcopia rusă de Ungheni și Nisporeni, în loc să se cutremure de încălcarea Bibliei și a Sfintelor Canoane, în loc să se teamă de Dumnezeu pentru așa răutate, zice că etnofiletismul rus este „firesc”!

Și pe aceeași linie a minciunii și rătăcirii, invocă amintita episcopie rusească și Canonul 8 de la Sinodul I Ecumenic, mințind că acesta ar dicta că „în aceeași țară nu pot exista două Biserici Ortodoxe”!!!
Adică în Romania (Imperiul Roman), în care erau, după epoca istorică, între 7 și 10 Biserici autocefale, nu ar fi trebuit să fie, pretind rusofonii, decât una!
Adică Biserica Rusiei declară prin acest text ca necanonice măcar patru din cele cinci patriarhate istorice, plus celelalte Biserici autocefale precum cele din Cipru și Sinai!
O adevărată nebunie!
Și este firesc să se ajungă la nebunie, pentru că aici duc toate rătăcirile prin răstălmăcirea cuvintelor sfinte. Și ca să ieșim din rătăcire, să vedem ce spune de fapt acest canon:

„… Iar dacă acolo unde există episcop sau preot al Bisericii Sobornicești se întorc oarecare (clerici catari) este dovedit că episcopul Bisericii va avea vrednicia de episcop, iar acela care se numește episcop la așa-zișii catari va avea vrednicia de preot; afară numai dacă nu i se va părea episcopului să îl împărtășească pe acesta de cinstea numelui (de episcop). Iar dacă lui nu i-ar plăcea acest lucru, pentru ca totuși să se vadă că este în cler (clericul pocăit) să i se găsească un loc, fie de horepiscop (protopop), fie de preot, ca să nu fie doi episcopi într-o cetate.” (din Canonul 8 Sinodul I Ecumenic)

Iată că în fapt acest canon prevede să nu fie doi episcopi cu autoritate egală într-o cetate, iar nu să nu fie două Biserici Ortodoxe într-o țară, cum minte Episcopia rusească de Ungheni și Nisporeni!
Mai mult, acest canon arată și temeiul pogorământului Patriarhiei Române prin care primește pe clericii din structura eretică etnofiletistă rusească.
Și, totodată, vedem că și de această dată propaganda rusofonă minte fără rușine, strâmbând în fel și chip Canoanele Bisericii, ca să pară că Biserica rusă e canonică în Republica Moldova.

Doar că Învățătura lui Dumnezeu este limpede: de la începuturile Bisericii și până la A doua venire se interzice cu desăvârșire luarea de poziții clericale în Biserică sau schimbarea structurii Bisericii în orice fel prin putere lumească.
Ceea ce arată foarte clar că Biserica Rusă este necanonică și ilegitimă în Republica Moldova. Și că singura structură bisericească legitimă și canonică în Republica Moldova este Mitropolia Basarabiei.
Așa că bine fac cei care ieșind din structurile necanonice etnofiletiste rusești vin la Mitropolia Basarabiei, spre mântuirea lor și a celor care îi urmează.
Pe aceștia Dumnezeu să îi binecuvânteze și să îi întărească!
Iar pe rătăciții rusofoni să îi lumineze Dumnezeu, dacă este cu putință, să nu își piardă sufletul în rătăcirea etnofiletismului imperialismului rusesc!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

O amagire teologica: cea mai duhovniceasca limba

Mihai-Andrei AldeaLasă un comentariu

O amăgire teologică: cea mai duhovnicească limbă

În câteva materiale dinainte am atins ispita (ca să nu spun rătăcirea) folosirii unor limbi străine în slujbele românești:
1. Articolul Snobism orb sau erezie? este un cuvânt despre încălcarea hotărârilor Sfântului Sinod privind limba liturgică a Bisericii Române, adică limba română; din ce în ce mai mult se răspândește folosirea snoabă sau chiar eretică a altor limbi, precum greaca.
2. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (I). Unele lămuriri înfățișează atât porunca biblică de folosire a limbii fiecărui popor, cât și rătăcirea „idolatrizării originalului”; vom reveni mai jos asupra celor două cuvinte.
3. Eseul Câteva gânduri despre traducerea Bibliei (IV). Limba manuscriselor biblice, aduce aminte cititorului de faptul că sunt mai multe limbi ale „originalului biblic”, nu doar una (greaca veche) sau două (ebraica și greaca veche); totodată, amintește faptul de mare greutate că nimeni nu mai folosește vechile limbi biblice ca în vremea scrierii Bibliei!

