Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. II. Întemeierea sau schimbarea unei episcopii cu sila ESTE necanonică

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. II. Întemeierea sau schimbarea unei episcopii cu sila ESTE necanonică

partea I aici

Am arătat în prima parte faptul că Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) înșeală oamenii (nădăjduiesc, fără voie) atunci când răspândește ideea că ocupația sovietică „doar a schimbat numele [Mitropoliei Basarabiei] și stăpânitorii politici”.
Dimpotrivă, ocupația sovietică a torturat, măcelărit, deportat și/sau expulzat episcopii canonici (și foarte mulți alți clerici), a torturat, măcelărit, deportat și/sau expulzat credincioșii, a distrus toată structura canonică locală, a numit episcopi, preoți și diaconi aflați în slujba Statului Bolșevic, au impus promovarea urii șovine împotriva Românilor și României (= etnofiletism) etc.
Toate acestea fiind acte condamnate pentru totdeauna de Sinoadele Ecumenice.

Un cititor mi-a spus că s-ar putea ca M.S.C. să nu cunoască adevărul istoric, să nu cunoască genocidul rusesc și sovietic, să nu cunoască actele anti-ortodoxe pe care Sovieticii le-au săvârșit în Basarabia (și celelalte teritorii românești ocupate). I-am atras atenția că:
– am criticat spusele d-lui M.S.C., nu persoana
– este inadmisibil ca un jurist, și cu atât mai mult un teolog, să se avânte în condamnări, mai ales extrem de grave, fără a asculta, cu toată obiectivitatea, toate părțile implicate (ceea ce M.S.C. nu a făcut)
– M.S.C. m-a citat în materialele în care a înnoit sprijinul său pentru propaganda rusofonă pseudo-ortodoxă în Republica Moldova.
Ca urmare, nu văd în ce fel mi se poate reproșa existența acestor răspunsuri. La care oricum sunt dator ca preot.

Dar, trecând peste răspunsul dat cititorului, să ne întoarcem la cel dat afirmațiilor d-lui M.S.C.

În această parte plecăm de la o părere cel puțin ciudată a teologului și juristului Mihai Silviu Chirilă, aceea după care „necanonicitatea întemeierii „cu sila” a Mitropoliei Chișinăului” ar fi „teoria par. Mihai Aldea”. Această părere este întărită de temerea sa că asemenea idei „ar putea să devină doctrină oficială pentru credincioșii din Republica Moldova”.
Din păcate, amândouă afirmațiile sunt cu totul în afara Învățăturii lui Dumnezeu.

Este necanonică orice structură bisericească întemeiată „cu sila”, prin puterea de stat sau locală, și nu prin rânduielile canonice ale bisericii.
Aceasta nu este teoria Păr. Mihai Aldea, sau a oricărui alt om, este rânduială dumnezeiască.
Sfântul Duh, în Sinoadele Ecumenice, a întărit porunca dată de Iisus Christos nu dăm Cezarului ce este al lui Dumnezeu, adică nu dăm puterilor lumești autoritate în Biserica lui Dumnezeu.
Am arătat acest fapt și în partea dinainte, unde am citat: Canoanele 30 și 35 Apostolic, Canonul 6 Sinodul I Ecumenic, Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic, Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic.

Merită ținut minte că un singur canon de Sinod Ecumenic este lege.
Iar aici avem cinci canoane (două apostolice!) care spun același lucru:

Este necanonică orice structură bisericească întemeiată „cu sila”, prin puterea de stat sau locală, și nu prin rânduielile canonice ale bisericii.

Ca urmare, din punct de vedere teologic (ortodox) fraza

„Teoria necanonicității  întemeierii „cu sila” a Mitropoliei Chișinăului e gresita” (autor: M.S.C.)

este neortodoxă.

Asta pentru că niciun teolog ortodox adevărat nu va scrie o frază care să pună la îndoială ceva din Învățătura Ortodoxă. Iar această frază exact asta face.

Desigur, va sări cineva (poate chiar autorul frazei) să spună că „nu necanonicitatea întemeierii cu sila” se neagă în frază, ci faptul că Mitropolia Chișinăului ar fi fost întemeiată cu sila. Însă această pretenție cuprinde două alunecări puternice.