Am aflat că un adept al Grecismului a încercat să combată aceste fapte înfățișate de noi. Nu negându-le în sine – ceea ce ar fi fost o negare a realității. Ci ocolindu-le, așa cum a ocolit și dialogul (căci „combaterea” s-a făcut nu de-a dreptul, nu ca dialog, ci prin încercarea de a-i convinge pe unii dintre cititori).
Voi aminti aici că în Biserică există rânduiala sănătoasă a dialogului, a disputelor cinstite, demne; încă din vremurile apostolice. Și că acele „combateri la firul ierbii”, adesea însoțite de bârfe (atacuri la persoană), sunt în afara acestei rânduieli ortodoxe. Ele dovedind, în fapt, slăbiciunea sau lipsa argumentelor.

Ocolul făcut de adeptului Grecismului este unul pe care l-am mai întâlnit. Este un procedeu pe cât de slab logic, pe atât de interesant psihologic. El se poate rezuma la afirmația
„Doar limba greacă păstrează adevăratele înțelesuri biblice/liturgice”
sau la afirmația (făcută de această dată)
„Limba greacă este cea mai duhovnicească limbă” (implicit, „singura limbă deplină” sau „singura limbă în care textul liturgic/biblic este deplin”).
De altfel persoana în cauză a „motivat” această afirmație prin pretenția că „Grecii sunt deosebit de credincioși” și „Grecii sunt cei mai evlavioși și duhovnicești creștini”.

Aceste vorbe pe care le-am citat sunt repetate, într-o formă sau alta, de toți Grecomanii (grecoman = partizan fanatic al grecilor – cf. DEX 2009).
Și constituie pretextul pentru impunerea limbii grecești în bisericile românești – chiar dacă enoriașii sunt 100% Români, chiar dacă Sfântul Sinod a hotărât că limba română este limba liturgică etc.
Dar sunt oare aceste vorbe, fie și în parte, adevărate?

În Biserica lui Dumnezeu adevărul se (re)găsește prin credincioasa cercetare a Scripturilor și Sfintei Tradiții (în primul rând a Sinoadelor Ecumenice și a celor rânduite de ele).
În cazul de față, totuși, primul punct de plecare este, credem noi, Statutul pentru organizarea și funcționarea Bisericii Ortodoxe Române (citat aici mai pe scurt ca ”Statutul BOR”). Care statut constituie temeiul receptării Scripturilor și Sfintei Tradiții în comunitatea largă ce este Biserica Românească – știind mai dinainte că nicio proorocie a Scripturii nu se tâlcuiește după socotința fiecăruia (II Petru 1.20), căci altfel se ajunge la nesfârșite rătăciri.

Or, conform Statutului BOR, Art. 14, intră în atribuțiile Sfântului Sinod și următoarele:

  • păstrarea „unității dogmatice, liturgice și canonice” a Bisericii noastre (pct. 1 din Art. 14)
  • realizarea și răspândirea cărților de cult ale Bisericii noastre (pct. 34 din Art. 14)
  • supravegherea „din punct de vedere dogmatic, liturgic și canonic” a tuturor formelor de „artă bisericească ortodoxă” folosite în Biserica noastră (pct. 35 din Art. 14)
  • luarea de măsuri împotriva abaterilor de la rânduielile sinodale în aceste privințe (și altele)

Această rânduială este întărită prin Art. 111 pct. (3), prin care se arată datoria și puterea Sinodului Mitropolitan de a „apăra și promova” „unitatea liturgică”.
Aici intră și respectarea limbii de cult. Legea privind obligația de a folosi limba română în cult, din 1863, a fost dată cu sprijinul direct al ierarhilor și preoților de frunte ai Bisericii. Pentru a duce mai departe lucrarea de creștere a limbii române, pentru apărarea de filogrecismele sau filoslavonismele ce mutilau cultul și tulburau Biserica (ducând și la împărțirea în tabere deosebit de ostile). Dar și pentru a apăra și promova unitatea liturgică elementară.

Ori încă prin Legea Sinodală din 1872 („Legea pentru alegerea Mitropoliților și Episcopilor eparhioți”) se prevede (Cap. III, Art. 24) că „Oficiul divin se săvârșește … cu citire și cântare înțeleasă…” și (Art. 25) „Tot așa… trebuie a se săvârși de cler rugăciunile prin casele enoriașilor, procesiunile și toate rânduielile religioase, publice și private”. Ca urmare, folosirea limbii locului – în România, limba română, desigur – este o datorie consacrată de Sfântul Sinod și pecetluită de plinirea (pleroma) Bisericii de sute de ani.

Orice schimbări, precum folosirea regulată a unei limbi străine în cult, trebuie să fie supuse unor cercetări și aprobări ce pleacă de la eparhie, urcă la sinodul local și apoi sunt primite sau respinse de Sfântul Sinod al Bisericii noastre (Art. 113, pct. 3 din Statutul BOR).

Și merită amintit că în Biserica noastră – spre deosebire de alte biserici locale, încovoiate de filetism – s-a încuviințat folosirea unor limbi străine oriunde a fost cerut acest lucru de comunitățile de creștini de altă limbă (de la greacă la ucraineană). După cum vom vedea mai jos, acest lucru, ca și folosirea limbii române ca limbă comună de cult a BOR, se întemeiază integral pe Învățătura lui Dumnezeu.

Din aceste puncte de vedere (ca și din punctul de vedere al altor reglementări ale BOR), înlocuirea limbii române cu o altă limbă constituie o gravă abatere.
Desigur, se poate găsi înțelegere – în Biserica noastră atât de primitoare – pentru folosirea întâmplătoare a unei alte limbi cu prilejul unor evenimente excepționale: venirea unor oaspeți din alte țări, sosirea unor refugiați, primirea la slujire a unor clerici ortodocși care nu cunosc limba română etc. Chiar și în aceste întâmplări, însă, de obicei există binecuvântarea chiriarhului (uneori dată „la caz”, alteori, acolo unde asemenea oaspeți/refugiați/clerici străini sosesc des, dată „general”).

Dar în tot mai multe locașuri de cult folosirea unei limbi străine, și mai ales a celei grecești, începe să fie impusă de cheful unui cântăreț sau cleric. Nu pentru că există vreunul din cazurile excepționale amintite, ci pentru că așa vrea el. De obicei cu „argumentele” amintite mai sus. Gest care constituie o încălcare directă, categorică, a Statutului BOR și altor asemenea reglementări, o directă disprețuire a celor rânduite de Sfântul Sinod, de Sinodul Mitropolitan etc.
O asemenea neascultare este de o greutate extremă și cere o motivare pe măsură; ea presupune că Sfântul Sinod și Sinodul Mitropolitan (sau Arhiepiscopal) încalcă în vreun fel, în rânduielile liturgice hotărâte, Învățătura Bisericii, adică Scripturile și Sfânta Tradiție.

Desigur, dacă ar exista o asemenea încălcare, prima datorie a cântăreților și clericilor care o văd este să trimită sau înfățișeze personal studii teologice bine documentate: întâi chiriarhului, apoi sinoadelor.

Din câte am aflat, nu există niciun asemenea studiu care să fi fost trimis/înfățișat fie și unui singur episcop român – cu atât mai puțin vreunui sinod mitropolitan sau Sfântului Sinod al Bisericii noastre.
Or, în lipsa acestor studii, a dezbaterilor teologice și concluziilor lor, directa încălcare a rânduielilor BOR este total neîndreptățită. Gravitatea sa fiind indiscutabilă.

Însă, mai mult, în această privință Biserica lui Dumnezeu și, respectiv, Biserica noastră, au cercetat și s-au pronunțat de mult.

Sfintele Scripturi sunt, de altfel, deosebit de limpezi:

  1. La Cincizecime Sfinții Apostoli plini de Duhul Sfânt vorbesc nu (doar) în greaca veche, ci în partă, meză, elamită, coptă, arabă, latină și alte limbi, printre care și greaca veche (Faptele Apostolilor 2.7-11).
  2. Duhul Sfânt, prin Sfântul Apostol Pavel poruncește ca cel care grăiește într-o limbă străină să și tălmăcească în limba locală (I Corinteni 14.13). Și stă scris: „în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăț și pe alții, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă străină” (I Corinteni 14.19). Mania folosirii unor „limbi superioare” este combătută clar și categoric de Dumnezeu (I Cor. 14.5-28 ș.cl.). Se ajunge până la porunca dumnezeiască „dacă nu este tălmăcitor, să tacă în biserică și să își grăiască numai lui și lui Dumnezeu” (I Cor. 14.28).
  3. Tălmăcirea Învățăturii Dumnezeiești este numărată între darurile (mari ale) Duhului Sfânt, între harismele esențiale pentru viața Bisericii (I Cor. 12.4-10, 30; 14.26 ș.cl.).