În primul rând, și M.S.C. cu adepții săi, dar și alți anti-BOR vânează cu fanatism orice exprimare ce li se pare neclară sau ambiguă la episcopii, preoții, diaconii sau mirenii BOR; și fiecare asemenea caz de părută sau reală neclaritate ori ambiguitate este declarată ritos „erezie”, „lepădare”, „necredință” ș.a.m.d. Ca urmare, e de așteptat ca la ei să nu existe asemenea „erezii”, „lepădări” sau „necredințe” prin fraze neclare sau ambigue. Iar, în prezența frazelor neclare sau ambigue, autorii (și adepții autorilor) să își recunoască greșeala.

În al doilea rând, faptul că „Mitropolia Chișinăului” a fost întemeiată „cu sila” este absolut clar și absolut dovedit. Am arătat aceasta și în prima parte a acestui material, și în altele. Să pretinzi că înlăturarea de trupele rusești/sovietice a ierarhilor canonici este un act canonic încalcă întreaga Învățătură Ortodoxă. Și tot anti-ortodox este să pretinzi că sunt „doar o schimbare a numelui” acțiunile sovietice de
(a) înlăturare a ierarhilor canonici,
(b) desființare a Mitropoliei Basarabiei,
(c) înființare a unei noi ”Episcopii de Chișinău” pentru o parte din Basarabia,
(d) trecere a părții nordice a Basarabiei sub o altă inovată de Sovietici ”Episcopie de Cernăuți”,
(e) trecere a sudului Basarabiei sub o altă episcopie și mitropolie decât aparține canonic
(f) genocid anti-ortodox și anti-românesc în care au fost uciși sau deportați peste 1,200,000 de Români!

Eroii și mucenicii Bisericii și Neamului Românesc Ștefan Holban, Pan Halippa și Mitropolitul Gurie (Grosu)

Sunt mai mult decât îndurerat de faptul că un om cu pregătire, care știe gravitatea unor judecăți și osânde, poate să mintă atât de categoric și atât de fățiș. Și asta cu toate că sursele istorice sunt multe și foarte clare, contrazicând categoric propaganda rusofonă.

(cu ajutorul lui Dumnezeu, continuă aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea


P.S. Trec în aceste răspunsuri peste multe căderi din adevăr săvârșite de d-l M.S.C.

Iată, de pildă, d-sa afirmă că structura religioasă rusească

„este adevărata continuatoare a Mitropoliei Basarabiei, pentru că nu și-a schimbat decât numele și stăpânii politici ai statului. Dar a rămas aceeași Mitropolie a Basarabiei, numai că s-a numit din nou, cum se numise și înainte, Mitropolia Chișinăului.”

Am arătat mai sus și în partea trecută adevărul.
Adică faptele istorice care contrazic acea pretinsă continuitate, acea limitare a schimbărilor aduse de Sovietici la schimbarea numelui.
Însă mi se pare de mare însemnătate să vedem cum se încalcă aici principiile acribiei, rigurozității, preciziei etc. și în privința numelui structurii rusești!

Căci structura sovietică nu a fost numită de Moscova doar ”Mitropolia Chișinăului”, așa cum pretinde M.S.C.!
De fapt, după cum am arătat, Mitropolia Basarabiei a fost înlocuită de o episcopie, devenită mult mai târziu (abia în 1990!) arhiepiscopie, iar într-un trist sfârșit, mai precis în 1992 (deci la 48 de ani de la începutul ocupației ruse!) este declarată și Mitropolie (după reactivarea Mitropoliei Basarabiei!).

Deci, evident, nu există nicio continuitate între Mitropolia Basarabiei și structura sovietică.
Dar ceea ce ne interesează cel mai mult aici este titlul ales de Patriarhia Rusă pentru noua mitropolie:

Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove.

A se vedea și capul de foaie pentru site-ul oficial (ca și prezentarea din actele oficiale ale structurii), pe care am salvat-o de pe acest site pe 18 Martie 2024:

Titlul oficial al site-ului structurii ruse/rusofone din Republica Moldova.