Istoria Bisericii, de asemenea, arată că aceste porunci s-au urmat la început cu strictețe.
În Egipt s-a vestit Evanghelia în limba coptă, latină și greaca veche; în coptă pentru băștinașii Egiptului, Copții, iar în latină și greaca veche pentru străinii care le cunoșteau. În Israel/Palestina s-au folosit ebraica, aramaica, latina și greaca veche. În Armenia mai ales limba armeană. În Georgia limba georgiană. În Galia sau Iberia mai ales latina. Etc., etc.

Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu se poate face prin pogorământ sau din răutate.
Atunci când se face prin pogorământ – pentru slăbiciunile sau neputințele unora – încălcarea trebuie oprită de îndată ce se poate; și nu se îngăduie preschimbarea pogorământului în obicei.
Încălcarea poruncilor lui Dumnezeu din răutate se vindecă prin pocăință.
Dar preschimbarea încălcării în obicei – fie prin lărgirea sau prelungirea nedreaptă a pogorămintelor, fie prin îndreptățirea răutății – duce la căderi adânci, adică la erezii.

În ceea ce privește poruncile dumnezeiești amintite mai sus au fost numeroase abateri.
Uneori ele au venit din lipsa unor tălmăcitori (traducători) pentru o limbă sau alta.
Însă adeseori au venit din răutatea unora, care au vrut să folosească Biserica și Credința drept mijloc de asimilare etnică.
Așa s-a ajuns la impunerea nedreaptă a unor limbi drept „limbi sfinte” împotriva Învățăturii lui Dumnezeu.

Pe această linie se află disprețul față de „celelalte limbi” decât acelea declarate „sfinte”.
Duhul Sfânt grăiește astfel:

„Sunt așa de multe feluri de limbi în lume, dar niciuna nu este fără înțelesul ei!” (I Cor. 14.10)

Deci, dacă Dumnezeu a primit, cine este cel care izgonește?
Doar acela care se împotrivește lui Dumnezeu, adică Satana, vechiul răzvrătit și împotrivitor!

Pretenția unora după care doar o anume limbă (fie ea greaca veche, latina, ebraica sau oricare alta) ar fi sfântă, ar putea exprima Învățătura lui Dumnezeu etc. stă chiar împotriva cuvântului lui Dumnezeu!

Pe de-o parte, Atotștiutorul a rânduit ca Biblia să fie scrisă în mai multe limbi – acesta este un punct pe care doar neștiutorii îl pot nega.

Pe de altă parte, Duhul Sfânt poruncește ca pretutindeni propovăduirea să se facă în limba oamenilor, nu într-o „anume limbă”, care ar fi „cea mai duhovnicească”. Am arătat mai sus acest fapt, deci nu revin. Dar voi încerca să răspund la întrebarea de ce?. Adică de ce nu a ales Dumnezeu cea mai duhovnicească limbă spre propovăduirea Evangheliei, spre păstrare „celor mai adevărate înțelesuri” ale Cuvântului Său.

Voi pleca în acest răspuns de la părerea mea că cea mai duhovnicească limbă este Româna Veche – adică limba română folosită mai ales până pe la 1900 de către țăranii români. Această limbă adună moștenirile gramaticale și lexicale din vechile limbi indo-europene centum și satem, dându-le o înălțime, adâncime și bogăție, o așezare în Adevăr pe care le văd ca unice. În unele discuții cu foarte buni cunoscători de greacă veche, latină, slavonă sau rusă, i-am putut surprinde cu înțelesurile cuvintelor și frazelor din limba română veche. Ce s-au dovedit, sistematic, cel puțin egale acelora cu care (se) lăudau aceste limbi – desigur, cuvântul de față este despre duhovnicia limbii, despre apropierea ei de Dumnezeu, nu despre alte laturi (ca limbajul științific, diplomatic, economic, financiar etc., care sunt altceva). Ca urmare, cred că există destule argumente logice, științifice, obiective, pentru ca părerea mea despre limba română veche să fie credibilă. Dar… dar asta nu înseamnă nici că este adevăr absolut, nici că, dacă este un adevăr absolut, garantează altceva decât starea unei limbi într-un punct din istorie.

Oamenii se schimbă. Limba este floarea sufletului, și se schimbă odată cu schimbarea oamenilor.

Limba română era o limbă duhovnicească (și poate chiar, așa cum o văd eu, „cea mai duhovnicească”). Dar oamenii s-au schimbat. Limba română s-a schimbat și ea. S-a creolizat, s-a deromânizat, și-a pierdut o foarte mare parte din bogăție, adâncime și înălțime, din așezarea în Adevăr. Am dat foarte de curând pilda căderilor de apă din româna veche; și este doar o pildă între sute și mii.

Același lucru se poate spune și despre greaca veche, de pildă.
Până la Sfinții Apostoli greaca veche era o limbă murdară din punct de vedere moral. Era limba iubitorilor de plăceri și de înșelătorie, limba sofiștilor și epicureilor, limba escrocheriilor comerciale și financiare. Cei care vorbesc despre greaca veche se fac că uită asta. Ei amintesc doar despre „înălțimea filosofiei grecești”, deși această filosofie grecească a fost văzută de mulți sfinți revendicați de Greci sau chiar Greci ca „demonică”, „inspirată de draci”, „murdară”, „plină de răutate” etc. Paralelele între vrăjitorul Balaam (care oscila între supunerea față de draci și vorbirea cu Dumnezeu) este sugestivă. Da, au fost lucruri iscusite în filosofia grecească antică. Se pot dat felurite mărturii despre adevărurile științifice culese de unii gânditori greci fie de la alții (Egipteni sau Copți, Armeni, Celți, Traci etc.), fie din observații și cercetări proprii. Pe ici, pe colo, foarte rar, se ivesc până și unele realități duhovnicești (ne amintim de cuvântul ce spune că și un ceas mecanic stricat arată ora exactă de două ori pe zi). Dar, ca masă și esență, greaca veche era limba efebiilor, limba orgiilor, limba prefăcătoriei și trădării etc.

Sfinții Apostoli nu au ales greaca veche pentru „înălțimile ei”. Sfinții Apostoli au folosit greaca veche din pricini practice: era o limbă cunoscută de foarte mulți oameni, din care mulți știau să traducă în limba lor.
Ca urmare, Evangheliile și Epistolele puteau fi ușor traduse în orice colț al Romaniei (Imperiului Roman, cum i s-a spus mai târziu). Și erau traduse, astfel născându-se și o nouă latină, creștină, o nouă armeană, creștină etc.

Faptul că s-a dezvoltat o greacă veche biblică, urmată de o greacă veche creștină, este urmarea acestei întrebuințări, nu condiția ei. Ceea ce ne aduce la răspunsul întrebării

De ce Dumnezeu nu a ales cea mai duhovnicească limbă pentru inspirarea și răspândirea Cuvântului Său?

  1. Pentru ca toate limbile să se sfințească prin apropierea de Adevăr.
  2. Pentru că orice limbă se poate sfinți, se poate înduhovnici, sau poate să decadă.
  3. Pentru că nicio limbă nu poate exprima deplin Adevărul, oricât de înaltă ar ajunge. Ceea ce naște primejdia extremă a limitării înțelesurilor duhovnicești după capacitatea trecătoare a unei limbi (dacă aceasta este absolutizată).
  4. Pentru că dacă până și îngerii au limbile lor (I Corinteni 13.1), cu atât mai firesc este să le aibă oamenii, chiar și în Împărăția Cerurilor (Apocalipsa 21.24, 26); și cum poate să fie ceva în Împărăția Cerurilor care să nu fie duhovnicesc? Și cum poate să fie ceva pământesc duhovnicesc fără să se curețe și sfințească în Duhul Sfânt?

Vedem, prin urmare, că în adorarea traducerii absolut exacte (o formă de idolatrie) stă ascuns idolul unei alte rătăciri, absolutizarea duhovniciei unei limbi.
Biserica este vie. Dacă nu ar fi trupul lui Christos, dacă nu ar fi Vița și mlădițele, nu ar fi vie și nu ar fi Biserica lui Dumnezeu. În Biserică oamenii se curăță, cresc, se sfințesc; la fel popoarele. Și la fel limbile, florile sufletului omenesc.