Dar, se va întreba cititorul, ce contează că nu se numește ”Mitropolia Chișinăului”, cum îi spune d-l M.S.C., ci ”Mitropolia Chișinăului și a întregii Moldove”, cum i se spune oficial după ordinul Moscovei?
Pentru că Republica Moldova nu este întreaga Moldovă!
Despre acest lucru nici nu ar fi nevoie să vorbim, căci în România există o Moldovă, părți din Moldova sunt și sub ocupația Ucrainei, iar Republica Moldova este mai puțin de o treime din Moldova lui Ștefan cel Mare (care avea, cu Pocuția și fără teritoriile dintre Nistru și Bug, peste 100,000 km2).

Mai mult, titulatura amintită nu este ”Mitropolia Chișinăului și a Republicii Moldova”, ci „și a întregii Moldove”. Iar „Moldova întreagă” nu este decât Moldova lui Ștefan cel Mare!
Și, ca urmare, acest act al Rusiei sau Patriarhiei Ruse de a întemeia asemenea mitropolie cu așa nume nu poate fi întâmplător. Dimpotrivă, el este identic în intenție actului din 1924 prin care s-a înființat așa-zisa „Republică Socialistă Sovietică Autonomă Moldovenească” (R.S.S.A.M.), aflată la Est de Nistru (pe teritoriul nou înființatei Ucraine, ca parte autonomă a acesteia). De ce este identică în intenție înființarea R.S.S.A.M. cu înființarea „Mitropoliei Chișinăului și a întregii Moldove”?
Pentru că și înființarea R.S.S.A.M. cuprindea teritorii din România!
Mai precis, capitala oficială a Republicii Socialiste Sovietice Autonome Moldovenești era „orașul vremelnic ocupat Chișinău” („Chișinev”, după pronunța rusofonă). Altfel spus, în mod oficial R.S.S.A.M. a fost înființată pentru a rupe cât mai mult din Moldova în favoarea Moscovei.
Aceeași intenție există și în titlul Mitropoliei rusești „a Chișinăului și întregii Moldove”.

Iar M.S.C. pare foarte conștient de acest lucru, de vreme ce se ferește din răsputeri să folosească acest nume. Pentru că, evident, acest nume este o mărturie absolută a etnofiletismului rus din spatele Mitropoliei rusofone „a Chișinăului și întregii Moldove”. Structură înființată de Rusia cu același scop ca și fosta R.S.S.A.M.: pentru a promova pretențiile sale teritoriale.

Iar etnofiletismul din spatele acestei structuri rusești este, evident, anti-ortodox și necanonic. Adăugând încă o mărturie la nenumăratele mărturii privind necanonicitatea Mitropoliei rusești zisă „a Chișinăului și întregii Moldove”.

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. I. Schimbarea structurilor bisericesti de către Sovietici

Răspuns unor doctrine neortodoxe rusofone. I. Schimbarea structurilor bisericești de către Sovietici

Fără ascultarea de Dumnezeu nu există mântuire. Cel care vrea, cinstit, să cunoască adevărul în cele bisericești va căuta să cunoască Învățătura lui Dumnezeu. Cel care născocește doctrine, încercând să „potrivească” bucăți din Învățătura Bisericii cu doctrina sa, e înstrăinat de adevăr și de Dumnezeu (dacă nu dușman!).

În Biserica Română există o mare boală sufletească, o rătăcire – care atunci când este susținută „teologic” devine erezie. Această boală se numește etnofobie, adică ura de neam(uri), și mai ales ura față de propriul neam.
Etnofobia este o rătăcire sau erezie, după caz, aflată la polul opus al etnofiletismului. Dacă ultimul idolatrizează neamurile, împotriva rânduielii firești, etnofobia în schimb urăște creația lui Dumnezeu, neamurile. Eventual în numele unor cerințe dumnezeiești (bunătate, dragoste, blândețe etc.) folosite ca pretexte pentru această rătăcire.
Iar una dintre roadele otrăvite ale etnofobiei este ușurința preluării minciunilor propagate împotriva propriului neam.

Aceasta este, din câte pot să văd acum, singura explicație pentru care Mihai-Silviu Chirilă (mai departe notat M.S.C.) a preluat fără discernământ și susține cu mare avânt propaganda comunistă împotriva Românilor și a Bisericii Române.
De pildă, d-sa afirmă că ocupația sovietică în teritoriile românești ocupate după 1944 „nu a produs schimbări canonice”; că, de fapt, schimbările au constat în „schimbarea numelui” și „schimbarea stăpânilor politici ai statului”.
Desigur, prima observație logică este că e alt stat, deci nu este „doar schimbarea stăpânilor politici ai statului”, ci deja este mult mai mult.
Dar este oare singura greșeală din aceste vorbe?

Ce a făcut, de fapt, ocupația sovietică în Basarabia? Doar, după cum spune M.S.C., a schimbat denumirea Bisericii locale, dar în rest, nimic? Au fost, oare, Bolșevicii, atât de binevoitori cu Biserica din Basarabia? Adică după ce au măcelărit Biserica Rusă din 1918 încolo, au lăsat în pace Biserica Română de la Est de Prut? Să vedem adevărul istoric!

Cităm din Pr. prof. dr. Mircea Păcurariu (în Basarabia. Aspecte din istoria neamului românesc, Ed. Mitropoliei Moldovei și Bucovinei, Iași, 1993), întemeiat în scrierea sa pe zeci de surse basarabene:

„[din 1940 n.n.] În viața Bisericii s-au produs schimbări fundamentale. În primul rând trebuie notat că, în locul ierarhilor români siliți să se refugieze la București, noile autorități sovietice au trimis aici, în toamna anului 1940, pe episcopul rus Alexie de Tula, care s-a instalat într-o casă particulară din Chișinău. De îndată a dat dispoziție ca slujbele să se facă în slavonește, iar Crăciunul și celelalte sărbători să se țină după stilul vechi. Activitatea lui s-a redus la viața liturgică. A rămas în Chișinău până la 24 iunie 1941, când a fost arestat tot de sovietici.
În același timp s-a declanșat o adevărată prigoană împotriva românilor. Zeci de mii de oameni – de toate vârstele și categoriile sociale, inclusiv copii – au fost arestați și deportați în interiorul Rusiei, de regulă în Siberia. După unele aprecieri, ar fi vorba despre 300,000 de oameni. Numai în noaptea de 12-13 iunie 1941 au fost arestați și deportați peste 25,000 de oameni din Chișinău; același lucru s-a petrecut la Bălți, Ismail, Cetatea Albă și în sute de sate. Mulți români – chiar și copii – au fost împușcați fără nicio judecată. […]
Multe biserici au fost transformate în magazii, săli de spectacole sau închise, iar cele aflate în construcție au fost demolate. Pentru bisericile parohiale rămase în funcțiune s-au fixat impozite enorme, greu de suportat.
Bolșevici evrei au distrus catedrala din Ismail, ” (op. cit., p. 120-121; sublinierile prin îngroșarea literelor ne aparțin)

Pe scurt, în anul 1993 deja era documentată martirizarea de către Sovietici a cel puțin 300 de mii de mireni și 48 de preoți – asta trecându-se peste suferințele răbdate de preoții români supraviețuitori și de credincioșii rămași. Iar această purtare inumană, monstruoasă, care conform definițiilor ONU este genocid din toate punctele de vedere, această purtare este declarată de M.S.C. și adepții săi ca „schimbarea numelui Bisericii și a stăpânilor politici ai statului”, în rest rămânând „aceeași mitropolie”.
Deci,
– izgonirea ierarhilor legitimi
– numirea unui ierarh anti-canonic
– martirizarea preoților și credincioșilor, cu uciderea a zeci de clerici și zeci de mii de credincioși, cu expulzarea sau deportarea a zeci de clerici și sute de mii de credincioși
– ciuntirea teritoriilor canonice ale episcopiilor locale după cheful Moscovei și Kievului
– dărâmarea și pângărirea bisericilor
și toate celelalte acțiuni genocidare sunt, după doctrina lui M.S.C. și a adepților săi, „canonice” și înseamnă că prin venirea sovieticilor „nu s-a schimbat nimic în afară de nume și de stăpânii politici”.
Până și schimbarea cu sila a apartenenței canonice, de la Patriarhia Română la Patriarhia Rusă, li se pare dumnealor tot „canonică”.
Or fi asemenea acțiuni canonice în Catolicism ori Islam, dar în Ortodoxie sunt interzise, sunt osândite cu anateme de Sinoadele Ecumenice, sunt satanice.