Această trăire, această creștere, este datorie sfântă și poruncă dumnezeiască. Lepădările stau împotriva lui Dumnezeu.
Ca urmare, în loc de a căuta prin străini o limbă „mai bună”, fiecare este dator să își curețe și sfințească limba. Ceea ce se face, firește, curățindu-se și sfințindu-se pe sine, crescând în Duhul Sfânt, astfel încât graiul său să se înnoiască prin lucrarea harului.

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P.S. Două note:

a) Deși am amintit aici mai ales de grecomanie și de adoratorii limbii grecești (și Grecismului), aceleași lucruri se pot spune și despre rusofoni și adoratorii limbii ruse, despre slavofoni și adoratorii limbii slavone, despre latinizanți și adoratorii limbii latine, despre maghiarofili și adoratorii limbii maghiare etc., etc. Chiar și despre adoratorii limbii române – căci oricât am iubi limba română, dacă nu o iubim întru Adevăr, o idolatrizăm și, vrem sau nu, o mutilăm și luptăm împotriva creșterii ei prin idolatrizare.

b) Mulți din cei care caută o limbă (străină) pe care să o declare „cea mai duhovnicească” o fac, inconștient sau nu, din deznădejde față de propria lor creștere duhvnicească.

Împartasirea. De la extreme la Calea de Aur

Mihai-Andrei Aldea1 comentariu

Împărtășirea. De la extreme la Calea de Aur

Învățătura Dumnezeiască așează înaintea omului o Cale de Aur, în afara extremelor – extreme atât de obișnuite omului căzut.

Ca o mică lămurire, oamenii cad în extreme pentru că e mai simplu. E mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să înțelegi deosebirile, nuanțele; e mai simplu decât să muncești, ba chiar să lupți, să rămâi pe cale, ferindu-te de cursele și abaterile ce se ivesc. Este, adică, o formă de falsificare prin simplificare (o ispită și o rătăcire despre care am mai cuvântat – de pildă aici).

Hrana Cerească numită și Sfânta Împărtășanie se dă și se primește după rânduielile Învățăturii Dumnezeiești.
Dar și aici se ivește ispita, chiar și printre clerici, de a cădea în extreme.

Una dintre extreme este împărtășirea ușuratică, în care cercetarea de sine (poruncită de Dumnezeu Însuși!) este micșorată până la nimicnicire. Altă extremă este împărtășirea prea rară, în care porunca împărtășirii (dată de Același!) este scăzută până nimicire.
Am dăruit cititorilor un cuvânt despre cum se face cu adevărat împărtășirea: scrierea Împărtășirea cu Sfintele Taine. Rânduiala canonică și rătăciri.
În ea am plecat de la un cuvânt al Mântuitorului nostru Iisus Christos despre nevoia împărtășirii pentru mântuire. Apoi am amintit despre deosebirile de lucrare ale marilor duhovnici; și despre ispita duhovnicilor mai mici de a absolutiza un fel personal de lucrare – o greșelă ce poate duce la căderi uriașe. Și, în sfârșit, am înfățișat rânduiala canonică și deosebirile între aceasta și rătăcirile mai obișnuite (privitoare la împărtășire).

Ne oprim azi la extrema de a crede că nevoia pentru deasă împărtășire face obligatorie deasa împărtășire. Și că pentru a fi oprit de la Împărtășanie ar fi nevoie ca cineva să fie „la fel de rău sau mai rău ca Iuda” (vom reveni mai jos cu lămuriri).
Canonul 9 Apostolic a fost pecetluit de toate Sinoadele Ecumenice și de toată Biserica din toate timpurile că de la Dumnezeu este. Și acest canon poruncește, sub pedeapsă aspră, împărtășirea mirenilor la fiecare Liturghie. Afară dacă sunt opriți de la împărtășire de duhovnic (fie acesta episcop sau preot)!
Vedem această ultimă idee în Canoanele Apostolice 5, 8, 10, 12, 13, 16, 31, 32, 43, 45, 48, 51, 56, 57, 58, 59, 63, 64, 65, 66, 67, 69, 70, 71, 72, 73, 76 și 84. În toate aceste douăzecișiopt de canoane apostolice (la fel pecetluite ca și Canonul 9 Apostolic) se prevăd pedepse de oprire de la Împărtășanie (sau „afurisire”), pentru mireni și/sau clerici (inclusiv episcopi!).
De pildă, Canonul 84 Apostolic prevede oprirea de la împărtășanie a mirenilor (și caterisirea clericilor!) care ar bârfi („ar ocărî fără dreptate”) pe împărat sau dregători. Iar Canonul 73 Apostolic poruncește oprirea de la împărtășanie („afurisirea”) celor care ar folosi pentru nevoi proprii vase ori pânzeturi sfințite (adică închinate folosirii la sfintele slujbe).