Dar, vor pretinde cei care vor să sucească adevărul, „M.S.C. vorbește despre ce s-a întâmplat din 1944 încolo!”. Și ce minte rațională poate să își închipuie că a fost ceva mai bun după ce Moscova a câștigat războiul?!
Dar, ca să nu „vorbim vorbe”, cum fac cei care mint, să cităm iarăși:

Din nou în „infernul sovietic” (1944 – 1989)

Îndată după reanexarea teritoriilor românești […] s-a revenit la starea de lucruri din 1940-1941. Majoritatea zdrobitoare a intelectualilor, inclusiv clerul, ca și oameni din alte categorii sociale, s-au refugiat în România. Aici au fost mereu urmăriți de noile autorități comuniste instaurate la 6 martie 1945; mulți dintre ei au fost trimiși cu forța în Basarabia, redevenită Republica Socialistă Sovietică Moldovenească. […]
În Basarabia, Bucovina de nord și ținutul Herța noii stăpâni au urmărit, în primul rând, înlăturarea oricăror manifestări de viață românească. Rusa a fost impusă ca limbă de stat, grafia latină interzisă și înlocuită de alfabetul rusesc. Graiul vorbit în Basarabia, dar mai ales dincolo de Nistru, a fost declarat din nou „limbă moldovenească”, cu scopul voit de a crea impresia falsă între autohtoni că nu sunt latini și identici – ca neam și limbă – cu românii din dreapta Prutului. […]
S-a declanșat o politică de genocid, concretizată în deportări în masă, foamete organizată (1946-1947), în cursul căreia au murit ca la 300,000 de persoane. După primul val de deportări, din 1940-1941, au urmat altele: în 1944-1948 spre regiunile nordice (c. 250,000 de oameni), în vara anului 1949 în Siberia (11,342 de familii), în 1954-1964 în Federația Rusă și în Kazahstan (c. 300,000 de persoane). […]
Schimbări structurale s-au produs și pe plan spiritual. S-a desființat toată administrația bisericească românească de până atunci, care se baza pe principiile Statutului din 1925 (centre eparhiale, protopopiate, asociații bisericești etc.). În locul Mitropoliei Basarabiei a rămas la Chișinău o simplă Episcopie (mai târziu, Arhiepiscopie) dependentă de Patriarhia Moscovei, iar în locul Mitropoliei Bucovinei, o Episcopie cu sediul la Cernăuți, în cadrul Exarhatului Ucrainei, dependent tot de Moscova. Episcopiile Cetății Albe – Ismailului și Hotinului (Bălți) au fost desființate.
La cârma celor două eparhii care au rămas Chișinău și Cernăuți – au fost numiți ierarhi ruși sau ucraineni (un singur român bucovinean a păstorit la Cernăuți), necunoscători ai limbii române și ai tradițiilor noastre, unii chiar șovini.” (op. cit., p. 123-127; sublinierile prin îngroșarea literelor ne aparțin)

În loc să mai cităm, sintetizăm restul paginilor din subcapitolul Din nou în „infernul sovietic” (1944-1989): structurile bisericești rusești create și controlate de Uniunea Sovietică din 1944 încolo au urmărit sistematic deznaționalizarea Românilor. Acest lucru este erezie etnofiletistă în cel mai deplin și anti-ortodox înțeles al termenului.

Ca urmare, se poate constata limpede că ocupația sovietică din teritoriile românești:
– a desființat episcopiile canonice, înlocuindu-le cu structuri absolut noi.
– a martirizat episcopii și preoții canonici, închizându-i, expulzându-i, deportându-i, ucigându-i.
– a înlocuit clericii canonici cu clerici sovietici, care aveau misiunea de a deznaționaliza pe Români.
– au dat misiune clericilor ne-canonici să răspândească ura față de România și Români (iar acești clerici au îndeplinit-o, adesea cu foarte multă râvnă și șovinism).

Prin aceste acțiuni Uniunea Sovietică și structurile bisericești sovietice rusofone au încălcat, categoric, următoarele canoane și porunci dumnezeiești:

1. Canonul 30 Apostolic („Dacă vreun episcop, folosind stăpânitori lumești, s-ar face prin ei stăpân peste vreo biserică, să se caterisească și să se afurisească, de asemeni și toți părtașii lui.”). Faptul că toți episcopii din teritoriile românești ocupate de Sovietici au fost puși, până în 1992, doar folosind stăpânitori lumești este absolut adevărat. Pedepsele cuvenite se pot citi în canonul apostolic.

2. Canonul 35 Apostolic („Episcopul să nu îndrăznească să facă hirotonii în afara eparhiei sale, în cetățile și în satele care nu-i sunt supuse Iui; iar de s-ar dovedi că a făcut aceasta fără încuviințarea celor [episcopilor n.n.] care stăpânesc cetățile sau satele acelea, să se caterisească și el, și cei pe care i-a hirotonit.”). Faptul că Patriarhia Moscovei a călcat acest canon, prin hirotoniile din teritoriile românești, care țin canonic de Patriarhia Română, este absolut adevărat. Pedepsele cuvenite sunt și ele clare.

3. Canonul 12 Sinodul IV Ecumenic („A venit (la cunoștința noastră) că împotriva așezămintelor (legilor) bisericești, alergând la stăpâniri, au tăiat în două o eparhie (mitropolie) prin act împărătesc, așa încât din această pricină sunt doi mitropoliți în aceeași eparhie (mitropolie). Drept aceea, sfântul sinod a orânduit ca de acum înainte să nu se mai îndrăznească nimic de acest fel de către vreun episcop, iar cel ce va încerca un lucru ca acesta să cadă din treapta sa. Iar cetățile câte s-au și cinstit cu numele de mitropolie prin scrisori (rescripte, cărți) împărătești, precum și episcopul care ocârmuiește acea Biserică să se bucu­re numai de cinste, păstrându-se adică pe seama adevăratei mitropolii drepturile ei proprii.”). Dacă împărțirea unei mitropolii de către autoritățile de stat este interzisă, iar episcopii care aderă la asta sunt pedepsiți, cu cât mai mult este pedepsită desființarea silnică a unei mitropolii? Iar în cazul teritoriilor ocupate avem și rupere, și desființare (după cum se poate vedea din mărturiile istorice date mai sus).

4. Canonul 6 Sinodul I Ecumenic („Este apoi cu totul învederat lucrul acela, că dacă cineva ar deveni epis­cop fără încuviințarea mitropolitului, marele sinod a hotărât că unul ca acesta nu se cade să fie episcop.”). Iar de vreme ce Mitropolitul Basarabiei din 1940 nu și-a dat încuviințarea pentru niciuna dintre hirotoniile făcute de Sovietici, toate acestea sunt necanonice și osândite de Biserică.

5. Canonul 3 Sinodul VII Ecumenic („Orice alegere de prezbiter, sau de diacon, făcută de către dregători lumești, să rămână fără tărie, după canonul care zice: „Dacă vreun epis­cop, folosind dregători lumești, și prin aceștia s-ar face stăpân pe o biseri­că, să se caterisească și să se afurisească (de asemenea) și toți părtașii lui” …”). De vreme ce și Alexie de Tula, și ceilalți episcopi veniți după 1944 în teritoriile românești ocupate, au fost aleși de autorități și au murită fără pocăință, înseamnă că sunt anatema, ca unii ce au batjocorit pentru dorința de mărire Învățătura Bisericii. Căci Dumnezeu nostru nu este al neorânduielii! (I Corinteni 14.33)

Se poate vedea, astfel, desăvârșit, de către oricine vrea să vadă adevărul, cât de mincinoasă este ideea că ocupația sovietică „doar a schimbat numele și stăpânii politici”.
Dimpotrivă, ocupația sovietică a dezlănțuit un genocid anti-românesc și anti-ortodox, a nimicit prin silnicie Biserica din teritoriile românești și a pus în locul ei structuri necanonice rusofone, cu misiunea de a o sprijini în genocid.
Că Rusia emite neîncetat minciuni prin care să își acopere mârșăviile nu e de mirare: toate statele vinovate fac așa de câte ori pot. Dar e cutremurător faptul că oameni care ar trebui să fie Români preiau aceste minciuni atât de izbitoare, atât de cusute cu ață albă. Mai ales că prin această preluare devin părtași cu cei care le-au măcelărit Neamul, le-au distrus Biserica etc.

Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte!

(cu ajutorul lui Dumnezeu, continuă aici)

Pr. Dr. Mihai-Andrei Aldea