Dăm aceste două pilde pentru că s-a răspândit în ultimele zile o interpretare prea puțin ortodoxă și ult prea personală a desei împărtășiri. Cităm, cum am făgăduit mai sus:

„Toți preoții, aproape fără excepție, fac confuzie între dreptul lor de a lega și a dezlega păcatele și cel de a da sau nu Împărtășania Sfântă. Cât de delicată și nedezlegată rămâne această problemă ne putem da seama din cazul lui Iuda. Acesta, deși împovărat cu cel mai greu păcat, vine la Sf. Cină și Mântuitorul nu-i refuză dreptul lui la Împărtășanie. […] Deci, frate preot, nu alunga de la potir pe cel venit cu credință, decât dacă tu socotești că cel ce vine la tine este mai rău decât Iuda, iar tu mai bun decât Hristos!” (cf. art. de aici)

Cu toată dragostea și tot respectul față de fratele preot ce a scris aceste rânduri, vedem (și arătăm) că ele cuprind greșeli – și unele nu mici.

Întâi, există o legătură directă între puterea de a lega și dezlega dată clericilor de Domnul și dezlegarea la Împărtășanie. Acest lucru este arătat pe față de nenumărate texte biblice și liturgice. Simpla citire a Rânduielii Mărturisirii (Spovedaniei) sau Împărtășirii din cărțile de slujbă lămurește aceasta. Sau, de asemenea, citirea Cârmei Bisericii (Pidalionul). Sau a Canoanelor Bisericii Ortodoxe. Etc., etc. Pentru ca cineva care a săvârșit un păcat opritor (de la Împărtășanie) să poată să se apropie de Sfintele Taine pocăința este obligatorie. Și cel care îndrumă și cercetează pentru ca pocăința să fie adevărată, iar nu mincinoasă, este episcopul sau preotul. Adică duhovnicul celui căzut. Îndrumare și cercetare ce se face obligatoriu și prin Spovedanie.

Al doilea, Iuda nu, repetăm, NU era împovărat „cu cel mai greu păcat” atunci când a venit la Cina cea de Taină. Această idee greșită împlinește cuvântul de mustrare „Din pricina voastră numele meu este hulit între neamuri!” (Isaia 52.5; Romani 2.24). Căci dacă tu, frate preot, stai să înveți nu doar mirenii, ci și preoții Bisericii lui Dumnezeu, dar te arăți neștiind Scripturile, ce vor zice necredincioșii care se întâmplă să le știe? Nu voi bănui că le știi, dar le schimbi dinadins, căci acesta este păcat împotriva Duhului Sfânt. Dar citește Evanghelia după Ioan, ca să vezi că Iuda avea de gând să-L vândă pe Domnul înainte de Cină (Ioan 13.2). Avea de gând, însă nu făcuse aceasta, deci nu era împovărat „cu cel mai greu păcat”. Căci în Biserică se respinge rătăcirea grea după care păcatul cu gândul ar fi mai mare decât cel cu fapta. E de miliarde de ori mai rău să ucizi un om în fapt, decât o mie în gând – acest lucru este limpede și ușor de înțeles. Ca urmare, să pretinzi că Iuda ar fi venit la Cină și ar fi primit Împărtășania după ce L-ar fi vândut pe Domnul arată necunoașterea Bibliei. Un lucru trist pentru oricare Creștin (adică „ucenic al lui Christos”, cf. Fapte 11.26). Căci cum poți fi ucenicul Celui al cărui Cuvânt nu îl cunoști?

Al treilea, „concluzia” după care oprirea de la Împărtășanie s-ar face doar pentru cei „mai răi decât Iuda” este și neadevărată, și foarte rea (urâtă). Cel care este oprit de la Împărtășanie, și aude așa ceva, poate cădea în cumplită deznădejde. Și cu totul fără rost! Căci oprirea de la Împărtășanie nu, repetăm, NU se face prin comparație cu Iuda! Oprirea de la Împărtășanie se face după rânduielile pe care Duhul Sfânt le-a dăruit Bisericii lui Dumnezeu! Iar comparația celui oprit cu un păcătos sau altul, făcută nechibzuit, duce doar la alte păcate.
Am amintit mai sus de Canoanele Apostolice 73 și 84 pentru că ele poruncesc oprirea de la Împărtășanie pentru păcate mult mai mici decât vânzarea lui Iuda. Dovedind iarăși, adică, faptul că răstălmăcirea Scripturilor după mintea proprie duce la mari greșeli (II Petru 1.20-21). Pentru că niciun om sănătos nu poate spune că a lua un potir sfințit în care nu s-a slujit niciodată este totuna cu a-L da pe Christos în mâna chinuitorilor ucigași. Sau că a bârfi pe împărat ori pe dregătorii săi este totuna cu a conduce criminalii plini de răutate să-L prindă pe Iisus Domnul. Și totuși, iată, deși aceste păcate sunt mai mici decât vânzarea lui Iuda, Apostolii Domnului și toată Biserica arată că Duhul Sfânt a poruncit oprirea de la Împărtășanie pentru ele!

În sfârșit, mai este fraza prin care fratele preot ne cere să nu oprim de la împărtășanie decât dacă „ne credem mai buni decât Hristos”. Este o frază de manipulare prin emoție, dar cu totul străină Învățăturii lui Dumnezeu. Nicăieri în Istoria Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric ar fi „măcar” asemenea lui Christos. Nicăieri în Istoria și Învățătura Bisericii nu s-a pretins că vreun cleric poate opri de la Împărtășanie „doar dacă este asemenea lui Hristos”. Cu atât mai mult nu există conceptul de „mai bun decât Hristos”. Iisus Christos este Dumnezeu Întrupat, adică Binele Întrupat. A impune condiția de a fi mai bun decât Binele Absolut este a interzice total un lucru. În fapt, fraza aceasta, dincolo de faptul că este o manipulare, conține o mare greșeală: lepădarea întregii Învățături Dumnezeiești privind opririle de la Împărtășanie.
Aceste opriri sunt o necesitate terapeutică – dacă se fac după cum se cuvine (și despre cum se cuvine să se facă a lămurit lucrurile, în Duhul Sfânt, Sfântul Vasile cel Mare; se poate vedea aceasta și în punctul 9 din Împărtășirea cu Sfintele Taine… despre care am amintit mai sus).
A interzice preoților oprirea de la Împărtășanie, chiar și când aceasta este necesară, e nespus de greșit. Nu doar că nimicește toată Învățătura lui Dumnezeu despre cercetarea de sine, dar interzice un mijloc terapeutic esențial pentru mântirea multora.

Același frate preot ce a scris rândurile pe care le-am cercetat – pe scurt – are și cuvinte de folos. Și nu am alcătuit acest mic răspuns la cele greșite spre a-l judeca în vreun fel; ci cu dorința de a pune stavilă unor idei care fac mult rău. Și a căror răspândire fără un răspuns limpede ar face și mai mult rău.

Creștinii toți – clerici, mireni, călugări – trebuie să se împărtășească la fiecare Liturghie la care iau parte; dar numai dacă cercetându-se pe sine nu se află într-o cădere opritoare (I Corinteni 11.28). Căci acela care are nevoie de o oprire pentru îndreptare, dar se împărtășește, „osândă își mănâncă și bea” (I Cor. 11.29). Acestea toate sunt arătate încă din vremea Apostolilor, fiind lămurite pentru veșnicie.

Desigur, există extrema de a opri de la Împărtășanie fără îndreptățire. Așa se ajunge, de pildă, la inexplicabila situație în care în mânăstiri cu zeci și sute de viețuitori, în parohii cu sute și mii de mireni, nu se împărtășește (mai) nimeni la Liturghia duminicală (în afară de preotul sau preoții slujitori). Nu pentru că ar fi toți opriți canonic, ci pentru nepăsare, neștiință, lenevie, împietrire etc.

Dar lupta împotriva acestei extreme se dă prin revenirea la Calea de Aur a Învățăturii lui Dumnezeu – niciodată prin alte extreme, la fel de greșite și răufăcătoare.
Să ne ajute Domnul să ținem această cale îngustă, dar mântuitoare și minunată!

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea

P. S. A se vedea și